duminică, 15 noiembrie 2026

„Dedesubturile acestei pizme vor rămâne pentru totdeauna nedeslușite” (II)

(urmare de aici)
Mărturisesc din start că ostatură a acestui episod se află rîndurile mele pe subiect, din „Sus la munte, la izvor”, cărora le-am altoi informații, cît și deducții ulterioare..

O ad­versitate fără menajamente

„Ca orice pom cu roade, E. Cristea mai primise pietre şi de la alţii. Ne­mulţumirile acestora au răzbit însă rareori în presă, poate şi datorită re­ticenţei de a înfrunta un om nu doar cu relaţii înalte, dar şi extrem de vin­dicativ. N. Baticu însă, datorită unor trăsături pe care un deceniu şi jumătate de recluziune nu a făcut decît să le accentueze, a lansat în lu­mea muntelui amănunte deloc onorante din viaţa antrenorului de la Armata. Venind din partea unui căţărător cu valoare şi moralitate recu­nos­cute, asemenea opinii au dovedit un impact deosebit.

Obligat la defensivă, E. Cristea s-a străduit să limiteze terenul de ac­ţiune al adversarului, între altele denunţîndu-i printre montaniarzi cu­loarea convingerilor şi barîndu-i calea spre alpinismul oficial. În această direcție s-a folosit nu o dată, potrivit unui tip al său, de intermediari:

 "Vă facem cunoscut că în conformitate cu normativele în vigoare, sec­ţiile de alpinism afiliate la F.R.T.A. nu pot fi conduse din punct de vedere tehnic decit de antrenori calificaţi.

Întrucît în ziarul Informaţia Bucureştiului a fost publicată ştirea cu privire la ini­ţie­rea unei şcoli de alpinism a asociaţiei dv. al cărei ins­truc­tor este Baticu Ni­colae, vă facem cunoscut că colegiul de an­tre­nori declină competenţa acestuia. Baticu Niculae nu a putut fi folosit nici ca ghid O.N.T. din cauza antecedentelor.

    Secretar,                                                             Colegiul de antrenori,
Mircea Mihăilescu                                                        Matei Schenn"

Nu conta, mai sus, faptul că - spre deosebire de Schenn și toți ceilalți (altminteri montați de Cristea) - Baticu urmase încă din anii '30 o școală de alpinism, ba și în străinătate... Ce-i drept, ultimul nu-i menaja nici pe ei, în comentariile ce emitea în public...
În consecință, secretarul pomenit mai sus intervenea și în alte situații...:

„Domnul Baticu s-a bucurat de stima generației noastre [...] Gelu Peteu l-a invitat să participe la ședințele tehnice ale Științei-IPGG [...]
După un timp, s-a prezentat la ședința de marţi seara a studenților alpinişti tovarășul M., persoană importantă în Federația de Turism-Alpinism [foarte probabil, Mircea Mihăilescu]. Acesta l-a abordat pe Gelu direct, fără menajamente: 
- Măi Peteule, ia vino încoace!
- Da, tovarășe Secretar.
Tovarășul de la Federație, arătând cu degetul spre domnul Baticu, îi spune lui Peteu:
- Ce caută ăsta aicea? Tu ştii ce a fost?
- Da, tovarășe Secretar, știu, a fost un mare alpinist!
- Daaa?... Să nu-l mai prind pe aici!”
(Petre Suciu, „Noi, cei de la Știința”)
De tratament asemănător s-a bucurat Niculae Baticu şi din partea re­vistei România Pitorească, unde găsea de cuviinţă să reclame ero­rile din materiale semnate E. Cristea. Între altele, i-a fost luată în derîdere o scrisoare în care critica materialul „Valea lui Zangur”, semnat de Cristea. Atitudinea a continuat și după dispariția lui Cristea, cînd revista a găzduit un dur (și, cred eu, nedrept) material.
Era unul alcătuit altminteri în spiritul mentorului, prin intermediari (în cazul respectiv, Ion Dobrescu). Nu știu să fi apărut vreun drept la replică - eu însumi am trimis unul.
În context, cînd am vizitat sediul „României Pitorești”, în ianuariue 1990, pre un perete al biroului lui Ion Preda, redactor ce trata despre munte, am zărit afișată fotografia lui E. Cristea...
„L-am zărit de cîteva ori pe Nicolae Baticu, de altfel anonim în mişcarea turistică de azi, so­sit pe la «Ştafeta munţilor» nu pentru a da o mînă de aju­tor la bu­na des­fă­şurare a concursurilor, ci pentru a arunca în stînga şi în dreap­ta vorbe veni­noase la adresa lui Emilian Cristea. Ajungeau şi la ure­chea lui Nea Milică. Nu se supăra şi nu replica niciodată. Ne spu­nea: «Ce să fac măi copii, aşa este Baticu: individualist, ranchiunos, invidios pe suc­ce­­sele altora, altfel e un om capabil şi bun alpinist, dar numai pen­tru el, fiindcă rar accepta un coe­chipier» [...]
Apelez la spiritul de echitate al revistei «România Pito­reas­că» pentru a lua ati­tu­dine şi a preîntîmpina apariţia unor asemenea texte care nu pot contribui la educarea tineretului, la instituirea unui climat favorabil pro­păşirii turismului românesc.” (R.P., nr. 6/1985)
 În disputa sa cu N. Baticu, E. Cristea a optat pentru ştergerea ur­me­lor cola­borării (de trei ani) cu fostul legionar. În acest scop, el se lea­pă­dă pînă şi de premiera Fisurii din Pintenul Văii Albe. Cele Trei Sur­plom­be constituind însă o miză prea mare (le considera, după cum am ară­tat, prima rută de V B), E. Cris­tea a înţeles să le pomenească doar după un sever retuş:

"Autorii escaladei din seara zilei de 20 iulie 1946 erau Sorin Tulea, Gheorghe Niculescu, eu şi Niculae Baticu, care a avut şansa să es­caladeze ultima şi cea mai dificilă porţiune a traseului." 

În acelaşi tom, E. Cristea recunoştea "excelentele învăţăminte" pri­mi­te de membrii C.A.R. în Italia şi Germania, dar evita nomi­na­lizarea res­pectivilor (între ei, Niculae Baticu).

Ultimele afirmaţii au apărut în lucrarea Ani de drumeţie. Sub impactul in­formaţiilor puse la dispoziţie de N. Baticu, autorul Valentin Borda şi-a schim­bat ulterior punctul de vedere şi a scris, pentru prima dată în publi­cis­ti­că noastră, despre "varianta Fisurii Al­bastre". Sensibil la această muta­re, Emilian Cristea a ţinut să relateze cu pro­xima ocazie despre sta­bilirea respectivului traseu.

La scurtă vreme, N. Baticu a reuşit să-şi pu­blice Amin­tirile unui alpinist, cu remarci deloc onorante despre fostul său coleg. De această dată, de-a lungul anului ce-a mai avut de trăit, E. Cristea a ales tăcerea. 


sâmbătă, 14 noiembrie 2026

„Dedesubturile acestei pizme vor rămâne pentru totdeauna nedeslușite” (I)

 „Între Niculae Baticu și Emilian Cristea a intervenit la un moment dat – după ce inițial au fost buni colegi de coardă, cum se spune – o ruptură ireconciliabilă. Din păcate… Dincolo de un anumit folclor care circulă între alpiniștii care le-au fost mai mult sau mai puțin apropiați celor doi protagoniști, dedesubturile acestei pizme vor rămâne pentru totdeauna nedeslușite. ” (M. Ogrinji)

(Inevitabil mă întreb aici de ce M.O. simte nevoia să afirme că dedesubturile cu pricina „vor rămîne pentru totdeauna nedeslușite”.)

 

Mie unuia, nu mi se pare un lucru greu, să cercetez ce i-a apucat, pe cei doi. Nu voi putea identifica adevărul integral, dar, dacă d. Ogrinji tot ridică ideea, cred că merită explorat pe acolo. Și anume ce le-a venit, să se încontreze așa de tare (fără egal, în istoria noastră alpină).

Deși arată a prețiozitate, cred că o așa explorare are obligatoriu a trece și prin întîia copilărie a respectivilor.

Aș porni însă de aici:

„În acea perioadă [1946] am primit mai multe telefoane de la o veche cunoştinţă, Gică Bucur, care voia să mă vadă. Ne-am întîlnit şi m-a rugat să-l iau cu mine pe Emil Cristea. Mi-a comunicat că aceasta era dorinţa lui Cristea. La început am refuzat. În drumurile mele pe munte, prin anii 1938-1940, îl văzusem o dată în preajma refugiului Coştila, jumătate îmbrăcat militar, jumătate civil....” („Amintirile unui alpinist”)
Baticu nu pomenește însă în carte și completarea ideii, făcută mie... Și anume că E.C. i-a făcut cu acel prilej o părere proastă. A fost ceva instinctiv, legat și de faptul că, întrebat de Baticu și cei din grupul în care se afla atunci, ce vor să facă în acea zi, Cristea a pornit să se laude că el a mers cu numeroase nume mari din alpinismul nostru, între care cu Toma Boerescu. Nu îl cunoștea însă pe ultimul, altfel l-ar fi identificat între însoțitorii lui Baticu!
„...La insistenţele lui Gică Bucur, mai ales că nu aveam cu cine să urc pe munte, am acceptat compania lui Emil. Aşa se face că, într-o zi, am mers, însoţit de Gică Bucur, la atelierul de vulcanizare din strada Niculae Filipescu, azi Snagov, unde lucra Cristea, pentru a sta de vorbă, întîlnindu-l şi ascultînd dorinţa lui, i-am propus să mai găsească cîţiva amatori, ca, împreună, să facem o săptămînă de şcoală la 
refugiul Coştila. El s-a scuzat, motivînd că nu are în grija cui lăsa atelierul şi că nu poate merge decît duminica. M-a rugat, totuşi, să-l iau cu mine. Pînă la urmă, i-am spus că atunci cînd îl voi întîlni la refugiu am să-l, iau...”
De fapt, s-ar fi găsit însoțitori în trasee, atîta doar că nu erau genul lui nea Nae. Dau cîteva nume: Ion Coman, Const. Conteș, Dorin Grigorescu - ce suiau pe munte atunci. Întrucîtva de mirare, avînd în vedere afirmația privind eventualii însoțitori, cel în cauză menționa:
„Cu Gicu Nicolescu m-am înţeles foarte bine. Eu plecam joi dimineaţa din Bucureşti. Mă întîlneam cu el la Cîmpina, oraşul lui de reşedinţă, şi împreună mergeam la refugiu. Ne căţăram vineri, sîmbătă şi duminică. La început urcam cîte un, traseu pe zi, apoi cîte două şi la urmă chiar cîte trei, asiguraţi, în mers continuu, fără regrupări.”
Iar de aici, este explorat asupra genului de (inerente) nevoi sufletești, ale lui Baticu...

Una dintre ele este pomenită chiar de el: „Să facem o săptămînă de şcoală la 
refugiul Coştila”. 
Opinez că avea nevoie de așa ceva, întrucît fusese marcat în copilărie de o asemenea scenă. Nu pot ști exact care a fost atmosfera de atunci, dacă dascălul a fost opresiv sau iubit, cert este că subiectul nostru ține a reedita situația, la momentul în care s-a socotit profesor într-un domeniu (iar acesta a fost alpinismul, la standardele românești de calitate ale momentului). Și cînd i s-a părut că poate modela el (conduce prin viață) pe alții, docili de felul lor?). 
Ulterior, îi regăsim atitudinea în faptul că ține să organizeze la debutul anilor '70 excursii în abrupt cu începătorii, iar totodată își va crează un cerc de învățăcei, evitînd în paralel relațiile pe picior de egalitate pînă și cu cogenerii săii.
Se pune totodată problema ce anume i-a retezat lui Baticu, la 1946, din anterioara repulsie pentru Cristea. Am arătat că pretenția privind lipsa de coechipieri e una discutabilă. În același timp, Cristea pusese pe N.B. toate tunurile priceperii sale, de a se face plăcut altora (și care nu i-au lipsit, întreaga viață). Asta, prin recunoașterea unei poziții subordonate, dar și vreo veselie ce - prin intermediul atracției contrariilor - dădea bine unui ins aflat la antipod, și anume controlat, sobru.
De ce proceda astfel Cristea, exact cu Baticu? Păi, din uman interes. Într-o ordine aleatorie, motivele i-au fost accesul în lumea bună, a alpinismului românesc (v. PS1) - în epocă este prevenitor cu Nae Dimitriu, personalitate complexă a domeniului), iar totodată își dorște să deprindă din priceperea de cățărător a lui Baticu.

El va fi încercat așa ceva și cu alții, dar mari progrese alături de oameni precum Toma Boerescu ori Gh. Roșculeț nu a putut înregistra, în vizatul (viitor) traseu al celor Trei Surplombe. Teoretic, lucrurile ar fi putut stat mai bine cu Ion Coman, atîta tot că acesta, fire asemănătoare lui Baticu, nu putuse fi îndulcit în vreun fel, față de Cristea. Mai mult de atît, Coman îl privea disprețuitor, inclusiv din privința studiilor.

Este o atitudine ce poate fi identificată și la Baticu, față de noul său cirac. 

„Am mers [...] pe Valea Gălbenelelor. Pe drum, Cristea mi-a propus să mergem în traseul celor Trei Surplombe. M-am uitat la el şi i-am spus:
- Într-un traseu şi mai ales într-o premieră nu se merge fără antrenament. Eu la ora actuală, fiind început de sezon, nu am antrenament.
- Eu sînt antrenat, mi-a răspuns el.
- Vei fi, dar nu uita că eu, fără antrenament, nu mă pot hazarda într-o ascensiune dificilă.
După acest dialog, am continuat drumul şi am ajuns la un punct sub „hotel" Gălbenele, sub locul de confluenţă a Hornului Coamei cu Valea Gălbenelelor. Acolo se află prăvălit pe vale un bolovan mare care poate fi ocolit pe dreapta printr-un mic hornuleţ sau trecut direct. I l-am arătat lui Cristea, îndemnîndu-l:
- Încearcă, te rog, să-l treci direct, pe aici, şi i-am arătat locul. El a încercat şi nu a putut. M-a întrebat:
- Dumneata îl poţi urca ?
- Sigur că da [e interesant că aici nu răspunde simplu „Da”, ci „Sigur că da”].
- Încearcă tu, Gicule, i-am spus lui Nicolescu.
A încercat şi Gicu, dar nu a reuşit să treacă. Am urcat eu această „săritoare", arătîndu-le cum trebuie procedat. Ei au încercat din nou, fără succes. Am urcat din nou şi ei au tot încercat. După ce am urcat, aşa, de cinci ori, a reuşit Cristea să treacă o dată. După ce am urcat şi a şaptea oară, a trecut şi Gicu. Demonstraţia se făcuse. I-am spus lui Cristea:
- Zici că eşti antrenat. Dacă întîlneai un astfel de obstacol în perete, ce făceai?Cristea a lăsat capul în jos şi a tăcut.” 

Dînd credit în continuare lui Baticu, au existat și alte momente în care Cristea își recunoștea inferioritatea:

„Acolo m-am „încuiat" anul trecut (1945). Şi cît de simplu ai trecut dumneata!”
Sau:
„Nu pot. Doar dumneata dacă ai să poţi trece!”

Intransigența dascălului nu scade totuși:

„De ce baţi pitoane, unde eu am trecut fără?”

 Ca o paranteză, „Cînd am ajuns la capătul lungimii a treia, Cristea şi Mircea stăteau jos, cu rucsacul desfăcut. Deasupra rucsacului, scos din el, se afla un pachet mare cu rahat, foarte rar la vremea aceea, şi un bidon cu apă...”

Nu m-ar mira ca E. Cristea, foarte descurcăreț de felul său, să fi venit în epocă și cu alte asemenea atenții, ceea ce îndulceau la propriu și la figurat traiul unui om (Baticu) ce avea în epocă probleme, în a-și găsi un serviciu... 

Cert este că în epocă Baticu e mulțumit de compania lui Cristea (dar nu pînă a găsi nepotrivită adresarea acestuia cu „dumneavoastră”, deși îi separau numai șase ani). Ca urmare, Baticu nu pare să fi strîmbat excesiv din nas (ca moralist ce s-a aflat), aflînd cum a devenit Cristea proprietar al unui atelier de vulcanizare. Ei pornesc împreună - nu cu Gicu Nicolescu! - și la atacul (abandonat, al) Fisurii Albastre, cît și către Cheile Bicazului.

În paralel, și Cristea își dregea din ale sufletului, în preajma lui Baticu. Avea nevoie (și el!) de recunoaștere din partea celorlalți..

Despre ascendența lui E. Cristea nu s-a prea vorbit. El îi spune la un moment dat învățăcelului său, Dinu Solojan, că a moştenit de la tatăl său un ca­iet, avînd pe prima filă notaţia: "Fiul meu, aş vrea ca acest caiet să stea pe un birou". Posibil să fi fost însă o inveție-de-dat-bine, a magistrului, căci acesta nu pomeneşte nicăieri de vreo ru­dă a sa, iar Hedda Cristea avea să declare în noiembrie 1982 că "so­ţul meu nu a avut familie". În context, N. Baticu opinează: „Îmi vine să cred că Emilian Cristea [în copilărie, n.n.] nu a avut familie, fiind crescut la Leagănul Sfînta Eca­terina, de unde, după împlinirea vîrstei de trei ani, copiii erau trimişi într-o colonie din comuna Nedelea-Prahova. De aici, unii copii erau înfiaţi de diverse familii, alţii învăţau o me­serie. Dintre aceştia din urmă se pare că a fost Emilian Cristea."

... iar instinctul îl împingea spre dobîndirea unui statut superior, pe calea reușitelor în alpinism. Același instinct îi spunea că nu este valoros precum unii dintre contemporanii domeniului, dar că posedă tenacitate în atingerea scopurilor, iar totodată nu-i lipsește arta de a se folosi (pe sistem do tu des, mai precis) de oameni.

Relațiile dintre cei doi par să fi decurs fără tensiuni excesive, pînă la arestarea lui Baticu (în calitate de legionar) de către autoritățile comuniste, în mai 1948. Ieșit de după gratii după 16 ani, scena relației sale cu Cristea devenise cu totul alta.
Asta, întrucît ultimul ajunsese un personaj importantissim, în lumea alpină românească.
Reușise aceasta și cultivînd o relație de colaborare cu oamenii, în drumurile sale. 
În acest context, nu a dovedit reticențe pentru cei trecuți prin închisorile epocii, cum este cazul amicului de altădată, Ion Ionescu-Dunăreanu...
 Acesta nu a picat în laudele ce deja ridicau alții lui Cristea, căci se afla totuși fire iute dătătoare cu barda în Dumnezeu (vezi viața lui în anii '30), cînd ceva nu-i convenea. În același timp, și el știa să răzbată între oameni, împrobodind cu nimic mai prejos decît Cristea, iar totodată avînd un trecut, de pildă ca descoperitor al Pietrei Craiului”.  
La fel ar fi putut decurge lucrurile și cu Niculae Baticu, atîta doar că la acesta era alcătuit dintr-un material aparte...

Ieșit din închisoare după 16 ani!, Baticu s-a întîmplat în sine să nu fie un om isprăvit, terminat, asemenea altor confrați montaniarzi. Totodată, datorită firii intolerante, dar și nevoilor sufletești (ajung iar la ele...), care nu acceptau o poziție subalternă, el nu a intrat în jocul altora... Și anume de a-i face pe plac mai-marelui (alpin, al) momentului - recte Emilian Cristea...
Asta pentru că, inconștient, Baticu dorea să domine el lucrurile, în domeniul (alpnismulromânesc) i s-a părut că se pricepe mai mult decît alții.

Poziția putea presupune și atitudinea Ion Coman, ce tratase temperat (adică recunoscînd și merite lui E.C.), și în general nu scăpase la tipar vreo critică, la adresa acestuia.
Baticu a refuzat însă un așa comportament. 
Asta, și pentru că avea de defulat - prin intermediul agresivității (via criticism) - din iritările copilăriei, foarte probabil pe un matur (nu m-ar mira să fi fost tatăl), care îi amărîse acea perioadă.
Prin urmare. a debutat destul de iute cu aprecierile mai puțin onorante, în bula alpină, la adresa celui pe care îl considera încă „fostul elev”.
Cristea a realizat destul de iute că Baticu nu se află precum cei care-i acceptaseră supremația (altminteri va fi sperat inițial că închisoarea îi va fi domolit, aceluia, vehemența structurală). Cum nici el nu era un om dus la biserică (în sensul putinței de a lupta fără economie de mijloace), s-a pregătit de luptă. Una pe tipicul celei prin care își dezarmase/eclipsase/marginalizase inamicii, de pînă atunci.

Într-o primă fază a căutat pretextul de a rupe, câtă relație avea cu Baticu. Ultimul dă detalii, în acest sens:
1. „Amintirile unui alpinist și aviator”:
„Am reînceput să merg la munte în fiecare duminică şi sărbătoare. Antrenamentul de cățărătură mi l-am refăcut la Refugiul Coștila, pe vechea placă de școală în compania a doi tineri veri, Mihai și Răzvan. Nu-l întâlneam pe vechiul meu elev [s. mea] și camarad de coardă, Emil Cristea. Aflam de la unul și de la altul că a fost pe munte. I-am rugat pe mulți ca dacă-l întâlnesc să-i comunice că vreau să ne vedem. Îmi dădea întâlniri în gară, dar nu venea. Într-o sâmbătă seara, eram la Căminul Alpin împreună cu o nepoată şi un nepot şi mâncam. Atunci a apărut și Emil Cristea, însoțit de Nae Zbârcea şi de Boteanu. Când m-a văzut m-a pupat, dar două minute mai târziu, sub un pretext oarecare, a început să mă insulte. M-am uitat la el şi am tăcut. Ceva timp mai târziu, când un prieten i-a reproşat această purtare, Cristea a răspuns:,,Ce vrei mă, acum sunt cineva, am o anumită poziție...".

2. Discuție cu subsemnatul:
„La două-trei luni după eliberarea din închisoare (1964), m-am reîntîlnit cu Cris­tea la Căminul Alpin. Pupat, îmbrățișat. Eram cu doi nepoți. Nae Zbîrcea, care îl însoțea pe Emil, avea un șirag de pitoane. «Între as­tea, nu-s și ale mele?”. Cristea, care evitase pînă atunci să mă va­dă, a intervenit: „Nu ți le-am plătit, vezi că mă supăr...». A început să mă în­ju­re, să mă facă cu ou și oțet”. Nu i-am mai vorbit....”

E de notat că „la moartea lui Nae Dimitriu, [Cristea] a venit să ne îm­pă­căm. Am fost de acord, însă nu s-a purtat amical ulterior, de pildă cînd ne-am întîlnit o dată la Predeal. Altădată, la telecabină, era cu Chi­vu și Naghi. I-am dat noroc, la care răspunsul i-a fost mormăit, iar ulterior a plecat fără să dea bună ziua...”.

Ceva mă face să cred, la afirmațiile de mai sus, că între propunerea lui Cristea și amintitele mormăieli ulterioare, Baticu a continuate să-l facă de baftă (expresie NB), pe cel ajuns antrenor de alpinism al Armatei Brașov, iar totodată cooptat în sumedenie de comitete și comiții ale domeniului.

Convingîndu-se că nu e loc de tovărășie cu „vechiul coleg de coardă”,  Cristea a scos și el artileria grea...
                                                                                
                                                                                                            (va urma)

 
PS1
Nu aș lua foarte în serios pretenția lui Cristea de a fi urcat (1942) Peretele Piscului Rece, din Piatra Craiului, traseu socotit ulterior de gradul IVB (iar de Cristea chiar de VA!).
Asta, întrucît peste trei ani se străduie să intre în Clubul Alpin Român nu în baza acelei (pretinse) performanțe, ci a unor trasee recente, de grad inferior (II-III).
Avînd în vedere că E.C. practica pe atunci coborîrea traseelor care - cel puțin pe moment - îl depășeau, nu m-ar mira că fie existat doar o tentativă, la 1942, în amintitul perete, desăvîrșită ulterior cum și cînd s-a putut.   

PS2
Panoplia montaniarzilor care nu au ajuns pe orbita lui E. Cristea cuprinde și pe Ovidiu Manițiu. Inițial, foarte probabil neaflîndu-se între apropiații lui E.C., o carte a acestuia a fost apreciată negativ de către ultimul:
 
„Socotim ca Editura Tineretului a procedat cu superficialitate cînd a pus sub tipar lucrarea [„Spre culmile Carpaţilor”] în forma în ca­re a apă­rut şi nu a dat-o spre consultare unor cunoscători ai mun­te­lui şi pro­blemelor alpine, care ar fi putut înlătura greşelile ce abun­dă în ea."

Lucrurile au cotit-o apoi total...

("În 1971, Emilian Cristea îmi dăruia admirativ lucrarea Piatra Cra­­iu­lui [...] adăugîndu-i această dedicaţie: «D-lui Ovidiu Mani­ţiu, alpi­nist şi turist încercat, ca semn de admiraţie pentru pasiu­nea ce ne este comună...»”

 ... urmate însă de o nouă piruetă:

„Condamnăm îndrăzneala tov. Ovidiu Maniţiu de a se fi erijat în mare alpinist şi în mare specialist al zăpezilor şi ne ridi­căm împotriva aces­tor practici [...] Cerem insistent ca autorul să nu mai publice în viitor asemenea lucrări care compromit alpinismul românesc şi fac un deserviciu miş­cării turistice montane”. 
Explicația acelor oscilații era, în viziunea lui Manițiu, „refuzul meu constant de a-i acor­da admiraţie personală şi de a participa la activitatea lui, ca unul care-i cunoşteam antecedentele negative şi reprobabile” 

Și din acest tratament poate fi dedusă (umana, altminteri) dorință a lui Cristea (nu ar fi primul!) de a domina scena alpină românească. Asta, pentru că așa îi cerea deja-amintitul suflet, rănit teribil la vremea cînd nu reprezenta nimic, între oameni.


PS3

„Dincolo de un anumit folclor care circulă între alpiniștii care le-au fost mai mult sau mai puțin apropiați celor doi protagoniști, dedesubturile acestei pizme vor rămâne pentru totdeauna nedeslușite.”

Întrebările conțin în mare parte și răspunsurile...
Lui M. Ogrinji nu i-ar conveni detalii ale acelui clinci, întrucît i-ar afecta statuia ce dorește să mențină lui E. Cristea.


vineri, 13 noiembrie 2026

Ceva texte zilele acestea, pe net...

...despre alpinistul Emilian Cristea (1915-1982).

Pentru că emană de la oameni, toate sînt elogioase / unul nu pomenește vreun defect al aceluia.


De pildă:

 

„Pe 12 noiembrie 1982 se stingea din viață Emilian Cristea (1915–1982), o figură marcantă în istoria alpinismului românesc.
Dincolo de orice dezbateri de-a lungul timpului, în arhiva muntelui rămân consemnate realizările sale tehnice și sportive:
- Premiere alpine: A deschis și pitonat numeroase trasee alpine în masivele din România, în special în Bucegi (ex. Fisura din Pintenul Văii Albe, Trei Surplombe, Creasta Centrală din Peretele Urlătorii Mari) și Piatra Craiului (ex. Traseul Central din Peretele Piscului Rece, Muchia Roșie).
- Fisura Albastră (1953): A realizat, împreună cu Aurel Irimia, prima ascensiune a acestui traseu emblematic din Peretele Văii Albe, un reper major pentru gradul de dificultate al epocii (6A).
- Traversări de iarnă: A efectuat premiere hibernale importante, printre care traversarea integrală a Crestei Carpaților Meridionali (de la Băile Herculane la Sinaia, în 1955, alături de Aurel Irimia și Ladislau Karacsonyi), precum și parcurgeri de iarnă în Munții Făgăraș și Rodnei.
- Literatură montană și instruire: Ca antrenor și autor, a format generații de cățărători și a publicat numeroase ghiduri, manuale de tehnică alpină și lucrări de promovare a Carpaților.
Reușitele sale din perete și traseele deschise rămân repere concrete pentru oricine parcurge astăzi stâncile din Carpați.” (vezi PS1)

La comentarii, tot aici, Ion Cîrstea postează o imagine („La stafeta muntilor in muntii Ciucas , cu un an înainte de a se sfirsi”):

 Ca de obicei, în context Mihai Ogrinji bate recordul:

„Atâta vreme cât îl vom păstra, într-un fel sau altul, printre noi, Nea Milică va rămâne modelul viu, dintotdeauna, de care au atâta nevoie toate generațiile.”

Hm...
Model viu, ba și dintotdeauna, plus că pentru TOATE generațiile...
În paralel, ca paria ce mă aflu, am altă părere (extrasă altminteri din opul subsemnatului „Sus la munte la izvor”):
**
În altă parte, M. Ogrinji spunea de curînd (între alte lucruri de comentat):
„Între Niculae Baticu și Emilian Cristea a intervenit la un moment dat – după ce inițial au fost buni colegi de coardă, cum se spune – o ruptură ireconciliabilă. Din păcate… Dincolo de un anumit folclor care circulă între alpiniștii care le-au fost mai mult sau mai puțin apropiați celor doi protagoniști, dedesubturile acestei pizme vor rămâne pentru totdeauna nedeslușite. ”

 Mie unuia, nu mi se pare un lucru greu, să cercetez ce i-a apucat. Nu voi identifica adevărul integral, dar, dacă d. Ogrinji tot ridică ideea, cred că merită explorat pe acolo.

Și anume ce le-a venit, să se încontreze așa de tare (fără egal, în istoria noastră alpină).
UPDATE
Deși arată a prețiozitate, cred că o așa explorare are obligatoriu a trece prin întîia copilărie a respectivilor.


PS1
„Dincolo de orice dezbateri de-a lungul timpului, în arhiva muntelui rămân consemnate realizările sale tehnice și sportive:”
Subsemnatul, tot acolo:
1. Care e aia arhiva muntelui, pe care altminteri ai consultat-o și ai văzut ce rămîne acolo?
2. În arhiva cu pricina nu rămîn și altele, despre distinsul Cristea?”

Al treilea volum de memorii montane, al subsemnatului

 


download, aici

sâmbătă, 7 noiembrie 2026

Din istoria recentă... Miting al „Solidarității universitare”, cca 1 aprilie 1990

Era o grupare condusă de rectorul Facultății de geologie din București, viitorul președinte Emil Constantinescu.

Fotografiile subsemantului (de calitate mai scăzută...)








vineri, 30 octombrie 2026

Unghi teoretic iconoclast...

Forma Facebook:

Un material video pe care îl socotesc pentru istorie... Asta, nu în sensul că urmașii vor sta insomniaci noaptea, din grija și respectul pentru înaintași. Ci că se află pentru cei puțini, din viitor, care vor fi interesați de cele ce-au fost înaintea lor.



Filmul este și în siajul adagiului că Totul curge [Panta rhei] (am în vedere aici pe toți cei prezenți în sală)... Nu o spun cu vreo deprimare, cît acceptînd realitatea.
Iar totodată încercînd să anticipez, cum îmi voi gestiona inevitabila vîrstă înaintată.
La o adică, e un „traseu” cu nimic mai simplu, decît verticalele montane...







foto Mihai Sava


Completări post-Facebook:

M-am străduit mai sus a fi elegant, cum că Totul curge...
Dar mi-a fost inevitabilă concluzia, privind majoritatea celor din sală.
Și care l-a rîndul ei era alcătuită din numeroase femei, colege de generație cu d. Nicolaescu (nu pot ști exact cît de apropiate au fost acestuia, pe munte).
Pentru că îmi trebuia o gură de aer, la constatarea de mai sus, am meditat că la fel or fi privit și supraviețuitorii epocii Nicolae Bogdan (circa 1910), pe cea de la vreun 1965. Să zicem (acceptați-mi jocul imaginativ), într-o sală a I.P.G.G., în perioada de glorie a secției alpine de acolo.
Inevitabil, am privit la oameni. De pildă la Mircea S...

Tot de neocolit, am meditat pe cît s-a putut la cum voi arăta eu, peste 14 ani. Subsemnatul fiind altminteri nemulțumit încă de acum, de ridurile, de cearcănele, de obrajii căzuți ce posedă. Cum îmi va sta mintea, atunci? Voi da din cap, în sensul gesturilor necontrolate, adică nucă-în-perete, la vreun context oarecare?

În context, de unde sala urmărise cu sufletul la gură speech-ul energic al autorului cărții prezentate (Viorel Nicolescu), a urcat pe scenă Emil Coliban. Mi-a fost o surpriză dezagreabilă. Pe de o parte, pentru că bătea cîmpii. Apoi, a fost (hiper?)critic cu amfitrionul. Cum că, dintre cele trei ture parcurse împreună în Franța anului 1970, nu cutare a fost prima, ci alta. Asta, însoțită de tonul acru aferent. Nu a fost singurul caz. Era vizibilă și dorința de a domina, inclusiv aroganță, acea scenă.
De curînd, la Bușteni, simțisem antipatie față de dînsul (pe care nu o prea avusesem anterior). Acum am realizat că mesajul inconștientului îmi fusese justificat (cu regret completez că ceva similar am simțit acolo și față de d. Dimache).
Inevitabil m-am gîndit cum îi va fi fost relația cu soția Taina. Cît și cum a fost viața copiilor cu Emil, după dispariția soției...
Mi se pare un pic aiurea să te apuci să faci trei copii, cînd tu, și ca femeie pe deasupra, ai damblale din categoria Fisurii Albastre iarna, respectiv a Himalayei (firește, aici privesc și spre mine, om cu doi copii, cît și damblale nu departe de ale Tainei Duțescu-Coliban...).
Firește, pot găsi și argumente în sprijinul celui în cauză (cine se pricepe la așa volute, mai bine decît mine?).
În sală, a luat-o mult mai rău razna un domn (identificat ulterior drept V.N.), care la finalul manifestării s-a apucat a perora cît de la locul lor au fost - în august 1944 - germanii, și cît de ticăloși fură rușii, tot atunci.

Prin jur, mă lămuresc cine e Dan Zincenco, de care tot auzisem. Cît și George Iușco, camarad
așezat cu amfitrionul. Pornind de la ultimul, îmi fac mental o scală a modului cum arată confrații octogenari, din sală. Dl. Iușco e la polul pozitiv (pe primul loc e Nicolae Dimache, absent azi, căruia nu i-aș da 85 ani, nici să mă tai!).
Aici, inevitabilă îmi este paralela cu Niculae Baticu. Este drept că el nu avea, în al nouălea deceniu de viață, vitalitatea, dezinvoltura unui V. Nicolaescu. Compensa însă prin autocontrol, faptul că psihicul îi permitea un asemenea lucru fiind o bilă mai mult decît albă. Nici Radu Țițeica (nu departe de starea unui Mircea S. de azi, inclusiv ochelarii de aproape cu dioptrii mari) nu dădea rateuri dezagreabile, în ale minții, ceea ce nu e mirare, cîtă vreme supraveghea la 80 ani doctoratele altora!
Prin sală, o doamnă dezinvoltă (altminteri cu ani multișori în buletin) face poze. ParcăViorel o pomenește fugar la un moment dat, că e Terez(i)a Pupeza, soția lui Mihai. Mă fascinase cîndva în niște poze, altminteri dînsa nefiind chiar tînără acolo. Cum s-ar spune, doctorul a recomandat, cu amendamentul lui Const. Argetoianu însă: este și genul care curăță, pe cel care o socotește femeia vieții lui...
Hm... Fascinația de careva. Iar aici nu e obligatoriu a fi cineva de sex feminin. Am fost întrucîtva legat de Viorel Nicolaescu, mai exact cănd nea Baticu mi-l prezenta elogios (pe cît era firea dînsului în stare), iar în paralel citeam că fusese în asociația „Sănătatea”... Cam tot pe atunci, aflînd că merg la Brașov, nea Nae îmi vorbea de un amic (al lui Viorel) Dan Alboteanu, locuind precum mătușa mea la poale estice de Tîmpa. Aveam cam 28 ani atunci, iar picasem în privit de zei (altminteri nu am ajuns la el, după cum avea nevoie NB).
Ce o mai fo'? Păi, relatînd întîi despre ceie calde, aș pomeni că Viorel Nicolaescu, scrierile lui (una singură la o adică, fie și în două ediții) se află aproape ex-aequo pe podiumul valoric editorial, respectiv uman. Iar de aici, îmi recunosc spășit tendința de a mă amoreza de dînsul...
Risc aici să mi se zică „Ia uite, domne, cum bate ăsta cîmpii! Auzi, amorezat! Mă mir că nu i-e rușine!! De la vîrstă i se trage, deși razna a fost de cînd îl știu!”

Ce e drept, cînd subsemnatul zice așa iconoclaste lucruri, cam totdeauna are în preajmă zise și mai nașpa. De pildă, cum că acel amorezat i se trage (lui Ordean) de la nesiguranța existențială diurnă, așa că sufletul lui, cel de nimeni ascultător (nici de purtătorul său, iar cu atît mai puțin de reguli sociale) se agață și el, de ce Dumnezeu din jur i se pare a identifica. Iar dincolo de ultima idee se află altă foaie de ceapă/varză, și ea de făcut părul măciucă, oamenilor la locul lor (și crezțtori că au reușit să mă prindă, în sfîrșit, la potecuță).

Revenind la d. Nicolaescu, unele afirmații nu s-au potrivit modului meu de a vedea lucrurile (unul pretențios, cu semenii pe care îi apreciez/simpatizez). Mi s-a părut văzător în alb-negru al unor lucruri, deși, după criteriile mele, după o vîrstă e sănătos a lua nuanțele la braț. De pildă optica despre sovieticii invadatori (la 1944) ori comuniștii pe care ni i-au implantat, locului. Similar, i-am întîlnit o formulă peiorativă a celor din decembrie 1989, din categoria așa-zisă revoluție.

Iar aici inevitabil îmi zboară gîndul la un clinci ce am avut cu dumnealui, cînd la o afirmație asemănătoare, i-am spus verde (pe net) că-mi păruse om serios, anterior! Ne-am reapropiat ulterior, inclusiv printr-o cerere de prietenie Fb din partea dînsului, în completare aflînd - chiar la prezentarea de care vorbesc aici - că stilul meu ascuțit i-a fost simpatic de multă vreme.

M-am întins ceva la vorbă...

Trecînd în partea opusă a bărcii, mi-a mers la inimă relatarea despre cum ducea - la vremuri de foamete cincizecistă - mîncare unor fete dintr-un cămin de pe strada Brezoianu, între ele fiind și viitoarea soție, Viorica. Dincolo de tabloul ce a picat la fix unei minți și romantice, ca a mea, am văzut parcursul ulterior al acelei fete, profesional în țară, iar apoi peste Ocean, unde a luat lucrurile de la cap, precum partenerul ei la o adică...

Apropo de performanțele lui Viorel N., dar și de avatarurile personale/familiale din obsedantul deceniu, el oferă informații destul de puține, despre mediul în care i s-au format capacitatea intelectuală deosebită, dar și tenacitatea. Și care nu poate fi decît unul de calitate. Or, dînsul vorbește destul de puțin în acest sens (de pildă ce i-au fost părinții), menționînd doar că au pătimit inclusiv în închisori - dacă am înțeles eu bine deunăzi, inclusiv părinții, ce să mai spun de rudele care făcuseră politică. Am dedus a-i fi fost părinții niște persoane deosebite și prin faptul că au fost detașate la vremea războiului în Basarabia (posibil să fi fost situație asemănătoare și în cazul lui Emil Coliban).

Parcă l-aș întreba despre acest aspect, deși sînt minat de ideea infantilă că deranjez prea mult adultul...


luni, 26 octombrie 2026

Pierdere de timp

Descopeream în dimineața asta că sînt în (mare?) pană de atenție. Mai exact, mi-ar prinde bine atenția, amabilitățile etc. altora.

Veți spune aici că bine-ar fi și să investesc, atenție și amabilități către alții, iar aceștia se vor revanșa, cu bunătăți similare.


Mica problema este însă că văd nu o dată în ceilalți inamici, gata să mă agreseze, ori măcar unii puși să înșele; aroganți; atenți doar la ei etc. Așa că stau la distanță, iar în paralel suspin...


Asta e. Și urmînd a călători în continuare, coajă de nucă, pe valurile vieții...

Reciteam de curînd un jurnal personal, cu tentă psiho, de la 2009. Și unde observam (chit că asta nu servea finalemente la ceva), cum ne lua valul, pe mine și doamna, către ceartă. Cum vorbea gura noastră aproape fără ea.

Oare de ce lumea normală nu tratează așa subiect (nu-mi spuneți aici, că Dumneaei e sănătoasă la cap, ce nu s-a pomenit...)?

Păi, nu tratează pentru că interzice educația. Și asta, pentru a nu tulbura pe onor supușii din jugul ce au a duce.

Culmea este că și societatea, care emană acea educație, își duce un jug. Al spuraviețuirii prin această simpatică viață.


Muzica, muzica!...


PS1

Relația-mi din ultima vreme cu inamicul Mihai Ogrinji e mai destinsă (foarte posibil eu am contribuit decisiv la asta - probabil pentru că sînt în căutarea de copii de joacă). Ieri i-am semnalat, pe mail, jurnalul montan al lui Gligor Bodea.

E jenant să purced la așa apropiere, dar mă las fără opreliște pe valurile ei, căci știu a sosi curînd un taifun (sau măcar vînt puternic) în sens contrar...

Dumneavoastră, care ați atins 70 ani, cu ce vă umpleți timpul?


PS2


A spune că ești în pană de atenție (și altele similare) sînt precum a recunoaște destins că ne aflăm proști.

E cu totul altceva decît a nu putea să plimbi asemenea vorbe (și implicit acea părere să tragă sforile proastei păreri de sine, în inconștient).

sâmbătă, 24 octombrie 2026

Prin suflet

 M-am nimerit de curînd la mînăstirea Antim (ateul care sînt i-a călcat prima dată pragul).

De acolo, așa m-a dus pe ceea ce s-a dovedit a fi continuarea vechii străzii Antim., pînă la o intersecție. unde pe o plpcuță scria „Strada Gladiolelor”

Este cea pe care a locuit Niculae Baticu (numită Libertății înainte de 1989, cînd denumirea a fost preluată de bulevardul din apropiere. Mpa săgetat scurt un sentiment altminteri nu prima dată întlnit, și anume necunoscutul unei zone pe care crezi că o cunoști (inconștientul are însușirea de a se întinde la tot, în cazuri unde de fapt este vorba de numai o parte).

Am pornit pe acea bucată pe care nu o știam, traversînd curînd Calea Rahovei, apoi apropiindu-mă, pe teren cunosacut de acum, de casa unde a locuit cîndva nea Nae.




Hm... Cămăruța din pod, care îi era de lucru lui nea Nae, la vremea cînd l-am cunoscut. Și unde l-am cunoscut de asemenea pe Radu Țițeica, dar și raiul reprezentat de colecția Buletinului Alpin interbelic...

Am privit-o îndelung, am făcut ceva poze, după care, scurt, am descoperit America. Omul acesta m-a marcat și mă marchează.


De unde mi s-o trage,acest interes?

Cum întrebările aduc nu o dată răspunsurile, am simți că practic m-am comportat cu dumnealui - cu bune și rele -  așa cum nu am apucat s-o fac cu tatăl meu.

Și nu am apucat întrucît acesta era foarte ocupat, iar totodată parcă rece cu mine (deși subiectul, odată ajuns aici, poate fi cercetat).

Iar eu am făcut, mă repet, cu nea Nae ce nu ma apucat să fac cu tata. Inclusiv reproșuri mascate (după descătușarea dimbilor în 1990), că nu e cum dorește copilul mic din mine.


Pe felie, tot am impresia (teoretic inconștientă) că fiul meu cel mic, Radu (26 de ani) îmi reproșează, în sinea lui, unele lucruri...

Sentimentul a revenit, poate sporit, cînd am terminat recent al treilea volum de memorii (na, că nu am apucat să-l pomenesc, pe acest blog!). Este vorba, mai exact, că-mi acord prea multă atenție, libertate, dezinvoltură, deși ar trebui să îi acord lui toată atenția.

Treaba pare aiurea, dar asta spune, irepresibil, adîncu-mi.


Aici, e foarte posibil ca acele gînduri ale fiului chiar să fie așa . Dar cel mai nostim este că, foarte posibil, am refulat cîndva așa dorințe ale mele, către tatăl meu.

De chiu de vai, în relația cu nea Baticu am apucat să simt, după 1990 (cînd au fost eliberate inclusiv dorințe, aspirații individuale) că îi reproșam a nu-mi da atenție (iar eu urmînd ca orice copil normal, să profit, rewspectiv să mă port ulterior cu dînsul precum ștersul pe un preș - la o adică astea-s dorințele oricui, drese inevitabil de educația socială).

Dar nu am mirosit (rrefulate bine, dé...) niciodată cum au arătat dorințele către tatăl biologic.

a) Mărturisesc a nu fi avut vreodată nemulțumiri, la nivel rațional, față de dînsul. A fost perfect, dar partea plină a paharului dumnealui a fost mai mai mare decît cea goală;

b) de chiu de vai, în cazul mamei mele am explodat la un moment dat, fe fond alcool (dacă nu era acesta și episodul dramatic pe care l-a născut), nu aș fi descărcat un cartof, ce indiscutabil a fost unul fierbinte. Treaba asta s-a petrecut la 45 ani ai mei.


Apropo de nea Radu Țițeica, și pe la el am ceva proiecții - e de stat mai atent, pentru a mirosi ce și cum... Aici, ca teorie barim (sau așa mi-a devenit mie, după mai mult jucat cu focul psihanalizei), mi-aș fi dorit un tată ca el...

Mmm... Ideile care se trag una pe alta. Poate nea Radu era doar proiecția dorinței de a respecta suferința ce-o simțeam în tatăl meu...


PS

Pe fila Facebook a subsemnatului:

„LA VREO 15 ANI, am vizionat pelicula „Felix și Otilia”.

Mi-a plăcut foarte mult, așa că am citit și romanul ce avea la bază: „Enigma Otiliei” (le am și azi, pe amîndouă, la loc de cinste - chit că aflu un pretențios ce nu s-a pomenit).
E, în carte am citit despre strada Antim, unde se desfășoară mare parte a acțiunii. Foarte exact nu știam unde este, iar totodată nu am trecut prin acel cartier, pînă împrejurimile au fost dărîmate, pentru a face loc așa-numitului Centru civic.
Am bănuit că a fost demolată și acea stradă (bașca stabilmentului religios de la care-și trăgea numele). După muuult timp, mai exact acum vreo trei luni, preumblîndu-mă creanga prin București (poate după principiul lui Radu Țițeica: „Pe aici ce-o mai fi?”), am dat de mînăstirea Antim. A scăpat!! (toată lume aștia la o adică asta, numai eu nu...).

Am privit cu acel prilej doar poarta, din exterior. Azi, din nou umblînd pe unde avu chef sufletul, am ajuns iar lîngă respectivul lăcaș, dar de data asta am intrat.
(acum am aflat că acolo e biblioteca sfîntului Sinod, chestie care sună frumos, chit că nu știu exact ce e aia sinod).

Mărturisesc a nu exista șanse, să mă (re)apuc de credință, dar îmi plăcu locul. Semnalizează o stabilitate în timp, iar totodată e curat. Iar de aici aplaud această caracteristică a „unităților religioase”, întronată, dacă nu mă înșeală memoria, odată cu venirea ca patriah a lui Daniel Ciobotea (2007?).
Nu am pretenția că am văzut foarte multe biserici și compania, dar toate au fost lună.

Revenind la neapetitul meu religios, nu pot și pace să iau în serios - de pildă - frescele de sub turnul de la intrarea în amintita mînăstire. Texte pe acolo (care au nevoie de analiza mea, ca d... de tămîie) din categoria glumelor proaste, iar totodată sfinții reprezentați cu așa prilejuri arată de parcă nu au mai mîncat de o lună.
Iar cum prin incintă se găsea și un trandafir foarte frumos, încă o dată am realizat că mai degrabă la așa bucăți de natură îmi fuge gîndul la vreo divinitate, nu la vreo incintă de biserică (unde, colac peste pupăză, se dă și cu tămîie!).

Se înțelege însă că majoritatea oamenilor văd altfel lucrurile, decît subsemnatul...

La chestiune, în umbletul de ieri am trecut pe lîngă școala generală „Sfîntul Calinic de la Cernica” (sic!).
Mie personal, o așa denumire mi se pare o tîmpenie, dar dacă oamenii simpli de pe acolo nu zic pîs, iar militanții religioși veniți cu așa botez sînt suficient de tenaci pentru a-și impune vrerea, înseamnă că realitatea e altfel, decît îmi pică mie bine.