Ordeanisme, iulie 2021 (sic)

Inevitabil ieri, în drumul meu de la Omul către Acele Morarului, mi-a fugit privirea spre locul - din învecinatul Bucșoiul - unde a fost răpus de o avalanșă un bun amic (2018).
Pe acea rută, m-a întîmpinat apoi ceea ce a mai rămas din crucea lui Niki Alexandrescu (+1928).

Completare, cu oameni trecuți pe acolo:

Un gînd necuminte s-a întrebat dacă s-or întîlni noaptea. Partea mai serioasă din mine a răspuns că nu, iar asta nu neapărat datorită distanței în timp care le-a despărțit nefasta plecare.
În rest, pe cînd vîrsta îmi identifica probleme măricele pe o pantă de iarbă înclinată, mi-am dat seama (încă o dată?) că nu e deloc mult, pînă la statutul de pierit pe munte...
(tîmpit moment, acela cînd ești - neasigurat - pe muchie de cuțit a prizelor, aș minți să spun că e o premieră pentru mine...)

PS1
Mai meditam pe acolo (fără vreun dor revoluționar) la diferența profesională dintre tinerii umblînd pe Ace (fiecare cu echipa lui, ieri!) azi, și cogenerii mei de acum cîteva decenii. Firește, nu am pretenția să fi stat timpul în loc, dar majoritari erau pe atunci muncitorii. Ne-licențiații.
La o adică, azi e și progres, cît și reîntoarcere la genul uman - ceva mai școlit - ce caracterizase alpinistul român înainte de venirea comuniștilor.

PS2
Mă uit la așa scrise și meditez cît e dor de a fi băgat în seamă, și cît un ceva al minții care ține să se elibereze, prin scris.
Iese cam juma-juma.