Promisiune respectată. Materialul despre „România Pitorească”

Și în cazul lui am procedat precum găină lui Creangă, aceea cotcodăcind mult pentru o mărgică.
Mai exact anunțam că e în lucru acel material, dar nu prea avansam, către un rezultat concret.

Dacă stau să mă gîndesc, tot e mai bine așa, decît să spun „Poate vom vorbi altădată...”, iar apoi să nu mai vorbim/ scriu absolut nimic.

Ca și în cazul materialului despre Mitul Cuxi Șerban, mi s-a mișcat greu mintea. Sau, poate, a fost prea lacomă, a vrut să cuprindă cît mai mult material, de care să lege cît mai multe asociații ideatice.

Cred eu însă că a meritat (deși mai urmează niște reglaje fine la capitolul în cauză, inclusiv acelea precedînd tipărirea ediției a doua „Sus la munte, la izvor”.

Amintitele două capitole se află indiscutabil voluminoase, dar asta e. Acceptînd situația, în atitudinea mea este un pic de aruncat sticlă cu mesaj în ocean, către vreun explorator de istorie montană din viitor. Și care va avea în filele mele un îndrumar, de tratat gesturile/vorbele lui Mihai Ogrinji și compania.

Link spre respectivul capitol:

Foarte probabil va fi necesar un login pe cont Google (de care sper că mai toată lumea are). Dacă e cazul, îl pot trimite direct vreunui doritor care nu are cont acolo.

În rest,  dimensiunea celor două capitole va face necesară apariția acelei ediții în două volume. Care vor veni împreună, legat cu mica bandă de hîrtie ce le indică traiul în comun.

Diurne. Postare Gabi Bazacliu

„Privind pozele astea, adunate din câteva din turele anului 2022, mă gândeam cât de puțin pot transmite pozele din... ceea ce apreciez eu ca fiind esențial, și anume din experiența trăită de fiecare.”

Mă uitam ieri la niște imagini din locuri dragi mie... 

...Și realizam, poate nesociabil, că așa poze nu pot transmite altora ceea ce îmi transmit mie.

De unde sentimentul unei oarecari inutilități, a publicării lor (e vorba de ale mele, la alte tale decizi...). Și, inerent, al textelor lămuritoare/entuziasmate care le-ar însoți.

Hm...
Și vorbă lungă aflîndu-mă.
Ca să avem acces la alții, trebuie făcut un compromis între trăirile noastre și ce vor să audă ceilalți.
(Și) mai neplăcut este faptul că marea majoritate nu prea dă atenție gesturilor noastre, ea fiind în căutare doar de un dans al sufletului (unul superficial), în timpul căruia să uite de altele, ale vieții.

Firește, nemaioferind ceva acelui dans al altora (pe care îl practicăm și noi, pe cînd răsfoim producțiile semenilor!), riscăm a deveni urși acriți.
Însă cred că nu estem pierduți, conștientizînd acel pericol.

Peretele nordic al Negoiului, traseul Toma Boerescu

Inserat între alte drumuri ale epocii de atunci (1975), nu ai fi bănuit că e vorba de o premieră poate istorică, deschizînd seria rutelor deschise de alpiniștii noștri în Făgăraș...

Nu am verificat dacă materialul este preluat din înregistrarea făcută în acei ani de Toma Boerescu (e interesant că prietenul/cumnatul său E. Cristea grafiază „Boierescu”), ori acesta a scris separat articolul.

Un lucru e cert, ploieșteanul (asemenea lui Cristea!) devenit sibian încetase din viață la 28 aprilie acel an, iar materialul din „România Pitorească” se constituie probabil într-un omagiu adus de Cristea.  

Aș mai nota că se pomenește în articol de „Sorin”. Mai mult ca sigur e vorba de S. Tulea, iar faptul că nu îi este pomenit numele de familie arată că va fi existat o interdicție, în a pomeni foști legionari (sau deținuți politici?). Ori se ferea Cristea de așa bube în cap.

La chestiune, și de bine ce reciteam o carte ce-mi devine tot mai dragă („Între două lumi”), Viorel Nicolaescu scrie că, după ieșirea din închisoare, „a fost marginalizat pe toate fronturile, uneori de o manieră brutală”. Nu spun că viața foștilor deținuți a fost frumoasă (deși, la o adică, puteau urma studii superioare), dar acea „primire” i s-a tras lui nea Baticu și prin contribuție proprie... Zic asta întrucît un Cristea nu s-a ferit să relege amiciții cu I. Ionescu-Dunăreanu ori Sorin Tulea - or nici că se putea barometru mai bun, al apelor din societate, decît antrenorul Armatei..

Descrierea nu este însoțită de fotografii, căreia îi voi alătura eu unele, din colecția Sorin Tulea (mulțumiri actualului proprietar, Cristi C.!)

Poza de mai sus este clasică, pentru acea premieră... Mai exact a devenit astfel prin faptul că a publicat-o Valentin Borda (via Sorin Tulea) în volumul „Călătorie prin vreme” (1979)

PS
Cristea pomenește în material, drept însoțitor, doar pe Sorin. E posibil să mai fi fost și altul/alții alături, la acea premieră.

Nu cunosc dacă imaginile sînt de la acea premieră, ori de la alte tatonări în zonă, din acea campanie estivală.

Femeia din imagini pare să fie Gysi (de la Ghisela?) Bayca, ce îi devine soție lui Toma, în acei ani. El se recăsătorește ulterior, dar nu știu dacă perechea dintîi îi murise ori divorțaseră. În ceață (dar invitînd la cercetări) îmi este cu sora căreia din nevestele lui Toma s-a căsătorit E. Cristea, ei devenind cumnați.

Oricum ar fi, e de aplaudat acest omagiu pe care Cristea i-l aduce amicului său de munte.

Imagine însoțind postarea lui Dinu Mititeanu, „Un  Negoiu numit Boerescu”:

A lăsa memorii, după noi...

Legat de postarea-mi anterioară, am pornit a gîndi de ce nu au lăsat mai mulți detalii despre acea epocă, respectiv subiect.

Firește, nu e nimeni obligat a turui despre viața sa -  fiind descurajat de la așa întreprindere de mai multe. E acolo (in)capacitate intelectuală, accept sau ba din partea regulilor sociale în care s-a format, părere bună de sine sau nu (în baza căreia vei lua sau nu în seamă inerentele critici), iar nu ultimul pe listă sentimentul (in)utilității a ceea ce facem...

Celor de mai sus  (și neavînd pretenția că lista este închisă) le mai poate fi adăugată, în opinia mea, sentimentul (ne)onestității pe care îl ai legat de viața-ți scursă, de ceea ce ai făcut în ea.

Cu toatele cele amintite mai sus au minat din greu, după a mea părere, literatura memorialistică a celor care au condus destinele muntelui românesc între 1948 și 1989. Cînd zic astea, mărturisesc a avea în ochi pe un Mircea Mihăilescu, secretar general al Federației de turism-alpinism, Fără îndoială sînt subiectiv cît cuprinde, cînd stau cu lupa pre dumnealui, dar tot nu văd motive pentru care și-ar așterne amintirile...

Un freudian identificînd în acea antipatie una față de mine însumi, căci avem același renume, voi purcede de unde mi se trage...  În primul rînd de la modul în care el retează, alături de alții (de fapt incitați de E. Cristea, 1972) ciclul de ascensiuni colective inițiate de N. Baticu la asociația „Sănătatea”. Apoi, îmi scria Ion Coman că i-a imputat cortul folosit împreună în munții înalți ai Asiei, și pe care de fapt el, Mihăilescu îl sfîșiase cu colțarii! Și mai am ceva așa iritări, unele subiective, reamintesc asta, dar de neclintit. 

În apropiere, e de spus că mahări mari de tot ai epocii comuniste (Gaston Marin, Sfetcu, Ștefan Andrei etc. etc.) și-au scris memorii, dar au făcut-o totuși incitați și de cererea pieții. Plus că la unii există o valoare literară ori filosofică (Belu Zilber, Pavel Cîmpeanu ș.a.) 

Într-adevăr, mai scrie (mai mult ori mai puțin infantil) și vreun Mircea Noaghiu ori alți păstoriți de „România Pitorească”, dar am impresia că le taie mulți filele cărții, cum se spunea odată...

La o adică, ce să scrie? Cum întorceau concursurile pentru a ieși reprezentantele celor două ministere de forță, și anume Dinamo și Armata (ambele din Brașov)?
La o adică,  și deși ai lui au scăldat-o ulterior cum au putut, unui Cristea nu i-a ars de memorii, ba nici de un așa-numit profil în revista ”România Pitorească” (ultima tipărește amănuntul negru pe alb). Ce să treacă în ele? Reușitele în cinstea Armatei Sovietice?

În rest, și în baza unei alcătuiri interioare asemănătoare cu a lui Ion Iliescu, Cristea o ține gaia mațul toată viața cu unele idei... Cum că el a urcat Fisura Albastră de pildă (deși, cînd spui FA o vezi toată, nu jumătate...).

PS
Oare eu voi lăsa memorii, după mine?
Habar nu am.

Dotări scriitoricești am (minus perseverență)...
Om vedea.

PS2

Update 17 ianuarie 2023

Îmi privesc numărul de oameni care îmi accesează postările. Pe la ultima trecură, de pildă, doi...

Aseară, la culcare, nu mai țin minte în ce împrejurare mentală, mi-a venit să postez un material despre sentimentul inutilității, în viață.
Stat-am apoi nu vinovăție, nu se cad, asemenea scrise, idei - puse sub ochii publicului/oamenilor.

Or, pe cînd gestionez sentimentul (neplăcut) care mi se naște, la vederea acelor doi și lați  vizitatori, constitui că nu există altă terapie, decît a spune franc lucrurilor, pe nume...

Postarea fu cam așa (firește că i-am tras o glazură de umor...):

„Dacă aș avea bani, aș urma un curs pentru acceptat dureroasa inutilitate a vieții.
Un acceptat oarecum în devans, căci pe moment mă descurc în acea direcție. Dar simt că mai încolo, către Capăt, mi-ar prinde bine un asemenea vaccin...”

La chestiune... Oare tipii de la ClimbRomania, cînd nu își actualizează postările (eliminînd linkurile spre niște postări ale subsemnatului ce nu mai există - v. Toma Boerescu), sub semnul cărui sentiment existențial se află?
Opinez că e vorba de acea inutilitate, pomenită mai sus...

Extras dintr-un capitol despre o revistă montană oarecare

„O notă aparte va conferi revistei [„România Pitorească”] în această epocă [deceniile opt și nouă] rubrica „Din eve­ni­mentele muntelui”. Unde se relatează despre accidente – mortale sau ba – prin intermediul condeiului lui Ion Preda. Care adună informații, înde­obș­te de la Salvamont, dîndu-le apoi forma unui articol în revistă. Iar în această acțiune editorială existînd un singur dezavantaj: Ion Preda nu se pricepe la munte, în cel mai bun caz incursiunile în acest mediu limitîndu-se la drumul cu telecabina Bușteni-Babele.

Nu trebuie luate în serios aserțiunile lui Preda de genul „De la piciorul Văii Spu­moase, pornim cu o echipă Salvamont în patrulare pe văile abruptului Ca­rai­man [...] Ur­căm de mai multe ore, pantele devin tot mai grele, iar pînă sus pe Ca­rai­man este încă drum lung”. (RP, 2/1979)

Există afirmații ale numitului ce-au născut puțin spus zîmbete, în rîndul celor care se pricepeau cît de cît la munte. De pildă cea despre marcajul pe Valea Seacă a Caraimanului. Ori această descriere a echi­pei Anghe­li­de-Herman, spre baza traseului în care avea să sfîr­șeas­că tra­gic primul, la 29 iunie 1975: 

„Cînd au început să urce spre Marele Grohotiș, soarele lumina auriu depărtările [...] Purtau rucsacuri, colțari, piolet, corzi – toate sculele pre­țioase pentru escaladări dificile. Erau patru, toți bucureșteni [...] Au de­pășit Pietricica, au trecut de Arsură, de Șeaua Funduri, și pe la Prepeleac au luat-o la stînga spre Vărful Lăncii. Acolo, la Marele Gro­hotiș, unui dintre bărbați a rostit hotărît: «Eu și Sonia facem o escaladă pe Muchia Roșie!» [...]
Un bărbat și o femeie au început să se cațere pe peretele drept de stîncă, înalt de peste 400 de metri. Jos au rămas ceilalți doi din grup. Cîțiva turiști ce mergeau pe drumul de creastă al Pietrei Craiului și-au curmat mersul și priveau cu admirație la cei doi temerari...”

Aș puncta aici că un drum de apropiere spre Muchia Roșie, prin ex­tre­mitatea crestei sudice, mai exact trecînd de la sud spre nord peste punc­tele la Arsură și Șaua Funduri, iar apoi coborînd la Prepeleac este unul mai mult decît bizar. După cum, e greu de crezut că din creasta principală poți zări pe cineva care pornește în escalada coamei pomenite. 

Înclin să cred că I. Preda și-a alcătuit articolul por­nind de la consultul hărții, dar nici acela fericit, căci dacă ai coborî de la Funduri spre „Vîrful Lăncii” nu ai face-o la stînga, ci la dreapta. To­tala nepricepere nu-l oprește însă pe autor să frece ridichi prin jur pentru tragicul accident: „Cum au putut cei doi tovarăși de club să se întoarcă la București [ei renunțaseră la ascensiunea Muchiei din cauza ploii iminente] fără să se fi asigurat că Anghelide și Sonia H. au terminat cu bine escalada? [...] De ce cabana [Brusturet] n-are telefon sau alt mijloc ce comunicație? De ce echipele din Cîmpulung, Predeal, Sinaia n-au specialiști în alpinism? De ce nu s-a putut obține un elicopter?”

Nimeni nu i-a corectat dintre colegii de redacție asemenea derapaje, nici măcar E. Cristea (cît a fost acolo), I. Preda continuînd să scrie în același registru pînă în 1990.

Posibile explicații.
La chestiune, a unui nepriceput care scrie dezinvolt despre teren abrupt, dar fără a se apropia de el, îmi pare a identifica atitudinea unui ins trăit la cîmpie (sau în cel mai bun caz la deal) care dorește să-și compenseze o teamă sădită în copilărie, de niște locuri (cele mon­tane) a cărora idee îl fascinează. A scrie despre el, ba chiar teribilist, îl re­confortează, dar nu pînă la a îndrăzni să se apropie de el.
Ceva asemănător îndrăznesc să identific la Mihai Ogrinji. Care lan­sează (altminteri de aplaudat) o colecție de cărți montane, dar fără să fi umblat vreodată pe munte, iar în paralel mărturisind, legat de vreun pe­re­te, că „mă ia cu ame­țeli fie şi doar privindu-l de jos”. Și cărui vertij i-aș adăuga reticența la ideea de efort fizic accentuat.