„Scrisoare către mine”

Adi Mocanu așterne prin tastatura computerului asemenea interesante rînduri.
Și care aduc, întrucîtva, cu o Scrisoare trimisă cindva de d. Gabriel Liiceanu fiului său.

Inevitabil, mi se pornește gînd cum ar arata o misivă, de așa fel, pe care subsemnatul și-ar emite-o sieși (pînă acum, nu mi-a dat prin cap).

Simt ca ar exista o diferență, foarte posibil una mare.
Al lui Ordean, avind parte de alt tip de experiențe prin copilăria timpurie, merge pe un drum de ins solitar, cit și zguduit un pic la cap.
Pornind de la aceste două considerente, lui ii e dificil (dacă nu imposibil) a se produce cu scrisori publice, fie și unele teoretic adresate sieși.
Nu are exercițiul de fost copil, care se adresează profesorilor din areopagul scolii, pentru a obține aprecieri - exprimate în note și mingiieri pe creștet.

În afara de asta, poate și de la zdruncineala amintita în amonte, cînd spune a vorbi sieși, chiar încearcă sa o facă. Mai exact sine-ului fizic, căruia un d. Freud a ținut sa ii transforme intîia litera în majusculă.

La ideea prietenului Adi, eu-s tentat a vorbi acelui eu... Or, acum descopăr (și purcezînd intiia oara acum, la asa ceva) , ca se afla în drum niște așa-zise rezistente / nechef uri destul de mari.

Habar n-am de ce. Însă le simt ferma opreliște. Una barim pe moment.
Acasă, parcă aș încerca de acel tip de adresare. Noi, propriei persoane (și nu pe criteriile conștient-sociale).