Lansare carte Iosif Gheție, iulie 2022 (II)

Îmi permit de la o vreme să stau scindat psihologic.
De pildă să apreciez mult ceea ce face trustul „România Pitorească”, în materie de cărți publicate. Iar asta, în condiții destul de vitrege materialicește, iar inșii ce pun umărul acolo fiind niște entuziaști ce nu privesc spre bani.
În același timp, îmi permit să cred că e o treabă ca d. Ogrinji să umble în manuscrisele autorilor, mai exact în funcție de simpatiile/ideile dumnealui fixe.

Am răsfoit volumele dlor Gheție și Nicolaescu, iar un instinct nu tocmai de dat la gunoi a remarcat asemenea intervenții. De pildă cînd e tras mai în față înaintașul Sorin Tulea.
(aici se poate obiecta că am eu ce am cu bietul om, dar mi-e teamă că lucrurile stau cum am zis mai sus).

Mai mult și mai 'unfair' este intervenitul în scrisele lui Viorel Nicolaescu, și dorind să favorizeze pe înaintașul Emilian Cristea.
Viorel spune că a suit la un moment dat Peretele Piscului Rece din Piatra Craiului, dar am mari îndoieli că îl cotează VA, cît este trecut în carte.
Acel itinerar avînd în ghiduri și chiar clasificare FRTA IVB.
Pe Cristea îl apucă însă la un moment dat (1976, „Ani de drumeție”) dorul să se treacă în prima echipă care a suit drumuri de V, apoi de VI. Așa că modifică din burtă acel Perete al Piscului rece la V.

Fanii săi i-au luat de bune afirmațiile, inclusiv pretenția că din modestie nu a reclamat acel grad, pînă în 1976.
Între fanii săi aflăndu-se și d. Mihai Ogrinji, mai-marele „României Pitorești”, nu e de mirare că cifra în cauză apare în scrisele lui V. Nicolaescu, deși pînă la plecarea sa din țară, în 1981, acesta a avut la dispoziție ghiduri care indicau IVB.

Aici se poate vorbi de vreo sensibilitate excesivă a subsemnatului, dar avînd în vedere antecedentele echipei RP (de pildă preluarea unui profil realizat lui Cristea de către N. Baticu, minus un paragraf nefavorabil, nesemnalat prin așa-numite croșete), nu mă miră deloc situația...

PS
Dorința de a-l servi pe răposatul Cristea îmi este sesizabilă și în subtitlul „Într-un traseu al lui Emilian Cristea, bătut în 1945”.
Natural acolo ar fi „(În) Muchia Roșie” (sau mai degrabă „În abruptul Marelui Grohotiș”.

Lansare carte Iosif Gheție, iulie 2022 (I)

(scrisă la 27 iulie 2022)

Am fost la o lansare de carte, și anume aceea a dlui Iosif Gheție, apărută la „România Pitorească”.

Nu-l întîlnisem niciodată pe autor, am făcut-o acum pentru prima dată.
Dînsul este întîmplător părintele întîiei descrieri de abrupt care mi-a ajuns cîndva sub ochi, anume aceea a Văii Morarului (cu schița aferentă).
.
Ca orice tînăr sau chiar copil, îl păstrasem o amintire cvasi de vis, în ceață, firește favorabilă.
Este drept că mi-l închipuisem brunet și prelung la față. L-am descoperit un pic diferit în imaginile descoperite pe net în ultimii zece ani. Rotunjor la chip. Și producîndu-mi ceva dezamăgire.
.
Nu mă luați cu huo. Cele de mai sus îs aranjate de un compartiment independent din mine, partea-mi conștientă producînd doar indelicatețea de a spune în public așa lucruri...
.
Or, la amintita lansare de volum, am avut surpriza de a descoperit un ins mai mult decît de gașcă, în sensul domol al cuvîntului. Zîmbitor, cu verb plăcut, ba și familist de cursă lungă (ceea ce, dacă nu te-ai acrit ori căpătat chipul nevestei, e o mare calitate).
(va urma, în episodul trei - sic! - al acestor impresii)

Fotografiile sînt preluate de pe romaniapitoreasca.net, respectiv climbromania.

Felie, de ani 2020

(scris pe Facebook la 89 septembrie 2022. 

Am zis să rămînă - îl șterg dee pe Fb - , ca atmosferă a acestor ani)

Ce mai învîrte un tip pe nume Nicu Dragomir?

Întreb pentru că mi-am răsfoit lista mesajelor neamice de pe aici, și-am dat de dat de unul unde mă trece Dunărea.

Niște scrise de acum vreun an, și în condițiile în care nu i-am mai putut accesa pagina, pentru a-i transmite similarele mele urări de bine.

PS

Îmi place mesajul ochilor dlui Dragomir.

Și chit că dumnealor, acei ochi, nu sînt vizibili...

 

Ciudată relație are subsemnatul cu fruntașii lumii alpine...

(scrise  la 10 septembrie 2022)

Ciudată relație are subsemnatul cu fruntașii lumii alpine...

Admit din start că mă aflu șoricel cu pretenții de-a tropăi, alături de elefant, pe o punte oarecare...

Firește, vina unei așa legături (sau mai exact lipsă a ei) tensionate îmi aparține în totalitate, dar ce eseu fain poate ieși din așa stare de lucruri!
Privesc totodată la un lucru... Idei precum cea de mai sus se află precum abordarea unui traseu binișor mai tare decît posibilitățile. Te ia vag o idee, apoi te condamni tu însuți că și putut gîndi/îndrăzni, apoi dai tîrcoale "peretelui", iar finalmente, cu emoțiile aferente, incepi a 'sui', acolo.
Îndeobște (că sa nu spun totdeauna), teama dispare, rămînînd doar dezinvoltura avansului printre idei/surplombe.
Iar finalmente mirarea, că obstacolele nu au fost nici pe departe, pe cît te îngroziseră inițial.
.
Pentru a fi un pic mai concret, dau exemplu de așa 'perete' ce doarme pînă la refulare, inițial.
Legat de Iosif Noaghiu, în mintea mea are o ștampilă. O idee mica, fixa, ba și a dracului, din parte-mi.

Asociez de dînsul niste pasaje, pe care îndrăznesc să le cred contrafăcute, neadevărate din cartea "Pamir 77".
Este drept că treabă aceea are loc doar in mintea mea. In practică, dacă ar fi sa observ/scriu de activitatea dînsului, lucrurile ar sta mai nuanțate. Mai cu dor de a vedea mai multe, și nu neapărat negre. Asta, nu din teamă de vreun paznic mai mult ori mai real, cît pentru că - asemenea unui David Popovici - îmi doresc materiale deștepte (barim după subiectivele-mi criterii).
Pe ultima linie, și presupunând că acele scrise ar fi deștepte, tot se vor uita destui strîmb la ele, că nu trag perii, laude cum pica bine animalicului dumnealor.

Întrebați (da') cum stau eu cu animalicul, și dacă intenționez a scrie și despre el? Ehe..., cred c-aș fi pește-n apă, cercetînd și glosînd despre dînsul.

Altă surplombă...
Să realizezi cât de mic ești, din punct de vedere montan, al performanțelor, față de aceia.
Groaznic este acolo doar într o primă fază. După ce reziști pe acel disconfort, iar se lasă cu pește în apă în ale ideilor, respectiv scrisului...

După ce scrii de-aieste, e loc și de alte surplombe. Și anume încercarea de a coborî din timp cu picioarele pe pămînt.
Genul de scrise din amonte îi dau sentimentul, acelui condeier, că e ceva (nemaipomenit) de capul lui. Or acolo se afla o banala încercare de a scăpa de angoase (chestiile alea nașpa, proprii oricărei ființe umane).
Partea proastă este că după ce încerci a fugi de acelea, precum un om ce dă din mini pentru a se ridica in zbor deasupra solului), tot nu pleci de acolo. Ramii în rahatul de care vrei sa fugi. Ba îți vine și dobîndă de plata, că amendă că și vrut să decolezi din insuportabil. Singura scăpare (de fapt rău mai mic), este să nu-ți prelungești excesiv sejurul în teritoriul unde îți pari nemaipomenit...

PS1
Text, la acea prezentare Alpin Festival:

„EVENIMENT- LAST MINUTE
CINEMA ASTRA - MIERCURI 7 SEPTEMBRIE ORA 19.00
Avem bucuria să va anuntăm un eveniment exceptional, realizat pe ultima suta de metri la ALPIN FILM FESTIVAL.
CLUBUL ALPIN ROMAN - BRASOV si ALPIN FILM FESTIVAL va aduce in fața dumneavoastră pentru o seara de Gală, trei dintre legendele alpinismului din România.Este vorba de Mircea Opris , Mircea Noagiu si Adrian Tănase.
Dupa Conferinta prezentatâ de SKV - Asociația Alpină Ardeleană din Brașov # Promotori brașoveni ai turismului ”verde” – oameni și fapte# bit.ly/3AFMoRW, intr o ceremonie speciala, vom aduce un omagiu celor trei "legende" ale istoriei alpinismului din România.
Acestia vor primii TROFEE EXCELENTĂ pentru :
- MIrcea Noaghiu - pentru contributia remarcabilà adusă dezvoltării alpinismului in România ( va fi proiectat un film interviu in premiera absoluta, realizat de Mihai Andrei Catan )
- Mircea Opris si Adrian Tănase - cu ocazia implinirii a 50 de ani de la Expeditia din Pamir Varful Comunismului
Va asteptam la Cinema Astra pentru o intalnire memorabila”

UPDATE, 16 septembrie 2022:

Notam sus de tot: „Ciudată relație are subsemnatul cu fruntașii lumii alpine...”, ... după care urmau niște grozăvenii, ba și cu pretenții psihologice.
La așa expuneri, întotdeauna e loc de mai rău. Sau barim la asta mă ducea ieri gîndul, pe cînd participam la un ceva patronat de bunii mei (ne)amici, de la trustul România Pitorească.

Ordeanisme.

(scris la 15 septembrie 2022)

De bine ce urmează să merg la o lansare de carte montană, meditez că alpinismul românesc este marcat - în veacu-i de existență - de trei mari personalități.
Dar când mintea mi se îmbată deja, de plăcerea aprecierilor înalte, realizez brusc a fi acolo o fantasmă strict personală. Cu picioarele mai pe pământ zis, este o lucrătură strict subiectivă. Căci eu aleg unele rânduri de realitate, iar altele ba, și ce urmează a fi umflate cu pompa exagerărilor.

Mda... Subiectivitatea lucrurilor care se zbat să fie mărețe. Altfel nu ar interesa, pe dumnealui publicul.
Care public altminteri se interesează într o doară, de acea măreție...  Nu depune cine știe ce atenție spre ea, ci e grăbit să plece mintenaș spre altă măreție, lansându-și cântecul de sirenă prin jur.
Ca să nu vă las chiar un gust amar pe retină în urma lecturii acestei postări, precizez că cele trei personalități în par a fi fost Nicolae Baticu, Alexandru Floricioiu și Viorel Nicolaescu.
Repet este una opinie personală, pe care nu țin să o impun nimănui.

Ideea depresiei, într-o recentă apariție editorială

(scris în septembrie 2022)

Într-o recentă apariție editorială, mai exact cu subiect montan, întîlnesc ideea depresiei. Ce altminteri ne paște ori îmbrățișează pe toți, Însă numai unii o pot arăta cu degetul, mai exact că îi pot cădea pradă.
Autorul acelui volum, medic de formație, nu se ferește a pune diagnosticuri pacienților săi, iar în paralel îmi pare suficient de puternic pentru a se recunoaște el însuși picat vreodată,, în ghearele acelui Cîine-negru (cum îi spunea un fost prim-ministru britanic). 

Depresia îmi pare să fie și momentul în care, între altele, nu mai putem juca teatrul fără de care nu putem ieși în public.

Subsemnatul, cînd scrie pe aici, joacă și acel teatru.

Fără acel teatru, acea mască, ne simțim îngrozitor de vulnerabili în fața semenilor, eventual și a vieții în general. 

 

De la așa tonice infomări, voi duce discuția la cea mai întinsă țară din lume. Recte Rusia. Și ea are de dus o mască, fără de care se simte îngrozitor. Nu poate ieși, exista între celelalte state mari ale lumii decît dacă posedă forța de a se prezenta drept o țară puternică.
Alternativa, că nu poate juca acel teatru, îi este sinistră. Iar asta, poate pe bună dreptate.
Rusia nu își poate permite să fie vreo putere de mîna doua. Iar asta nu din vreun moft, ci pentru că i s-ar înființa urgent șacalii la trupu-i prea mare. Unul încropit la vremea cînd se afla animal puternic, eventual și unul protejat de geografie, respectiv de vreun curent favorabil în istorie.
La o adică, Rusia cunoaște prea bine procedeul, căci l-a practicat cu alții.

Vreo Chină nu va veni să-i spună „Dă-mi Siberia!”, ci dă-mi (deocamdată) concesiunea economică a cutărei zone ori căi ferate. Mai apoi, lucrurile se vor petrece ca în țările baltice, în 1940. Agresorul va sosi la cel slab și-i va cere drept de a stabili baze militare, pe teritoriul lui. Șamd.

Deocamdată, în zona Rusiei au început să se miște cățeii. Pe nume Armenia și Azerbaidjanul, care nu mai țin cont de stăpîn[1]. Iar vreo pașnică Indie începe a da sfaturi, despre pace. La nivel personal, mai mulți șef de stat joacă bîza cu d. Putin, pe canapele fizice, la o recentă întîlnire la vîrf.

Aș minți să spun că-mi pare rău de soarta ce-așteaptă Rusia.


[1] Avem o grabă de-a emite previziuni. Îi cade în capcană inclusiv un om știutor de așa fenomen, și anume subsemnatul Sper să nu mă înșel cu mult-mult. S-au mai văzut cazuri. La o adică, viitorul nu este niciodată cum anticipăm noi.

Teorii ale conspirației.

Teorii ale conspirației.
Și  nițeluș amestecate cu munte.

Nu știu de ce, dar mi s-a făcut dor de un un site prorusesc... Cum Sputnik este interzis în spațiul media românesc, m-am îndreptat spre un frate spiritual al său, pe nume ActiveNews.
https://www.activenews.ro

Vehemența aceluia mi-a aprins o altă lampă de rudenie. ... Unde am mai lecturat stilul cu pricina? Păi la o inimoasă revistă de turism, mai exact la editorialistul dumneaei..
Mi-am zis că se mai întîmplă, că les grands esprits (cu haine) naționaliste se mai întîlnesc, în privința subiectelor ce îmbrățișează, respectiv strîmbă din nas.

Dar mi-am adus aminte de o bucată, de acum vreo patru ani:

„Sunt mai corecți americanii de azi care, cu atâta cinism, caută gazul la Pungeşti-Vaslui, decât cei din 1944, care bombardau rafinăriile prahovene şi, mai cu seamă, Bucureștiul, măcelărind, poate la fel ca teroriștii de astăzi, atâția români nevinovați? ”
https://romania-pitoreasca.net/2017/07/24/sorin-tulea-●-amintiri-din-razboaie-neterminate/

Opa!
Pungești.
Și grație cărei exploatări ni s-ar fi redus inclusiv dependența de livrările rusești de energie.

Firește, nu am dovezi că acea revistă e vîndută vreunei puteri străine. Dar dacă iritarea pe aliații occidentali o mai pot înțelege, la deranjul brusc de Pungești lucrurile îmi para a sta altfel...

Cînd imaginația-mi nu are de lucru

Cînd imaginația-mi nu are de lucru, meditez cum va fi fost prin Bucegii dragi, acum o sută ori două de ani. Cum era cutare creastă, cu un veac înainte de-a începe oamenii să colinde pe acolo. Și cînd, din vale, se auzeau trăsurile din preajma cutărui han, singura construcție mai acătării din actualul Bușteni.

Similar, gîndeam ce fel de case, de oameni vor fi fost pe locul unde s-a înălțat blocul meu (zona Pieței Iancului, București).

Ultimul este cel din dreapta. O idee despre ce a fost pe locul lui îmi pot face privind căsuțele din prim plan, care, cu excepția uneia, vor fi demolate la scurtă vreme, în acel an 1962)

 

 

Mai jos, o carte poștală circulînd la puțini ani:

Ceva informații am adunat, în domeniu, cea mai fascinantă fiind ideea unui cinematograf de cartier. Și legat de care încercam să-mi imaginez atmosfera unei seri de toamnă tîrzie, cu oamenii în palton și imaginile zbătîndu-se pe pînza albă.

Am fost luat ieri din nou pe așa val, nimerind un film ce reproduce vechile case, în demolare, din cartierul bucureștean cu pricina - mai exact Piața Iancului...
La o adică, vreun rătăcit va visa la ce era în locul blocului său din 2060, și pe care acum există un maidan oarecare, să zicem lîngă Centura Capitalei. Și pe lîngă care mai trec, fără să alunec în visări...

Cerc închis, se pare.

Îmi povestea nea Baticu o scenă din sediul Ligii Apărării Național Creștine, în anii 20 ai veacului trecut. Președinte era acolo A.C. Cuza, iar nea Nae era în organizația de tineret („Lăncierii”?).
La un moment dat, după ce stătuse cu un rost oarecare în biroul șefului, urma o ședință a conducerii, situație în care unul de acolo l-a poftit pe tînărul baticu să iasă din încăpere. Cuza s-a opus: „Să rămînă, cei ca el sînt viitorul!”.
Inevitabil momentul avea să impresioneze plăcut tînărul lăncier.

În paralel, cineva (Marian Anghel) remarca la subsemnatul faptul că subsemnatul acid doar în scris, ca prezență fizică fiind una la locul ei. Exact cum scrie Alex. Vaida Voevod, în Memoriile sale, că era AC Cuza.
Care profesor ieșean se afla și el dur, în scrisele-i!

 

La o adică, nici nea Baticu nu ridica tonul etc., dar în scris defula din plin.

 

În rest, se poate cerceta, de unde acea delicatețe, în relațiile directe...

„„Mamițo, mă-nnebunesc...”

Întîmplîndu-se a pierde ultima posesiune a ei pe continent, regina Maria a Angliei s-a lamentat doamnelor ei de companie:

„Dacă după moarte mi-ar fi despicată inima, ar fi găsit acolo cuvîntul Calais...”

Privind imaginea de alături, realizată de amicul Cosmin Talpău, mi-am pus problema - altminteri mai puțin epopeic - ce loc din munți s-ar găsi cîndva la subsemnatul, în pompa ce i-a purtat ființa prin viață...
Cred că obîrșia secundarului (Albișoarei) Gemenelor, din Caraiman-Bucegi, cînd sta îmbrățișată, în miez de vară, de matinalul soare...

Închei mai puțin solemn, dar tot sub aripa înaltei culturi:
„Mamițo, mă-nnebunesc după menuetul soarelui, pe acea pajiște alpină altminteri benignă...”

(scris la 2 decembrie 2022)

„Cu „Dor de Munte”, alături de celelalte două volume, Dinu Mititeanu ilustrează în chip admirabil adaugiul latin „mens sana in corpore sano”. Ca un veritabil patriarh al potecilor și înălțimilor alpine, dar și un inspirat, tenace și convingător propovăduitor al unei existențe în armonie cu universul de lângă noi”

Admițîndu-mi din start mica și fixa postură, de buldog la pantalonii unor stimabili clujeni și bucureșteni (eu defulînd, prin definiție de altele...) toți sîntem datori, pe lumea asta) ...

Dar eu unul nu am mers prin viață după propovăduirea cuiva. M-a tras ața, și atît, fie și după vreo informație, cî x lucru e frumos ori interesant.

Ce-i drept, admiratorii unor rînduri precum cele de la sus nu se află precum subsemnatului.. La dînșii acționează altele, și care țin de faptul că îndeobște nu prea mult prin locurile de care li se vorbește măreț. Iar care umblă, e-un tip învățat cu magiștri prin preajmă, respectiv se află ins conformist, căruia i-a spus mama că să respecte / să se dea entuziasmat ideile celor mari.

În același timp, și trăgîndu-mă ața să frecventez lansarea acelui „Dor de munte”, al dlui Mititeanu, mi-e inevitabil să nu-mi aduc aminte cum nea Baticu executa ceva similar - mergea discret, ins proscris, la prelegerile inamicului său, Emilian Cristea, de la cercul „Floarea de colț”...
Nu am idee dacă și dînsul, asemenea fricosului ce mă aflu, se afla păscut de teamă, acolo, să nu fie invitat a părăsi urgent incinta.
.
Situația de care spun, a preluării de către mine a atitudinii lui NB, mă face să zîmbesc la niște neînțelegeri cu dumnealui, de care pomenesc recent (într-o serie neîncheiată) de pe blogu-mi.
Indiscutabil, am ajuns în bețe unul cu altul, datorită prea multei asemănări de caracter...
.
Ziceți că cum de mă pun pe picior de egalitate - fie și discursivă cu dumnealui? Uite că o fac! Uite-așa vreau eu! Și, după cîte vedeți, nu cade ceriul din asta...

Postarea, a cărei poză a generat materialul meu anterior, de aici

(scris la 6 decembrie 2022. Mutat aici de pe Facebook, 

după cum finalmente va trece de tot într-un volum. 

Și pe care, firește, nu îl va citi mai nimeni, 

căci așa e viața. Adică altfel decît în vise)

Despre ură.

Conștient că o scrisă-mi din trecut nu mai corespunde volumului de informație (eventual de șlefuire a minții personale) adunat între timp, purced a construi - aproape de zero chiar - un capitol de carte oarecare.
În acest scop, mă documentez prin arhiva unei reviste pitorești.
.
Sentimentul care mă încearcă acut cînd răsfoiesc și conspectez pe acolo este acela de ură. Știu, nu e o noțiune cu care să te joci lesne, mai ales cînd te privește. Cînd îl nutrești tu.
Dă frisoane grozave celor din jur, neantrenați cu acel unghi de abordare, la persoana I, iar totodată domol.
.
Mă sperie binișor acel val interior (aș minți să spun că îl nutresc abia cum prima dată), însă 'cerc a rezista pe el. A nu renunța la ce fac (cu tot cu amintitul sentiment), iar în același timp să nu mă iau la șuturi în exces, pentru așa mitocănie (e de ajuns spus?).
Pînă la urmă, e sentimentul meu, e din mine. Iar pînă la urmă, totuși, nu am băgat cuțitul în nimeni.
.
În paralel, mă uit la tipii pe care îi conspectez. Mai exact la aceia care îmi trezesc cel mai acut sentiment, în direcția de care am zic... Nici ei nu-s sfinți. Semne am destule, Inclusiv cînd unul mă terfelea îngrozitor, și cam din senin. Și măcat de aș fi luat doar eu în așa tir de fiere. Nu, mai sînt și alții, mai dur ori mai domol puși în mira tunului de acel fel.
.
Și asta nu e valabil doar la domnul mai mare, pe la acea revistă, ci și ca unii dintre colaboratorii lui. Vorba aceea, pot oferi analiză pe text, în sprijinul ziselor mele.
.
Privesc totodată la un domn de pe acolo, Dan pe numele mic, ce execută o apologie a muncii. Cum a muncit și muncește el, la viața lui. Chestia asta sună tare frumos, dar tot văd acolo o compulsie, o evitare de a avea de a face cu altele de prin viață, care îl sperie teribil. Și îl sperie, pentru că îl împiedică educația (de la părinți și din viață) să le nutrească.
.
Revenind la frumosul sentiment al urii, îmi fuge mintea la un alpinist interbelic, care ajuns în urma adversarului său (nu conta că îi e coleg de club alpin) nu găsește altceva de făcut decît să dea foc crucii de jnepeni, lăsate de predecesor la premiera-i pe un vîrf al Bucegilor.
Un paralel, un Emil Cristea ce moaș-sa emana, în multe din gesturile lui (altminteri ascunse cu grijă de entuziaștii fani, de la revista ce conspectez)?!
.
Dincolo de toate astea, ceva îmi spune că materialul pe care îl vizez va fi departe de acest sentiment primar. Nu l-aș lăsa, eu primul, să fie doar un bloc de lavă.
Și de aici ajung la ideea: contează cu ce combini vreun sentiment nașpa, de care ai decis să nu fugi. Precum acela al urii, de care spuneam.
Deseori așa ceva, dacă îl stăpînești, dacă îi suporți dogoarea, aduce celui în cauză un opus al său, valoros.
.
PS1
După ce trec aieste de mai sus pe hîrtie, iau o pauză, apoi reiau treaba.
Revine sentimentul de ură, de pildă la vederea unei lansări de carte la Alpin Festival, dar arată altfel. E ca și cum ar avea un emoticon zămbăreț alături.
Îl însoțește, e prima expresie care îmi vine în minte, un ceva metalic, în sensul unei curentări plăcute interioare.
Cred că e la mijloc efectul banal, propriu unei ședințe psihanalitice, de a accepta ceva din tine. Devine chiar, chestia de care te îngrozeai anterior, precum virușii ajunși antiobiotice...

PS2
Încep să mă înnebunesc după bulgării fierbinți din interior... Folosesc pluralul, căci după ce se răci un pic precedentu l - cît pentru a scrie aici despre el, iar apoi, implicit a-mi dispărea sentimentul de sfîrțit-al-pămîntului, că am putut grăi așa ceva - locul fiind liber, se mai ivește unul, din... iadul sufletului (adică incandescent și interzis).
Este vorba de a discuta despre sursa furiei... Te pomenești că vine din oftica de a nu-ți sosi de la aceia, una-alta afecțiune... Întreb retoric, firește.
În rest, priveam spre nea Baticu.
Fu leit subsemnatul, chit că se masca mai bine (dar îl trădează unele scrise nepublicate).
La o adică, și el își sublima așa porniri, cu materiale reținut - dar valoroase - precum cartea „Pe crestele Carpaților”.

Privire

(existent și în volum)

I


Prin arhivă, și anume ilustrînd un mai vechi material („Despre ură”, v. PS1), dau de o imagine a subsemnatului.
Nu știu cu ce socoteală am ales-o la vremea aceea , dar foarte probabil nu mi-am identificat la vremea aceea vreo ură, în priviri (dacă o făceam, de groaznică ce îmi era, nu mai postam acea imagine!).



Astăzi, pe cînd umblu cu mătura prin Facebook-ul personal, îmi pare a zări în acei ochi negură, negru, bașca ură (ceva pe aproape de ce spunea fratele Ogrinji cîndva, într-un moment de bunătate aparte, v. PS2).
E interesant că așa om se află vulnerabil doar dacă e speriat, îngrozit că semenii i-ar putea depista respectivele, în ochi/suflet/persoană.
Într-adevăr, nu-i vreo treabă tare simplu (imposibilă?) să accepți ai avea acea ură etc., în ochi, dar dacă o conștientizezi suficient cît să nu te mai jenezi, om se face simpaticul seamăn, ce ține să profite de situație.

II



Nașterea copiilor...
Ideile refulate/total neconvenabile, spre care îndrăznim să privim la un moment dat. Îngrozesc.
Apoi, devin cu încetul suportabile, iar finalmente banalități.

Am trecut de mai multe ori prin așa proces, și chit că nu mi-a adus fericirea totală în viață (doar sclipiri ale ei,din cînd în cînd...).

Acum vreo trei zile însă, procesul părea să se fi blocat, într-un caz...
Menționasem pe undeva despre invidia-mi pe montaniarzii mai tineri., Care pot merge (ba și dezinvolt) prin locuri ce mie îmi sînt cu greu accesibile acum, iar unele deloc.
Lucrurile demaraseră aparent ca de obicei, cu disconfortul ce urmează nașterea unui asemenea copil, dar apoi neplăcerea respectiv din interior nu dădea semne să se diminueze. „Te pomenești că, deși am îndrăznit acea afirmație (altminteri de mult prezentă în sufletul personal...) voi sta în continuare temător, jenat de ea!”
Nu ceda și pace, acel disconfort! Am apucat ce-i drept, să-mi spun cu jumătate de gură că foloasele finale vor fi pe măsura travaliului, de la nașterea acelui adevăr interior.

Reticența în a-mi recunoaște public acea invidie văd că (încă) persistă, în schimb viitura (benefică) urnită în adînc ține să iasă prin alte părți. De pildă prin a admite vreo ură în ochi. Ori negura de acolo (este drept că stările sufletești sînt unele schimbătoare, ce trec deseori la opusul lor)


Ce altă neacceptată o sta acum în preajma ușii din adînc, voitoare a ieși, cu inevitabilele zoaie dureroase, afară?

Vreo discuție despre paloarea aparent cadaverică a mutrei mele din poză?

(asta trăgînd după ideea cum o fi arătat Silvia M. în zilele-i de zăcut pe munte. Zic asta un pic la mișto, întrucît sînt îngrozit teribil de cadavre, inclusiv de ale vreunui gîndăcel)

P.S.1

P.S.2

„Asupra autorului volumului «Flora și vegetația munților Bucegi» [e vorba de Alex. Beldie] vom mai reveni. Nu însă din perspectiva can­­canurilor pe care le-a proliferat în «scriiturile on-line» un per­sonaj zdrun­­cinat, cu privirea rătăcită și apetit nețărmurit pentru dejecții. Oameni precum Al. Beldie, cu o remarcabilă contribuție la tezaurul ro­mâ­nesc al valorilor, indiferent de profilul lor, merită, întâi de toate, respect.”

Sau:
„Emilian Cristea rămâne, ca alpinist, montaniard, speolog, publicist, das­­­căl, un excelent model pentru toate generațiile. Repet această con­vin­gere chit că mai poate răsări câte un om lipsit de caracter, cu o pri­vire care te poate trimite la tratatele de psihiatrie, un om adul­me­cător de gunoaie care să-l împroaște cu toate no­roa­iele reale sau închipuite” (M. Ogrinji dixit)

MUNTE. Cultură. Uman.

Pe cînd încercam a isprăvi azi un material despre relația-mi cu un înaintaș alpinist, mă traversa fudulia că am izbutit să-l întrec intelectualicește (de unde cu vreo cinci-șapte ani înainte, căscam gura mai mult decît admirativ la domnia sa).
Teoretic, este o trufie din partea mea, poate chiar și nerealism. Dar sentimentul m-a încercat... Iar totodată, dacă îi revăd scrisele din epoca în care am început să mă cred mai deștept decît respectivul, parcă sînt mai slăbuțe decît ale subsemnatului...
(pe de altă parte, trufia vreunui seamăn ne deranjează nu pentru că ar avea sau ba dreptatea, ci pentru că ne activează complexele de inferioritate)
Altminteri, e normal ca învățăceii să-și depășească mentorii (numai d. Pleșu nu a izbutit asta, cu Dinu Noica, rămînînd etern la stadiul de gură căscată, în fața maestrului).
Căci urci întrucîtva pe umerii lor. Ori barim folosești o scară pe care ți-o pun aceia la dispoziție.
(se înțelege, în paralel, că așa 'depășire' nu ne împiedică s-ajungem, cu toții, la același minunat loc cu verdeață...)

Nu aș fi reprodus aiestea pe aici, dacă nu mă nimeream cu ochii în niște extrase din ceea ce au fost numite Vorbe memorabil (și încă 422 la număr) ale dlui Neagu Djuvara.

Cîndva, îl priveam admirativ, dar acum mi-i greu să nu-i constat limitele (barim în privința acelor aforisme).

„Care sunt, după mine, lucrurile cu adevărat importante? Mai întâi credința, este lucrul care ne salvează. Dacă crezi în Dumnezeu, atunci te-ndrepți, puțin câte puțin te-ndrepți...”
.
Eu unul nu știu cît de salvat este cel crezător în Dumnezeu. Mai exact nu cred în așa ceva, că e salvat, cînd îi rămîn inevitabil să depășească o sumedenie de probleme, de dureri, în care viața e darnică. Cu toți, mai exact.
În același timp, și lăsînd altora poveștile cu îndreptatul (din citat), a crede în Dumnezeu accentuează o chestie deja nașpa... Și anume convingerea că adevărul e la tine. Nici prin cap nu-ți dă prin cap a te îndoi de astea, cînd îl știi pe Tata cel mare, deasupră-ți!
(Ce-i drept, zisele de felul ăsta, vehiculate în grupul nostru de amici, nu le au atît cu adevărul cît cu a servi ascultătorilor ceea ce le pică bine la inimă... Nu-i greu a ghici așa tendință. )
.
**
„Erudiția e un bagaj, dar dacă nu știi să interpretezi cunoștințele din bagaj, să le pui împreună, să faci din ele o piramidă, degeaba ai această erudiție, ești un bou.
Un bou foarte educat.”
.
Gura păcătosului...
Căci mă uit la altă zisă:
„Există un efect negativ pe care l-a obținut feminismul: în lupta lor pentru egalitatea de drepturi, femeile au anulat posibilitatea bărbatului de a le mai urca pe un piedestal.”
Dl. Djuvara nu se întreba (căci acum e răposat) dacă feministele nu și-or avea socoteala lor, alegînd acea atitudine.
Respectiv dacă se înnebunesc după acel (altminteri perfect livresc) pus pre piedestal. Că mai duce vreun Adam Eva lui pe un piedestal, se poate, dar sentimentul în părăsește după întîia eliberare seminală. Ori după cei trei ani alui Beigbeder.
.
Pe felie, e și vorba:
„Tinerii nu mai citesc azi romane în care să vadă cum crește dragostea. ”
Cum să nu... Dacă la 2022 stau tinerii a umbla după caii verzi pe pereți, ai ideii că ai neapărat a deprinde cum crește dragostea, iar asta din volumele îndeletnicindu-se cu așa ceva (acum 50? 100? 200 ani?), s-au scos!
.
În rest, e o explorare interesantă, cum arată configurația interioară, nevoile, educația (șabloanele primite odată cu ea, și despre care se crede că dîndu-le ascultare, serenitatea se va pogorî asupra noastră...)
.
PS
Am formulat, în debutul postării, „MUNTE. Cultură. Uman.”
Poate muntele reprezintă cam puțin din rîndurile mele anterioare, dar cred că rămîne în ecuația postării... Mai exact, în rîndurile (critic-)culturale de mai sus e o însușire modului în care îmi place să merg pe munte.
.
Cuvîntul de bază este explorarea. Și implicit intrarea în contact cu necunoscutul.
Nu aș putea să merg prin locuri bătătorite, deschise de alții. Dacă nu dau ce ceva nou, de inedit, nu mă simt bine. Firește, dau voie altora să bată în disperare, să zicem, Acele Morarului, fără să mediteze că în proximitate se găsesc delicioasele ganguri ale Rîpei Crucii. Sau vreo prispișoară în lateralul acesta, sub fisura ce scapă din Degetul Prelungit...
.
În rest, și chit că nu am dat semne asupra perioadei pe care am traversat-o în ultimele săptămîni (m-o fi trădat ceva mai multă nervozitate?), e posibil să fi trecut cu bine terapia (și debutul recuperării) legate de o afecțiune socotită pînă de curînd drept incurabilă.

De sub soare

notații la 22 decembrie 2022

Am făcut ochi asupra scriselor montane românești într-o îndepărtată epocă, pe când domnea exagerarea, iar deseori chiar minciuna.
Acestea întrucât condițiile de atunci - existența unei mafii în conivență cu dorința de liniște a autorităților - nu admiteau publicarea de replici.
.
Datorită naivității subsemnatului (sau, direct spus, ignoranței mele întru ale vieții), mi-am închipuit că putința de a replica incorectitudinilor va remedia automat lucrurile.
Or nu a fost așa...: omul normal e in nevoie (din motive care se pot explora) de exagerări ori chiar mistificări. Asta, pentru că îi produc bine sufletesc (sub această boltă deseori cenușiu-neagră), iar în același timp educația îi interzice să contrazică mai-marele care emite așa gogoși in preajma lor..
(în răstimp, o altă categorie nu și bate capul cu subiectul. E indiferentă)
.
Privindu mi azi eforturile de a îndrepta lucrurile (altminteri e un lucru structural, nu mi l-am ales eu), nu știu care parte a paharului din fața mea să aleg.
.
Cea plină, sau cea goală. Ochiul care zîmbește, sau cel care plânge.
Să plâng că sumedenie de oameni rămân captivi scriselor roz-eronate, ori să mă bucur că acel câmp este - în ciuda unui obraz extrem de gros - sensibil (fie și via acută iritare) la observațiile care îi vin dinspre acea muscă rătăcită, și foarte critică totodată.
Ochiul îmi mai râde și când realizează că nu tabăra mea (așa puțintică) preia a la longue din punctul de vedere al celorlalți, ci dumnealor adoptă finalmente din optica subsemnatului ori a înaintașului N. Baticu).
Asta, firește, ambalînd neplăcutele achiziții cât să nu pice prea prost, întreprinderii lor.

PS
Îmi revedeam saptaminile trecute (cu documentele epocii cu tot), anii de vehementă frondă la adresa mentorului meu, pe linie de scrise/atitudine montană.
Aș minți să ascund că nu m-a încercat destulă jenă. Dar, fără așa turbată fire, i-aș fi putut prelua ștafeta?

Apropo de ambele personaje. Sînt precum matca, ori măcar trîntorul. Nu e nevoie de multi, la un stup...

Cineva, de Ziua Internațională a Muntelui

"Muntele – «o stare de suflet» sau un loc de joacă, un loc de contemplare, un loc unde nu poți să fii decât sincer cu tine însuți, un loc unde poți sa-ți depășești frica și lașitatea, locul unde simți că trebuie uneori să pleci sătul de ipocrizia și meschinăria lumii, locul unde dezlănțuirea naturii, a zeilor sau a lui Dumnezeu e mai dramatică ca niciunde, locul unde îți oferi viața fără să ceri nimic în schimb, locul unde unii zic c-ai cucerit dar de fapt te-ntorci înfrânt, locul glorificat de unii din dorința de a se autoglorifica... locul unde deseori îți vine să rămâi pentru totdeauna!"

Hotărît lucru, nu le am cu vorbele mari. Mă uit la ele și rațiunea (ori dramu-mi de inteligență?) nu se vrea prietenă cu ele.
Iar dacă e vorba de irațional, ăsta îsi are formule proprii, deseori (prin definiție, de fapt, întotdeauna) de nepus în cuvinte. De exemplu, nu-mi aduc aminte să fiu la munte mai sincer cu mine, decît in alte părți ale existenței mele.
Pare să fie nevoie insă, în lume, de falsuri (plăcute altminteri celor în cauză) care unesc oamenii. Cărora le oferă un limbaj - aceia pe cont propriu neputîndu-și căuta (ori neavînd voi?) unul...

"Locul unde îți oferi viața fără să ceri nimic în schimb"
E de privit aici, și dincolo de clișeele sociale de care aminteam, ce mișcă în emitent alegerea unor așa vorbe. Căci uneori, fie și nu tocmai lesne, mă pot pune în locul lui...

PS

Întrebare de o mie de puncte...
Cînd ne plîngem de ipocrizia și meschinăria lumii, noi ședem grozav, la acel capitol?

Este drept că-i de luat calcul, aici, și nevoia publicului respectiv, de-a auzi așa vorbe.

Religie, respectiv omenescul din noi

„Bucura Dumbravă (1868-1926), una dintre remarcabilele deschizătoare de drumuri în literatura noastră de turism, a cuibărit multe „ceasuri sfinte” în paginile cărților sale. Crucea Bucurei Dumbravă (Fanny Seculici), chiar dacă a avut un alt chip, a căutat toată viața „duhul muntelui”, a fost în permanență plină de credință întru lumină.
Drumul cărții ține totdeauna aproape de Drumul crucii. Și Cartea și Crucea îți întemeiază un sens izbăvitor, te scot la liman, te păzesc de rătăciri – alimentate hojma de prostie, de ignoranță. Nu există o altă cale a regăsirii, de ieșire din sforacul în care suntem împinși, întru captivitate, decât drumul întoarcerii la carte, la cărțile de căpătâi ale identității noastre.” (Mihai Ogrinji)

Îndrăznisem la un moment dat o ipoteză, cum că de la adăpostul liniștii furnizate de religie, ne permitem să fim, destinși, fiarele din proiect (cel uman...).
Revăzînd frumoasele afirmații din citat, despre sensul izbăvitor pe care îl oferă crucea și cartea, respectiv prostia și ignoranța de care feresc ele (bașca „sforacul în care sîntem împinși, întru captivitate”), am realizat că nu m-am înșelat prea tare...

Invidii. Și mers înainte.

Îmi mărturisesc amarnica invidie, pe cogenerii care stau (mult?) mai bine fizicește, în ale mersului pe munte.Un Marian Curculescu. Sau Cezar Manea, pentru a da numai două nume..
Pentru că așa funcționează, sufletul se destinde după atare blamabilă mărturisire. Și mă trage de mînecă: „Sigur îți era de o sută de ori mai bine, dacă făceai vreo vale de abrupt la trei zile, ca alții? Nu bag mîna în foc (e vorba de subsemnatul, altora dau dreptul să facă ce vor).
Plus că, avînd în vedere stilul meu de mers, solitar și prin coclauri mai complicați decît drumurile bătute, nu aș garanta că scap cu gîtul întreg, dintr-o campanie susținută, prin abrupturile montane ale patriei.
Pionierește (organizație a copiilor, pe vremuri comuniste): „(Merg) Tot înainte”.
Mai exact, pre unde binevoiește viața, a ne duce.

Na, că am uitat! Ce formulă aveau pionierii de dinainte de pionieri? Mai exact așa-numiții străjeri, ai lui Carol II... Parcă ceva cu „Sănătate!”.
Mmmm... Sună bătrînicios.