Judec. În sensul gînditului.

Judec. În sensul gînditului.
Și anume un material apărut imediat după revoluție (aceea din 1989).

Am spus și eu minunății atunci, iar jurnalul personal mi-e martor. Dar nu am avut a mă adresa altora, mai exact din spațiul media. Sînt curios dacă m-ar fi scăpat atît formulele brusc ajunse la modă (cu sacrificii etc.), cît și mica inconștiență, mai exact a pericolelor ce pîndesc inevitabil din spatele vorbelor mari.
Probabil nu le-aș fi scăpat, fie și cu un pic de ponderație. Căci trebuia, ienvitabil, să țin cont de ceea ce voia auditoriul să audă.

Pe cînd răsfoiesc în general la publicația din care am extras imaginea, mă lovesc de o caracteristică umană. Și anume a nu-ți pune problema, peste ceva timp, despre cît adevăr ori (ne)penibil au conținut scrise ale noastre din trecut.

Ceea ce, la o adică, e o probă a timpului.

Iar totodată, ceva inuman.

Omul normal nu pare să se încurce în așa subtilități, în așa moralități - și chit că face el însuși mare paradă de vorbe mari.

Asta, pentru că îl mînă, conștient sau ba, interesul.

La chestiune, privesc spre un Pop Simion, redactor șef al revistei România Pitorească între 1972 și 1989. E recordmanul scrierilor procomuniste. Și care face o întoarcere la 180 de grade, odată cu revoluția (ce-i drept, așteptau acces la jilțul său lupi nesățioși).

„Nu vom uita [...] pînă în veci de veci. Sint locurile de pri­ve­ghere pen­tru martirii unde am îngenuncheat în îndoliatul Bucu­reş­ti, Timi­şoa­ra, Sibiu. Lumînărl, flori, brazi cu tricolor însîngerat, ca­s­că de sol­dat, în Crăciun îndoliat. Libertatea s-a zămislit din sîngele ti­ne­rilor[1]. E jertfa supremă şl, totodată, slăvita desdăunare a istoriei, a des­ti­nulul românesc: tocmai cei născuţi-crescuţi în blestemata ep­o­­că Cea­­u­şescu au fost groparil acesteia! Citiţi cu atenţie aceste înscrisuri, sfintele sigilii ale revoluţiel. Sint ta­blele noastre de legi potrivit cărora – acum, după ce armele au tă­cut – efectuăm reconstrucția morală a fiinţei noastre lăuntrice, indis­­pen­sa­bilă pentru reconstrucţia economlcă în Iimanul libertăţii [...] O fla­ne­lă pătată cu sînge şi ciuruită de gioanţe a unui tînăr care ne pri­veş­te dln sfînta lui eternitate. Să aşezăm în sufletul nostru lumînare veşnic aprinsă pentru EI, pentru Ei.”

Mă întreb ce e în mintea, în sufletul unui asemenea personaj.
Or, pare să fie o conștiință a faptului că așa se procedează.
Că așa e normal/uman,

Deduc de acolo că așa se trăia în mediul de unde provenea, acela rural din Maramureș. Acolo, și dincolo de hainele de dat gata semeni ori oficialități, aveai de evitat foamea/de dobîndit omenești poziții, prin așa comportament insensibil.
Între așa insensibili, fiecare știe că vorbele mari ori adeziunea la un regim sînt chestie de fațadă. De acum și pentru că avem interese, posturi bine de dobîndit.

 

Altminteri, mă întind cu acel capitol despre RP. Căci apar permanent informații noi, inclusiv din izvoarele pe care le știam, dar către care privesc mai cu atenție, ori mintea nu fusese coaptă încă pentru a decela una ori alta.
În așa muncă, ce conferp oarece plăcere momentului, îți pui și problema lui Cui prodest. Dacă va sta cineva a lectura, ori chiar să aprecieze așa ceva (cum vrea sufletul). Știu însă că aceasta e regula jocului, stabilită de specie, de a-ți închipui că îți va aprecia cineva munca. E ceva precum mulțimea spermatozoizilor. Natura cere să emitem o mulțime, puți apoi la dispoziția speciei, din care viața va alege apoi pe cei puțini, necesari Ei.

Și care nu e obligatoriu să fim noi.

 

Regula jocului, după cum spuneam...

Cîrcotașii. Dramul lor de curaj.

 Cred că unui cîrcotaș îi trebuie ceva curaj, pentru a spune ceea ce altora le pică prost.
Și am aici în vedere fanii vreunui X. , la care se „dă” acel polemist-cu-orice-preț, respectiv de fricoșii de comentarii, supărați că alții au curaj, iar ei ba...

Dau peste un interviu cu Corneliu Coposu, din finalul lui 1991.

 

 

Acolo, d. Coposu răspundea - mingii ridicate la fileu de către intervievator - cum că ar fi binevoit un armistițiu, măcar de Crăciun (cu ocazia căruia e luat interviul), între putere și opoziție.

Pe de o parte, C.C. nu-și ia vreo pauză, în a face cu ou și oțet dușmanul politic numit Divizia D a Securității.

Pe de altă parte, tot el dă cu copita peste găleata cu lapte a armistițiului, numind puterea drept abuzivă. Să tot vrea, acea putere, să pună de un armistițiu cu d. Coposu!  

 

Se poate pune problema aici: ce-i vine cuiva, să scape astfel caii rațiunii?
Cred că pur și simplu se lasă dus de valul plăcerii, care se străduie să mulțumească atît ale viscerelor, cu sentimentul că noi respectăm moralitatea. Pendinte de ultima fiind propunerea de armistiții, mai ales cu ocazia vreunui moment religios important.

Cum acel discurs are loc doar în fața unui amic (sau a amicilor),  nu te va trage nimeni de mînecă asupra derapajelor. Iar un eventual critic va fi luat cu huo, căci e mult prea plăcută mierea ce mulțumește - pe stilul amintit mai sus - cele două importante filoane le sufletului...

Amic

 

Spre deosebire de oamenii normali care se exprimă înălțător prin serpare iar apoi își văd de ale lor fără îmi merge deseori gândul spre mugur. Și spre amiciția mea cu el. Care a durat vreo 10 ani după care pe rând fiecare dintre noi a trecut prin criza de vârstă. Asta înseamnă că specia ne-a tăiat robinetul iluziilor existențiale proprii maturității.

Eu am trecut primul pe acolo, spre mirarea și indignarea apropiaților mei - a se citi Mugur și nevestele noastre. Care urmau să ajungă și ei, fără a fi preveniti firește, prin acel râu rece, ceva mai încolo.

Nu la multi ani după mine, a început și Mugur să tragă un picior, în direcția pomenită mai sus. Fiind însă ins educat, a lăsat să transpară mai puțin acel cataclism interior.

Poate și să-l rezolve mai puțin, cu pașii îndărat aferenți.

Paznicul interior

 Îi realizez deseori prezența, vehemența acelui paznic interior. Cu mici perioade în care vreuna din părți iese învingătoare, e o luptă între noi.

Una dureroasă și obositoare.

Dincolo de asta, nu îmi par să fi interiorizat prea mult din solicitările lui. Iau nuiele, dar nu am ajuns a executa singur solicitările lui.

La alții, au fost preluate acele interdicții. Sint deja o franciză, a firmei Paznicului.

Un paznic tot am interiorizat însă. Acelea de a-mi revedea producții precum cea de mai sus și a vedea unde Sint atacabile, de către un băiat deștept.

Sînt.

Nu îmi place asta, dar tot e bine că le știu astfel, iar implicit reproșurile externe nu mă vor lua pe nepregătite.

Sora mea, mai mare cu patru ani, era un asemenea paznic. De cînd ne-am certat dur, acum vreo 17 ani, zic eu că m-am dezvoltat cît să nu mă mai aflu vulnerabil. Ba si sa pot contraataca, cu rețineri rămase din copilărie  dar și cu o teribilă încîntare.

La chestiune, priveam încă o dată cum am momente in care sint gata de amiciție cu mari dușmani. Și chit că nu mă țin mult, asta și pentru că am idee, că va reveni la timona-mi.

Asta nu se aplică însă la cei din familie.

Omenescul

Într-o banală postare, și de bine ce mă mai lovisem de fenomen în ultimele zile (fiind declarat între altele căutător de noduri în papură)...
Privesc postarea și identific două omenești... Întîiul constă a în a pune păe altul să facă ce rvei tu, asta fie și mascat sub haina zisei înalte (a unui ins ce pare asemenea, acel John Muir).

"Nu tu, ești în munți, ci munții sunt în tine!"

John Muir

Omenesc decurge și din iritarea care te cuprinde cînd cineva se declară puțin convins de acea zisă. 

E preferat superficialul care pune o pictogramă demnă de grupa mijlocie. Sau chiar cel care nu spune nimic/nu intervine.

Firește că se poate cerceta ce pică bine în insul normal, din acea vorbă a lui Muir. Și legat de care nu se cuvine să fac haz tocmai eu, care îmi mărturiseam porniri cvasierotice față de o doamnă de acum un veac...

Pe aproape, ca subiect, am rupt relația cu o veche cunoștință. Eu nu mă puteam abține de la comentarii precum cel de mai sus, iar acela nu putea reacționa decît omenește.

Mai exact posta idei precum cea a lui Adi, dar se irita cînd interveneam.

E vorba de Vali P. El mă declarase păpurist. Asta, nemaiapucînd să observe că nu răspundea observațiilor mele...

Omul normal are nevoie de iluzii, decurgănd din așa postări - peste care nu intervine vreun cîrcotaș.

Diurne, 23-24 decembrie 2022 (II)

(urmare)

Am zăbovit și asupra noilor informații despre Ion Udriște-Olt.

Numai bine de ce meditasem despre amarul (dar utili) pași înapoi...

„Neplăcute sînt momentele, în care ai de dat înapoi, în vreo problemă publică sau alta.În care îți ai de reconsiderat poziția, abandonînd din vehemența sau aparent siguranța de sine anterioară...

Dar simt eu că prinde bine, un așa recul. <Eșecurile ne sînt cei mai buni profesori...>”

 ... am dat îndărăt și în privința Lui I.U.-O.

Despre care îmi făcusem o părere prin intermediari. Mai exact un înaintaș montaniard, respectiv atitudinea lui Nae Dimitriu (comunicată mie inclusiv de către Alex. Beldie). Cum că se afla un fel de păcălici, ba și unul cu cinci clase, dar care ocupa prin nu se știe ce minune postul de șef al Taxării la Uzinele Comunale București.

Nu spun, și-o fi avut aer de Păcălici, în ochii unora. Dar chestia cu cinci clase, miros acum, decurgea clar de la invidioși. Căci alții, și presupunînd că informația cu studiile e adevărată, puteau vedea și partea plină a paharului, a implicării, respectiv a rezultatelor care l-au făcut să fie apreciat vreme îndelungată de șefii din Primăria bucureșteană.

Omul se implica, și încă în mulțime de direcții. Care par să fi funcționat. Că a făcut-o inclusiv periind (pot bănui că nu foarte grețos) la mărimi, asta face parte din regula jocului, pe acel tărîm social.

Ș.a.

Rămîne loc de un zîmbet în fața numelui Jean Udriște-Olt, dar nu m-ar mira să fie o idee a părinților, de la 1894.

Bîrfele de care aminteam inițial îl plasează pe I.U.-O. în categoria parveniților, care, aflîndu-se chipeș, a luat de nevastă o Natalie mai urîțică, însă din familie bine situată (mi s-a spus de un general Florescu, cel de la finalul secolului 19, de care nu-mi ieșea socoteala, că era tatăl Nataliei. Posibil era vorba de generalul inginer Dumitru Petrovanu). Or pot intui în situație un oltean de extracție mai joasă, ce face eforturi - perfect umane - pentru a evolua social - plătind  prețul în efort și făcut frumos - cît mai sus.

Care oltean nu și-a uitat apoi extracția:

°

 

Mai notez că deși  foști deținuți politici declară cu patetism cî I.U.-O. s-a prăpădit în închisoare, după știința mea acesta iese din închisoare (nu spun că s-a aflat acolo colonie de vacanță!) și va mai trăi după aceea cinci ani.

 

E de notat în acel ferpar și grafia: Nathalie.

Ca să nu-mi pară bîrfă ori insensibilitate, pot discuta și despre ce va fi fost în sufletul bătrînei (fotografia este din aprox. 1933)...

**

În rest, cercetările s-au oprit și asupra fraților Alexandru și Vasile Steopoe. Am aflat și cînd s-au prăpădit: 1971, respectiv 1975.
Despre ultimul,nea Baticu îmi spunea că rudele i-au vîndut iute Inclusiv colecția Buletinului Alpin, pe care nea Nae a recuperat-o însă, cu prețul aferent.

Altminteri, e interesant cum cei doi și-au împărțit  pozițiile, de băiat cuminte, respectiv aventuros (nu întîmplător, inevitabil alintatul mezin).

În vreme ce Alexandru nu se bagă în politică (ajungînd să fie specialist apreciat de regimul comunist, iar implicit răsdecorat), Vasile este legionar.

În rest, pare să fi fost un bun specialist, în meseria lui (iar totodată fără mari probleme cu autoritățile, la 1943)

Pe subiect, în căutări apare și numele Vioricăi Steopoe. Se ocupa de modă, fiind de felui maestră la o școală secundară.

Nu mi-am putut da seama dacă e soția lui Vasile, dar foarte probabil este ea, căci la un moment dat îi apare domiciliul, în strada Biserica Amzei 8, același cu al doctorului.
.

 

 

Diurne, 23-24 decembrie 2022 (I)

Mai ales spre senectute, te poate apuca deprimare, decurgînd din ceea ce-ți pare inutilitate, a ideilor sau gesturilor tale.

Cu mențiunea că voința nu are prea mult ce face, în fața vîntoaselor sufletești din dotare, mi-ar plăcea să nu uit că acele dezumflate de la vreun moment dat au asigurat salvatorul (în trecerea sub soare) din existența asta.

**

De la o vreme, prietenul Răzvan Neagoe postează pe grupul Coștilari facsimiluri de presă privind momente din istoria alpinismului nostru.

Acum vreo două zile, i-am propus și eu niște materiale (în discuție privată),ocazie în care s-a mărturisit că găsește mină de aur, în ale materialelor vechi de presă, cutare site.

Un site, întrucîtva neașteptat, unguresc (dar alcătuindu-se trilingv, între care și româna).

De bine ce căutam din greu reproduceri ale revistei România Pitorească, ce am în lucru (pe vechiul principiu al mărgicii, de a lăuda grozav că muncesc de zor la ea, dar cu rezultate poate minore), am dat acolo de colecție bogată. Iar astfel, firește, am fost cucerit de acel site.

Care altminteri vrea bani, în schimbul serviciilor. 60 lei pe lună, și vreo 200 pe an.

După ce am dat obolul, iar apoi am purces la download masiv al colecției vizate, site-ul m-a avertizat că e voie doar cinci mii de file pe zi. Este drept că nu voi mai ajunge curînd la așa volum diurn, fiind în prealabil vorba de-un pic de lăcomie din parte-mi, de luat în posesie cu lăcomie, după cum zicea psihologul Diettmar Stimerling...

E, după interesul dat revistei menționate, am zis să caut aleatoriu și de-altele. Inevitabil mi s-a dus interesul la cele montan-interbelice. Primul fiind nea Baticu.

Motorul de căutare al siteului este nemaipomenit, barim după experiența mea că poate face un site. Nu știu cum au scanat, dar în acele imagini la origine au fost suficient de clari pentru a extrage nume, iar apoi a putea da search după ele.

În fine...

Cert este că, umblînd după numele lui Ion Udriște-Olt, am dat de numele cumnatei lui, Guntza Petrovanu.
Să-mi fie iertată de două ori necuviința următoare, și legată de un tremurici (sic) ce mă luase în privința respectiveia - iar asta nu acum, ci de cînd am auzit prima dată numele ei, în niște zise ale lui nea Baticu (despre I.I.-Dunăreanu):

„Cumetria cu Udrişte şi ADMIR-ul a durat pînă în toamna 1940, cînd ve­nind legionarii la guvern, Ion Ionescu-Dunăreanu încearcă să se lanseze şi să ocupe o treaptă mai sus, prin denunţ. Un astfel de de­nunţ a venit şi la Federaţia de Turism-Alpinism unde preşedinte era dr. Al. Rudeanu. De­nunţul era îndreptat îm­potriva lui Ion Udrişte-Olt, a cumnatei acestuia, [Guntza] Petrovanu, şi a comi­te­tului ADMIR. Acu­zaţiile erau: nereguli şi în principal duşmănia acestora îm­po­tri­va le­gionarilor [...] După rebeliune, Ion Udrişte-Olt, venind la conducerea Federaţiei de Tu­rism Al­pinism, a gă­sit acolo în arhiva denunţul în original...”

Habar nu am ce mă gîdila fascinant-plăcut la un senzor intern. Mai exact de ce mă gîdila de-a dreptul erotic, la auzul numelui unei femei (altfel, poate oale și ulcele de cînd am auzit prima dată de ea). Probabil vreun ceva spre mamă, care apoi se proiectează spre altă persoană, pe criterii nu chiar ușor de identificat (legat de care întotdeauna rămîne altă foaie de varză de dat la o parte, iar totul neaducînd neapărat fericirea eternă în viață).

Inevitabil, pe cînd scriu astea de mai sus îmi spun că, hotărît lucru, nu e de scos o carte din așa gînduri, cum mai meditez uneori. Ce e drept, nici nea Radu Țițeica nu voia a-și publica memoriile alpine, dar urmași montaniarzi au decis altfel.

Nu mă inflamez prea tare, de așa perspectivă, cîtă vreme știu că interesul  publicului e unul foarte superficial. Iar de aici am de ales, în mintea-mi de acum, cum e mai bine/rău: să te cumpere o mie de inși care te pun, în majoritate, cu flele netăiate în bibliotecă, ori să te citească atent vreo doi-trei, dintre care unul va fi sigur un urmaș cum i-ai fost tu lui nea Nae. Adică fără mamă, fără tată, deci gata a da cu tine de pămînt cînd îi va arde/comanda sufletul-pereche.

Totodată, meditez asupra plictiselii ce poate anima vreun cititor al cîrnaților din așa paragrafe. În ce mă privește, sînt traversat de un sentiment complex, legat de grafomania-mi similară, de acum un deceniu. Și care în parte s-a pierdut. Îmi spun că scriam și destule aiureli (vorbele vîrstnicilor sînt întotdeauna precum zgomotul lovirii unui butoi metalic gol, pentru tineri, spunea cineva, și invers...), dar există și lucruri interesante. De pildă nu mai sînt în stare a reconstitui postările despre album Sorin Tulea. Și care merită în mod sigur o evanghelie pariziană (vorba lui Henric IV)...

Deci așa cu doamna P.

Nu am găsit nimic despre ea,la o căutare pe netul clasic. În schimb la cel unguresc, din prezent (A.D, 2022, decembrie) e pomenită de vreo trei ori (nici gînd să se afișeze precum cumnată-său). Eu voi fi al patrulea, pe întinsul netului...

Pare să aibă studii de chimie în Germania deceniului trei (de acum un veac...). Prezență în vreo două ferpare, din care nu am reținut cum exact cumnăția ei cu cu Udriște . Apoi, și de bine ce scăpase de legionari, e luată la ochi, prin 1948, de către comuniști (ori barim suporteri invidioși ai acelora)...

 

 

 

 

 Nu știu cum va fi scăpat apoi, în ceea ce-i elegant numit obsedantul deceniu - sper că mai bine decît brother-in-law.

De unde vine acel Guntza, nu am idee. Credeam că e diminutiv, dar se prea poate să nu fie...

Mda... Ciudățenile sufletului (cu acel gîdilat cvasi-erotic la auzul unui banal nume...).

Altminteri nu m-aș jena pre  a tare de el. E la mijloc un filon cît se poate de omenesc, de care subsemnatul nu doar că nu și l-a reprimat - ca orice om normal - , dar a și săpat în stratul care-i izolează nemerniciile, de conștient...

Pe cînd dau căutare la deținuții poiltici, mai exat zapez numele de acolo, mi se crispează inima, însoțită de „Dă Doamne, să nu îi întîlnesc numele în listă!”

 

În rest, din ce s-o fi luat în bețe cu legionarii, nu am idee. Dar o va fi făcut-o destul de ferm, și chit că atitudinea îi va fi fost exagerată de către detractori.
Dincolo de asta, femeia publica încă din 1925 în gazetă de specialitate germană:

 
 

 

Nu am idee ce relație de rudenie există între Guntza și Magda Petrovanu (n. 1923), ultima fiind tot chimistă - nu m-ar mira să-i fie fiică,. ori măcar rudă.

(va urma)

Making of. Lucru la capitolul despre revista România Pitorească

Nu e simplu, acel lucru. Dar s-a urnit. Iar dincolo de inevitabile momente de lehamite căruța va merge cum trebuie...

Acțiunea îmi aduce aminte inevitabil de lucru la "Sus la munte la izvor" de acum multe decenii. O documentare cît mai amplă, apoi încercarea de a ansambla informațiile retinute, urmată de finețuri de racordare, dar și de introducere a unor informații noi, care vor apărea cu siguranță.
In plus față de 1985-92, am azi o oarece finețe a mintii, a putinței de a depista dedesubturi (de care nu e treabă mea, că alții se irită), dar totodată îmi lipsește de oildă cheful de a mă îngropa (fericit) prin biblioteca Academiei. Nu le poți avea pe toate...

După cum.
Am plecat furios in pomenita acțiune, pe un ins care m-am făcut (de trei ori!) albie de porci, dar intrucîtva m-am dezumflat, în favoarea unei lucrări pe care nu o vreau atît punitivă, cît deșteaptă (că asta va plăcea doar puținilor oameni obiectivi de sub soarele ăsta, e altă poveste).

Încerc să înțeleg. Iar asta fiind similar cu oarece toleranță. Ce e drept, pot bănui că acei 'amici' nu vor fi incantati de așa ceva, cîtă vreme ei nu au nevoie de obiectivitate, ci de subiectivitatea privind lumea (ei, mediul) fără de care nu pot trăi.

.

PS

Nu știu alții cum sunt, dar am o plăcere aproape orgasmică in a încerca să înțeleg pe altii. De pildă ce îi veni lui Ogrinji sa mă facă acele albii (de porci) cam în aceeași perioadă - miezul lui 2017 (că am aflat eu abia peste doi ani, respectiv deunăzi e altceva). 

Ce l-o apucat / traversat? 

Iritare inconstientă, neclară, ori sentimentul că e mai breaz că niciodată, datorită cărților ce începuse a scoate pe banda rulantă, iar implicit nevoia de a plăti polițe celui care-l complexase/intimidase pe felia unde ținuse sa se afirme?

Se înțelege, firește, că se poate discuta și asupra celor care îl complexează pe subsemnatul (sumedenie!) sub cerul ăsta...

**

Un singur lucru ramîne de neschimbat...: și anume schimbarea.

Trăisem cu impresia ca fascinația lui Ogrinji pentru răposata lui colegă și șefă, Anda Raicu, aparține de erotic. Nu zic, inevitabil o ține și de așa ceva (în accepțiunea să-i spun brută, libidinal-freudiană a ideii), dar situația pare să fie mai complexă. Mai degrabă aș da ochi spre o poziție matern(al)ă a Andei. Părea mai cu picioarele pe pămînt, dumneaei.

Că prin adînc era suficient de serafică pentru a se entuziasmat acut de Eminescu, asta ține de vehiculul ales pentru a naviga prin viață, unul producînd bine sieși, dar și feliei de public/semeni care aplaudă așa ceva.

Firește, mai studiez...

Servite rece. E vorba de polițe.

Mărturisesc spășit că abia acum am descoperit scrisele acestea

„Cu harul şi păcatele sale, cu izbânzile şi neîmplinirile lui, Emilian Cristea rămâne, ca alpinist, montaniard, speolog, publicist, dascăl, un excelent model pentru toate generațiile. Repet această convingere chit că mai poate răsări câte un om lipsit de caracter, cu o privire care te poate trimite la tratatele de psihiatrie, un om adulmecător de gunoaie care să-l împroaște cu toate noroaiele reale sau închipuite. Dar asta este o altă poveste. O poveste tristă care prăseşte dihotomia, veninul, brambureala, răutăţile de neînţeles ce corodează, de ani şi ani, clanul alpiniştilor veritabili ori doar de clacă ieftină.” 

Mai sus e un Jamais deux sans trois (niciodată doi, fără trei), după „bunătățile” similare ocazionate (via M. Ogrinji) de rînduri anterioare ale mele, despre R. Țițeica și Alex. Beldie...

 

Nu m-am inflamat (semn de bătrînețe?). Doar am decis să nu rămîn dator.
Foarte probabil mă voi ține de promisiune.

Ea ține de replica propriu-zisă la așa amabile vorbe, iar în paralel - dar mai ales complementar - de explorat ce-i vine lui Ogrinji a se lansa în așa ceva (îmi crește inima doar la gîndul că-mi voi pune mintea a desțeleni pe acolo, Plus ce ar mai putea fi meditat respectiv de adversitatea noastră).
În chiteala lui, pe subsemnatul (aprecierile mele despre domnia sa fiind fiind infinit mai urbane - a se verifica, rogu-vă).

Nu pot să nu remarc însă curajul aparte al celui în cauză, dar nu îmi dă niciodată numele. Înclin să cred că la mijloc e vorba de un curaj aparte.

10 decembrie 2022.

 

”PS
„Altfel spus, a fost departe de noi preocuparea de a lămuri faptul dacă Emilian Cristea a fost sau n-a fost sicofant” („Clevetitor, delator, denunțător, pârâtor”, cf. Dex)

Oratoria lui Ogrinji (cît și a vreunui apropiat, ori a omului normal în general merită o privire atentă (cu ceva trebuie să-mi umplu viața, în trecerea-mi sub soare, nu?). Dincolo e asta, nu pot să nu observ că dînsul nu lămurește a fi fost Cristea sicofant, ci doar că fu un geniu montan....

Simt totuși în așa mențiuni un ascuns / inconștient de a-i plăti... polițe.Poate e supărat pe tatăl dinspre care proiectează pe EC (deși idolatrizarea ultimului îmi pare să fie un demers mai complex), poate e indispus că nu i se aduc lui așa laude.

Graba. Plus fierea. La mienne...

Am făcut ieri o afirmație grăbită despre cartea lui Petru Suciu, „Noi cei de la Știința”.

„Mie mi se pare o carte cu accente excesiv de dulcege, decurgînd din „Hai să ne periem unii pe alții!”, 'noi' nu atît de la Știința, cît din gașca noastră?
Știu, în adînc mă macină crunt oftica de a nu fi periat și eu așa...”

Deși după cîteva ceasuri, datorită bunului sentiment de vinovăție din dotare, am realizat eroarea, azi am recidivat, cu o afirmație despre Marcel Proust.

„Vita brevis, ars longa.” (Gabriel Iliescu, amic pe Facebook și totodată coleg de școală primară)
Chestia cu ars longa nu am spus-o eu.
Subsemnatul cîrcotaș avînd altminteri o părere reținută despre artă, cultură șcl.
Mă uit de pildă cum rămîn în patrimoniul de profil și ce era la un moment dat nemaipomenit (și nou, detronînd valoric precedentele culturale de top), și ce a dus-o la stadiul de demodat.
Mă uitam deunăzi, poate pentru prima dată, la Marcel Proust. Vestit pentru descrierile-i sufletești. Și mi s-au părut destul de din topor, în a reproduce stări interioare. Deși i s-a dus buhul că o face nemaipomenit.
El fiind detronat lesne, în opinia mea, de către cei care au idee de psihanaliză, de cum zvîcnesc stările prin suflet.
Ce e drept, manifestările culturale/de artă se feresc de tratament individual al lucrurilor. Mai exact: „Eu simt așa, iar apoi pot comunica altora ce simt, în felul cutare...”. Cultura/arta are nevoie pe de o parte de un limbaj comun, pe de alta de o strunire/educație similară în privința receptorilor/inșilor cărora li se adresează.

Dincolo de faptul că, după trecerea acelui sentiment (oare cum arată ochii acelei persoane interioare, care mă ia la omor?), cînd lucurrile șe așează și nu mai văd un cap de țară în ele, oare avansăm fără greșeli.

Vorba clasică este, în traducere, „Greșelile sînt profesorii noștri”:..

Pînă una-alta, e interesant că după trecerea unui simțămînt, a unei manifestări furioase barim la subsemnatul tinde să vină la cîrmă opusul ei. De pildă îmi devine (narim pe moment) simpatic pașnicul domn Suciu, iar implicit devin deschis la afirmațiile lui din acea carte. Nu mai văd în ele doar perii între noi, că ce nemaipomeniți și genii (de pildă Ciprian Foiaș și Dan Lubenescu) sînt amicii săi...

Articol Ion Bădilă, despre a doua parcurgere a Furcilor (1937)

Îmi nimeresc prin arhivă un manuscris de istorie alpină.
Scris de înaintașul Ion Bădilă, membru C.A.R înainte, cît și după intermezzo-ul comunist. 

 

Nu mai rețin dacă a fost publicat într-unul din numerele (trei la numpr) ale revistei C.A.R. „Muntele”. Parcă da. Dar cum ele sînt greu de găsit azi, spre deosebire de „Munții Carpați” de pildă, cred că ar fi util de reprodus aici.

Ba chiar voi îndrăzni - cu voia dumneavoastră, firește! - și niște completări.

°**

Sorin Tulea ne-a lăsat mai multe imagini, de la acea a doua ascensiune a Furcilor...:

Grupul, foarte probabil la confluența Gălbenelelor cu Hornul Coamei. De la stînga, Edy Aerkeder, Nae Dimitriu, Niculae Baticu, Ion Bădilă și Sorin Tulea. Poza va fi fost făcută de colegul lor Toma Boerescu.

În traversarea spre linia Furcilor.

Pe platforma de sub treimea superioară a Furcilor (foarte posibil în dimineața zilei următoare). În sens invers acelor de ceasornic, Boerescu, Dimitriu, Bădilă, Aerkeder, Baticu.

Din același unghi.


Boerescu, Aerkeder, Bădilă.

Bădilă.

Inevitabil, menționez că unul dintre echipieri a avut probleme de stomac, ceea ce va fi conferit o situație aparte nedoritei zăbave peste seară și noapte...

**

L-am cunoscut pe d. Bădilă, în acei ani de debut ai deceniului zece. Om la locul lui. Înalt, de o oarece finețe (una sănătoasă, ce nu va fi căzut în capcanele intelectualismului). Îi păstrez o amintire plăcută.

PS
Inevitabil, mă întreb dacă nea Baticu avea idee, la adresa disconfortului nocturn din Furci, că va avea parte de clipe și mai proaste în traseu, peste un an (alpturi de oaspeți italieni din C.A.I.)...

Relația-mi cu nea Baticu (IV)

A fost desfășurare de forțe în ce mă privește, în acei ani 1990-94... Hîrțoage, idei, atacuri (dar și replieri uneori). Și de aici se ajunge la un beldism... 

Întrebat de mine de ce se certau așa abitir, în anii 30, nea Sandu Beldie mi-a răspuns că de prea mult bine...

Firește, nu ar fi singura explicație. Este la o adică un vulcan interior al vîrstei tinere (poate și cea matură - cînd ambelor le merge... valul cel plin de energie). Acela dornic de recorduri, în bună parte doritoare s-aducă aprecieri din partea semenilor. Dar și de conflict (tot cu semenii).

Firește, pe la vîrsta a treia privești ca la un străin, la acel tînăr, și fără să te recunoști deseori, mai chiar condamnîndu-te pentru nebuniile de altădată. Și ceea ce-i poate normal, căci - vorba unui Morgan Freeman în „Shawshank Redemption, 1994 - nu mai sîntem aceeași persoană.

Potrivit bravei mele firi, am dus-o mai ales în 1994 numai în clinciuri. Un Vlad Petrușca, pe cînd ne vizitam cu familia, încerca să mă  tempereze: „Mircea, are 84 ani...! Ce naiba, fii și tu mai înțelegător!”. La care o țineam pe a mea, că dacă are acea etate, barim să se și comporte pe măsura ei.

Criza s-a declanșat prin mai-iunie 1994. Pornisem în septembrie 1993 un ciclu de excursii pentru membrii începători, dar și public, cuprinzînd ture de prezentare în abruptul Bucegilor. La una din ele, în mai, am urcat Balaurul (Bușcoiul) și am coborît vechea potecă românească din același munte,  prin văile Bucșoaia, Rea și iar Bucșoaia. Găsisem necesar să nu fiu singur în așa ture, așa că mă uitasem prin jur după un secund, să mai dea și el ochi la grup, respectiv să mă ajute cînd e cazul. În toamnă fusese Bebe Moldoveanu (n. 1973) pomenit în acea calitate...

 

Nu mai știu dacă l-am pomenit explicit pe afișe pe Ciprian Teodorescu, dar în tura de pe Bucșoiul pe el l-am considerat în această calitate.

 Ca-n anumite filme (nu spun cu ce!), tocmai el mi-a făcut pocinogul. Și a stat la baza acutizării conflictului cu nea Baticu (e interesant că redau momente dure cu el, dar nici o dată nu am renunțat, aici, la apelativul nea Baticu, în favoarea dl Baticu ori Baticu pur și simplu). Avînd pe atunci vreo 25 ani, i s-au aprins după una dintre participante. Ce să mai dea ochi la grup, să nu-mi facă acesta probleme, ajunsese el o problemă, lălăind-o cu dama la coada echipei. Asta, cînd erau probleme de deplasare a grupului aflat în urma conducătorului.

Pe Valea Rea, înainte de a reveni în Bucșoaia.

Dacă am văzut eu că mă ignoră, și întrucît nu eram totuși departe de poteca Take Ionescu, am întins nițel pasul, plănuind totodată să nu-i mai răspund, cînd o avea vreo nelămurire. În drumul marcat cu pricina, am făcut dreapta/sud, așteptîndu-mă ca el să strige la un moment, cum că nu are idee cum să o ia, de acolo.

Am stat noi nițel nu departe, în gura Văii Bucșoiului, dar nema vreun semn din partea lui Ciprian. Am zis noi ceva, în direcția pe care i-o bănuiam  dar nu a răspuns careva. El fiind membru al CAR, adică nu era de dat în panică neapărat, că nu s-ar descurca (însăși bucata din valea Bucșoaia ce-i rămăsese de parcurs era banală, o pajiște). Așa că a luat-o spre Pichetul Roșu (fusese și o vreme destul de umedă, îți grăbea pașii).

Teorodorescul nu a apărut nici la gară. Voi afla ulterior că a coborît Bucșoaia și dincolo de Take. Și a ajuns la de Glăjărie, iar apoi Rîșnov (și implicit a doua zi, în București). 

N-am avut de lucru și am cerut conducerii CAR o chestie mică. I-am zis că poate ar trebui suspendată totuși o vreme calitatea de membru a celui care trebuise să-m fie secund, pînă se mai pune la punct cu aptitudinile necesare acelei confrerii. Atîta i-a trenuit lui nea Nae, care m-a scos pe mine țap ispășitor.

Și țin-te iar epistole, dintre care la una știu că am propus pe față conducerii CAR să-l (textul) debarce pe onorabilul prezident.

La care idee m-am trezit în cutia poștală cu țidula de mai jos:

 

Nu m-am înnebunit de plăcere să văd acolo semnătura lui Vlad... 

... fie și în calitatea-i din Club. Firește că dorul epistolar nu m-a părăsit, primind ca efect rîndurile următoare:

Dincolo e toate, îmi rămînea posibilitatea de a face apel, la adunarea generală următoare. Ceea ce am și făcut, în martie anul următor.

Acolo, am zis că e sănătos a pune în funcție un reportofon, lăsat pe masa din preajma mea. Este momentul în care a dat în bîlbiîală, total neașteptat pentru firea lui bonomă și neconflictuală, Mircea Săndulescu.

Adunarea mi-a ascultat argumentele și a zis finalmente că nu e cazul de exclus din asociație. Acum a luat-o prin bălării prezidentul, supărat foc a nu fi ieșit lucrurile cum voia. S-a dus undeva în sală, bosumflat, cum că el își dă demisia (probabil din club de tot). La care onor Adunarea s-a sucit. Și mi-a dat vot de blam, nu mai știu dacătele cu avertisment. 

Deși am zis mai sus că nu mai dau de prin jurnal personal, întîmplător am nimerit la pagina cu AG 1995...:

Mă încercau în epocă tot felul de dorințe de remedieri interioare, bazate pe psihologie și în particular pe ale psihanalizei (nu mă întrebați ce s-a ales de ele, căci vă stric ziua!). Altminteri, nu am mai lovit ulterior, precum luam în calcul mai sus.

La care mi-am am zis eu că-i aiurea! Nu am replicat nimic atunci, dar apoi am zis că nu e o treabă a continua în CAR, cu așa colegi. Firește, admit - mai ales la distanță de aproape 30 ani -  că nu am fost deloc sfînt, în epocă.

La o adică, nu sînt (sfînt) eu nici azi la 2022)...

După care, acei ani m-au luat pe aripă, cu interes pentru alt domeniu profesional decît cel vechi, și implicit mi-am ocupat timpul cu altele. Nu mai țin minte cu ce ocazie l-am revăzut pe nea Baticu (foarte posibil în tren), și, luați amăndoi din scurt, am uitat de clinciuri, dominați de ceea ce cred eu a fi fost vechea simpatie. Poate că ne simțeam ambii, a nu fi procedat în regulă.
Din motivele pomenite imediat mai sus, nu am mai urmărit de ale Clubului Alpin Român, aflînd secvențial că predase hățurile lui Eugen Popescu - care s-a achitat altminteri cu asupra de măsură de sarcina supraviețuirii formațiunii.

Nu mi-am mai revăzut mentorul. Lucram la „Cotidianul”, ca așa-numit culegător de text (după manuscrisele autorilor, care nu știau încă a tasta la computer) și mi-a comunicat parcă tot Teodorescu, a fi murit nea Nae. Am pus imediat de un necrolog în ziar, zic eu ok (fără patetismele altora), dar nu mi-a dat prin cap să verific știrea. Firește, nu era posibil cu una ca două ca informatorul meu să fi bătut cîmpii, dar tot ar fi fost penibil la cub, că apară ferparul cuiva care de fapt trăia. Nu a fost așa, nea Baticu se dusese într-adevăr. Am fost la capelă la cimitirul Izvorul Nou, din Titan (unde, în urmă cu vreo zece ani, îmi arătase unde e cavoul familiei lui, întîmplător în același stabiliment odihnind și tatăl meu). Ianuarie, ceva zăpadă, vreme închisă.

Am scris ulterior un material, despre faptul că e chestie de pahar, cu o parte plină și una goală, a vedea în plecarea cu pricina un noroc, căci NB (n. 1909) a avut destule șanse să moară mai devreme, în lunga sa viață.

Aș minți săa scund că, mai ales după ce am descărcat cele din grupajul acesta, nu mă simt destins și, implicit, privind cu duioșie spre mentorul meu...

Și pe care l-am luat cam tare, în sensnul că am văzut în el pe tata (descărcînd într-acolo și destule iritări nemanifestate la vremea lor...).

Dar așa a fost să fie.

Și amintirea tatălui o privesc, acum, cu multă duioșie.

 

Inevitabil, nu pot să nu spun (cu lipsa de modestie aferentă) că posed sentimentul a-i fi dus mai departe o ștafetă. Nu a întregii personalități, ori a posturii fruntașe în alpinismul românesc, cît în a-i duce mai departe spiritul scriselor legate de istorie.

Din epocă: