Poate și pentru că vreun dor de curățenie (plantat mental de mama) se împletea cu cerințe sociale - de care ascultăm mai toți la vremea încercărilor de evidențiere pe acel tărîm - eram iritat cîndva de gunoaiele pe munte. Adunînd de pildă în rucsac sticlele (de... sticlă-sticlă, nu plastic) abandonate în Șaua Mare a Caraimanului. Și care, foarte posibil, vor fi fost de bere la litru (că din patru-cinci una se spărgea apoi, la coborîrea pe Valea Albă, e altă discuție).
Încet-încet, m-a părăsit apoi bunul obicei. Iau realitatea cum este (în acel domeniu, al gunoaielor pe munte), rezolvîndu-mi umanele frustrări pe alte căi.
Teoretic, nu-i glorios cum procedez, dar așa-mi solicită sufletul personal.
În așa lumină, am dat de ultimii doi ani de resturi provenind de la reparația Crucii Caraiman (efectuată în ultimii doi ani). Nu-s frumoase acele materiale, dar mi-am zis că asta e. Inclusiv pentru că mai picaseră și altele, acum un veac, și încet-încet s-au perisat (verb născut de mine, acum), în timp.
Au existat însă și situații de surprindere, cum ar fi aceea privind un recipient măricel de plastic (în Hornurile Văii Seci)...
... dar mai ales al unei forme ciudate, aflată în dreptul ultimei artere, la nivelul continuării Brîului Portiței spre Creasta Picăturii.
Ceva mai mare de o palmă. După greutatea specifică, pare să fie din plumb. Iar totodată semnalizînd că au fost efectuate lucrări la cruce pe bază de așa material.
PS
Că veni vorba.
Și existînd în tărășenie pericolul de-a dori eu neapărat să-mi impun punctul de vedere. Parcă nu aș numi acea continuare a Brîului Portiței, între Hornurile Văii Seci și Creasta Picăturii, tot BP. Cred că merită un nume diferit. Cum la o adică poartă banda de la aprox. aceeași altitudine, de pe fața vecinelor Albișoare („Brîul Hornurilor”). Eu unul am folosit, inclusiv înainte de 1990, „Brîul de sub Spălătură”). Puținele cunoștințe care știau drumul îi spuneau „continuarea Brîului Portiței pînă în Creasta Picăturii”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu