Zic asta revăzînd spusele lui mai mult decît plăcute (dar eu știindu-i părerile din 1941...) din interviul luat de autorii cărții „Ani de drumeție”, 1976.
Primul preşedinte
al asociaţiei turistice Hai la drum ! Director al Bibliotecii turistice şi
întemeietor al Asociaţiei fotografilor amatori români (F.A.R.)
MERSUL PE JOS
NU-ŞI VA PIERDE NICIODATĂ FARMECUL
Biografia
drumeţului Emilian Iliescu relevă un detaliu interesant, surprins dealtfel şi
în biografia altor mari călători, între care am aminti pe academicianul
Alexandru Rosetti – devenit destul de tîrziu un pasionat al muntelui. Asta se
întîmpla abia prin 1934, la vîrsta de 29 de ani, vîrstă pînă la care alte
figuri marcante ale turismului nostru desfăşuraseră deja, în acest domeniu, o
activitate relativ prodigioasă. Ne gîndim la Mihai Haret, Valeriu Puşcariu,
fraţii Şerban şi Radu Ţiţeica... Cum se explică dragostea atît de tardivă
pentru peisajul „extra muros" ?
– Cu peisajul ,,extra muros" am făcut cunoştinţă cu
mult înainte de anul pe care îl menţionaţi. Spun acest lucru adăugînd, însă, că
prin acest gen de călătorii nu înţeleg doar pe acelea de dincolo de zidurile
cetăţii bucureştene. Includ în această categorie, în primul rînd, excursiile
din anii tinereţii mele. E drept, multe din ele aveau un caracter adesea
ocazional, dar erau călătorii, mai lungi sau mai scurte, ce depăşeau hotarele
localităţilor în care mă stabilisem, fie
că era vorba de comuna Zătreni – Vîlcea, unde se stabiliseră părinţii mei, ca
învăţători, fie că era vorba de Craiova sau Mănăstirea Dealului, unde
am frecventat, pe rînd, clasele liceului. În orice caz,
copil fiind, împreună cu mama, apoi cu profesorii şi colegii de şcoală, făceam
excursii mai ales în perioada vacanţelor, în împrejurimile localităţilor
amintite.
– Aţi vizitat, cu
siguranţă, mănăstirile Olteniei...
– Am cunoscut, mai întîi, peisajele magnifice de pe Valea
Olteţului, cu dealuri şi păduri care, vara, te invitau să le admiri cromatica
inedită, parcă, în fiecare an; iarna, aceleaşi peisaje erau înveşmîntate
într-un alb imaculat de nea, încît cu puţină imaginaţie puteai să ,,vezi"
locurile, astăzi, sub înfăţişarea pe care o cunoscuseră strămoşii noştri cu
milenii în urmă. Mănăstirile le-am vizitat tot în acea perioadă. Am fost la
Tismana, ctitoria lui Nicodim, la Govora, ridicată de Radu cel Mare, la Hurez,
zidire a lui Constantin Brâncoveanu, la Surpatele, ctitoria lui Tudor şi
Stanciu din Drăgăneşti (1500–1522) şi la Mănăstirea Dintr-un lemn (1635). Atunci,
de mult, cînd aveam 15–16 ani, mănăstirile mi-au lăsat o puternică impresie, nu
numai datorită valorii lor deosebite ca monumente istorice şi de artă, ci şi
prin aşezarea lor în peisaj, prin armonizarea lor cu acesta. O impresie pe care
mi-au reconfirmat-o excursiile de mai tîrziu Din păcate, azi, călătoriile
turistice la monumentele din Oltenia subcarpatică sînt mult prea rare.
– Aceeaşi
observaţie poate fi valabilă şi pentru alte zone de mare interes turistic:
Maramureşul, Ţara Oaşului, Munţii Apuseni, Valea Mureşului de sus şi de mijloc,
Vrancea, văile Ialomiţei şi Dîmboviţei. Să revenim, însă, la întrebarea cu care
am începui convorbirea noastră...
– Spuneam că făceam excursii încă în copilărie, împreună cu
mama, la mănăstiri şi în timpul vacanţelor şcolare. Dealtfel, încă de pe atunci
devenise aproape o tradiţie organizarea de excursii, nu numai în ţară, ci şi în
străinătate.
În timpul studenţiei am făcut mai multe excursii pe Valea
Prahovei în diverse ocazii, apoi am trecut şi hotarele ţării, în Polonia, în
Cehoslovacia, în Turcia şi în Austria. Deşi
am trăit mult în mijlocul naturii, totuşi, pînă în 1934 nu am făcut nici un
urcuş pe munte. Primul a fost cel de
pe Gîrbova, al doilea a fost un urcuş cu peripeţii pe Leaota şi de aici am fost
legat definitiv de dragostea pentru creste. M-am înscris în asociaţia de
drumeţie ADMIR. Aici am condus cîteva
grupuri de drumeţi, îmi aduc aminte că, la una dintre excursii, cea făcută la
Voina, grupul era atît de numeros încît se punea problema cum îi voi caza, cabana
fiind, pe vremea aceea, foarte mică. Ajunşi acolo, cea mai mare parte dintre ei
au dat năvală şi au ocupat locurile. Jumătate au rămas pe afară. A trebuie să-i
scot pe unii cu forţa şi să fac o cazare ordonată, iar o parte dintre bărbaţii
necăsătoriţi, împreună cu mine, am găsit loc într-o fînărie. Toată lumea a fost
mulţumită şi de atunci, de cîte ori se anunţa o excursie condusă de mine,
participanţii erau destul de numeroşi.
– Aşadar, cu
timpul, ceilalţi au observat la dumneavoastră calităţile unui organizator şi
v-au solicitat din ce în ce mai mult. Aţi îndeplinit chiar funcţia de secretar
general al asociaţiei. Cine era atunci preşedintele ?
– Primul preşedinte al asociaţiei ADMIR a fost dr. Gheorghe
Dumitrescu, om de suflet şi mare îndrăgostit de munte. L-a urmat la preşedinţie
Udrişte-Olt, dr. Dumitrescu fiind preşedinte de onoare. Pînă a închis ochii,
şedinţele asociaţiei se făceau în laboratorul lui, pe care-l avea în str.
Cîmpineanu.
– Atunci s-a clădit
şi cabana Babele, iar dumneavoastră, în căutate de inginer, aţi avut un rol
deosebit.
– Cînd asociaţia a început să ridice cabana Babele din
Bucegi, parte din membri am cărat pietre cu targa şi lemne cu braţele. În
timpul construcţiei, care a început în anul 1936 şi s-a terminat în 1937, am
locuit cîtva timp într-un bordei pentru a putea dirija lucrările, apoi plecam
sus la Babele în fiecare sîmbătă, ca să fac plata muncitorilor, şi mă înapoiam
duminică seara pentru ca luni să fiu la serviciu. Toţi am muncit mult atunci,
dar cu dragoste.
– Să recapitulăm.
În 1934 aţi hotărît să aderaţi la statutul şi programul ADMIR-ului. În 1936
îndeplineaţi funcţia de secretar general al asociaţiei, iar prin 1938 făceaţi
parte din Comitetul de redacţie al „Buletinului alpin". În anii 1937–1938,
eraţi preşedintele secţiei Bucureşti a ADMIR-ului. Apoi...
– În 1939, am fondat asociaţia turistică „Hai la
drum". La început, am condus întreaga ei activitate în calitate de
preşedinte activ. Ulterior, am fost ales preşedinte de onoare al asociaţiei.
Asta a durat pînă în anul în care au fost desfiinţate toate asociaţiile
turistice.
– Dar cu ADMIR ce
relaţii aţi păstrat ?
– ADMIR – asociaţia ce avea în fruntea sa pe Udrişte-Olt,
era organizată cu mai multe secţii – la Bucureşti, Argeş, Cîmpulung, Braşov... Centrala nu se ocupa decît rareori
de secţii. Or acestea, şi în special secţia Bucureşti al cărei preşedinte eram,
puneau în umbră activitatea centralei. În aceste condiţii, era firesc să apară
neînţelegeri între secţia Bucureşti şi organele centrale. Apoi a intervenit gestul
preşedintelui centralei ADMIR, care a desfiinţat, pur şi simplu, secţia.
– Şi, astfel, aţi
rămas pe drumuri, cum se spune...
- Într-un fel, da ! Numai că membrii secţiei nu au fost
de acord cu decizia lui Udrişte-Olt. Mai mult chiar, se saturaseră şi de
propria lor inactivitate, şi de aceea s-a hotărît înfiinţarea unei noi
asociaţii turistice.
– De ce i-aţi spus
Hai la drum ! ?
– Se ştie că acordarea de nume unor persoane fizice sau
unor organizaţii juridice stîrneşte uneori multe căutări din partea celor
interesaţi. Noi am vrut să-i găsim o
denumire care să corespundă exact ţelurilor pe care şi le propunea. I-am zis
Hai la drum ! pentru că noi înşine eram cu toţii drumeţi. Atunci, după ce
hotărîsem să formăm o asociaţie turistică independentă eram şi noi...
independenţi, ca să zic aşa. Nu aveam sediu, mijloace de deplasare, statut,
ş.a.m.d. Ne-am întîlnit toţi într-o
berărie pe Şoseaua Iancului, „La Fierea". S-au făcut mai multe propuneri, dar a fost aprobată „Hai la
drum". „Naşul" ei a fost Georgeta Bucur, o apreciată excursionistă.
– Cîţi membri
număra atunci noua asociaţie ?
– 133. Predominau inginerii, medicii, profesorii, ofiţerii,
funcţionarii, dar aceasta nu înseamnă că asociaţia avea un caracter închis
pentru celelalte categorii sociale. Erau şi muncitori, dar poate pentru că aceştia aveau prea puţin timp, numărul lor
era mic.
– Vă amintiţi de
vreunul ?
– Emilian Cristea, actualul maestru emerit al sportului,
alpinist binecunoscut, era vulcanizator. Alţii, ca Ion Diaconescu, Florin
Marinescu şi Ion Aldea, lucrau la Pirotehnie. Au prezentat adesea tovarăşilor lor de muncă expuneri despre
frumuseţile turistice ale ţării, căutînd să-i atragă în rîndurile noastre. Prin
programul său, asociaţia îşi propusese sa propage ideea turismului activ în
toate mediile sociale, în rîndurile unei mase cît mai mari de oameni şi
consider că, în parte, ne-am realizat ce ne-am propus.
– După cum reiese
din materialul bibliografie consultat în vederea discuţiei cu dumneavoastră,
Hai la drum avea obiective asemănătoare altor organizaţii turistice, dar mult
mai variate.
– Exact. Şi aş menţiona în primul rînd varietatea zonelor
geografice în care s-au organizat excursii între anii 1939–1947. În al doilea
rînd, disciplina pe care o presupunea calitatea de membru al asociaţiei. De
reţinut şi continuitatea activităţii turistice chiar în anii războiului, între
l ianuarie 1941 – l iunie 1941, de pildă, noi am străbătut trasee importante:
Snagov, Predeal, Iezer-Păpuşa, mănăstirile vîlcene, Ciucaş, Buşteni, Diham...
– Şi totuşi, cu toată
ampla cuprindere geografică propusă, majoritatea excursiilor s-au derulat în
lanţul Bucegilor.
– Observaţia dumneavoastră privind locurile unde Hai la
drum îşi organiza excursiile este valabilă numai parţial. E drept, noi nu avem
– cum avea România pitorească – Ciucaşul, numai o singură regiune, o zonă, un
munte, prin care să drumeţim. Dar tot atît de adevărat este însă şi faptul că
noi, drumeţii de munte prin excelenţă, nu ne-am îndepărtat prea mult de Bucegi.
Asociaţia n-a iniţiat nici o acţiune colectivă în Făgăraş, în Apuseni sau în
Carpaţii Meridionali. N-am vizitat atunci Maramureşul, nici Delta, nici
Litoralul, nici mănăstirile Bucovinei.
– Explicaţiile –
dacă le-am căuta, ar fi suficiente: timpul istoric în care şi-a desfăşurat
activitatea Hai la drum, predispoziţiile pentru drumeţia de munte ale membrilor
ei, depărtarea de Bucureşti a unora din aceste zone... Aveaţi însă un
autocar...
– Noua noastră asociaţie nu avea sediu, nu avea cabane, dar avea un vis frumos, dragostea de
munte, şi dorea să-şi procure un
mijloc de transport propriu. Ca să
putem avea acest autocar, cea mai mare parte dintre noi vărsăm aproape tot
salariul la casieria asociaţiei; femeile au luat iniţiativa de a da ceaiuri în
diverse săli. La ceaiuri se serveau
dulciuri, gustări, băuturi, aduse de fiecare membru în parte. În felul acesta
am putut aduna ceva bani. Cu ei am cumpărat saşiul de la un cunoscut al unui
membru al asociaţiei; banii i-am dat în rate. Cam tot aşa s-a procurat şi
caroseria şi scaunele căptuşite cu piele. Comitetul asociaţiei nu mai avea
odihnă, fiecare se ocupa de cîte ceva. Am încercat şi am obţinut chiar unele
subvenţii. Aşa am putut să punem pe
roate autocarul. Se înfăţişa foarte frumos, era de culoare alb-albastră şi a
fost botezat „Rîndunica". Un şofer, Fănică Popescu, care lucra la Uzinele comunale, de dragul lui şi a excursiilor,
s-a tocmit şofer pe „Rîndunica'', bineînţeles în timpul lui liber şi cu o
remuneraţie minimă.
Deplasările cu „Rîndunica" erau organizate în felul
acesta: pentru cei care voiau să meargă în excursii şi contribuiseră cu sume
pentru „Rîndunica", costul drumului se recupera din banii daţi ca
subscripţie. Cei ce nu contribuiseră cu nimic puteau merge în limitele
locurilor disponibile, dar cu banii
de drum achitaţi pe loc. La excursiile cu „Rîndunica" puteau participa şi
cei care nu erau membrii asociaţiei.
– Vă amintiţi ce
excursii aţi organizat în vremea aceea ?
– S-a vizitat o mare parte a mănăstirilor din Oltenia. Am
făcut o excursie la Sîmbăta, cînd ne-a prins cutremurul cel mare sus la cabană,
şi în Ciucaş. A urmat apoi o excursie la Bran, de unde am plecat la cabana de
vînătoare „Diana"; dincolo de creasta Pietrei Craiului, la Giuvala, urma să ne aştepte autocarul. Mi-amintesc că,
într-una din văile Pietrei Craiului, Ionescu-Dunăreanu
a alunecat pe gheaţă şi era cît pe ce să ne dea mult de furcă: fiind rănit, am
ajuns cu chiu cu vai la cabana Plaiul Foii, de unde am putut înştiinţa pe
Fănică Popescu să vină cu „Rîndunica" pînă la Zărneşti, ca să ne întoarcem
repede la Bucureşti. Tot cu maşina aceasta am fost la Snagov, Pustnicu, şi în
alte locuri de agrement din preajma Bucureştiului.
– O clauză
introdusă în statutele tuturor asociaţiilor turistice viza, în mod expres,
obligativitatea respectării disciplinei. Cum era înţeleasă această problemă de
către Hai la drum ! ?
– Aş îndrăzni să spun că, în cadrul asociaţiei noastre,
încercam să imprimăm o disciplină de fier. Desigur, nu era nevoie pentru asta
de măsuri organizatorice, sau de aplicarea unor sancţiuni. Nici nu era posibil aşa ceva, de vreme ce asocierea oamenilor în
organizaţie era liber consimţită. Cu toate acestea, la început, faţă de cele cîteva încercări de
abatere de la programul de punctualitate pe care ni-l impusesem, a trebuit să
acţionăm. Şi iată cum:
– dacă cineva întîrzia la o conferinţă, eu, în calitate
de preşedinte al asociaţiei, întrerupeam pe conferenţiar, adresîndu-mă acestuia
şi auditoriului astfel: „Permiteţi, va rog, o mică întrerupere pentru ca domnul
(sau doamna)... care a întîrziat 2-3-4 minute, să-şi poată ocupa un loc între
noi";
– dacă cineva nu era la întîlnire la locul şi la ora
fixată dinainte, grupul nu făcea nici o concesie „întîrziatului", ci pleca
fără să mai zăbovească un singur minut.
– Se întîmpla aşa
chiar şi pe munte ?
– Pe munte situaţia era apreciată în funcţie de
împrejurările concrete specifice. Eu m-am referit la punctualitate, la
disciplina de la... şes !
– Vă mai amintiţi
vreo întîmplare de acest gen ?
– Dacă-mi amintesc vreo întîmplare ?... Aş zice că mi le
amintesc pe toate sau, mai bine zis, că ni le amintim pe toate ! Şi asta din
mai multe motive: în primul rînd pentru că viaţa mea şi cea a soţiei mele, Ana
Iliescu, turistă mai veche decît mine, pe care am cunoscut-o ca participantă la
şezătorile ADMIR-ului, nu se derulează, nici acum, în afara turismului; apoi
vine o vîrstă cînd, deşi mai calci unele locuri dragi, cele mai multe clipe din
viaţă le trăieşti în dialoguri urmate de lungi tăceri...
– Povestiţi-ne,
totuşi, cîteva întîmplări l
– Uite, pentru că vorbeam despre punctualitatea instituită
în cadrul asociaţiei noastre, am să va relatez două întîmplări legate de acest
aspect.
...Pentru prima excursie cu „Rîndunica" locul de
întîlnire şi de pornire din Bucureşti era fixat în faţa Ministerului
Agriculturii. Momentul plecării era
stabilit pentru ora 15; într-o sîmbătă. La
15 fără cinci minute, autocarul era gata de plecare, numai că, din păcate,
cîteva locuri rămăseseră goale. Ce
era de făcut ?... Să-i aşteptăm pe întîrziaţi, ori să plecăm la ora stabilită ?
Desigur, conform normelor impuse în privinţa disciplinei, am hotărît plecarea
la ora 15. La 15 şi 2-3 minute, în timp ce făceam cotul străzii pentru a ne
îndrepta spre Arcul de Triumf, cei întîrziaţi ne făceau semne disperate cu
mîna, să-i aşteptăm. Zadarnic însă ! Totuşi, ei au participat la excursie.
Atunci cînd autocarul ajunsese la Arcul de Triumf, aceştia ne aşteptau acolo,
căci se aruncaseră în grabă în taxiuri. Altădată,
eram tot cu „Rîndunica" la Rîmnicu-Vîlcea, unde făcusem un popas pentru
masă. Stabilisem împreună ora de plecare
şi oamenii s-au împrăştiat care încotro. Cînd
a venit timpul de plecare, cine credeţi că lipsea ? Tocmai soţia mea. Ce era să fac ? În mine s-a dat o
luptă mare. Era soţia mea. dar în
excursie era o membră a grupului carp trebuia să respecte aceleaşi reguli ca
toţi ceilalţi. Dacă făceam o concesie, trebuia să mai fac şi altele.
Am găsit rapid un subterfugiu. Din ochi m-am înţeles cu
şoferul Fănică Popescu şi i-am dat ordinul de plecare. Fănică a pornit,
fireşte, dar după cîteva sute de metri a simulat o pană la motor şi a oprit
maşina. A sosit în mare grabă şi nevastă-mea. Autoritatea a fost, într-un fel,
salvată.
– Eraţi, cum se
vede, un preşedinte sever şi drept.
– Dacă nu aş fi procedat aşa în împrejurarea respectivă, ar
fi însemnat să fac concesii punctualităţii, disciplinei, să contribui eu însumi
la coborîrea ştachetei prestigiului asociaţiei.
– Severitatea
dumneavoastră ca preşedinte nu a împiedicat, din cîte ştim, în nici un fel buna
dispoziţie, veselia în timpul drumeţiilor.
– Să nu exagerăm în ce priveşte severitatea mea ! Eu cred
că era vorba, mai degrabă, de corectitudine şi nu de severitate în înţelesul
strict al cuvîntului. Dealtfel, e bine să spun că Hai la drum îşi avea
propriile ei cîntece, care îi însoţeau pretutindeni pe excursionişti.
– Exista chiar şi
un imn al asociaţiei: „Cînd pleacă Hai la drum spre creste". Noi l-am
descoperit în numărul din octombrie-decembrie 1939 al „Buletinului Hai la
drum".
– Exact ! Acesta era imnul asociaţiei. Mai popular decît
imnul, prin frumuseţea versurilor şi a melodiei sale, a fost cîntecul intitulat
,,Căsuţa albă". Autorul lui, ca şi al imnului, era poetul Virgil Costescu.
Un poet necunoscut şi nefericit, a cărui operă, dacă se mai păstrează pe undeva
în manuscris, ar merita, poate, să fie valorificată.
– Motivul poetic al
melodiei „Căsuţa albă" este inspirat de cabana de la Bran ?
– Da, aşa îi spuneam noi casei pe care o închinasem acolo:
,,Căsuţa albă". Dar nu era vorba de o cabană propriu-zisă, ci de o casă
pusă la dispoziţia noastră de către tîmplarul din Bran, Gheorghe Aldea, un
prieten de-al nostru şi un om de o bunătate şi veselie remarcabile. De la
„Căsuţa albă" făceam excursii în Bucegi şi Piatra Craiului. Aici
petreceam, după moda locului, sărbătorile de iarnă şi de primăvară.
– „Căsuţa alba"
era, aşadar, „sediul" asociaţiei „Hai la drum" în Bran. În Bucureşti
aveaţi un sediu permanent ?
– Şedinţele de marţi seara le ţineam, la început, la
restaurantul „Helveţia", iar mai tîrziu într-o încăpere de la parterul
hotelului „Excelssior", unde îşi avea sediul „Far-ul".
– Asociaţia
fotografilor amatori români – F.A.R. cum i se spunea prescurtat – a fost, ni se
pare, prima organizaţie a fotografilor amatori din România. Răsfoind revista pe
care o edita între anii 1936–1941, „Fotografia", ne-am dat seama că
materialele publicate în cuprinsul ei erau de foarte bună calitate, că de fapt
ele rivalizau cu cele semnate de profesionişti.
– Noi, cei de la F.A.R., nu eram profesionişti. Cu toate
acestea, realizam fotografii bune, mai ales pe cele în alb-negru. Explicaţia
trebuie căutată în pasiunea pe care o demonstrau, în acest sens, cei care
activau în cadrul asociaţiei. Era o
pasiune dublă, adesea, de un talent incontestabil.
– Dintre autorii
fotografiilor publicate în revistă, cine s-a remarcat în mod deosebit ?
– Au fost mulţi cei ale căror materiale au fost apreciate
la vremea aceea, nu numai de cititorii publicaţiei, ci şi de marele public, cu
prilejul diferitelor expoziţii iniţiate de F.A.R. Dintre ei aş aminti doar
cîteva nume care îmi vin acum în minte: ing. Petre Lolescu, cpt. Ion Şuţu, Ion
Udrişte-Olt; unul din foştii membri ai F.A.R., Mircea Bob Eremia, a devenit mai
tîrziu profesionist, iar Emilian
Cristea este astăzi deţinătorul unui număr impresionat de imagini – diapozitive
– realizate cu o pricepere de invidiat.
– Dumneavoastră,
Emilian Iliescu, aţi fost fondatorul F.A.R.-ului. Preocupările asociaţiei, din
cîte am putut constata, nu erau canalizate numai în direcţia realizării
fotografiilor menite să popularizeze frumuseţile turistice ale ţării. Care au
fost, însă, direcţiile activităţii desfăşurate de „Biblioteca turistică"
pe care aţi condus-o ?
– ,,Biblioteca turistică", aşa cum ne lasă să
înţelegem însăşi numele ei, îşi propusese un scop bine precizat: publicarea
cărţilor turistice – ea fiind o editură. Era acesta un program al său de la
care, în calitate de fondator şi director, nu m-am abătut niciodată. N-am
făcut-o, pentru că doream să lansăm titluri de interes major, în măsură să facă
o bună propagandă drumeţiei. Din
păcate – cu toate că editura a fiinţat timp de 11 ani, între 1936–1947, n-am
putut tipări decît un număr extrem de mic de titluri:
„Bucegii şi Piatra Craiului" de I. Ionescu-Dunăreanu, 1936;
„Opt zile în Retezat" de Emilian Iliescu, 1944;
„Piatra Craiului" de L Ionescu-Dunăreanu, 1946;
„Pe Valea Cernei" de Emilian Iliescu, 1947.
Menţionez că, editînd numărul l al acestei colecţii, am
lansat în publicistica turistică pe I. Ionescu-Dunăreanu.
– Oricum, ideea
înfiinţării unei edituri cu un profil atît de inedit în peisajul instituţiilor
similare a fost lansată. „Biblioteca turistică" trebuie considerată, din
punct de vedere istoric, precursoarea vechii secţii de turism din cadrul
editurii Meridiane, urmată de crearea Editurii pentru turism în 1971 şi mai
apoi de Editura Sport-Turism. Cum se explică faptul că dumneavoastră, în cadrul
„Bibliotecii", aţi publicat aşa de tîrziu o carte ?
– Explicaţia e simplă: pe atunci nu mă exersam în acest
domeniu al scrisului, îmi plăcea mai mult postura de organizator de turism şi
mă bucuram cînd reuşeam să pun pe picioare acţiuni care, ulterior, s-au dezvoltat uneori remarcabil.
Cărţi cu tematică turistică am început să scriu ceva mai
tîrziu, într-o perioadă, în care făceam excursii mai mult de unul singur, său
numai cu soţia, mi-am notat impresiile de călătorie prin munţii tării. Aşa s-au
născut titlurile: „Opt zile în Retezat" (1944), „Pe Valea Cernei"
(1947)...Munţii Retezat" (1968), „Popas în Retezat" şi..Pe Argeş în
Sus" (1971).
Alte lucrări au fost tipărite în cadrul primei serii a
colecţiei,.Munţii noştri" – editată de O.N.T. Dintre acestea aş
menţiona:..Munţii Retezat", „Ceahlăul". „Munţii dintre Olt şi
Jiu"...Munţii Rodnei", „Rarău şi Giumalău". Din păcate,
cititorii nu le găsesc în biblioteci la indicele de autor. E]e au
apărut fără numele autorului. Totuşi, cei avizaţi ştiau cui aparţin. Apoi, am
publicat recent în Editura Sport-Turism ghidul despre Retezat, în
colecţia..Munţii noştri".
– Observăm că aria
de cuprindere tematică a cărţilor dumneavoastră este destul de amplă: Retezat,
Valea Cernei, Valea Argeşului, Munţii Rodnei, Ceahlău...
– Sînt zone pe care le-am străbătut, pas cu pas, unele încă
de pe vremea cînd mai exista „Hai la drum" ! Altele au fost vizitate de
mine mai tîrziu, în timpul liber, sau în anii din urmă. ca pensionar. Aş vrea
să spun, în orice caz. că nu mi-am permis niciodată să scriu despre un anume
loc înainte de a-l cunoaşte foarte bine, înainte de a face investigaţii
amănunţite pe teren.
– Aţi iubit
drumeţia şi totuşi, la un moment dat, aţi părăsit asociaţia. Cum explicaţi
acest lucru ?
– În anul 1941, cînd ţara a intrat în război, autocarul
nostru a fost rechiziţionat: m-am deplasat personal la Tîrgu Ocna pentru a-l da
în primire. Excursiile noastre au continuat şi în timpul războiului, cînd s-a
putut, şi pînă la desfiinţarea tuturor asociaţiilor de drumeţie.
În timpul mobilizării, am renunţat la preşedinţie,
transferîndu-i lui Ion Ionescu-Dunăreanu această funcţie. Scarlat Antonescu şi
Ion Tămăsescu erau vicepreşedinţi. Secretar era Octav Tuhai. După desfiinţarea
asociaţiilor de drumeţie, am făcut o serie de deplasări în grupuri. Preferam
însă excursiile în care eram însoţit numai de soţia mea. Am bătut astfel cea
mai mare parte din munţii noştri, pe poteci marcate, şi prin foarte multe
locuri nemarcate.
– În cadrul asociaţiilor
de drumeţie, aţi ţinut mai multe conferinţe de specialitate completate cu
sfaturi pentru începători. Cum v-aţi împăcat cu această categorie de drumeţi ?
– Cu toate sfaturile şi învăţămintele date de multe ori am
fost pus în situaţii dificile, din cauza unor grupuri, vîrstnici sau tineri, pe
care nu am putut refuza să-i iau sub ocrotirea mea. Îmi aduc aminte că,
într-una din ieşirile noastre, în doi – eu şi soţia – în Piatra Craiului, un
oarecare funcţionar de la un minister conducea un grup de aproximativ 15–18
persoane, echipate, fiecare, cum s-a priceput; majoritatea femeilor purtau
pantofi de oraş, pardesie, aveau poşete; doar doi-trei bărbaţi erau echipaţi
pentru o călătorie pe munte. Se vedea că sînt nişte novici. De cum ne-am dat
jos din tren, la Zărneşti, conducătorul lor care ne cunoştea, a ţinut morţiş să
meargă cu noi. Zadarnic i-am explicat ca intenţionam să facem un traseu
dificil. Conducătorul grupului, inconştient, nu a vrut să înţeleagă, afirmînd
mereu ca, pe răspunderea lui, o să ne urmeze. Am încercat toate mijloacele,
doar, doar, o să renunţe. Degeaba. Şi, ca un făcut, am dat de necaz. Aş spune
chiar că nu a lipsit mult ca totul să se soldeze cu o catastrofă. Conducătorul
acela a luat-o înainte, cînd tot grupul se odihnea într-un canion abrupt,
extrem de îngust. Neatent, a dizlocat un pietroi, care se rostogolea cu furie
spre noi. Cînd soţia mea a strigat: „piatra".... eu abia am avut timp să
spun: ,,la perete !"... Nenorocirea
a fost evitată fiindcă pietroiul s-a izbit de un prag, s-a spart în mai multe
bucăţi; doi din grup au fost atinşi uşor, iar una din spărturi s-a lovit de
bocancul meu, proptit în calea ei la timp, dar a izbit-o în spate pe soţia mea.
Mare parte dintre,cei care s-au ferit, lipindu-se de stîncă, s-au ales cu nasurile julite. Nu am cuvinte să descriu cum am
urcat peretele muntelui şi cum am ajuns la destinaţie. Dintre toţi
participanţii de atunci, mă îndoiesc că vreunuia i-a rămas o cît de puţină
dragoste de drumeţie...
Şi mai e ceva. Deşi m-am străduit ca în grup să am oameni
disciplinaţi şi să-i cunosc, cît de cît, de multe ori mi s-a întîmplat să
constat că unii au caractere inadaptabile la situaţiile dificile ivite pe
munte. Am avut însă şi satisfacţii. În cadrul întreprinderii unde am lucrat, am
iniţiat cursuri de orientare turistică şi am organizat şcoala de schi.
Accidente grave nu s-au întîmplat în acţiunile turistice iniţiate de mine,
afară de cazul lui Dunăreanu şi asta din neatenţia lui !
– Să ţinem cont
că, cu ani în urmă, drumeţiile pe munte erau mai rare, drumeţii adevăraţi mai
puţini, iar iarna urcuşurile erau întreprinse numai de către cei încercaţi.
– E drept ! Ceea ce spuneţi îmi aduce aminte că, în 1947,
prin decembrie, fiind invitaţi la ocolul silvic Buhalniţa, astăzi acoperit de
apele lacului Bicaz, ne-am gîndit că putem da o raită prin Ceahlău. Zis şi făcut ! Am plecat cu soţia
într-o după-amiază, avînd o recomandare către un pădurar care locuia la canton, azi cabana de la Izvorul Muntelui.
Pădurarul urma să ne însoţească. Ziua era senină. Zăpada mare, îngheţată, ne scîrţîia sub picioare. Am ajuns în creasta Secu cînd se îngîna
ziua cu noaptea. Ne-am oprit sub un brad unde zăpada era toată răscolită; am
văzut cantonul şi am coborît odată cu noaptea care ne-a acoperit cu mantia ei.
Cînd pădurarul ne-a văzut la acel ceas în uşa cantonului, nu-i venea să creadă
că sîntem într-adevăr teferi. Abia a îngăimat: „Acum nici un sfert de oră au
urlat lupii în creasta dealului. Cum de aţi ajuns aici ?..."
Peste noapte am dormit acolo. Dar, ca răspuns la recomandarea
şefului lui de-a ne însoţi pînă la cabana Dochia, el a spus că nu merge şi nici pe noi nu ne sfătuieşte s-o facem.
Zicea că, de cînd este el pădurar pe meleagurile acelea, n-a văzut om să urce în puterea iernii sus pe munte şi încă pe o
zăpadă atît de mare ! Desigur, noi am rămas neclintiţi în hotărîrea noastră.
Cînd am fost gata de drum, pădurarul era şi el gata, cu arma la umăr. Ne-a
spus: „Cu oameni ca dumneavoastră, nu-i de glumit. Şi apoi cum să va las
singuri ?"
- Cum a fost
drumul pe munte ?
– Drumul a fost destul de obositor. În rest, o încîntare. Cabana era închisă, aşa că am
făcut foc într-o magazie, ne-am ospătat, apoi ne-a călăuzit pădurarul pe poteci
de vis, aproape numai de el ştiute. Pădurarul se tot minuna de curajul nostru.
După un an am drumeţit pe toate potecile Ceahlăului,
multe din ele încă nemarcate. Mai tîrziu, cînd satele din jurul lui au fost
potopite de oglinda apelor lacului Bicaz, am trecut peste ape cu barca sau
vaporaşul.
– Aţi făcut
excursii şi în alte masive muntoase, despre care aţi scris apoi cărti sau aţi
publicat articole de popularizare a unor trasee vechi şi noi. Nici călătoria pe
ape n-aţi neglijat-o, cu vaporul în susul Dunării, la Ada-Kaleh şi mai departe,
prin Porţile de Fier.
– Am cercetat litoralul nostru de la un cap la altul. Nu am
lăsat la o parte vestigiile descoperite în decursul anilor, muzeele în aer
liber şi vechile aşezări din jurul Constantei. Drumeţia noastră am extins-o şi
pe malul bulgăresc. Plecînd de la Vama am vizitat Balcicul, Caliacra, am coborît
în văile îmbrăcate în haina bogată a smochinilor, ne-am căţărat pe stînci.
Am mers şi prin Dobrogea de nord, trecînd cu vaporul la
Tulcea; am ajuns la Denis-Tepe. De dealurile Babadagului înalte numai de
240–260 m altitudine, dar bogat înveşmîntate cu păduri de stejar şi tei; am
trecut din lacul Babadag în lacul Razelm, am urcat dealul şi am vizitat vechea
cetate Heracleea, m-am desfătat printre grindurile Razelmului unde hălăduiau
numeroase cîrduri de păsăret. Pot spune că am bătut ţara în lung şi în lat, am
cunoscut munţi, văi, sate, oraşe, mănăstiri, cîmpuri întinse, rîuri, lacuri,
ape, am acumulat în suflet toată frumuseţea şi bogăţia ţării mele.
– Într-un interviu
la radio spuneaţi că aţi făcut un drum la Cîmpuşel, pe Valea Jiului. Aţi vrut
să revedeţi locurile acelea legendare, sau să revedeţi pe vechiul dumneavoastră
prieten, Gheorghe Boroi, despre care aţi scris de atîtea ori, aşa aţi spus
parcă ?!
– Da, dar eu nu pot face separaţie între om şi loc.
Cîmpuşelul este „o gură de rai" cuibărită între cotloanele Iorgovanului şi
Oslei, la răscrucea cărărilor care duc spre Vîlcan, Godeanul şi Retezatul Mic,
dar în mintea şi în inima mea locul acesta nu poate fi conceput fără pădurarul
şi prietenul meu Boroi. Frumuseţea acestor locuri se împlineşte parcă cu sufletul
acestui omuleţ, de o rară agerime şi sprinteneală, cu inima lui largă şi
sinceră. Acest om pasionat de munca sa iubeşte deopotrivă sălbăticiunile
pădurii, oamenii, florile, apele, munţii, codrii şi farmecă pe oricine îl
cunoaşte. Ne-am bucurat împreună de
revedere, de drumuri, de peisaj.
De data asta eu am făcut incursiuni mai uşoare, impuse de
starea sănătăţii. Soţia mea însă nu s-a lăsat pînă nu a călcat şi unele dintre
potecile străbătute de noi altădată. A
ajuns pînă la izvoarele Cernei, a mai urcat pe Oslea şi pe Iorgovanu din
Retezat, ajungînd pînă la Albele şi pe Drăgşanu, pe drumul descris în călăuza
mea „Pe Valea Cernei".
Nu am neglijat nici peşterile, nu toate despre care s-a
scris, dar destul de multe ca să-mi rămîie ferecate în suflet toate minunăţiile
săpate în piatră de migala apelor ce îşi căutau cale slobodă spre lumină.
– După o asemenea
prodigioasă activitate, desfăşurată pe o perioadă de peste 40 de ani, bănuim că aveţi acumulate comori sufleteşti
greu de măsurat.
– Aveţi dreptate ! În prezent, cînd starea sănătăţii mele
mă împiedică să mai fac excursii pe munte, mă mulţumesc cu amintirile şi ele
sînt, cum aţi spus, nesecate comori. Asta nu înseamnă că nu mai activez pe
tărîmul turismului, ca să zic aşa ! Pînă nu demult am fost prezent, săptămînal,
cu un articol de turism în ziarul „Munca"; colaborez la diferite
„Almanahuri" şi revăd din cînd în cînd notiţe şi însemnări făcute cîndva.
Mi-aş dori sănătate, ca să mai pot redacta.vreo carte, două...
– Din această
ipostază, de pionier şi veteran al turismului, ce sfaturi aţi da generaţiei
tinere ?
– Cînd unii drumeţi de astăzi vin pe la mine ca să-mi
ceară sfatul, le stau la dispoziţie cu multă plăcere, dacă-mi cereţi
dumneavoastră, acum, cîteva sfaturi pentru cei tineri, am să spun ceea ce ar spune oricare din confraţii mei, marii
iubitori ai drumeţiei:
* să refuze, cu orice preţ, consumarea băuturilor
alcoolice la munte; ospeţele cu alcool pot fi făcute şi acasă;
• să folosească, în drumeţie, o costumaţie adecvată;
• să nu pornească niciodată pe drumuri nemarcate şi fără
o bună călăuză; muntele e un imperiu frumos al naturii, dar ascunde atîtea
capcane pentru cei care nu-l cunosc bine; nu este un eroism, ci o imprudenţă să
te iei, sus pe munte, de piept cu
vremea;
• să lase locul curat; aşa procedam noi – ardeam hîrtiile
într-un loc permis, iar cenuşa o aruncam să îngraşe iarba şi florile muntelui.
– Nu putem,
tovarăşe Emilian Iliescu, să încheiem convorbirea noastră fără a vă solicita
părerea despre turismul actual.
– Nu cred că e absolută nevoie de părerea mea în acest
sens. Dacă m-aţi întrebat, am să va spun că sînt realizări formidabile,
uluitoare, mai ales pentru noi, vechii turişti. Litoralul Mării Negre este un
rai de frumuseţe. În Deltă s-au făcut pentru turism lucruri minunate. S-au
restaurat cetăţi vechi şi s-au pus în valoare obiective de tot soiul; se face,
de asemenea, o bună propagandă. Toate generaţiile pot beneficia de avantajele
turismului modern, graţie mijloacelor mecanice de transport puse la dispoziţia
amatorilor.
Eu însă, trebuie să o spun din capul locului, sînt
adeptul formulei lui Calistrat Hogaş, care spunea: „Orice călătorie, afară de
cea pe jos, e după mine o călătorie pe picioare străine..."
Desigur, formula lui Hogaş e valabilă în primul rînd
pentru munte. Mă întreb totuşi de ce mulţi turişti preferă să se deplaseze în
toate locurile numai şi numai cu mijloacele auto ?... Oare mersul pe jos să-şi
fi pierdut frumuseţea ? Hotărît, nu ! Dintre toate formele de turism doar
drumeţia are cu adevărat farmec, şi
acest farmec trebuie să-l cunoască fiecare. De fapt, se şi observă o anumită
tendinţă de întoarcere la această veche formă şi cred că, în curînd, ea va
predomina, în ciuda tuturor modernizărilor. Doar drumeţia poate dezvălui
adevăratele frumuseţi ale naturii, iar farmecul ei nu se va pierde niciodată.
Notă. Emilian Iliescu a decedat la scurt timp după
acordarea interviului.
