În condițiile în care zăpada a fost mai mare decît anticipam (iar cheful meu de a da piept cu ea, ca întotdeauna. Adică nu prea), nu am mai mers spre Țimbalul Bucșoiului, ci m-am lăsat dus de chef. Mai exact, de la Gira Diham am abandonat ideea unui Pichet Roșu și apoi pe sub abript, în favoarea unei Văi Seci a Pietrelor, parcă așa îi spune, care scoate imediat la est de vîrful Diham.
Cînd m-am apropiat de acea șa, mi-a tot venit în minte o poză a înaintașilor (a lui Const. Stoenescu, dar și o alta în Buletinul Alpin, luate cam din același unghi, cu Bucșoiul în față.
Decenii la rînd, am crezut că acei fotografi se vor fi suit pe vrful Dihamului, întrucît era un alt unghi decît ce îmi aminteam eu, a exista lîngă cabana Diham (și care viețuiește de prin 1935). Ieri am putut verifica pe teren acea idee, mai exact comparînd acasă imaginile luate de mine, cu ale lui Cîrlig Stonescu, el pare să fi stat chiar pe vîrf, într-o vreme cînd arborii erau mai rari pe acolo (cînd 85 ani de atunci...).
Că tot sînt cu ochii pe ultima imagine, remarcam ieri (alături de cum a decurs prima trecere a subsemnatului pe acea vale) ieri că soarele începe să părăsească ulucul porțiunii abrupte a Văii Bucșoaia - e cel aflat sub pîlnia din preajma vîrfului mare al Bucșoiului.
Pîlnia stătea bine mersi în soare, în vreme ce canionul din avalul ei intrase în umbră... Ideea de a fi părăsit de soare are ceva deprimant, însă mi s-a ivit în minte și o parte plină a paharului. Nu meditasem vreodată că soarele pătrunde pe acea vale - default pe problemă fiind că nu pătrunde, ca la toate văile nordice, și legat de care avem amintiri din luni mai puțin apropiate solstițiului, dar cînd zăpada sau măcar umezeala accentuată le părăsește.
Mai notam ieri mental, și dacă tot aveam timp, că în amonte de așa numitul vîlcel al Furcilor din bazinul Văii Bucșoiului, mai e un fir, care spre deosebire de fratele lui depășește în înălțime așa-zisul brîu de la Cunună.
Este drept că nu-mi amintesc e confluența aceluia cu principalul de care spuneam (nici aceea cu V. Furcilor nu este foarte accentuată), însă ofer o pîine de cercetat vreunui viitor obsedat de respectivele locuri.
M-am mai uitat și la Vîlcelul de sub Vîrf. Deși mi-am atribuit o descriere a locurilor, primul contact cu acest fir a fost pasager, în sensul că eu și amicul Vlad Seabrov am trecut pe clasicul pinten intermediar din stînga, în vreme ce alături de Mugur, după vreo 15 ani, i-am umblat noi prin talveg, dar nu am rezistat să nu ieșim în dreapta parcă, voitori să privim de aproape cele două fire care se fac pe stînga geografică a Văii Bucșoiului.
Pe cînd soarele prăjea corpul celui tolănit, am sesizat că firul pe care l-aș numi principal al văii Rele (căci continuă linia din aval) sfîrșește mai jos decît fratele-i aflat imediat la sud, care se duce mai sus, către culmea principală a acelui munte (și despărțind de Valea Caprelor.
Mărturisindu-mi ignoranța anului 2021, nu mai țin minte exact la capătul căruia dintre aceste fire se află capătul Brîului Caprelor, cel care conduce domol în Valea Mălăieștilor.
Existînd pe acolo și un al treilea frate, cel mai la sud, privindu-l el a accentuat regretul că nu m-am găsit timp a explora (mai bine) partea superioară a acelei văi. De chiu de văi, prin jumătatea aflată imediat deasupra potecii Take Ionescu mi-am căutat de lucru o dată, prin fir (expulzat fiind la un moment dat de niște săritori, spre stînga, de unde nu m-a mai ars a reveni în Principal - aproximativ la indigo desfășurîndu-se o tură estivală pe vîlcelul Santinelei din Coștila, de data aceea însoțit, de către Mugur I.)
Cu ocazia turei de care spun, pe Rea, m-am abătut la stînga, ieșind în firul extrem sudic, cel care leagă pîlnia Bucșoaiei de Take Ionescu (vechea potecă românească, amintită de N. Bogdan pe la 1910). În firul răsărit (în sensul că răzbate peste fîrtați, deși e clar că-i trebuie un alt nume, pe Bucșoiul estic existînd și o Șiștoacă Răsărită) nu am apucat să pășesc, timpul nefiind altminteri trecut. Implicit, din pîlnia Bucșoaiei nu mi-a venit idee să trec la nord către el - ce-i drept, mai totdeauna sîntem cu ochii pe ceas...
Dacă tot a venit vorba, am purces a coborî la un început de iulie cu Seabrov pe Valea Rea principală. Avea zăpadă gîrlă. Am ers lesne, tinerește, dar asta nu ne-a scutit de o alunecare pe zăpadă. Nu am devenit proiectile, dar nici nu am izbutit inițial să ne oprim căderea. Incidentul ne-ar fi adus probleme mari, dacă nu aveam șansa unui cot al talvegului către dreapta, noi ajungînd într-un mal de pămînt cuminte. Pot revedea aici jurnalul de ture de atunci, dar știu că nu ne-a mai ars de derdeluș, încercînd să fentăm talvegul. Altceva nu mai țin minte din acea tură, care ne-a condus în Take - ne aflam la vîrsta la care depășești lesne destule.
La chestiune, nu știu ce mi-a venit cîndva să văd ct se poate avansa pe creasta din dreapta/nord de Valea Rea. Cred că am ajuns la Brîul lui Stănilă.
Pe acesta am sosit în 2008 și venind din Deubel, ocazie pentru a descoperi crucea lui Stănilă (nu și pentru a privi de aproape, căci terenul e destul de accidentat, iar eu lipsit atunci de vreo cordelină la mine). De riscat tot am riscat ceva în acea zi, suind afluentul Relei aflat pe acea parte (Reaua lui Stănilă?). Mă îngrijoram singur, cum că aș avea ceva problema dacă nu aș mai putea înainta pe acel uluc, fără vreo sfoară coborîrea fiind riscantă. Din fericire s-a putut merge, re-ieșind în Deubel, în locul unde acesta părăsește bazinul Vîlcelului Prepeleacului, pentru a se angaja pe creasta principală a muntelui.
Am plecat de la una, și am ajuns la aste suveniruri din vechime... Nu aș regreta asemenea abatere, căci observat-am în ultima vreme că demonul grafomaniei și poate părăsi un om... O să spuneți aici, total nepoliticoși, că oare cine-o duce dorul unor așa turuieli, dar cred că sănătos este să existe. E precum la tras loz în plic, Dacă nu există, nu ai la ce să alegi să NU te uiți.
N-am apucat ieri să meditez o secundă la Bucura Dumbravă, cea care privit-a înaintea noastră acel munte, foarte posibil prvind de la Diham, cînd i-a venit ideea metaforei „uriașul de piatră răsunătoare”.
PS
Că adusesem vorba de întîia pătrundere în canionul Bucșoaiei. Am suit în 1981 o variantă ochită de la distanță (Pichetul Roșu) și care s-a dovedit ulterior a fi fost parcursă înaintea de regățenii ce voiau să revină - de pe Bucșoiul - în România, evitînd ocolul pe drumul lui Deubel și, apoi, Prepeleac.
Peste vreo trei ani, nu mi-am pus problema că aș fi putut uita amănunte ale drumului anterior, așa că mi-am dus din pîlnie tot la vale (fără să ies la stînga în brațul sudic al Văii Rele). Și-am dat de probleme, pe acolo... Este drept că unele pe care le-am trecut cu dezinvoltura vîrstei de 27 ani (1984). Mai exact nu m-am jenat a trage un rapel, cu o cordelină achiziționată recent pentru amica Ana Fotescu (și care a strîmbat din nas ulterior, sesizînd semnele de inerentă uzură). Nu mai rețin amănunte din acea tură, la care s-a întîmplat - caz rar - să nu notez detalii, dar peste ani am realizat că, după acel rapel, am trecut a dreapta/sud către firul principal, care la acel nivel a depășit deja zona cu cu vreo două săritori mai complicate.
Cum locurile au continuat să mi se pare străine, am realizat după un timp (pare-se la baza văii) eroarea de orientare - pe care, previzibil, nu o voi mai repeta (vorba lui nea Baticu, am făcut alte greșeli...).
Am urcat valea peste vreo zece ani, cu Dan Nichita, din locul unde ea se domolește (dar încă nu ajunsă în Pîlnie) luînd-o la stînga, pe brîul de acolo. Era ultima tură a anului, cînd ne-a luat curînd și ceva ninsoare. Am tras un rapel pe undeva, într-o ramură inferioară de brîu, care ne-a dus în Principalul Bucșoiului, nu departe de Turnul cu Jnepeni.
