Etapă nouă, în diferendul cu Octavian Bortoș... (II)

(urmare de aici)

Să privim îndeaproape materialul lui O. Bortoș...

„Wikipedia este o enciclopedie liberă. Prin urmare, dacă cineva dorește să șteargă, să adauge sau să modifice ceva în articolul „Cuxi Șerban” este liber s-o facă, atâta vreme cât se conformează politicii Wikipedia.”

Se înțelege că punctul de vedere bortoșian se conformează acelui prințip, în vreme ce al subsemnatul cade sub incidența următoarelor:

„Din motive de conștiință, precum și din considerente profesionale [admit că sună înălțător...], eu nu voi utiliza și nu voi promova sub nicio formă «Mitul Cuxi Șerban», semnat de Mircea Ordean, întrucât consider că este o lucrare cu caracter denigrator, care împletește jumătăți de adevăr cu răstălmăciri ale realității, cu manipulări, interpretări tendențioase și speculații cu vădite trăsături calomnioase, izvorâte din imaginația autorului. Întregul material are ca scop discreditarea lui Alexandru-Brăduț Șerban (Cuxi), dar și a celor care l-au cunoscut în mod direct și au confirmat evoluția sa...”

Despre pretinsa-mi imaginație vorbea cîndva (mai sigur pe el chiar!) și Dinu Mititeanu... Dar nici unul dintre ei nu se încumetă la un gest elementar: și anume să mă citeze, iar apoi să-mi spună „Uite, bre, aici nu ai dreptate!”. 

Cei doi, cît și cei ca dînșii (vezi supărații, cîndva, pe cartea „Pe crestele Carpaților”, 1984) nu se încumetă însă la așa ceva, căci s-ar simți pe un teren minat. Mult mai la îndemînă le este să se mențină în zona vagului, presărat cu atacuri din categoria „jumătăți de adevăr cu răstălmăciri ale realității, cu manipulări, interpretări tendențioase și speculații cu vădite trăsături calomnioase..”.

„«Mitul Cuxi Șerban» nu reprezintă o sursă obiectivă de informare, ci doar o amplă cercetare originală a autorului [gura păcătosului?], prin care acesta urmărește promovarea sa în comunitatea pasionaților de munte, grație atacării unui subiect notabil din domeniu.”

Pe de o parte, nu mai am de ce să (mă) promovez în comunitatea pasionaților de munte, întrucît am deja un nume. Dați un search (ori chestionați AI) despre cercetările asupra istoriei mersului pe munte în România, respectiv despre explorarea abruptului Bucegilor. 

Totodată, nu pot să nu zîmbesc la ideea subiect notabil în domeniu, despre care știu că e unul bazat din plin pe minciună...

„Așadar, în urma controlului editorial, am constatat că «Mitul Cuxi Șerban»

 nu poate susține cu obiectivitate articolul biografic «Cuxi Șerban». De asemenea, am sesizat că «Mitul Cuxi Șerban» se poziționează în discordanță cu năzuințele spre corectitudine ale Wikipedia.”

Controlul editorial fiind al fratelui Bortoș... Care vîntură și ideea obiectivității, dînsul și tabăra fiind campioni de fapt în sens opus, în mistificarea numită Mitul Cuxi Șerban!

Simpatic este aici și că același material al subsemnatului „se poziționează în discordanță cu năzuințele spre corectitudine ale Wikipedia.”. Or, exact la fel se exprima cîndva (1985) o altă tabără, deranjată și ea că i-o lua la vale castelul de nisip: 

„Vă semnalez, în numele a numeroşi iubitori ai muntelui din oraşul Cîm­pu­­lung, gustul amar pe care ni l-a lăsat o parte din cartea «Pe crestele Car­paţilor» de Nicolae Baticu şi Radu Ţiţeica, apărută re­cent în editura Sport Turism, instituţie care, din cîte ştiu, nu pr­o­mo­vează şi nu încu­ra­jează ata­cu­ri­le la per­soană. Iată, însă, că în car­tea amintită am cons­ta­tat cu stupoare că me­moria celui care a fost Emilian Cristea este groso­lan întinată, contestîndu-i-se viaţa şi activitatea exemplară de om sim­plu, modest, pasionat şi entuziast ...”

Etc.

(nici gînd să se afirmat însă așa ceva, în acea carte!)

Revenind la scrisele lui O. Bortoș...:

Articolul „Cuxi Șerban” are 120 de referințe (note) care-i susțin afirmațiile pas cu pas și este documentat din 28 de surse menționate în Bibliografie, printre care și Everybodywiki, Alexandru Brăduț Șerban, everybodywiki.com., accesat la 15.12.2025”

Dincolo, aici, de abureala stilistică ce amintisem mai sus, e de zis că articolul cu pricina citează de zor surse ce pornesc de la un fals, și anume jurnalul inventat de Dinu Mititeanu, ca aparținînd Cuxi Șerban! În paralel, și materialul meu conține surse numeroase, dar nu se cade ca O. Bortoș să pomenească acest amănunt...

În rest, observ că O. Bortoș este foarte prompt, în a cita erori ale preopinenților (alții decît subsemnatul...):

„Vă informez că eu nu administrez site-ul climbromania.ro. – așa cum, probabil, vi s-a indus în mod fals. Judecata după principiul „se pare că” nu este temeinică, căci nu tot ce pare a fi este.”

 La final, aș puncta că dincolo de disperările subsemnatului, că minciuna șade bine mersi, e de spus că articolul lui O.B. - urmare a contestărilor primite -  a primit mai  multe apostile defavorabile din partea Wikipedia (altminteri, nu cunosc cine și cum face asemenea observații).

Una se află la pagina de Discuții:

Altele apar în deschiderea articolului:

Etapă nouă, în diferendul cu Octavian Bortoș... (I)

... (iar implicit cu tabăra dînsului) 

Ca scurt istoric al problemei, Octavian Bortoș a publicat pe Wikipedia un material despre Alexandru Brăduț Șerban, unde reproduce optica despre subiect a grupului din care face parte, cel animat de Dinu Mititeanu.

Cum poți interveni în asemenea situații, am introdus în acel text mențiunea, cred eu sobră, că „despre subiect a scris și Mircea Ordean”, cu link spre materialul (meu) în cauză.

Completarea nu mi-a fost admisă, pe motive tehnice (cusute cu ață albă). Dar am insistat:

„Îmi doresc să fie pomenit, la bibliografia acestei file, și materialul subsemnatului privindu-l pe A.B. Șerban”

Un Pafsanias s-a interesat de curînd (august 2026):

„Din ce lucrare face parte materialul și care sunt datele ei bibliografice complete?”

I-am răspuns că „e o carte scoasă pe cont propriu, fără ISBN., «Sus la munte la izvor», mai exact ediția II, 2023”. 

La acest stadiu, intervine un Andrei: 

„O carte autopublicată nu se califică drept sursă de încredere, dar să nu fim ipocriți: întreg articolul [cel de Wikipedia, despre A.B. Șerban] este scris astfel: referințe masive din site-ul climbromania.ro, administrat, după cum se pare, chiar de autorul articolului și, cu destulă certitudine, fără controlul editorial necesar unei surse de încredere; restul detaliilor provenind din Singurătatea verticalelor, a cărei origine este chiar Alexandru Șerban. Totul pare cercetare originală [?].

Luat scurt de apă, am răspuns inițial că „Vede Domnul... Mai exact, nimic nu mă energizează mai tare, decît gesturi precum ale dlui Bortoș”. Curînd am comentat însă la obiect:

„«O carte autopublicată nu se califică drept sursă de încredere»

Dacă vreo carte NU este autopublicată, asta nu-i furnizează automat girul încrederii.

Observațiile mele (cu argumentația aferentă), privind articolul de aici al dlui Bortoș, se găsesc în materialul subsemnatului la care fac trimitere mai sus. Iar la baza a tot aflîndu-se părerea mea că volumul „Singurătatea verticalelor” este fructul unei mistificări de proporții: și anume că jurnalul atribuit Alexandru B. Șerban este de fapt creația integrală a lui Dinu Mititeanu - în baza căruia a purces la un cult al celui tînăr, pe care l-a dorit răspîndit în lumea noastră alpină.”

Același Andrei a ținut să mă lămurească:

„O carte care nu e autopublicată nu devine automat sursă de încredere, dar e un element necesar (deși nu suficient). E nevoie de un control editorial, de peer review, ceea ce lucrările autopublicate nu au.

Am etichetat articolul referitor la aceste probleme și va fi pus în discuție într-un cadru mai larg dacă nu se lămuresc. Adaug și eticheta de {{PDVN}} deoarece e destul de clar că aceasta e problema pe care o ridicați dumneavoastră.”

 Toate acestea,  izbutesc finalmente să-l scoată din bîrlog pe părintele întregii situații, și anume Octavian Bortoș

„Wikipedia este o enciclopedie liberă. Prin urmare, dacă cineva dorește să șteargă, să adauge sau să modifice ceva în articolul „Cuxi Șerban” este liber s-o facă, atâta vreme cât se conformează politicii Wikipedia.

Din motive de conștiință, precum și din considerente profesionale, eu nu voi utiliza și nu voi promova sub nicio formă „Mitul Cuxi Șerban”, semnat de Mircea Ordean, întrucât consider că este o lucrare cu caracter denigrator, care împletește jumătăți de adevăr cu răstălmăciri ale realității, cu manipulări, interpretări tendențioase și speculații cu vădite trăsături calomnioase, izvorâte din imaginația autorului. Întregul material are ca scop discreditarea lui Alexandru-Brăduț Șerban (Cuxi), dar și a celor care l-au cunoscut în mod direct și au confirmat evoluția sa.

„Mitul Cuxi Șerban” nu reprezintă o sursă obiectivă de informare, ci doar o amplă cercetare originală a autorului, prin care acesta urmărește promovarea sa în comunitatea pasionaților de munte, grație atacării unui subiect notabil din domeniu.

Așadar, în urma controlului editorial, am constatat că „Mitul Cuxi Șerban” nu poate susține cu obiectivitate articolul biografic „Cuxi Șerban”. De asemenea, am sesizat că „Mitul Cuxi Șerban” se poziționează în discordanță cu năzuințele spre corectitudine ale Wikipedia.

Articolul „Cuxi Șerban” are 120 de referințe (note) care-i susțin afirmațiile pas cu pas și este documentat din 28 de surse menționate în Bibliografie, printre care și Everybodywiki, Alexandru Brăduț Șerban, everybodywiki.com., accesat la 15.12.2025 [...]

În altă ordine de idei, vă informez că eu nu administrez site-ul climbromania.ro. – așa cum, probabil, vi s-a indus în mod fals. Judecata după principiul „se pare că” nu este temeinică, căci nu tot ce pare a fi este.

Mulțumesc pentru atenția acordată.

Cu respect, Octavian Bortoș”

 Subsemnatul:

„Cel mai sănătos este să lași publicul să cunoască și alt punct de vedere, decât al taberei tale. Iar numitul public se va convinge, dacă materialul meu este precum spui, sau altfel.” 

Cît și:

„Îndrăznesc să vă compar, pe dumneata domnule Bortoș, dar și pe cel care îți este mentor, și anume Dinu Mititeanu [atac la persoană șters].

Între altele nici dumneata, nici Mititeanu nu citați vreodată o afirmație de a mea, și să vă spuneți părerea. Nu, ci procedați precum amintita [atac la persoană șters].

Vorbești totodată de sumedenia notelor de subsol (și care la o adică nu lipsesc nici din materialul meu...).

Or, e de văzut pe ce fel de afirmații / lucrări se bazează acele note de subsol.

Ele pleacă de la ceea ce aș numi păcatul originar, și anume lucrarea confecționată de Dinu Mititeanu (la vremea când nu avea curaj să își făurească un mit propriu) și pusă în contul decedatului Alexandru Șerban.

Și din care ciracii domniei sale citează din greu.

Atacul la persoană șters trimitea la animalul marin numit sepia, care prins la colț emană cerneala caracteristică, pentru a nu mai putea fi reperat de către inamic.

Am tratat și despre:

„«O carte autopublicată nu se califică drept sursă de încredere...»

Nu aș fi fetișiza ideea, că o carte publicată de alții e înfrățită cu obiectivitatea. Pe de o parte, nu cred că există editor care să aibă habar, de subiectele istoric-montane pe care le tratez eu îndeobște. Dacă dumneavoastră aveți idee de vreunul, dați mi și mie de știre.

Apoi, cartea ce se află la baza mitului Cuxi Șerban nu cred că a avut parte de vreun recenzent, căci nu este pomenit vreun redactor de carte, la niciuna din cele două ediții. Pur și simplu, Dinu Mititeanu a trecut de hârtie ceea ce i-a mers dânsului la inimă. ”

Este momentul în care intervine un Vulturul: 

„Această discuție a deviat într-o zonă inutilă. Rog să se lipsească participanții (din trecut) de a mai continua comentariile, dacă mai încep aiureli precum „omul-sepie” eu dau revert la tot mesajul, considerându-l vandalism.” 

De notat că dumnealui nu are nimic de spus despre formulările lui Bortoș despre subsemnatul, și în general despre faptul că refuză accesul părerilor mele în articolul despre Cuxi.

 La acest stadiu, aveam de ales între a sta cuminte, și a nu. Am ales ultima poziție, riscînd ceea ce spunea d. Vultur, respectiv vreo interzicere a mea (am pus răul înainte) pe acolo... Asta, după un principiu pomenit mai sus, că nimic nu-mi dă energie, precum ceea ce resimt drept nedreptate:

„Cînd preopinentul meu a formulat o serie de aprecieri neelegante, la adresa mea, de ce nu ai intervenit? De ce nu ai amenințat și atunci cu acel Revert?

Totodată, termenul 'aiureli' (cu care onorezi afirmațiile mele) constituie o mostră ceva mai nouă, de academism?

Într-un al doilea episod, voi lua la purecat vorbele lui Bortoș de mai sus, pe care le găsesc mai mult decît interesante...

(va urma, aici)

Frigiderul (mai exact resturile sale) din Hornurile Văii Seci - Caraiman, masivul Bucegi

Discuție despre resturile de obiecte (între care un frigider), din Hornurile Văii Seci a Caraimanului.

„Acum cred că 5-6 ani a fost restaurată Crucea de pe Caraiman. Si resfințită că se coșcovise si sfințirea aia veche. Toate bune si frumoase până aici...Numai că meseriașii patrioți au găsit o soluție rapidă să scape de gunoaiele produse in șantier. Moloz, bucăți de fier, polistiren, placaje, sârme, o usa metalică, saci de rafie, bidoane, paleți...nu mai vorbesc de ambalaje si peturi (alea se aruncă zilnic) au fost aruncate in valea Seaca a Caraimanului. Sub Crucea de curând revopsită si resfințită este o groapă de gunoi. Suntem cu adevărat o nație împuțită până in măduva oaselor...

P.S sunt curios dacă cei de la administratia parcului Bucegi stiu de situatia asta...sau îi doare fix in pix...ei trimit niste baieți să taie bilete de intrare”

La chestiune, vezi poze eu la finele postării de față.

Lumea normală critică situația (că nu e frumos), la fel de normal căutînd și vinovați, respectiv moduri de a drege lucrurile...:

„Si acum 4 ani erau tot acolo gunoaiele alea...deci nu au fost colectate de atunci...”

„Măcar ghizii de la CAR să fi facut o sesizare gărzii de mediu... 

 

Intervin aici și - umane - mici fricțiuni între iubitorii de ecologie:

”Nu trebuie sa fii neaparat ghid sa faci sesizare...sa nteleg ca ati facut voi cand ati coborat in Busteni ??

”Nu. Tu? Că stiai de acum trei ani de gunoaiele alea...Și apropo de CAR...scrie in statutul lor că fac actiuni de ecologizare si educare a cetățenilor pentru pastrarea nealterată a zonelor montane. După mine trebuiau să ia primii pozitie privind evacuarea gunoaielor.” 

 

 

Dincolo de astea, menționez a fi avut și subsmenatul o perioadă, de revoltat pe așa resturi (ba și adunam din ele!)... Dar mi-a trecut. Nu știu dacă la mijloc se află firea personală, sau vîrsta, care se obișnuiește atît cu degradarea personală, cînd și cu gunoaiele care se-adună inerent în trupul din dotare.

Ca urmare poate, chiar au început să-mi devină simpatice așa resturi, asta poate și pe principiul că ne știm de mult, devenindu-mi familiare (iar ce este familiar, este nu o dată și drag).

Iar totodată dînd șarm acelor locuri:

”Aici erea frigideru' ăla 'oț... ce apariție insolită, la vremea cînd am dat de el!”, iar de aici intrînd în lucru imaginația: „Oare cum a servit patria, în soclul de la Cruce? Și cum a fost decisă îndepărtatea lui? Iar apoi, dusul la buza prăpastiei și făcut vînt de acolo?”

Ba mă întreb și cum vor fi arătat acei semeni, fără vreo revoltă că „Ce măgari sînt, mama lor dă ticăloși!”

Oare cît de alcoolizate erau băuturile care mai intrau, în spațiul acelui frigider?

Trebuie să fii, indiscutabil, Gică Contra, pentru a ridica problemele/constatările de mai sus.

...Urîtă postură (aia de Gică Contra)! 

 

Și mai urîtă este curiozitatea, dacă tipii care nu-s G.C. se dezumflă existențial mai iute decît hulita categorie...

Posibil că da.  

PS

2023.

Deasupra săritorii (a Crucii?) aflată imediat sub Brîul lui Rafail.

2023. Mărunțit, o parte a frigiderului a făcut salt peste Săritoarea Neagră, ajungînd deasupra Săritorii Brîului/Spintecăturii.

PS2
E util de remarcat că revoltații nu au nimic de reproșat (inclusiv că nu le scoate nimeni de acolo) unor resturi mai vechi, de la Cruce. Mai exact unele metalice (lanțuri, profile, cîndva era și o ușă, pe Valea Spălăturii etc.).
Atitudinea îmi aduce aminte de iritarea, de pildă, că se defrișează bucată de pădure din preajma Bușteniului, ignorînd cît s-a tot tăiat în arealul localității de azi, de la apariția ei pînă azi. 

Iar totodată necăzînd cerul, din asta...

Despre depresie, în scrisele montane românești

Face asemenea trimiteri, în cîte volume din branșă (cea montană) mi-au trecut sub ochi, doar Viorel Nicolaescu.

De pildă aici (la accidentul colegului Mircea Suciu, căzut în Vîlcelul Policandrului, la 10 iulie 1975):

Plănuisem să intrăm în Policandru [traseul din peretele omonim] . Brusc, absolut pe neașteptate, Mircea a alunecat pe una din brânele care duc spre traseu și s-a prăbușit circa 70-80 de metri, până aproape de fundul vâlcelului. Am lăsat imediat rucsacul cu materiale jos și am coborât, cât am putut de atent, pe plăcile și pernele de iarbă [...] 

Am alergat la vale pentru a chema salvamontul din Bușteni. După circa patru (!) ore a apărut o echipă Salvamont. Erau total neechipați, fără targă, fără măcar o trusă medicală. L-am cărat Pe bietul Mircea într-o pătură. Undeva pe la jumătatea drumului s-a stins din viață... Am trăit apoi o lună de depresie îngrozitoare, în care nu am putut face nimic. Starea mea psihică s-a agravat, iar după trei săptămâni am început să fac febră mare, să delirez, să am dureri de cap și de ceafă îngrozitoare. Am fost suspectat de meningită și internat la Colentina, secția de contagioși. Mi s-a făcut puncție lombară și tot felul de culturi, am fost atent examinat și, cu toate acestea,  diagnosticul a rămas neelucidat. Mi s-a spus mai tîrziu că în două rezerve alăturate  

au murit doi soldați care se prezentaseră la spital cu simptome asemănătoare. În final, profesorul Balș a declarat că am făcut, probabil, una din rarele meningoencefalite, echivalente cu ceea ce mai târziu s-a numit Ebola sau Marburg. Cazul meu a rămas neclarificat din punct de vedere medical; virgulă tot ce pot spune este că acea nefericită întâmplare și suferința care a urmat mi-au lăsat o mare durere în suflet, povara pierderii apăsându-mă ani de zile.” („Între două lumi”, p. 129)

Sau:

 „Cînd se trece brusc de la o situație socială și profesională relativ bună, la situația în care mă aflam eu [proaspăt emigrat în Statele Unite], evitarea depresiei este foarte dificilă. Aceasta a apărut și m-a învăluit treptate, cu totul, indiferent de cît de puternic eram.” (idem, p. 174)

Excepția se datorează pregătirii profesionale (medic internist) a lui V. Nicolaescu, obișnuit să spună hibelor corpului pe nume, dar probabil și nivelului său intelectual în general, capabil să conștientizeze și chiar să comunice altora fațete ale vieții.

Cele de mai sus, plus un anumit grad de îndrăzneală, de franchețe au făcut ca scrisele sale să fie mai ample, mai complexe decît ale altor autori montani autohtoni. Iar totodată să fie lipsite de clișee (vezi și PS).

În context, franchețea (civilizată!) a rîndurilor dlui Nicolaescu am mai întîlnit-o în „Amintirile unui alpinist”, de N. Baticu. (v. PS2)

PS1

Mi se pare totuși excesivă pornirea existentă -  inclusiv peste decenii, în momentul alcătuirii memoriilor - pe situația de care a avut parte în prima noapte ca emigrant, într-un cămin pentru refugiați  din Munchen:

„După emoțiile din tren și de la vamă, nu mi-a trebuit mult timp ca  să cad într-un somn adînc. A urmat apoi primul meu contact cu civilizația occidentală: puțin după miezul nopții am fost trezit brusc de doi indivizi, beți criță, care vorbeau germana, dar nu sunt sigur că erau nemți pentru că aveau un accent ciudat [...] A urmat un preludiu în toată regula și apoi o concretă acțiune homosexuală -  am rămas consternat, pur și simplu înmărmurit. Lăsînd la o parte că în viața mea nu mă mai confruntasem cu ceva atît de pervers și de nerușinat, dar felul brutal și neașteptat în care m-a lovit, a lăsat o pată de neșters pe memoria mea...” (p. 168)

Teoretic, pot fi suspectat aici de simpatii pentru ceea ce oripilase pe memorialist, dar o complexitate a minții asemănătoare cu a lui mă face să privesc dincolo de aparențe. Și văd acolo un clișeu, care mă conduce la ideea unde interdicții fixată cu mare violență, în copilărie.

Nu pot ști ce s-a întîmplat atunci, în fața cărei scene de viață a fost interiorizată acea opreliște, dar inevitabil îmi fuge gîndul la violența bunicului. V. Nicolaescu nu o pomenește în context sexual, însă paralela îmi este inevitabilă:

„Într-o zi, jucându-mă cu copiii din vecini, am vrut să le demonstrez cât sunt de agil și de îndrăzneț. Drept pentru care m-am cocoțat pe una din barele verticale apoi am început să mă deplasez târâș pe brațul orizontal situat chiar deasupra fântânii, m-am ridicat în picioare și am început să fac cumpăna. Din fericire s-a întâmplat că bunicul meu era prin apropiere și m-a zărit. Bineînțeles că inițial a înlemnit și nu a știut cum să reacționeze. Îi era teamă că dacă va începe să strige la mine mi-aș putea pierde echilibrul. De aceea virgulă a încercat să mă ia cu binișorul, bineînțeles promițându-mi că nimic nu se va întâmpla după ce mă dau jos. Am acceptat în cele din urmă să cobor și cu mare băgare de seamă am reușit să revin pe pământ. O dată a ajuns în siguranță , am încasat cea mai mare bătaie primită în copilărie și pe care n-am să o uit niciodată . Dintr-un anumit punct de vedere a fost binevenită, pentru că pe viitor m-am gândit mereu de două ori înainte de a pune în practica asemenea acrobații.” (p.19)

Sau:

„Performanțele mele hipice sau soldat de câteva ori cu niște papare serioase administrate de bunul meu bunic. Acestea aveau darul de a mă liniști, cel puțin pentru un timp. ” (p. 20)

 

PS2

Îmi reproșez eu singur că nu alătur celor doi autori de mai sus și pe Iosif Gheție, autor (alpin) mai mult decît interesant. Precizînd din start că mă însoțește un inevitabil subiectivism în așa apreciere, pe de o parte stilul autorului (altminteri intelectual-dezinvolt) mi se pare cam sec. În paralel, îi observ apetitul - fie și manifestat rar - pentru rînduri festive (cazul Introducerii la volumul „Munte și Alpinism [.] Între vis și realitate” - de care nu știu dacă a fost stabilit de autor, ori de cei de la editura unde a apărut)

„Stau în scobitura acoperită cu iarbă a unei creste ce se pierde în depărtare. Prin ochii semi-închişi văd alunecarea neîncetată a vălătucilor norilor într-o tăcere totală. Sunt singur şi totuşi mă simt înconjurat, ocrotit, legănat, mângâiat. Aş dori să pot întinde mii de braţe cu care să pot îmbrăţişa tot muntele, văile, pereţii, văzduhul, oamenii de pe pământ. Iubesc şi mă simt iubit. În vene şi în gând palpez eternitatea universului.

Această stare de visare, această comuniune misterioasă am încercat-o nu de puţine ori şi mai ales pe munte. Muntele, care înseamnă vârfuri ce domină infinitatea orizontului. Muntele, care ne supune efortului de a ajunge pe vârfuri, uneori pe cele mai inaccesibile drumuri sau trasee alpine. Muntele acoperit cu zăpadă şi gheaţă, elemente ce fură parte din strălucirea soarelui. Muntele, ce înseamnă tovărăşia unor prieteni sau parteneri de escaladă. Muntele, care te atrage şi-ţi oferă contextul unor poveşti extraordinare ale unor eroi, dându-ţi posibilitatea de a fi părtaş la nişte situaţii neobişnuite. Muntele, care e înfrăţit cu apa, cu cheile, cu lacul, cu marea. Muntele, căruia îi dedicăm tot timpul liber, timp pe care, de multe ori, îl smulgem, poate, familiei sau unei cariere profesionale la fel de provocatoare şi de atractivă. Muntele, care devine o doua casă a noastră, indiferent că este soare sau furtună.

Și totuşi, muntele, cu toată măreţia lui, este numai o parte a vieţii noastre. Este fundalul, refugiul, leagănul în care ne regăsim puterile, unde visăm şi trăim întâmplări ieşite din comun. Dincolo de el este viaţa socială a cărui produs suntem. Familia, în sânul căreia creştem protejaţi, ne dezvoltăm, ne pregătim, învăţăm, pentru ca în cele din urmă să ne luăm zborul. Tot acolo este şi partenerul cu care ne angajăm în escalada vieţii. Toată ţesătura de relaţii umane pe care o creăm când iubim şi suntem iubiţi. Este familia mutată în noul cuib şi grija cu care ne creştem puii, într-un ciclu care se repetă pe o altă spirală, mai sus, mai elevat dacă se poate. Puii în care sădim tot ce avem mai bun în noi. Printre multe altele, dragostea pentru natură, pentru munte.

Dincolo de munte e locul în lume pe care-l căutam şi, dacă avem noroc, îl şi găsim. Locul unde putem să ne folosim talentele, curiozitatea, cunoştinţele acumulate, pasiunea, imaginaţia. Putem ajuta, produce, crea. Acolo sunt ocupaţia, cariera profesională sau locul de muncă în care ne petrecem cea mai mare parte a vieţii noastre active. Este suma călătoriilor noastre, atât în lumea reală, cât şi în cea imaginară. Acolo ne bucurăm de frumuseţea acestui pământ şi a celor ce îl populează. Este colecţia de pasiuni şi de plăceri acumulate ca urmare a descoperirii creaţiilor artistice, în toate formele şi varietatea lor: literatură, poezie, muzică, arte plastice, istorie, teatru. Este plăcerea oferită de practicarea oricărei forme de activitate fizică, sportivă, de joc în echipă sau individual - ciclism, înot, patinaj, schi - ba chiar şi de cea resimţită după o simplă plimbare în compania propriilor gânduri şi, de ce nu, obsesii. Participanţi şi consumatori. Este religia pe care o adoptăm sau pe care ne-o formăm pentru a înţelege minunea universului în care trăim şi murim. Umanitatea ei extraordinară.

Traiectoria mea sau, mai bine zis, a noastră, căci nu pot vorbi decât la plural, întrucât cea mai mare parte a vieţii mi-am petrecut-o alături de Vera, amândoi pornind să căutăm şi să descoperim lumea. Ambii am avut parte de aceleaşi succese şi nereuşite, am simţit aceleaşi bucurii şi satisfacţii. Ea a fost steluţa la care am vrut să mă întorc mereu, oricât de sus sau de departe eram. Pe munte sau în viaţă. Poveştile pe care vi le voi prezenta sunt, în bună parte, acţiuni alpine individuale sau colective ce au inclus un efort fizic la care n-aş fi vrut s-o supun, chiar dacă ea ar fi acceptat. În toate încercările prin care am trecut, am avut suportul ei moral. Escalade sau expediţii care, din fericire, se terminau toate cu venirea mea acasă. Dincolo de aceste acţiuni personale, avem în plus colecţia noastră comună de poveşti, cea a călătoriilor pe care le-am făcut împreună prin lume şi, mai ales, prin viaţă. Ele vor face însă subiectul altor două cărţi pe care sper să le scriu. Pentru Vera, pentru Andrei, pentru nepoatele noastre, pentru toţi prietenii noştri, colegi de şcoală, de club, de facultate. Pentru toţi cei care sunt dispuşi să le citească, să asculte, să viseze, să-şi imagineze.”

Cele de mai sus sună frumos, nu spun nu, însă clișeele de mai sus, acceptate în camera sufletului personal, îndepărtează de acolo un volum similar de naturalețe.

În context, Viorel Nicolaescu nu simte nevoia unui asemenea Credo...

Cele de mai sus se află strict opinia mea. Și care îi trece nu o dată strada, pe ceilalți.

Monumentul lui Emilian Cristea de la Oești-Argeș, și nu numai

Am mai umblat pe Transfăgărășan (partea lui răgățeană), dar, insuficient de atent, nu am remarcat existența localității O[i]ești, unde citisem că montaniardul Emilian Cristea (1915-1982) a avut accidentul care i-a curmat viața.

Abia acum (august 2026) i-am remarcat plăcuța rutieră, neizbutind însă o poză onorabilă.

 

Întrucît se redactează curent că el se afla pe Transfăgărășan în acel funest moment...

„A murit în 12 noiembrie 1982 lovit de un camion la Oești, în apropiere de Curtea de Argeș, pe când cobora cu bicicleta de la Bâlea. ”

... am trăit - în ignoranța-mi - sentimentul că pe cine știe ce serpentine a avut loc nenorocirea, dar am descoperit acum că e o localitate aproape de cîmpie. Și unde, inevitabil, m-am întrebat acum care vor fi fost circumstanțele accidentului. Iar totodată, cum a ajuns Cristea să aibă fatala coliziune, cu vehiculul greu în cauză.

Cum cei care au lansat informația nu vituperează la adresa acelui vehicul greu (doar umblă la inimă cu ideea a fost lovit), iau în calcul să fi fost la mijloc și o neatenție a lui EC...

Aș mai remarca faptul că a apărut (foarte probabil post1989) o cruce, pe monumentul ridicat pare-se de vînătorii de munte din zonă, lui Cristea. Aici e un pic amuzant faptul că E. Cristea era ateu (și a fost incinerat). 

Foto, mai jos: ClimbingRomania:

La data ultimei fotografii, nu exista crucea.

În paralel, remarc joaca de-a vorbele: „Eminent dascăl și părinte al alpiniștilor”... Adică toți.

La o adică, cine nu jonglează cu vorbele, avînd de-a dreptul în sînge (via educație școlară, încurajată de părinți) asemenea procedeu? Și care voiește să facă plăcere altora, demers din care are de cîștigat și acel orator.

În context dau de această scrisoare a lui Ion Coman către Walter Kargel:

„Dragă Walter, Ne vedem rareori, dar gândurile noastre se întâlnesc pe munte. Suntem prieteni, pentru că realizările noastre ne bucură pe amândoi. Am îndrăgit munții, avem ce povesti și putem scrie cu pasiune pentru cei care ne înțeleg sau pot să ne înțeleagă. Prea puțini se străduiesc să mânuiască la fel de bine creionul, ca ciocanul. Cât de săraci sunt cei care urcă mai bine ca noi, dar simt mai puțin. Să-i ajutăm să iubească munții. I. Coman, 22 – XII – 1963…”

Același:

„Dragă Dle Dr. Mititeanu (+ salutări Dlui Vl. Crăciun) …Vă mulțumesc pentru aprecierile Dv., le înregistrez cu mult calm și modestie, însă cu multă bucurie. Acestea, ca și altele în ultimii ani, compensează ceea ce alpinismul „oficial” nu poate oferi. Am fost și rămân alpinist amator, și scriitor prin bunăvoință. Am încercat totdeauna să-mi împart timpul liber între familie și pasiunea mea, de aceea nu am făcut câte mi-ar fi plăcut. Am încercat să aștern pe hârtie ceea ce simți și trăiești pe munte, dar te asigur că pretinde foarte multă muncă de finisare. Am încercat să urnesc inițiative sau cel puțin să creez o atmosferă favorabilă expedițiilor românești, deoarece cred în talentul și hotărârea alpiniștilor români. I. Coman”.

Cam rapidă trecerea de la sărăcia întru simțire a confraților simțind mai puțin, la elogiile de mai sus...

 
Pe firul aceleiași ape (al căutării net ce aduce multiple idei), dau acolo și de această afirmație, a lui Mihai Ogrinji:

„La categoria noutăți putem situa și… omisiunile [din cartea „Am îndrăgit munții”]. Este vorba, mai exact, de unele pasaje, vizibil străine în corpul cărții, prin care se plătea vamă ideologică în acei cumpliți ani. Problema se discutată și astăzi. Probabil, sunt destui cei care scarmănă cu fervoare acest „compromis”. E foarte bine! Ce era de preferat: să fie refuzate acele mici „tămâieri”, specifice epocii comuniste, și „Am îndrăgit munții” să nu fie tipărită? Opțiunea autorului a fost mai mult decât salutară! Din nefericire, nu exista, pentru o carte cu adevărat valoroasă, decât soluția acestei concesii…

De data asta, noi am suprimat „impuritățile” fără a semnala gestul, în paginile respective, prin diverse semne specifice operațiunii. O vorbă veche spune, mai ales în rândul linotipiștilor și paginatorilor de odinioară – ce-a mai dat tehnologia peste noi… -, că „ce se tai nu se fluieră”. Și nici nu provoacă dureri! Am mai eliminat, tacit, și alte mici inadvertențe. Iar Dinu Mititeanu, prin câteva note de subsol, a adus și el o serie de lămuriri extrem de utile. Până și blândul Homer mai ațipea uneori…”

 

Nu vă lăsați derutați de formula „de data asta”. Nici în alte situații, de pildă într-un extras din cartea „Pe crestele Carpaților” (1984), despre Emilian Cristea, Ogrinji nu a lăsat vreun semn, că îndepărtează un pasaj incomod...

...De ce e incomod? Pentru că publicul domniei sale este unul frunză în vînt. Iar implicit gîndind extremist. Adică poate elogia din greu pe careva, dar pica iute în iritare, dacă îi arăți ce perii (comunismului) trăgea I. Coman, în ediția inițială a volumului ”Am îndrăgit munții”.

Că veni vorba, în scrisori trimise subsemnatului pe la 1985, I.C. critica unele pase oportuniste ale lui N. Baticu, uitînd că și el se pretase la așa ceva...

Să-mi fie neapărat răutăți cele de mai sus (deși aștept să mi se precizeze unde mint, în ele!)? Poate. Dar cineve trebuie să puncteze, asemenea detalii.

PS
Privesc extrasul de pe coperta IV...:

Și privind citatul reprodus, pe coperta IV a cărții lui I. Coman (2017)...

Se jenau mult, acei hămesiți lupi, de pînza ce-i despărțea de suculentele trupuri omenești?

Liceul Matei Basarab din București

Liceul Matei Basarab din București este locul unde s-a format, în bună parte, pleiada de iubitori ai muntelui interbelici, care va forma Asociația Excursioniștilor Români (1928), iar apoi Clubul Alpin Român (1934).

Știam despre această pepinieră din informațiile oferite de Niculae Baticu și Radu Țițeica în volumul „Pe crestele Carpaților” (1984), dar mai ales din relatările unui asemenea matein, și anume Alexandru (Lică) Ionescu.

Ca atmosferă generală...:

„Vă descriu un așa-zis turism făcut înainte de 1916. 

În liceul Matei Basarab exista o Societate de gimnastică, atletism, rugby, fotbal și excursii („Apărătorii Patriei”), formată din câțiva profesori, elevi și condusă tehnic de profesorul Teodor Georgescu. Această societate sportive participa în fiecare an la serbările de gimnastică ale tuturor societăților de gimnastică din întreaga țară, ce se țineau în câte un oraș din țară. Așa în 1913 Societatea de gimnastică a participat la serbarea Federației de gimnastică de la Târgoviște și cu această ocazie a organizat și luat în excursie și un număr mare de elevi ai liceului și în afară de vizitarea Târgoviștei cu monumentele lui istorice, s-a mers pe jos și în monumentele lui istorice s-a mers cu trenul la Pietroșița și Moroieni pe firul Ialomiței. Tot astfel în 1916 și tot la o serbare a federației de gimnastică s-a mers la Bârlad. 

Trebuie însă să vă vorbesc de o excursie propriu-zis de masă făcută de liceul Matei Basarab și condusă de profesorul Teodor Georgescu, în anul 1915, la care au luat parte mulți profesori, echipa de gimnastică, orchestra liceului și cercul cultural (artistic), cam 200 de persoane. Această excursie s-a făcut pe traseul Călărași-Silistra-Turtucaia-Oltenița, cu trenul, cu vaporul și pe jos, în jurul acestor localități. Așa la Silistra s-a mers pe jos în localitatea Ostrov, apoi s-a suit pe dealurile din jurul Silistrei la cetățile Arap-Tapia și Medgidi Tapia, de unde se vede Bărăganul în toate măreția lui, până chiar la Ciulnița. La Turtucaia s-a ajuns cu vaporul pe Dunăre și s-a suit pe dealurile de la Turtucaia, de unde se vede în toată splendoarea firul Dunării, ca panglică, și se zărește cu ochiul liber Bucureștiul. Chiar astăzi o astfel de excursie nu ar fi ușor de făcut, cu un așa număr mare de participanți.” 

... cît și strict legată de munte:

„Personalitatea profesorului Teodor Georgescu, care s-a adaptat timpurilor noi, care se impuneau, în practicarea educației fizice, prin practicarea fotbalului, rugby, atletism turism masă etc etc. El s-a rupt de mentalitatea vechilor profesori de educație fizică, ce admiteau practicarea unui singur sport, OINA. El s-a lăsat influențat de mari sportivi ca Tane Săvulescu, Drăghici, Petre Sonda, Nae Dimitriu, Paul Nedelcovici, Octav Luchide, Nae Secăreanu (Basu), Ionescu Alexandru – Lică, Ionel Săvescu și alții. El a deschis larg porțile liceului «Matei Basarab» pentru practicarea noilor discipline sportive și turismului. El a fost primul care a organizat și mers în pas cu sute de elevi în excursii în munți, și a sprijinit grupele de elevi care suiau munții.”

Dintre acei elevi, au existat cîțiva care, ajutați de existența hărții abruptului Bucegilor (autor Radu Țițeica, 1927-28), au întreprins ture dificile în abruptul Bucegilor, o perseverentă activitate în acest sens depunînd Nae Dimitriu. Acesta înființează Gruparea Alpină, iar apoi Clubul Alpin Român, care se va dovedi cea mai importantă asociație de profil, pînă la desființarea asociațiilor montane de către regimul comunist în 1948. În paralel Dimitriu a nășit o valoroasă publicație, Bucetinul Alpin, pentru ca după război să fie coautor (alături de Emilian Cristea) a valoroarei prime monografii a Bucegilor.

Este de spus că, prin eforturile unor veterani, Clubul Alpin Român a fost printre puținele asociații interbelice care și-au reluat activitatea după 1989. Iar el ființează și azi.

A fost mai sus o introducere, la subiectul postării mele...

Deși m-am ocupat cu oarece entuziasm, cu inimă) de istoria mersului pe munte la noi, nu m-am interesat prea mult de liceul Matei Basarab. Aceasta întrucît mintea mi-a jucat o festă...

S-a întâmplat să fiu dus la o grădiniță pe Calea Călărașilor, nu departe de locul în care din aceasta se defăcea strada Matei Basarab. Cum între grădinița mea și ultima arteră exista un stabiliment școlar, ce părea destul de important, după ce am lecturat izvoarele menționate în debutul postării, am socotit că acela va fi fost Liceul „Matei Basarab”.
Apoi, mutîndu-mă cu familia (la vîrsta de cinci ani) în alt cartier, nu am mai ajuns să bat acele locuri... Și care au constituit și ele, asemenea altor zone bucureștene, obiectul amplelor demolări din anii '80.

Implicit, după ce am devenit interesat de istoria alpină, am considerat că nu mai am în ce locuri să pășesc, lăsînd imaginația să alerge că pe acolo vor fi trecut siluetele unor Nae Dimitriu, Cristache Dedula, Lică Ionescu, ori ale profesorilor lor.

Linia prelungă roșie reprezintă traiectul de altădată al părții vestice din strada M. Basarab, pe care se afla instituția școlară pe care am confundat-o cu LMB...

Ieșit însă în seara aceasta cu bicicleta prin urbe, într-un puseu de nostalgie pentru cartierul în care m-am născut (din jurul străzii Mămulari, zona fostei biserici Sfînta Vineri), m-am abătut întîmplător pe strada Matei Basarab (cu un parcurs un pic schimbat, mai exact pleacă de la intersecția Călărașilor cu Bd. Hristo Botev), unde, nu departe de intersecția acesteia cu străzile Mircea Vodă și Clucerul Udriște, am descoperit liceul omonim!
Și nu vreo clădire nouă, ci aceea de altădată!

Condițiile locului fac să nu aIbă vreo monumentalitate deosebită, cum posedă liceele Mihai Viteazul, Iulia Hașdeu sau I.L. Caragiale, dar am fost foarte încîntat de descoperire (una strict personală, firește).

 

Deși inițial părea o clădire banală, inclusiv ca dimensiuni (aparente), am descoperit însă că stabilimentul se prelungește transversal, odată cu depărtarea de strada ononimă, beneficiind totodată de o clădire secundară, iar totodată de un amplu teren de sport. Va fi acela unde profesorul Georgescu își scotea elevii, în orele de educație fizică...

Este de spus că doi foști mateini - Nae Dimitriu în publicații, respectiv Cristache Dedula  în discuțiile cu subsemnatul - nu pomenesc de Tudor Georgescu...

Probabil la mijloc să fie încîntarea acelor tineri că au scăpat de sub tutela adulților. În paralel, Lică Ionescu va fi fost dornic să se rămînă pe orbita unui personaj patern, cum i-a fost cazul cu avocatul Cesar Pascu, cel care a asigurat într-o vreme un sediu gratuit pentru Asociația Excursioniștilor Români. 

 

Aleea către terenul de sport , ce separă totodată de o clădire secundară:

Continuarea străzii M. Basarab, către vest...

... respectiv est: 

PS

Istoricul oficial al liceului îl pomenește între dascăli, la disciplina Sport, și pe Theodor Georgescu.

Spicuiri poate interesante, din pomenitul Istoric:

„Deschiderea oficială a cursurilor Gimnaziului “Matei Basarab” a avut loc la 3 noiembrie 1860, în casele lui Ioan Urlăţeanu din Calea Craiovei (Rahova), urmând ca în anul 1865, în baza Legii instrucţiunii publice votate în anul 1864, să devină al doilea liceu din capitala ţării, după Colegiul “Sfântul Sava”.

Până-n 1884, cursurile Liceului “Matei Basarab“ s-au desfăşurat în mai multe clădiri aparţinând proprietarilor Ioan Urlăţeanu şi Tomiţa Atanasovici, precum şi în încăperile din curtea bisericii Sf. Apostol. La îndemnul lui Spiru Haret, Ministerul Instrucţiunii Publice a cumpărat de la moştenitorii lui August Treboniu Laurian locul şi clădirea destinată a adăposti Liceul şi internatul „Matei Basarab” în mahalaua Lucaci –  Mircea Vodă.

Din septembrie 1885, Liceul „Matei Basarab“ s-a mutat în clădirea formată iniţial din 4 săli la parter şi 4 săli la etaj (ce constituie azi partea centrală a construcţiei), extinsă apoi prin construirea a două aripi: una spre strada Labirint, alta pe strada Matei Basarab. Dotat cu mijloace didactice necesare desfăşurării unui învăţământ modern, Liceul „Matei Basarab“ s-a afirmat prin rezultatele obţinute în domeniul instrucţiei şi educaţiei.

Creşterea populaţiei şcolare a permis, prin desprinderea de liceu, înfiinţarea a încă două gimnazii de sine stătătoare: „Cantemir – Vodă” – 1878; „Gheorghe Şincai” – 1892.

În 1888, cu ocazia sărbătoririi patronului liceului, s-a dezvelit bustul voievodului Matei Basarab care se află şi astăzi în faţa liceului. În perioada interbelică, s-au desfăşurat ample lucrări de transformare şi modernizare. S-au construit:  etajul al II- lea, o nouă aripă – secretariat, cabinet directori, sala de festivităţi şi sala de sport. Sala de festivităţi a fost construită în perioada 1923 – 1928...”

 

 Nae Dimitriu (în centrul grupului):

 Cristache Dedula:  

PS2
M-a suprins (plăcut!) tonul civilizat al postărilor de pe acest grup, de foști elevi ai amintitului liceu...: