Am isprăvit de tot

... mărgica despre care v-am tot bătut capul de la o vreme. Mai exact varianta ei cuprinzînd și (multe) imagini.

 

.

Este un text care, datorită întinderii (516 p.), va avea o existență doar online:

https://archive.org/details/memorii-montane-ordean-ante-1985 

.

Nu știu dacă va avea ceea ce se numește carieră. Se înțelege că mi-aș dori așa ceva, deși este totuși prea voluminoasă (și egocentrică?) pentru cititorul comun. 

Ca părinte al ei, sper că găsi fani (care  foarte probabil nu vor fi mulți, dar de calitate)

 

Ca și în cazul volumului „Sus la munte, la izvor”, în vremea în care nu exista posibilitatea de a fi publicată (inclusiv datorită lenei mele), esențial este că am reușit s-o pun pe hîrtie, fie ea și doar virtuală 

.

Din acest moment, mintea-mi va umbla creanga pe alte drumuri (de pildă memorii montane post 1984, dar nu numai).

 

 

Nimeresc azi din nou pe fila Fb a unui fost șef... Am lucrat împreună în 1998, la o revistă de fotbal. Inițial am avut multă apreciere pentru dînsul. Pe de o parte era elegant, ponderat în comportament, iar pe de alta scria frumos (barim la cît mă pricepeam eu pe atunci). Era/e 15 ani mai mult ca mine.

Acum, fie și trecut de 80 ani, nu mai scrie (ori o face, de mai bine n-ar face-o), excelînd în forward-uri către alții, mai exact cei care gîndesc convenabil lui.

 

... Oare eu ce voi face, peste 15 ani (să presupunem că ating acea etate) ? Voi scrie? Iar dacă da, cum?

 

 

Să fie.

 

Intro.
Mie mi-ar plăcea să fi avut așa însemnări din partea vreunui interbelic (îh, și de bine ce pomeneam subiectul în materialul ce urmează, cred că așa interes s-a dezvoltat și în lipsa unei relații mai apropiate cu tatăl meu).
Le las și eu pe ale meu, cu speranța neghioabă că vor produce plezir cuiva, în viitor.

Subsemnatul:
„Am onoarea!
<Clubul Alpin Roman a premiat cei mai buni alpinisti si proiectele cele mai importante din punct de vedere al voluntariatului precum Constructia Refugiului Piatra Talharului unde Mircea V. Ignat reprezentantul CAR Cluj alaturi de Dinu Mititeanu ...> 

Sînt curios de un lucru.
Domniile voastre, din Clubul Alpin Român, au idee de scrisele subsemnatului (admit că nu chiar amabile...) despre d. Mititeanu?
În rest, îmi place că reproduc un pic avatarurile de dinainte de 1989 ale celui care a reînființat CAR. Adică Niculae Baticu. Și el mai scria de cîte un zeu al epocii, iar cei vizați tăceau mîlc (asta cînd nu-l păleau pe la spate).
Totodată, logoreic aflîndu-mă, meditam acum vreo săptămînă că frumos ar fi să mă reînscriu în CAR. Curînd am realizat însă că un nesociabil plus agresiv ca mine nu-și are locul acolo. Plus că aș fi teribil de complexat, pe tinerețea și performanțele alpine ale celor de acolo.”

 

Comentariu eu, la poză Dinu Mititeanu de acolo:

„Cînd mi-or prisosi măcar un pic banii, aș merge la un psiholog (sau psihanalist) să-mi explice de unde-mi vine iritarea cea mare, pe distinsul d. Mititeanu.
Probabil, între altele va identifica sentimente nedescărcate față de tatăl meu (ori fratele vitreg mai mare?).
 

Ce-i drept, și amicul Miti a turnat gaz pe foc... De exemplu nu a binevoit niciodată să dialogheze, legat de opiniile-mi. Ceea ce nu i-a făcut bine la sănătate, căci a explodat la un moment dat (de două ori, în 2019-20). Asta nu direct, către subsemnatul, ci într-un mediu pe care și l-a dorit safe (de pildă blogul său, cel fără rubrică de comentarii).

La chestiune, D. Mititeanu a tooot vorbit de jurnalul (olograf!) al celui socotit pupilul său, și anume Cuxi Șerban. Nici pînă azi n-am văzut vreun facsimil după acela, asta deși am solicitat așa ceva, în mai multe rînduri.”

 

 Totodată...  

 

... la poza de mai jos opinez:

 

„Nu reușesc să fiu amic, dlui Mititeanu.
Oare oamenii de pe acolo sînt la curent cu ce am scris eu, despre dumnealui?
În rest, mă întreb cum voi arăta eu, la 87ani. Cum voi sta fizicește, ori cu elasticitatea minții. În cazul ultimei, mi s-a părut că N. Baticu lua notă mai mare, pe acel palier decît stimabilul clujean din imagine.”

Idem:

 

„Mi se pare mie, ori de la apariția cărții mele de istorie Dinu a lăsat-o mai moale, cu mitul Cuxi Șerban?
Dacă da, trăiesc sentimentul că de atunci a îndrăznit să lucreze la un mit (public) propriu. Și care a generat invitații în media, iar totodată vreun film omagial, precum al lui C. Dumitrache.

Mmmm... Nu mi-ar plăcea să fiu venerat. Mi se trage de la accidentele biografice. Îmi doresc doar doi-trei oameni cu care să rezonez, în ale ideilor (ceea ce nu-i obligatoriu să se petreacă - și chit că există un precedent fericit: ștafeta criticismului preluată de subsemnatul de la N. Baticu).
În cazul inșilor sociabili, precum Dinu M. și suporterii săi, nu cred că există rezonanțe, ci doar interes pentru a clădi un grup (respectivii fiind educați să evolueze doar în așa ceva).”

 

 

Mon vieux ami...

 Dl Cosmin Dumitrache face un anunț (însoțit de imagini):

„O lecție de viață și de iubire care învinge timpul!
În curând, filmul documentar Hoinari prin Munți [vezi imaginea, la PS]” 

Imagini, acolo: 

 

 

 Notațiile mele:

 „O viață trăită la înălțime, unde dragostea refuză să îmbătrînească, iar muntele devine izvorul unei tinereți fără de sfîrșit”

Asemenea frumoase texte e bine să nu aibă vreun cârcotaș prin preajmă. Și care să se întrebe, de pildă, care e diferența între un prieten și un prieten adevărat.

(nu știu cum se face că în asemenea situații cel chestionat nu răspunde, ci doar se înfurie...)

Am momente în care mă întreb de unde pasiunea Marilenei pentru un bărbat cu peste trei decenii mai mare.

Iar de aici mintea îmi fuge la un inevitabil amor pentru propriul tată (foarte probabil, unul la fără frecvență).

.

Dacă nu mă va doborî lenea, parcă aș pune de un studiu la un moment dat, despre senectutea dlui Mititeanu. Știu că nu e frumos, dar cineva trebuie să scuture un pic acel pom, plin de vorbe mari...

.

Pot privi și spre mine, cum stau cu invidia pentru succesul pe care l a avut dl Mititeanu la dame, iar finalmente la nevasta Marilena. Ori pe acela la public. Și categoric posed multă invidie (dar și avantajul decurgînd din a-ți recunoaște așa ceva).

Că veni vorba de public, îmi mențin părerea că aceia vrăjiți de producțiile lui Dinu Mititeanu, nu prea umblă pe munte.

Și în general nu au acces la vorbele mari, de pildă dragostea, pe care simpaticul clujean le vehiculează.

PS

Meditez cum îl va trata istoria pe Dinu Mititeanu...

Și în viitor vor exista oameni doritori de vorbe mari, care îi vor închina medalioane ori Remember uri.

Cine va scrie însă materiale istorice serioase, nu va prelua poveștile scrise de Mititeanu, ori de fanii acestuia.

Vezi cazurile, astăzi, Mihai Haret sau Emilian Cristea.

Că veni vorba, stau și mă întreb cum își va trata idolii de azi viitoarea generație de la cârma revistei România Pitorească.

Probabil și ea se va adapta vremurilor (mai exact, formei pe care o va lua, până atunci, istoria mersului pe munte, la noi).

Au mai avut un switch asemănător, după 1989...”

La cele de mai sus, dl. Dumitrache mi-a comunicat părerea lui (nu o am la îndemînă), pe care am îndrăznesc să o trec în rîndul aburelilor. Ceea ce este normal, căci nu poți împăca altfel capra și varza.

 

Am parte și de un comentariu mai aciduț, din partea unui prieten Fb altminteri:

Roman Cornel:

Eu într-o atare situație, cînd te-ar mînca în tîrtiță de viața mea personală, cu siguranță ti-ași da un blok cît Catedrala Neamului !

Subsemnatul:

„Explică și mie o chestie... Când pe realizatorul acestui film îl mănâncă târtița de viața personală a lui Dinu Mititeanu, nu se pune?

Apoi.

Care e problema că pe careva îl (citez din clasici) mănâncă târtița de viața mea personală? Am ceva de ascuns?

Vă admir din ce în ce mai mult, pe voi ăștia sociabilii! Stați bot în bot cu sumedenie de oameni, dar în același timp vă pitiți viața personală...

Sunteți mai extremiști în comportament, decât mine...

PS

Lămurește, rogu te, ignorantul care mă aflu...

Ce e de pitit, în viața personală a cuiva?

 

[Totodată] dacă dai block, inclusiv unul cât Catedrala neamului, ce rezolvi? Acela interesat de viața ta personală te va lucra în continuare (mai înverșunat), iar amicii te vor anunța: "Uite ce a mai zis ăla de tine!"...

  

P.S.

Fila Fb Hoinari prin munți

 

 

Paznicul cel rău.

 E vorba de cel interior...

Alt subsemnatului.

Scriu la memoriile-mi montane și mă lovesc de acel paznic. Că am fost eu rău cu x că performanțele mele alpine nu făceau doi bani, nici la 1982, ce să mai spunem azi...

(trec aici peste faptul că acel paznic a fost la origine un membru al familiei mele...)

.

Subsemnatul, chiar cu acel paznic în cârcă, până la urmă face afirmațiile în cazul acelor memorii, care pică prost respectivei caraule interioare.

Alții nu au treabă cu așa instanță, mai exact au interiorizat o de mult, și nu mai apucă să facă gesturi care să o deranjeze.

Or, spunea cineva, fii banal, și te vei scălda în mediocritate...

Bașca în conflict cu o altă parte a ta. Și anume naturalul pe care l a arestat acel paznic. 

.

Oare eu de ce am avut altă relație cu respectivul paznic? 

Cred că, pe de o parte, nu l am găsit demn de respect / de ascultat, iar pe de altă parte, el nu a fost suficient de puternic, cât să mă îngenuncheze.

Cartofi fierbinți

I

Gesturi puține și fixe...
Mai exact, tooot purec la memoriile-mi montane.
.
Cu acest prilej, mă lovesc de un cartof fierbinte, pe care nu am avut curaj să abordez acum un an, cînd am așternut materialul în cauză 'pe hîrtie'.
.

Mda...

Lucrurile inavuabile.
De ne-spus. Altora, iar de-aici aproape automat, nici măcar nouă înșine (căci acționează vorba unui mai-mare al nostru, de altădată: „Nici să nu te gîndești!!”).
.
Mă strădui să trec în amintitele memorii și inavuabile.

Nu e o treabă ușoară, căci - repet metafora - nu poți ține în mînă acel cartof fierbinte.
Căci frige/arde.
.
Nici gînd să poți face din el o 'hrană' / o afirmație.

Te sperii înainte de toate tu, din mintea căruia ieșit-a acel cartof...
.


Hm..

Pînă la urmă, de teama celorlalți (care pot reacționa fizic, cu bățul, ori abandonîndu-ne sentimental), ne facem paznicii sensibilităților lor, al interdicțiile de care ei înșiși au avut parte, de la viață...
.


II

(cele de mai jos nu au ajuns pe Facebook, precum precedentele, fiind idei-de-amănunt.

Iar de aici se pune problema pentru cine este ăst blog.

Păi, pentru vreunul/doi-trei care vor judeca asemănător subsemnatului, în viitoarea sută de ani.

Este totodată o iluzie - că va fi interesat măcar peste o sută de ani careva,  de așa rînduri -, care m-ajută să-mi petrec onorabil respirările sub soare...)

SCURTĂ INTRODUCERE, nu?

Cartoful constă în cearta ce am avut-o cîndva cu un confrate montaniard.

O să ziceți aici că „Hăhăăă, păi matale ai avut sumedenie de certuri, cu confrați sau ba!”. Așa e, dar cu persoana respectivă fu ceva special.
Nostimada face ca și el (căci fu un el) să fi simțit asemănător.

Mai exact, într-o primă fază ne părurăm unul altuia un tip nemaipomenit, numai bun pentru ocupația noastre de căpătîi, și anume mersul prin abruptul Bucegilor.
Iar mai în adînc fiind simpaticele dorințe infantile de altădată, legate de un matur sau măcar de un prieten-copil de maximă calitate.
.
Dar de la acest stadiu interveniră (în cazul dumnealui) experiențele nefericite din trecut. Căci iluziile nu pot avea decît așa urmări, cu toții noi fiind oameni... Adică fiare măcar într-o proporție însemnată, și oricum ocupați de propria persoană, nu de a aceluia care se uită la noi ca la Mesia.
.
Mai exact, vreun gest al subsemnatului veni, nu neapărat dureros în sine, dar exact pe vechea rană. Iar durerea fiind aceea de altădată.
.

Lucrurile astea se întîmplau unei persoane masculine impunătoare în sine. Și capabile să se protejeze perfect la maturitate, în traiul diurn. Dar în sinea cui experiențele de altădată erau totuși proaspete.
.

După ce l-am purecat pe amic (altminteri, gură-mare carele mă aflu mai poate detalia...), e rîndul subsemnatului, la microscop sau măcar lupă....

III 

LA FINAL.

O idee trage pe alta.

Idem vreo refulată.

Mai exact aduce de urechi, la ușa către conștient, un alt / un viitor cartof fierbinte.

Legat de asta:

„E foarte urît, să spui ceea ce spui!”

”De ce e urît!”

„Ăăăăă... Așa trebuie să faci, cum îți zic eu!... Și lasă-mă naibii cu ideile tale! O să ajungi rău!”

...Cele de mai sus preced alte inavuabile, care după un timp se vor răci.