De-ale istoriografiei montane...

De-ale istoriografiei montane...

Mi s-a părut mie că , într-o carte cu apreciabil ton natural, ieșită în 2009, că un paragraf se află nițel precum nuca în perete. Mai exact apelînd la vocabularul social (dragostea de semeni etc.).
Dar nu aveam mari dovezi pentru a susține că buna nevastă a respectivului condeier, ori un valoros om de munte, apropiat acesteia, intervenit-a pe acolo (ultimul neavînd deloc-deloc acest obicei)..



Întîmplător (mă aflu un superficial ...perseverent), privesc - ulterior - mai atent afirmațiile de acolo:

„Cartea lui [a fiului Cuxi Șerban] [...] la 20 ani de la moartea sa, a fost reeditată...”

Or, volumul o fi ieșit el la 20 ani, mai exact în anul 2003, atîta doar că autorul cărții de unde reproduc facsimilul, moare în... 2002 , deci nu putea afirma cele de mai sus.

În paralel, în continuarea citatului de mai sus se află:

„...[a fost reeditată] la un nivel calitativ superior, prin meritul deosebit al mamei sale, care a reușit să ridice mai ales calitatea imaginilor în culori”.

Lăsați-mă să ghicesc cine a introdus acel paragraf în cartea lui Alex. Șerban sr..

(altminteri, mare brînză nu era a optimiza acele imagini, o face orice editură și fără să își pună cineva asemenea operațiune la butonieră.)

Ajuns la acest stadiu al postării mele, mi-e greu a-mi reprima un zîmbet, legat de pretenția unui valoros montaniard clujean, Dinu pe numele mic:

„Singura performanta la care am ravnit toata viata (asa ma invatase Bunicul si Unchiul) a fost sa fiu si sa raman Om.”

PS
Răutăți.
Pentru ca multă lume să țină - prin impunătoare biblioteci - opuri cu filele netăiate, e nevoie ca unii rătăciți să-și bată capul cu fleacuri ca mai sus...

***

Aș îndrăzni să zăbovesc pe subiectul de mai sus...

S-a ridicat cult în toată regula - prin eforturile lui Dinu Mititeanu - din persoana lui Alexandru Brăduț Șerban (1960-1983).
Iar implicit s-a scris mult despre el, inclusiv din partea admiratorilor.

Totul are însă la origine un mare fals, pornit din nevoile sufletești ale mamei lui Cuxi, și în slujba cărora Dinu Mititeanu și-a pus inventivitatea cît și tenacitatea.
Prin urmare, e greu a găsi vreo bucățică de informație reală, despre acel tînăr (dincolo de faptul că s-a născut la data de..., ori era student la Automatică).

Parcă m-aș aventura însă, într-un așa demers...

MUNTE, Istorie, Uman

Cineva semnalizează (altminteri preluînd un material al lui Andrei Badea), pe grupul Fb Coștilari, împlinirea unui număr de an de la prima ascensiune pe Colțul Mălinului din Coștila (Bucegi), 1933.
Mi-am recunoscut acolo oarecare fascinație (nu chiar nouă) pentru acea tură, admițînd în paralel că dificultatea ei este neînsemnată, pentru ceea ce reușesc azi compatrioții mei.

După un timp, sondîndu-mă a clasament, am simțit că întreprinderea montană autohtonă care îmi umblă cel mai tare la inimă este aceea a lui Nicolae Bogdan (1910), întîmplător prin apropierea Colțului Mălinului.

 

Nu știu exact dacă imaginea din Anuarul STR e alăturat articolului lui Bogdan... La o adică, e posibil ca acel material să fi apărut peste un an, dar nu am reproduceri al acelui volum...
Foarte posibil scanarea după Anuar a fost întreprinsă de un domn Gabi Roșioru, foarte activ o vreme pe net (2000?). Dacă nu mă înșel, îi mulțumesc pe această cale.
Imaginea de jos stînga pare pe Brîul Mare al Morarului, căci se vede șaua ce leagă Omul de Bucșoiul.

Sentimentele, pe chestiune, îmi sînt total subiective, mai exact în ton cu o glandă ori alta, de prin inconștient.
Cu lăsatul pe aripile fanteziei, iar apoi hălăduind prin diferite zone ale sufletului, altminteri atent la cele știute de prin istoria montană.
A contat mult și întinsul-la-vorbă al lui N. Bogdan (probabil aflat în acel moment, al redactării articolului, în vreo prelungită vacanță), în descrierea pe care o face nu doar turei, dar și locurilor învecinate.
.
În așa demers, imaginativ, firește a contat să momentul se află suficient de îndepărtat în timp, pentru a te lăsa în reverie... Aceea a lui „Au trecut prin aceleași locuri / au fost oameni în carne și oase într-un Prezent”., dar în același timp nu mai sînt.
E ca și cum ai relaționa cu o fantomă, una amabilă iar în același timp admițînd să te porți cu ea precum cu o păpușă...

PS
Cred că nu aș putea să spun de două ori același lucru, de pildă despre acea tură a lui N,. Bogdan. O fi avantaj, sau dezavantaj așa caracteristică a minții?
Spun dezavantaj pentru că ea nu poate aparține decît un paria. Unui ins aflat la antipodul porniri de a urma drumul indicat, caracteristică a insului disciplinat...

Dilemă. Să scrii (o carte) pentru prieteni / avizați, ori pentru publicul larg?

Dilemă.
Să scrii (o carte) pentru prieteni / avizați, ori pentru publicul larg?

Ciudată parte a sufletului, care vrea mulți, și chit ca aceia țin volumul în biblioteca, după cum se spunea odată, cu filele netăiate...
Care nu pricep mare lucru. Dar, și pe ei, o lăcomie asemănătoare celei care se zbate în tine vrea mult...

Din ciclul Tot răul spre bine

Vorba de mai suis se află totuși discutabilă... E totuși acolo o speranță, că va fi așa, dacă nu cumva o disperare, că Nu mai dispar dracului, problemele astea prin viață!...

M-a împins inclusiv un pic de Neghiniță a posta pe grupul Fb Coștilari un extras dintr-o carte (nu mai spun care), cerînd părerea acelora, dacă li se pare scrisă în urma parcurgerii terenului, ori doar din birou.

Cîteva trei-patru răspunsuri răutăcioase de acolo mi-au fost vînt în pînze, încîntînd același Neghiniță interior (la o o adică plăcerile pioase nu egalează în veci pe acelea ale viscerelor...). Parcă au fost și vreo doi mai așezați, care m-au contrazis la unele afirmații punctuale. 

Nu i-am crezut. Dar pe seară m-a contactat Andrei Badea. Văzuse acea postare pe Coștilari, și a venit cu poze. Iar apoi a mai scos, din sacul lui.

- Creasta Văii Albe chiar e dreaptă. Nu cum spuneam eu.

- Se vede bine de tot Peretele Vulturilor din poteca Pîndă-Brîul Aerian, cu excepția (pe care Andrei acceptă greu) finalului Vîlcelului Policandrului.

- Nu există vreun turn 

Nu mi-a căzut bine, deși teoretic scorul este egal, cu făcătorul textului din ”Singurătatea verticalelor”. Iar asta, pentru că întotdeauna te simți nașpa, cînd în vreo polemică ești prins greșind.

Cu speranța că nu mi-o voi lua în cap, nu mi s-au părut prea docți, pe Coștilari. Am convenit cu Andrei că inșii de acolo sînt cu gîndul la traseul din perete, nu la marșul de apropiere. Și oricum sînt prea itneri, pentru a se fi depozitat pînă și inconștient detalii asupra drumurilor parcurse.

E de revăzut textul Capitolului Cuxi, deși simt încă de acum că incidentul trebuie să ducă la sporirea vigilenței a ceea ce pun pe hîrtie, și nu la aruncarea copilului de îmbăiat, odată cu apa din covată.

***

La aceeași postare, cineva mă acuză de obsesie. Nu chiar în cuvintele astea spuse, pe Mititeanu și acea carte...

Nu a fost tare complicat a-l contracara,cu nuișlte mijloace de acum clasice („Care e problema că?”, „Dă-mi detalii...”) însă ideea/acuza - vădindu-se dureroasă / iar eu cu un fel de muscă pe căciulă. mi-am dts eama că e de tratat.

Tratatul nu înseamnă a renunța la acea campanie, nici la acea trăsătură (căci parcănu acolo ar fi remedierea). Ci la a accepta, mie et urbi orbi (deformez zisa latină) că da, am o obsesie, pe Mititeanu. Și pe corectitudinea din materialele aceluia.

Corectitudinea fiind o vorbă nu neapărat un pic mare, cît o apreciată socială (cu ochi înnegurați totuși) care ascunde altele, primitive. De pildă nesiguranța. ori un dor de a fi mai breaz, decît alții.

Deci e de acceptat acea pornire, acea obsesie.
Dincolo de faptul că ea nu întreabă, la ieșirea din suflet (ba și plătește bine-frumos, în trăiri), e de avut în atenție.

Obsedat pre Mititeanu...

Iar de aici e de-ncercat a sta pe sentiment.

Prea plăcut nu e (la o adicpă nu prea apuci să stai, căci sufletul fuge. Apuc să miros însă că lucrurile țin de situația fuziunii. Și uite-așa ajung iar la cxeea ce mi se pare a fi relația cu părinții. 

La o adică, aceasta e de căutat la toți, căci așa vrea o construcție, să aibă o bază.

În ce privește așa urîtă mărturisire, că îl confund cu părinții mei, nu m-aș speria prea tare că se va profita de ea, că voi fi pus la zid. Nu mai dau motivele...

Să vedem ce va fi. Iar eu fiind ultimul partizan al vorbei destin. Adică una anticipează viitorul drept nemaipomenit. Asta nu înseamnă neapărat fericit, cît posedînd energie supranaturală (traduc incomplet, din mintea mea), iar cu așa ceva nu e chiar rău, prin prezumtiva existență...

Răspuns Dinu Mititeanu, fie și nesemnalat la vremea lui

Răspuns Dinu Mititeanu 

(și pe care nu am apucat să îl semnalez la vremea lui, la exact la 30 iulie anul acesta).

Anterior, strîns cu ușa dar și îmbătat de prezența suporterilor săi, d. Mititeanu spusese așa:

„Acel jurnal i-l voi cere mamei sale care încă trăiește, să xero­co­piez mare parte din el, să postez undeva unele pagini, să poată cei in­teresați să le confrunte cu cartea. Iar dovada că acel jurnal e scris de mâna lui, o veți avea comparând scrisul (de mâ­­­nă!) cu cel existent în a 2-a ediție a cărții la pag.120-121: xero­copia scrisorii trimisă de el bu­nului său prieten Bebe Pozdârcă din Tg. Mu­reș, după ascen­siu­nea lui de iarnă în decembrie 1982 (cu Ta­­vi Bor­toș) a Fisurii Albas­tre dedicată memoriei lui Emilian Cristea...”

Totul e prezentat acolo cît să crezi că respectiva publicare se află iminentă.

Este drept că se afla acolo doar încercarea de a-și convinge pe moment fanii. La ziua de mîine, cînd ar fi avut de adus facsimilele (ca să comparăm etc.) nu se gîndea. Să scape doar din impasul momentului.

Nici gînd să spună acolo că mama lui Cuxi șade mai mult în Germania, și că el, Mititeanu, nu ajunge des pe acolo.

În același timp, și explicînd extrasul poate în exces de mai sus, e interesantă oratoria dlui Mititeanu, care aduce un șuvoi de date, și pe care știe că publicul său nu le va verifica. Doar va obosi un pic, numai bun de pus în leagăn, respectiv va sta încîntat că ce zeu deștept are în preajmă.

Închei cu o bucată pe care am ales-o de capăt și la capitolul despre Mitul Cuxi Șerban:

„Singura performanta la care am ravnit toata viata (asa ma invatase Bunicul si Unchiul) a fost sa fiu si sa raman Om.” (Dinu Mititeanu)

PS
Intervenția mea avusese loc pe următoarea postare: