Îmi reproșez deseori, inclusiv pe aici, că mă aflu egocentric (II)

Aș vrea să opresc anteriorul material în selecția de texte montane, urmînd a fi cuprinsă eventual într-o carte.
Mi se pare însă prea dur.

Îi găsesc totodată, eu însumi, afirmații de contestat. Posibil ca ele să scape însă altora. Asta, pentru că ei nu sînt eu. N trăiesc în afara țarcurilor, iar implicit nu au același spirit critic.

La o adică însă, există un text etalon, acela cu virulențe antireligioase: „A noua poruncă....: să nu minți”.
Iar barim acela, poate și pentru aveam la vremea confecționării lui mai puțini ani, nici nu m-a tulburat cînd l-am trecut din minte pe hîrtie...

Îmi reproșez deseori, inclusiv pe aici, că mă aflu egocentric (I)

Îmi reproșez deseori, inclusiv pe aici, că mă aflu egocentric.

Dar poate că tot e mai bine așa, decît să fii deschis spre ceilalți și să te adresezi lor excesiv servindu-le cea ce vor să audă. 

„Deseori, alpinistii sunt priviti ca niste nebuni, alteori inconstienti, sau temerari fara granite. Sunt intrebati de cele mai multe ori, daca nu se tem de moarte. Fireste ca se tem. Dincolo de pasiunea pentru creste, dincolo de dragostea lor pentru stancile golase, sunt oameni. Si e firesc sa se teama. Dar, dragostea este inpinsa uneori dincolo de limite. Nu cu muntele se lupta, nu muntele vor sa-l invinga, ci propriile temeri, propriile limite, propriile slabiciuni. Si cand victoriosi privesc lumea asternuta la picioarele lor, ei stiu ca nu MUNTELE l-au invins, ci pe ei insisi. Sfidand moartea de multe ori, ei sunt constienti ca intr-o zi, intr-un fel sau altul, moartea isi ia revansa. E drept, pretul e prea mare.... Dar ce folos o viata traita intre granite, ce folos o viata limitata de temeri? Traim....iubim si intr-o zi, platim pretul. Suntem oameni, dar in noi traiesc vise, vise ce trebuiesc implinite, gustate, traite. Noi nu ne luam ramas bun de la camarazii ramasi in munti, ci le spunem " La revedere, drum bun." Si mergem pana la capat, oriunde ar fi acel capat....”

Iar asta însemnînd deformare, îndepărtare de la persoana ta - impuse de educație. 

Una excesiv de socială, mai exact. 

Tot ea, educația în cauză, face să nu servești acelora după notele sufletului tău, ci împrumutînd (ca să nu spun preluînd de-a dreptul în carne) formule sociale. 

De pildă „sunt intrebati de cele mai multe ori, daca nu se tem de moarte”. Nici dracul nu te întreabă în forma cu pricina, iar pe subsemnatul nu îl întreabă deloc... 

(deși ar dori să fie chestionat: „Domne, ce îți place la munții ăia?”... Nici gînd, însă. În cel mai bun caz întreabă cine leagă frînghia sus, pentru a se trage alpinistul de ea, pentru ascensiune). 

E plin de clișee sociale în textul lui Adi Mocanu, de ajungi să te întrebi cum e mai bine, egocentric, ori între oameni dar înstrăinat de tine însuți. 

Acuma, și răsucind cuțitul pînă la capăt. e de sondat dacă un asemenea condei - pus în slujba altora - primește ce a sperat, de la acei oameni (altminteri și ei educați a uita de sine). . Am sentimentul că nu primește. 

Mai exact afecțiune și considerație. 

PS 

„Deseori, alpinistii sunt priviti ca niste nebuni, alteori inconstienti, sau temerari ...” 

Genul ăsta de afirmații îmi aduce aminte de copilul care se străduie să primească atenție de la cei din familie. Pentru că nu e luat în seamă, ajunge să facă prostii doar pentru a primi chelfăneli - moment prost care tot e mai bun decît lipsa de atenție. Așa și cu ideea că alpiniștii sînt priviți drept nebuni etc. Nu-i privește nimeni astfel. Și mai ales azi, cînd s-a răspîndit sportul sălii de escaladă, nu-i ia nimeni în seamă.

După cum.
Privesc și la vorbitul în numele altora. Al tuturor alpiniștilor.
Și punîndu-le în brațe, acelor 'tuturor'. gesturi care de care mai discutabile.

„Noi nu ne luam ramas bun de la camarazii ramasi in munti, ci le spunem " La revedere, drum bun." Si mergem pana la capat, oriunde ar fi acel capat....”

În plus, aici, ferească Dumnezeu să întrebi cum e cu mersul pînă la capăt.
Ori cu; „Suntem oameni, dar in noi traiesc vise, vise ce trebuiesc implinite, gustate, traite....”

Mare lucru, a trăi între oameni...

E interesant cum se află reacțiile celor entuziasmați de așa discurs...:

Lunga gestație...

A materialului cu care v-am făcut capul mare.

Revăd filele, ce am de refăcut ori completat și îmi descopăr greșeli. Sau răutăți (asta, chit că ele prisosesc și părții adverse).
Poate e bine că apar incidente (nu cu altă persoană!) precum cel de azi, căci rămîn mai puține lucruri pentru care să fiu tras de urechi, cîndva în viitor...

Acele contestabile au apărut mai ales în forma II a capitolului Cuxi. Cea dintîi, pe care am revăzut-o inclusiv azi, mi se pare ok. Și curge frumos, spre marea oftică a aceluiași condei, prins însă într-o junglă de informații și idei noi. 

Forma actuală este precum un  adolescent ce-a crescut trupește mult, aproape peste noapte dar e departe de a se fi copt.

Am avut la un moment dat în vizor pe tatăl lui Cuxi, despre care am spus că inițial îl privisem destul de chiorîș, dar după ce i-am lecturat Amintirile, mi-a devenit în bună parte simpatic (inclusiv din motive un pic psihanalizabile, sau măcar unele pe care psihololgia curentă nu le scoate curent la lumină).
Și am vrut să revăd pasajele (pe niște niște reproduceri ale cărții lui destul de precare) despre cartea fiului.
Pînă să ajung acolo, și de bine ce spuneam azi că era destul de reținut față de fiu, am dat peste niște pasaje mai mult decît calde față de Cuxi (altminteri, tatăl nu cade un moment în înflorituri...

Îmi sare diavolește în cap de-o paralelă. Maestrul vorbelor mari, Dinu Mititeanu, nu spune mai nimic despre fiu-său (ce-i drept, Radu M. nu a murit). În schimb e Amazon - ca volum - în privința copilului altora...

Acele pasaje ale lui Alexandru Șerban mă înmoaie de-a dreptul. Iar prin urmare, cînd omul vorbește de manuscrisul transformat în carte, mai să-l cred, iar totodată să mă iau la șuturi, că ce ticălos mă aflu, de am scris cum am scris/gîndit pînă acum.

Tot pe acolo, stau rîndurile lui A.B. despre soția lui.

Pasa nu durează o veșnicie, căci alături din noianul de vechi argumente antiMititeanu îmi  sar în minte modificările operate cu mare ușurință. De unde inițial în articolul „Singurătatea verticalelor” (din Almanahul Turistic 1984) sînt pomeniți amicii lui Cuxi, cînd acesta este preluat în cartea din 1990 respectivii dispar, pentru a lăsa loc părinților.

Iar în așa situație te-apuci a medita cum vor fi decurs lucrurile, ducînd la așa schimbare. Iar aici, 'cercînd a-mi imagina scena, din nou instinctul îmi indică drept cap al răutăților pe Corina Șerban, mama lui Cuxi.

Veți spune aici că fac eu din țînțar armăsar, dar eu nu cred că-i om de treabă, acel părinte (căci el era factorul decisiv, în acel moment din 1990) acela care operează respectivele modificări.

Iar legat de d. Șerban, reveria că „Peste ce om de treabă am dat!...” se înmoaie un pic. Nu pînă la a mă duce în extrema cealaltă, dar suficient cît să îi apreciez gesturi și persoană cu picioarele mai pe pămînt.

Aș mai adăuga că am destulă rupere interioară legată de autenticitatea jurnalului lui Cuxi. Dovezile mele nu sînt totale. Dar instinctul îmi spune - și pornind de la dovezile amoroase date în pomenitele Amintiri -  că Alex. Șerban nu ar fi avut nimic împotriva unor  intervenții în presupusul manuscris al fiului.

Aici e un pic haios, că subsemnatul ticălos își face scrupule, în vreme ce partea adversă a avut dureri drept în cot, la potlogăriile ce-a comis...

PROBLEMĂ cu alcătuirea noii forme a materialului „Mitul Cuxi Șerban”(II)

Greu s-a urnit...

În asemenea cercetări, caut să merg pe principiul din aproape în aproape.
Mai exact, mă uit la efect. La rezultat.

Un mit.
Mă uit cu i s-a datorat (nu aș scăpa din vedere aici, în paralel, ce fel de oameni - mai exact tineri - pot fi interesați de așa ceva).

Păi, cutare și cutare.

Căci e un binom.

Cine putea genera acțiunea?
Nimeni altcineva decît părinții lui Cuxi.

Dintre ei, Șerban sr. mi s-a părut mai așezat (și am în vedere cartea lui de Amintiri, dar și modul în care intervine cu cîteva corecturi în manuscrisul atribuit tînărului)

Dincolo de asta, și dacă se dovedește că manuscrisul aparține altcuiva, decît lui Cuxi, foarte probabil A.B. va fi știut de situație...

Rămîne doamna Corina Șerban. Care a fost ea cadru universitar, dar nu a dat semne să aibă și alte preocupări, precum ale soțului: vînătoare, pictură, condei, poate și altele). Va fi stat aproape cu medii culturale, vezi Eta Boeriu), dar nu sînt semne a fi produs ceva, pe acolo. Foarte probabil își va fi dominat soțul, iar fiului îi va fi fost o mamă destul de acaparatoare.

În baza a ce va fi pornit dorința unui cult pentru fiul ei?

Pe de o parte, și aș spune că aritmetic, fusese anterior o investiție sufletească extremde mare în acesta. În care vedea un ins deosebit, dar mai ales care avea să devină nemaipomenit.

Atitudinea există nu o dată, în categoria mamelor, însă lucrurile par să fi fost potențate și de sentimentul unei ștafete de dus mai departe, și pe care ar fi urmat s-o preia tînărul. Altceva nu văd ce ar fi potențat lucrurile.

Am semne privind acea grijă de trecutul familiei prin datele pe care ține să le ofere un Virgil Mihaiu, și care nu le-ar fi așternut de capul lui în prefața volumului. În paralel, măcar cu gîndul la ce ar pica bine familiei Șerban, acesta pomenește de „o frumoasă stirpe de Transilvania”.

Se poate discuta aici care dintre cei doi soți Șerban ar fi fost interesat mai tare de o asemenea ștafetă, mai exact cine își v fi privit foarte elogios ascendența. Or, Alexandru sr. e destul de ponderat în respectivul sens. Nu așterne de-o istorie a familiei, ci este mai degrabă interesat de publicarea memoriilor nașului său Alexandru Vaida-Voevod, cu numeroase note pe care le introduce acolo.

Privesc totodată cu rezerve posibilitatea ca Șerban sr. să se fi aflat la originea de postări de pe Wikipedia, ce caută să scoată în relief cu orice preț pe Cuxi.  Am în vedere același echilibru pe care îndrăznesc să i-l atribui. 

Mai degrabă gestul a fost datorat unui caracter mai furtunos, fie și de dincolo de ambalajul dulceag-amabil, cel al lui Dinu Mititeanu.

Notațiile de aici fac un pic de ordine în gîndurile, în ipoteze născute în focul gestației, a noii forme a capitolului dedicat Mitului Cuxi.

Aproximativ pe același principiu amintit mai sus, mă uit un pic ce i-a venit lui Mititeanu, a incita soții să-i accepte mitul ce a pus și apoi menținut în circulație.

A fost o simbioză. Fără acceptul/dorința cuiva din familia Șerban, Mititeanu nu ar fi putut purcede la o acțiune care i-a procurat plăcere cel puțin pe cît îmi furnizează mie, a scrie despre acțiunea lui.

Amploarea demersului său îmi trimite amintea automat la ce sentiment omenesc poate fi în spate. Unul puternic.

Am pomenit în ediția întîi că îi atribuiam lui Mititeanu apetit pentru construcțiile mitizante, iar totodată afecțiune aparte pentru doamna Șerban. La ultima idee nu aș renunța, deși parcă aș cerceta suplimentar, cît din experiențele anterioare  - din copilărie și tinerețe - au dus la acea îndatorare. De data asta mi-e greu să ignor din ecuație cel mai puternic sentiment posibil, în materie de acțiune. Și unde de fapt este vorba de un binom, dragoste-ură.

Or, ce întreprinde Mititeanu, amploarea acțiunii nu poate avea altă sursă decît dragostea, în paralel cu vreo proiecție, în genul proiecției că el este cel hiperelogiat, respectiv este că este un suprazeu, capabil să confecționeze zei.

Legat de dragoste, inevitabil mă întreb cam ce fel de sentimente va fi nutrit D.M. față de Cuxi. Comune nu puteau fi.
Iar din acest punct remarc în lateral că Mititeanu este un ins recăsătorit cu o femeie mai tînără cu multe decenii. Deci afecțiunea nu-i este limitată la categoria celor de o etate cu el. Și unde, dincolo de toate revoltele pe care le poate naște afirmația mea, te întrebi dacă nu va fi fost dragoste - fie și neexprimată în sens clasic -  față de Cuxi.

Pînă la urmă, ultimul a dovedit aceeași dezinvoltură, dar una mai puțin reținută de convențiile sociale, cît și de frici, căci se născuse băiat unic la niște părinți înstăriți din capitala Ardealului, și nu într-un sat făgărășean, cu frați mulți, ba și rămași devreme fără tată.

Subiectele de mai sus sînt de extins.

În paralel, automat se pune problema ce mînă pe subsemnatul în luptă.

Aici, puteți trece liniștiți la socoteală opusul dragostei, și anume ura.

Nu m-aș grăbi să afirm că am făcut o mare gafă cu așa mărturisire. E mai degrabă o capcană pentru inimici, și nu m-ar mira ca puți adversari să o citeze, în vreun clinci cu subsemnatul.

Într-un fel, supralicitez eu de așa ură, căci la o adică e vorba de un dezarmat al propriului Superego, înainte de a-mi continua demersul.

Ca mobil al acțiunilor mi-ar urma oroarea, revolta de incorectitudine. Și ea generatoare de energie, de acțiune, în care intră și iritarea (acută!) pornită din modul incorect cum reacționează adversarii, cînd fac observații legate de afirmațiile și gesturile lor.

PS
Mă uit acum că postarea nu-și mai merită titlul de „Problemă...”, căci lucrurile s-au urnit (eram chiar invidios pe dezinvoltura dintr-o suflare, neelaborată care a produs capitolul Cuxi prin prima ediție a cărții Sus la munte la izvor.

Că veni vorba, o atașez aici, sub forma unui link:

Mai jos, doar primele două pagini:

CE NU OMOARĂ...

Am doi frecventatori (mari și lați) ai blogului meu.

E un lucru mai mult decît deprimant.
Dar.
Dacă izbutesc să admit situația, iar implicit să nu șterg înfuriat blogul, nu va țîșni - matematic aș spune - un ceva bun?

PROBLEMĂ cu alcătuirea noii forme a materialului „Mitul Cuxi Șerban”(I)

Una din marile probleme pe care le am cu alcătuirea noii forme a materialului „Mitul Cuxi Șerban” decurge din faptul că morala socială admite infinit mai ușor zonele roze create prin minciună, decît agresivitatea insului ce ține să demonstreze că acolo e minciună.
Iar de aici teama că insul normal (ba poate și amicii) vor evita asemenea informări.

Un teren foarte minat este și a explora/prezenta ce cred eu că a dus la nașterea acelui mit. Inevitabil te bagi în sufletul cuiva, de pildă al părinților cu Cuxi. De pildă, ce le veni, a porni semnale că le-ar prinde bine (sau măcar unuia dintre ei, în condițiile în care celălalt nu și-a temperat jumătatea) un asemenea cult.

Și care dorință a fost prinsă din zbor de Dinu Mititeanu (lucrurile au ținut un pic de fabula cu orbul și ologul), care altminteri nu ar fi purces vreodată la acea construcție unde a pus decisiv umărul, inclusiv susținînd-o următoarele (numeroase) decenii.

Iar aici, dincolo de îndrăzneala care nu-mi lipsește, mă jenez să fac oarece lumină, deși nu-i deloc o treabă, a subzista vorbele roze însă neadevărate...

Despre Institutul Schweitz-Thierrin

Este pensionul unde Radu Țițeica (1905-1987) a urmat cursul primar, unde director fusese bunicul său, Florentin Thierrin, iar frîiele acelei școli particulare fuseseră preluate de cîțiva ani de fiul acestuia (adică unchiul matern al lui Radu Ț.).

Am avut acces la colecția fotocopiată a colecției revistei natura prin bunăvoința BCU Cluj, care le-a postat pe net.
Nu am izbutit pînă azi să găsesc o fotografie cu Florence Thierrin (tatăl acesteia este înfățișat măcar pe o medalie comemorativă). Am o bănuială cam cine ar fi Florence, în această imagine din 1935, dar nu-i exclus să mă înșel, iar ea să lipsească din cadru.

PS
Pe cînd privesc revista Natura, simt că și dumnealor, asemenea subsemnatului și asemenea  majorității făpturilor umane, au trăit sentimentul că gesturile lor vor duce la făptuiri nemaipomenite și care să le aducă fructe (îndeobște impresionînd ceilalți semeni) ce dreg angoasele.

Spun asta și pentru a gestiona furia distructivă care se poate iv oricînd, cum că nu se poate alege nimic de eforturile mele pe aici, că lumea nu le bagă în seamă (am îndeobște doi cititori per postare) etc.

Da, îmi este aici o ședință psihanalitică. De oridine interioare. De ales între rău (cele din PS) și mai rău, adică vreo explozie, de la care să mă apuc iar a șterge blogul.

Da.
Sînt om.

Nicolae Iorga („Oameni cari au fost”), despre Nestor Urechia, respectiv Gh. Țițeica

 

MUNTE. Liliane Eremie-Trohany (partea II)

Intro

Precizez din start că nutresc o mică reținere, dacă nu chiar jenă, să pătrund - ca inevitabil amator ce mă aflu -  pe o scenă unde se află istorici infinit mai puțin amatori decît mine, respectiv condeie mult mai șlefuite decît al meu. Spun asta avînd în vedere oamenii de specialitate de la care voi reproduce informațiile de mai jos (sau cele din postarea inițială, despre Liliane Eremie Trohani).

Că veni vorba, văd că pe așa numitul Buletin de Biroul Populației (nu știam de unde vine denumirea de b.p., înlocuită apoi de buletin, respectiv - azi - carte de identitate!) e derutant pomenit Trohany, cu y...

Totodată, și perfect conștient de fenomen, există o anumită lăcomie, de-a explora cît mai mult în jurul unui subiect de care sîntem interesați. L-am văzut și la un înaintaș în ale istoriei montane, dar e posibil să fie la mijloc o înclinație absolut umană, temperată ce-i drept de către mințile disciplinate.

Continuare:

Dacă despre Liliane s-a scris întrucîtva puțin (și sub rezerva că autorul acestor rînduri nu a explorat suficient), sub reflectoare a stat soțul ei însă, Nicolae Trohani. Care s-a nimerit să intereseze, nu cu mult după absolvirea studiilor de Drept (1934), Serviciul Special de Informații, predecesorul Departamentului Securității Statului, din perioada comunistă, și al actualului Serviciu Român de Informații. Și în slujba căruia intră (după inerentele verificări și teste) peste doi ani.

(imagini preluate de aici, dar foarte probabil existente în cărțile pomenite mai sus)

Va activa acolo pînă în 1945, inclusiv în calitate de aghiotant al directorului instituției, Eugen Cristescu. Din această cauză va avea de suferit, în pușcării românești, cît și sovietice.

Viața sa este descrisă, prin eforturile fiului George (istoric) în două volume, din 2019-20. Întrucît de foarte puține zile am cunoștință de aceste tipărituri, ne putem face o părere doar prin intermediul recenziilor altora.

George Trohani: 

„O primă prezentare a sa [a lui Nicolae Trohani] am făcut în volumul, pe care de acum îl putem numi „I” (primul).apărut în 2019/2020 la Editura Miidecărți - Nicolae Trohani, aghiotantul lui Eugen Cristescu. Însemnări de război. Dar, dacă prezentarea  în respectivul volum s-a făcut pe baza însemnărilor zilnice ale lui NT [...] și ale soacrei sale (Irma Eremie, mama Lilianei Eremie-Trohani, soția lui NT) precum și a corespondenței - peste 100 de scrisori - purtate de membrii familiei în perioada 1941-1944, în volumul de față [Nicolae Trohani, aghiotantul lui Eugen Cristescu. Mărturii din vremuri de pace și de război (1936-1945)] dosarele de la CNSAS constituie principalul izvor documentar. Am adăugat pasaje din însmnările zilnice ale lui NT și documente din arhivele ruse, puse la dispoziție  de Arhivele Centrale ale Serviciului federal de Securitate al Rusiei [...] 

De aceea, dacă în primul volum predomină preocupările intelectuale și sentimentale ale ce se iubesc și se respectă [...], cu puține referiri la activitatea militară și politică, în acest al doilea volum faptele nu mai sînt prezentate strict cronologic, ele sînt descrise pe zile, pe perioade mari de timp și pe probleme.”

Între alte recenzii interesante, notez pe aceasta. 

Revenind la Liliane, Nicolae o pomenește în notațiile sale, de pildă aici, înaintea căsătoriei: „Liliana începe să devie interesantă. [...] Serait-ce la F(emme)?”. S-au cunoscut la Sinaia, unde familia Eremie avea o vilă:

Brăila Portal:

„Ion Eremie s-a născut într-o familie de ardeleni din Săcele, strămutată în Câmpia Bărăganului în secolul al XIX-lea. Tatăl său, Gheorghe Eremie, era proprietarul moșiei Stăncuța, 7.649 ha, cumpărate, în anul 1888, cu 600.000 franci napoleoni de aur. Tocmai pentru a avea un urmaș specializat în exploatarea superioară a moșiei și-a îndemnat  ul să urmeze Școala de Studii Comerciale din Anvers. Din Anvers și-a adus tânărul, soția, pe frumoasa Irma Elise Marie Vermeulen, care i-a dăruit 3 copii. 

Vara, Ion Eremie și familia se mutau la vila din Sinaia, iar casa din Brăila rămânea în paza îngrijitorului. În anul 1950, toate proprietățile familiei au fost naționalizate.”

Totodată, sînt de remarcat apelativele dintre cei doi, Pouffy (el), respectiv Pupică (ea), existente inclusiv la șapte ani de căsătorie.

Nu țin să intru aici neapărat în intimitatea cuplului (la o adică, amănuntele respective se află în cartea îngrijită de fiul George), însă un ochi duios nu poate lipsi, căci la o adică o rezonanță de acest tip mi-a oprit privirea pe mica cruce din Șaua mare a Caraimanului...

 

MUNTE. Liliane Eremie-Trohany (partea I)

În 2008, la puține zeci de metri de Crucea Caraiman, pe coama (încă domoală) care se desface spre SE, către strunga de obîrșie a Hornurilor, am dat în iarbă de un discret monument funerar.

Nu cred că apăruse demult acolo, raportat la acel an, căci mi se întîmplă să mai trec prin acea zonă, și nu am reperat-o.

O cruce de marmură, mititică (cam o jumătate de metru), închinată unei iubitoare a muntelui. Și care a ținut morțiș la acea cruce, deși nu-mi pare să mai fi ajuns pe culmea acelui munte în ultimele decenii ale vieții ei. 
Doamna avea oricum un nick ce trezește certamente zîmbete, dar certamente de simpatizat: Bombo. Iar numele-i oficial fiind Liliane Eremie Trohany. Trăitoare între 1910 și 1993.
Și în care mi-am permis să ghicesc o împătimită discretă, de locurile unde a dorit să-i rămînă cenușa: Șaua Mare a Caraimanului, iar prin extensie Caraimanul, Bucegii, munții...

Anticipez: „Bucegi, Piatra Craiului, Făgăraş, Ciucaş”

Admir totodată tenacitatea Lilianei, în a nu renunța la mai puțin obișnuita ei dorință, de a-și înfrăți cenușa cu muntele. Cunosc un domn care cochetează cu așa odihnă de veci, dar care, deși nu are relații călduroase cu propria familie (la L.E.T. fiind cazul contrar), tot posedă reticențe în a decide ferm, să fie vînturat peste Valea Seacă a Caraimanului...

 

Acum cîțiva ani am simțit nevoia să fac niște căutări pe net legat de acel nume. Se pare că am rătăcit materialul de blog, dar oricum reținusem că soțul lui Lilianei, acel domn Trohany, fusese prin așa-numitul SSI (antecesor al Securității și al SRI), mai exact apropiat al directorului Eugen Cristescu (1940-44).

De curînd am simțit nevoia să reiau explorarea. Parcă nu am revăzut filele net cercetate anterior (să fie vreo cinci ani de atunci?), dar am găsit altele, din plin interesante.

Cercetări numismatice_XXIII-XXIV_2017-2018_p143-225_Trohani (1):

„Liliane-Roxandra-Maria născută la Brăila pe 28 februarie (stil vechi care figurează în acte)/13 martie (stil nou, când îşi serba ziua) 1910 [...]

Prima clasă primară o face în refugiu la Odessa, iar în iunie 1920 obţine Certificatul de absolvire a învăţământului primar - Școala de Băieţi nr. 4 din Brăila, pregătire în particular. A mai urmat, o scurtă perioadă, pensionul Notre Dame din Galaţi, dar nu s-a acomodat cu disciplina riguroasă de acolo. Într-o fotografie din această perioadă, cu colegele de clasă, i s-a pus un tablou cu un cerb la picioare deoarece avea fusta „prea scurtă”. Este una din puţinele eleve (vreo trei la număr) ce nu avea „cordon bleu”. La 9 decembrie 1928 [...] i se decernează Diploma de Bacalaureat de către Liceul de Băieţi „Nicolae Bălcescu” din Brăila. Preşedinte al comisiei de examinare a fost Prof. Univ. Mihail Ralea. La 22 noiembrie 1933 obţine Diploma de Licenţă în Drept.

I-a plăcut să joace tenis, să facă expediţii în munţi - Bucegi, Piatra Craiului, Făgăraş, Ciucaş, fiind și o mare iubitoare de câini.
S-a logodit în ziua de 2 august 1936 la Sinaia [...] şi s-a căsătorit, civil joi, 8 octombrie şi religios duminică 11 octombrie 1936 [...], la Brăila, cu avocatul Nicolae TROHANY, brăilean şi el (născut pe 7/20 martie 1912 şi decedat la 15 noiembrie 2003).

Fire voluntară, activă şi cu dor de aventură, se înscrie la cursurile de infirmiere voluntare pentru îngrijirea răniţilor din război - la 4 iunie 1940 obţine un Certificat de absolvire a cursului de auxiliare-sanitare de Cruce Roşie. Lucrează la spitalele din Măgurele, Bucureşti, Sinaia (Spitalul Cămin Militar Z.I. 415) şi apoi din Transnistria - de la Golta. Pentru această activitate a primit: la 23 martie 1942 Brevetul (cu insignă) nr. 1959 de Soră Infirmieră Voluntară în urma absolvirii unor cursuri de 2 ani; la 24 iunie 1942 Brevetul 459 pentru „Semnul de Distincţie” pentru contribuţia adusă operelor Societăţii Naţionale de Cruce Roşie. În toamna lui 1992 va primi titlul de „veterană de război”.
După război, din 1950, lucrează ca infirmieră, apoi ca asistentă medicală pe Șantierul SovromConstrucții Otopeni (1950-1952, fiind dată afară deoarece soțul era prizonier în URSS), Spitalul nr. 10 Berceni, iar din 1961 pînă la pensionare la Spitalul pentru Studenți.
A suportat cu stoicism toate vicisitudinile vieţii, timp de nouă ani a fost cea care a ţinut casa (soţul fiind prizonier la sovietici) şi şi-a iubit copiii şi nepoţii.
A decedat la 7 mai (în acte scrie 6 mai, din motive birocratice) 1993. A dorit a fi incinerată - pe 10 mai - iar urna cu cenuşa sa a fost depusă în apropierea Crucii de pe Caraiman.” 

 

Site-ul Radio România Actualități, „Nicolae Trohani sau eficienţa unui serviciu secret":

Liliane şi Nicolae Trohani, Sinaia 16 august 1936

 

„Datina”, revistă lunară editată de Centrul Cultural Constanța „Teodor T. Burada”, anul 6, nr. 73, mai 2020: 

„Liliane Trohani, născută Eremie (Brăila, 28 februarie / 13 martie 1910 – București, 6 mai 1993) a fost fiica brăileanului de origine săceleană (Brașov) Ion Eremie (Bordei Verde, Brăila, 8/21 august 1881 – București, 25 septembrie 1956) și a belgiencei Irma Vermeulen (Anvers, 23 septembrie 1879 – București, 23 octombrie 1968).
Diplomată [...] a Facultăţii de Drept din  București, în perioada iunie 1941 – 30 iunie 1943 a activat ca infirmieră voluntară în spitalele din Sinaia și Golta (Transnistria) în cadrul Spitalului de Campanie „Cruce Roșie” nr. 406. La 24 iunie 1942 i se acordă “Semnul de Distincţie” pentru contribuţia adusă Societăţii Naţionale de Cruce Roșie. 

După război, din 1950 până la pensionare în 1969, a lucrat ca asistentă medicală în diferite spitale din București. În toamna lui 1992 va primi titlul de veterană de război.”

 

Totodată, prin contribuția dnei/drei Cristina Paiusan Nuica:

 

(va urma)

 

MUNTE. UMAN. Aparentă bizarerie. Lipsa de creativitate a fanilor.

Inclusiv prin vreo stație de metrou, ori în vagoanele acestuia, simt uneori nevoia să dau search pe un nume oarecare, îndeobște legat de istorie.
A muntelui sau a lumii în general.

Așa curiozitate îmi plecase azi spre Alexandru Floricioiu (1932-2019). Între altele, am nimerit un anunț mortuar, pe carpați.org.




M-am reîntîlnit, în așa situație, cu o caracteristică. Categoria umană care se întrece cu laudele și (așa-zisul) respect față de vreun om cunoaște de fapt foarte puțin despre acela. În cazul munților noștri, ea preia, fără minim aport personal de noutate/creativitate, ce au scris alții.
Uneori nici atît, totul fiind făcut din vorbe. Gen cînd spui alpinism în România, spui nea Sandu. Nici nu mai contează că spui, în contextul respectiv, și alte 20 (sau măcar 10) nume...

Ceva asemănător am întîlnit în cazul clubului bucureștean Floarea de Colț. Oamenii pun acolo de un profil al mentorului lor, Emilian Cristea.
Că nu aduc nimic nou, că nu cercetează legat de acel alfa și omega al formațiunii lor ar fi una. Dar și informațiile le iau la a patra mînă. Mai exact, citează din Dinu Mititeanu. Dar nu din articolul său de blog, unde și-a scris inițial textul de pe Cristea, ci din cartea care a adunat postări precum aceea.

În același sistem, fanii lui Cristea nu au idee că însuși magistrul a înșirat parte din acele informații într-o carte (mai veche), iar Mititeanu le-a luat de acolo. 

Firește, și după cum se întîmplă în acel mediu, Mititeanu nu a verificat adevărul, în acele scrise ale lui E. Cristea. Doar le-a adăugat perii suplimentare. Acestea, indiscutabil, originale. 

Dinu M. fiind altminteri și el un campion al întorsului din vorbe, în defavoarea informației (dacă se poate și originală).
Niciunii, nici alții nu verifică informațiile pe care le preiau. Esențial le este să fie favorabile. Iar totodată să nu deranjeze pe nimeni.

Iar din acest punct al expunerii e interesant de privit cine se ocupă cu cercetarea istorică, pe felia-i montană.

Culmea, se ocupă inși deloc fani ai evenimentelor și oamenilor pe care îi cercetează. Îndrăznesc să dau aici două nume: primul e al lui Niculae Baticu. Al doilea al subsemnatului.

Puteți spune ce vreți aici despre lipsa de modestie a subsemnatului, dara sta e realitatea. Iar totodată cele ce voi adăuga, mai jos, nu fac tocmai onorantă acea poziție.

Atît la mine, căt și la nea Nae au existat / există un car de frustrări, cît și de agresivitate. Cu ea nu ține să ieși, în formă brută, printre oameni - cei de la care, s-o recunoaștem, inclusiv cei doi așteaptă considerație, aplauze etc.

Așa că își înhamă bidiviii respectivi - recte agresivitatea, nemulțumirile existenățiale - într-o formă pasabilă socialmente, iar care, în același timp, să furnizeze valoare.

Forma cu pricina este subscrisă creativității, cît și corectitudinii (ambele, firește, cu limite, însă mult peste ceea ce practică lumea la locul ei).

MUNTE. Uman.

[... ] 

Au circulat despre el (și nu numai) o sumedenie de texte amabile, dacă nu chiar foarte amabile. 

Or, poți alcătui multe prezentări, despre vreun om, însă doar un condei din afara cercului aceluia poate pune de un profil al său, cu fapte și date. 

Asta, întrucît amabilitatile au în esență lor o dorința de neconcretețe, din motive ce pot fi explorate. Un Emilian Cristea a avut sumedenie de fani, dar nu cred ca vreunul ar fi putut oferi (în afara celui produs de către cel în cauză) un profil al acestuia. 

Similar stau lucrurile cu feblețea lui Dinu Mititeanu. E greu a stabili ceva serios, despre A. B. Șerban. 

. 

La chestiune, unul din motivele pentru care stau în loc (in afara de proverbiala-mi senectă lene) se află faptul ca primul manuscris real al acestuia, la care am acces (scrisoarea adresată lui Bebe Pozdîrcă) îl scoate din categoria vagă, a celui în contul căruia ar fi inventat altii, pentru a face din el un obiect al cercetării. Cum a fost în realitate (demersul poate fi ușurat întrucîtva de scrisele tatălui sau, fie și doar în parte privind 'Brăduțul'). 

Ca punct de plecare, văzînd ca ajuns cu noaptea în cap la Cluj, în zi de Ajun Crăciun, nu găsește altceva mai bun decit sa ii scrie lui Bebe, de mînă și cu un desen destul de bibilit. 

(care desen spune și el ceva, caci nu reproduce realitatea din urma cu numai 1-2 zile). 

Te întrebi automat cum stătea Cuxi cu putința de intimitate, în relație cu apropiații, dacă simte nevoia sa se întindă la asa scrisoare cu un amic din alt oraș. 

Teoretic, în asa supoziții mi-i și lipsa de dovezi mai clare, și oarece răutatea de a mă baga în sufletul omului. Dar e de ales, între asa ceva, si dulcegăriile din care nu poți scoate un profil (și de care pomeneam în debutul postării). 

UMAN. Vîrste

Dinu Mititeanu are un curaj himalayan, mai exact nu se jenează să-și posteze o imagine de care cogenerii săi se feresc / ne ferim ca de naiba, a scoate în lume: și anume trădîndu-ne din plin vîrsta (dînsul are 82 primăveri).
Îi admir tăria de a recunoaște ceea ce este (barim în unele momente).
.
Pe de altă parte, îmi fuge mintea la un cunoscut. Făcuse ani buni de temniță (sau poate tocmai din acest motiv), dar era senin în privire, la peste 80 ani. Poate închisoarea îi adusese suferință, dar îi antrenase și putința de a nu refuza relele care îi afectau inevitabil existența.
Era temperat (poate din naștere) și în a gusta bucuriile, mai exact o făcea cu măsură.
.
Aș minți să spun că nu mi-ar plăcea să-l iau de model, însă o recentă plimbare în zona Covid m-a făcut mai temperat, în materie de planuri viitor.
.
PS1
Relațiile mele cu d. Mititeanu (prin contribuția covîrșitoare a subsemnatului) nu sînt dintre cele mai bune. Idem acelea cu oamenii unei reviste de turism. Însă nu am vreo problemă, în a recunoaște ce fac bun aceia. În cazul ultimilor, cartea lui Viorel Nicolaescu de curînd scoasă (altminteri într-o serie de volume deloc scurtă).

PS2
Apropo de privire, a dlui Mititeanu - din poza la care fac referire - îmi pare obosită existențial. Un Alex. Floricioiu era, pe la 88 ani, îngrozit.
Firește, condeie mai tinere vor glosa peste puțini ani ce va transmite uitătura subsemnatului, ajuns de tot moș.

PS3
Aparte, liniștit în materie de ce-i rezervă inevitabil existența, după o vîrstă, mi s-a părut și Carol Lehmann. Cred că i se trăgea tot de la servitul cu păhăruțul, al bucurilor.

Nu alerga după ele.

Ca alții...