Un fel de mentor, din trecut... (I)

Cînd, pe la jumătatea vieții (sau după prima treime?) am dat cu capul de un prag (major) de sus, am zis să-mi reconstruiesc persoana...

În așa situație, și fără să o caut cu lumînarea, însă dus inexorabil de rîul vieții, mi-am făcut doi mentori. Unul a fost Niculae Baticu (1909-1998). Un altul, de data asta de vîrstă apropiată mie, a fost Vlad Petrușca. 

 Dacă la primul m-am putut apropia sufletește mai mult, la al doilea relația a fost întrucîtva mai rece (nu că cealaltă  ar fi fost cine știe ce vulcan), căci nu se cade să faci relație profesor-elev cu cineva de vîrsta ta.

Mi-am reamintit de Vlad, o dată în plus (am mai făcut-o încropind un capitol, în memoriile montane ce stau a ieși), pe cînd am simțit nevoia, într-o diatribă spre bietul Dinu Mititeanu, să-i reproduc niște vorbe.

Ambele relații amintite mai sus au plătit tribut genului de apropiere ce avusesem cu tatăl meu. Mai exact, am stat eu ce-am stat ucenic, dar la un moment inerenta (sic) furie pe părinte (unii glosează despre complexul lui Oedip, între altele) s-a lăsat cu furie, cu agresivitate față de acela. 

În cazul cogenerului meu (fie și cu doi ani mai mare), inițial iritarea a fost justificată, decurgînd din cearta ce am avut în anii 90 cu... nea Baticu, și unde mi s-a părut că Vlad e nedrept. Mai exact, el mă sfătuia să trec cu vederea, că să țin cont că NB are optzeci și de ani, la care îi răspundeam, colțos dar poate just, că dacă are acea vîrstă, să se comporte cu înțelepciunea de rigoare.

Ulterior, Vlad i-a luat fățiș apărarea lui nea Nae, semnînd decizia prin care eueram exclus din C.A.R., iar ulterior într-o adunare generală a acelei formațiuni, unde a ținut un speech împotriva mea.

 

De la acea situație, treaba s-a răcit între noi. 

M-am trezit cu un mesaj al lui peste vreo 12 ani, relativ amabil. Am schimbat atunci niște mailuri (el fiind emigrat în S.U.A.). Cred că, prin contribuția subsemnatului (și cam repetînd scenariul relației cu NB),  m-am agresivizat relativ din senin, el nu a rămas dator și, gata!

Ne vom vedea peste vreo șapte ani, într-o fugară trecere a lui prin țară...

 

 Tură împreună (singura în doi!), la Portița:

`

 

Mai jos, la ședința de constituire a C.A.R., ianuarie 1990:
 

 

Adunarea generală a C.A.R., 1993:

 

 (va urma)

 

PS

(din segmentul de memorii montane ale subsemnatului, 1985-87)

 

„Vlad Petrușca

Am făcut cunoștință cu el la aniversarea lui nea Nae (75 ani) din 1984. Nu am relaționat pe moment, însă la ceva timp l-am întrebat pe Baticu da­că are, între prietenii mai tineri, vreunul interesat de istoria alpinismului. Mi-a spus că Vlad Petrușca.
Nu mai știu cum am deschis amiciție, însă din start am rezonat, îndeo­sebi datorită faptului că și lui îi plăcea abruptul Bucegilor, respectiv al Pie­trei Craiului. Îmi plăcea totodată că era un om aflat pe un palier de cu­noaș­tere superior mie, de la care (iertată fie-mi vorba mare!) aveam ce în­văța. Viețuia în medii umane superioare mie, și în care-mi plăcea să pă­trund, prin intermediul lui. De pildă la spitalul unde lucra. Și unde ditai di­rectorul – om de 50-60 ani[1] – i se adresa reverențios, ce să mai spun de alții (ce-i drept, nici el nu rămînea dator, prin politețe, dar și ama­bili­ta­tea unui ins dez­voltat pe multiple paliere intelectuale)
Izbutea acest lucru întrucît nu era focusat pe ceva, asemenea unui spe­­cialist (să spunem în medicină). Implicit nu avea nici activitate de di­mineață pînă seara – dacă nu pînă a doua zi la prînz – precum vreun medic cu gărzi.
În același timp, Vlad avea garanția (pila?) mamei lui, medic pediatru în același loc. Nu s-a dus, după știința mea, în locuri străine. Totodată, a urcat la un moment dat ca secretar al directorului, dar nu a stat mult, ci a revenit ca bibliotecar (la biblioteca de specialitate de acolo), cum fusese.
În același timp, era băiat de general (-doctor), după cum o preciza el în­­suși[2]. Și nefiind exclus ca șefii din spital să fi avut de a face cu acela, păstrîndu-i totodată amintiri favorabile.

 

L-am întîlnit menționat pe doctorul Petrușca în memoriile chirurgului Ion Juvara. Care vorbea de un lot de medici români care se spe­ciali­za­seră (în anii ‘50) la sovietici, iar apoi avuseseră o ascen­siu­ne pro­fe­sională rapidă. Juvara nu vedea cu ochi buni respectivul lucru (parcă vorbea și de neveste rusoaice, ceea ce nu era cazul lui Petrușca).

Am cunoscut-o și pe mama lui. Mi s-a părut o femeie foarte de treabă. Amîndoi mă încurajau să îmi aduc băieții la un consult, ceea ce am făcut o dată sau de două ori (apoi am divorțat și copiii au rămas la mamă). Era moldoveancă, din Iași, iar Vlad îmi preciza că avusese parte de mari pri­va­țiuni, în vremea studiilor[3].
Avînd în vedere poziția tatălui, Vlad îmi spunea că ar fi putut face ar­ma­ta (ca student) în vreun loc călduț, însă a cerut (chit că era destul de pir­piriu, dar vînos) să meargă la vînători de munte. Apoi, a stat o vreme la Sal­vamontul zărneștean, unde îi avusese colegi pe frații Pivo­dă.
Absolvise Filosofie, facultate de care îmi spunea că ulterior fusese des­fi­ințată. Era mai mult decît citit (cel puțin în raport cu știința mea) și mi-a plă­cut să casc gura încîntat la ce zicea, respectiv să învăț de la el. Mi-a trezit între altele interesul pentru Dostoievski (pasiune a lui, ceea ce nu e de mirare avînd în vedere ascendența măcar în parte slavă). Am purecat și eu acel autor, din care m-a marcat Marele inchizitor, mai exact modul cum era atacat un mare tabu, acela al omnipotența lui Isus. Ce e drept, fi­ne­țurile textului m-au cam depășit, barim la vremea aceea, căci ulterior demonul critic din mine va vedea altfel lucrurile (ajunsesem să pot repera omenescul, din spatele vorbelor mari).
Îmi povestea la un moment dat că unul dintre amici ținuse să o im­pre­sio­neze pe prietena lui Irina, cu știința-i despre Dostoievski[4], fără să-i dea prin cap că femeia (filolog de felu-i) se afla beton, pe acel capitol. Și așa ajung la capitolul amoroaselor lui Vlad. Inițial, am aflat de Irina, parcă am și cunoscut-o la spital (de fapt la bibliotecă), la el. Foarte curînd am aflat și de existența lo­­godnicei, cea întîlnită la el în casă – acea dulcică foc (dar fără a fi gîscă) Hannelore. L-am întrebat ce spun acele dame, despre existența celeilalte, dar m-a asigurat că nu știu una de alta.
După o vreme, mi-a spus spășit că i se păruse lui că Hannelore nu are idee de Irina, căci îl sancționase de situație, între altele atentînd la... tes­ticolele berbantului. „Nu ai ai crede-o în stare, cînd o vezi, dar știi ce dură poate să devină?!”. Altminteri lucrurile au rămas neschimbate. L-am între­bat la un moment dat cum e, să fii cu două. „Al naibii de obositor...”, mi-a mărturisit[5].
Irina era ceva mai coaptă (de vîrsta mea, iar Vlad avînd doi ani mai mult) și fusese căsătorită cu fiul scriitorului Constantin Chiriță. Avea un bă­iat. La un moment dat m-a rugat Vlad să-i duc ceva, la casa ei (dintr-un bloc, etajul 9) din bu­­­­­­le­vardul numit pe atunci 1 Mai[6] (vizavi de intersec­ția cu Banu Manta). Lucra la revista „România Li­terară” (poate și prin alte păr­ți), în anturajul cri­ticului Nicolae Manolescu. Tatăl ei era scriitorul Ion Horea, despre care Vlad îmi spunea că încer­ca­se la o petrecere să-l ia de sus, cul­turalicește vorbind, dar nu i-a ținut.
A doua Evă, Hannelore, era medic. Prin 1988 a decis să emigreze, in­vitîndu-l pe Vlad să meargă cu ea, dar acesta a refuzat. În ce-l privește, și pe principiul Jamais deux sans trois, a cunoscut-o după Revoluție pe Da­na. Și ea era dintr-un mediu mai elevat (cu casă într-un bloc re­­lativ nou din zona Grigore Alexandrescu), dar mi s-a părut – strict subie­ctiv! – de ca­litate mai joasă decît celelalte două. Era parcă și mai supusă[7].


Revenind la Vlad cel de la jumătatea anilor ’80, în ale muntelui era un fel de Daniel Georgescu, în sensul că hălăduise mult prin abrupt[8] (mai ales în prima tinerețe). Asemenea bărbosului nu ținuse să noteze însă ceva – schi­țe ori impresii. Puteam discuta împreună despre multe din Bucegi, în același timp fiind mai priceput decît mine în ale Pietrei; este și motivul pentru care mi-a oferit în­drumări mai mult decît utile. Stătuse cu cortul nu o dată, în Crai. Cele două prietene îl însoțiseră (pe rînd, firește), în drumurile lui; între altele mi-a vorbit de ascensiunea contrafortuli ce se­pară Valea Morarului spre obîrșie, de afluentul ce-i vine de sub Bucșoiul.
Stătuse de vorbă cu alți știutori ai abruptului, de pildă localnici, de la care aflase o variantă se urca din zona Poienii Văii Cerbului către Mănușă. În pa­­­ralel, îl știa pe Sandu Pizanti, de care ținea să amintească, cu oarece de­­ranj pentru neîngrijirea lui, dar și cu duioșie. O afecțiune aparte avea pen­tru cunoștința noastră comună, Niculae Baticu.
Îmi povestea (mi-a și scris pe undeva) că l-a cunoscut în strunga Găl­be­nelelor, în timpuri de privațiuni pentru nea Nae, cînd acesta se stră­duia să deschidă o conservă cu ajutorul unui... piton. Vlad i-a oferit din ali­men­tele procopsite ce avea la el.


Vom avea la chestiune o traiectorie total opusă, eu (anticipez!) intrînd în conflict cu nea Baticu după 1990, în vreme ce Vlad a tratat cu înțelegere oc­togenarul aflat în ceea ce socotea el a-i fi ultimii ani ai vieții. În paralel, nu s-a revoltat de cum vedeam eu atunci lucrurile[9].

Deși stirpă de filosof (o idee mai sus de precaritatea lui Diogene), a ținut prin 1988 să-și ia mașină, un Oltcit. Era primul meu amic posedînd așa ceva – nu chiar la îndemîna oricui în epocă.

Era destul de acruț, în modul cum privea pe mulți din jur, și în general privea oamenii cu destulă aroganță, fie și nu una de mahala. Despre optica lui asupra lui Dan Vasilescu am vorbit. În mare parte, împărtășea părerile despre diverși montaniarzi ale lui nea Baticu – nu și ideile legionare). Ve­he­mența lui, e de spus, era una așezată, ce nu ridica tonul.

Prin 1992 s-a angajat la o firmă americană, avînd tangență cu domeniul Sănătății (ori al adopțiilor?) și cîștiga grozav, față de noi ceilalți. Este pe­rioa­da în care i-a cumpărat Danei un computer performant pentru acele timpuri, și anume un 486. Am vizitat o dată casa acesteia din strada Puțul cu Plopi[10]. După un timp, angajatorii americani s-au retras, Vlad fiind nevoit să revină la spital. Nu știu exact cînd s-a căsătorit cu Dana, cert este că la un mo­ment dat au emigrat în Stalele Unite, stabilindu-se la Indianapolis. În răs­timp, partea cu greu­tate materială a cuplului pare să fi devenit Dana. Au avut un fiu, o idee mai mic decît mezinul meu Radu (venit pe lume pe cînd aveam 43 ani).

În martie 1995, i-a luat partea lui nea Baticu în adunarea generală a C.A.R. (căruia Vlad îi era atunci secretar general), considerînd că fronda mea față de părintele postdecembrist al Clubului trebuie sancționată. Nu i-am declarat război pentru asta, însă relațiile noastre s-au răcit, fenomen favorizat și de plecarea lui din țară.

Prin 2006, la vremea unei susținute activități pe internet a subsem­na­tu­lui, a dat pe undeva de pozele ce trăsesem la reînființarea C.A.R., în ia­nua­­rie 1990. Entuziasmat (stare rară la el!), și-a făcut mea culpa, mai exact că pe vremuri îl deranja cînd mă apucam eu să pozez una ori alta, dar că imaginile luate la acea reînființare, descoperite acum, i-au produs mare plăcere. Ne-am întins la vorbă, în cîteva mesaje, dar apoi s-a ridicat pe ne­simțite oarece agresivitate, în ambii[11], și relația s-a oprit. L-am reîn­tîl­nit ulterior, pe neaș­teptate, în parcul zis Național [fost „23 August”] din Bu­cu­rești, unde ieși­sem cu a treia nevas­tă, Tatiana. Erau acolo și niște amici comuni[12], așa că nu am putut rela­țio­na prea amplu. I se simțea, vîrsta[13].

 

Note subsol:
[1] Geormăneanu?
[2] În locuința din Drumul Taberei avea tabloul acelui tată, în uniformă militară și re­la­tiv tînăr, pe un perete. Nu mi-a spus vreodată (nici eu nu am întrebat) din ce cauză a murit, la o etate ce nu părea să fie înaintată.
[3] Nu-i exclus să fi fost în vremea foametei din 1946-47.
[4] Vlad îl mai numea uneori pe acesta Fiodor, cu i (uneori și Mihailovici).
[5] Am privit inițial tare încîntat așa dus de doi pepeni, însă ulterior am trecut scurt timp și eu prin așa situație, dîndu-i dreptate.
[6] Ion Mihalache, azi.
[7] Asta, cel puțin pe atunci.
[8] Pe Daniel parcă nu l-am simțit împătimit de Piatra Craiului, deși nu se poate spu­­ne că nu o străbătea, iar implicit admira.
[9] „Mircea, are 84 de ani, ce naiba?! Mai lasă-l și tu în pace!” „Păi să se comporte atunci înțelept, dacă tot are 84 ani!”
[10] Oarecum neașteptat, Vlad o aprecia mult pe Flori, a doua mea nevastă (aflată la an­ti­podul Marianei). Între altele, în 1994 a ținut să-mi spună, într-o tabără la Plaiul Foii unde am fost împreună (și în franceză, probabil ca să nu priceapă cei­lal­ți), că i-ar fi plăcut o asemenea parteneră, pe care eu nu aș fi apreciat-o îndeajuns.
[11] Am revăzut acea caracteristică și în convorbirile pe net de atunci cu o cunoștință feminină (de la 18-19 ani ai noștri), Geta Andrei-Bercu. Îmi permit să cred că am con­­tribuit ambele părți la acea tensiune.
[12] Tineri din C.A.R. (viitori titrați) conduși pe munte în 1993-94.
[13] A fost o perioadă a mea destul de delicată, materialicește. Așa că am spus verde în față unor amici (de pildă Mugurel Ilie) că, dacă stau întîmplător mai bine cu banii, mi-ar prinde bune un ajutor. Am procedat așa și cu Vlad, parcă și cu Liviu Enache. Nu s-a executat nimeni direct. Vlad mi-a cadorisit însă la o următoare vizită, printr-un intermediar, un fel de costum ski. Perioada financiară de care vorbeam s-a în­­­­cheiat (iar asta fără să devin vreun harnic, între timp) în 2014.

 

 

Boogie-woogie...

De bine ce ajunsesem la doi pași de finalizarea bucății de memorii 1985-85, oarece lăcomie autoricească a făcut să încep a o împăna cu diverse declarații ale înaintașilor pe care i-am cunoscut, în acea vreme.

Nu pot să nu observ că eu deja ies în peisaj descrindu-mi viața (altminteri legată de subiectul principal) din afara turelor în abrupt, însă reproduc de acum și multe din turuielile acelor înainte mergători. Dar tot nu am dat înapoi.

La o adică, ceva asemănător produce Nicolae Steinhardt în „Jurnalul fericirii” , care scrie el ce scrie, apoi își ia un fel de pauze, sub titulatura Bughi mambo rag, în care o ia razna cu diverse meditații.

Wikipedia:
„Este un termen metaforic, pentru a descrie fragmente disparate și amestecate, o bughiwughi [boogie-woogie] a existenței.
Sugerează o combinație de genuri muzicale (boogie-woogie, mambo, ragtime) care, deși par a nu se potrivi, creează un ritm unic și dinamic.”

 

Cam așa iese:

„3 decembrie [1986], marți. După-amiază, la Schiller (cu Dan, care e cuminte) Revăd pe dl Manof, pe care îl privesc, meditînd fascinat că el a urcat în legendarii anii 1933-34! Fac cunoștință cu Vasile Marinescu și cu unul Pe­trescu[1]. Conferențiarul întîrzie. Printre spectatori Aura (cu care mă voi în­toarce spre acasă), Titi Dinescu și unul Captarencu.

Diapozitive din RDG, cu Sans Souci Berlin și Weimar – frumoase locuri! Clou-ul expunerii e o poză la un camp naturist, rătăcit printre celelalte spre deliciul babelor (care constituie majoritatea celor prezenți).

Vorbite cu [Ion] Manof:
„Prima intrare în Coștila am făcut-o de unul singur. Mai exact pe Valea Albă. Aveam ceva informații de la Radu Țițeica (el sfătuindu-mă să nu merg singur), dar găsisem și la Brașov o schiță de mînă. Am avut un rucsac ușor. În buza platoului, mai apare unul... Era Beldie. Fă­cuse Mălinul.
Informații am căpătat și prin intermediul lui A(i)urică Rădulescu. Era băiatul unui cărciumar din Comarnic, la care mai trăgeam și eu, căci era gratis. Prin intermediul lui Aurică am cunoscut mai mulți tăietori de lemne de la Schiel, care, umblînd pe munte, aveau idee de unele in­trări pe văi de abrupt.

La îndemnul lui Nae Dimitriu s-a apucat Beldie de articole și hărți pen­tru Buletinul Alpin.

Beldie a lucrat și cu alții la harta abruptului Morarului. Eu l-am ajutat doar în cazul Rîpei Zăpezii. Sandu s-ar fi apucat în acea vară și de Bucșoiul, dar a survenit accidentul lui din august, din Acul Crucii.
Aveam un desenator la Direcția generală a silozurilor, o mînă extra­ordinară...

Nicu Comănescu era mic, vînos[2], destul de taciturn, cam scump la vor­bă. Se hazarda în abrupt, nu-și lua prea multe măsuri de prevedere, sigur pe forța lui.

4 decembrie, miercuri. Seara, la „Grădinița”. Nu m-aș prea fi dus, căci nu stau strălucit material, dar îi promisesem lui Manof că vin în prealabil la „Schiller”, iar totodată eram doritor să revăd gașca. Masa lui Moșu[3] e plină cu trei noi recruți, plus d. Manof. Eu prind altă masă, cu Boitor. Mai apa­re Ionescu-Mutu, apoi Dionoiu și încă unul nou ce bea Quick Cola (ori­­bil!). E pe acolo și doamna (sau domnișoara) Liliana Becea[4], iar la urmă apar dom­nul și doamna Pompiliu Pascu. Între ei, Beldie, verbal și cu ace­lași țol (ce e al lui e al lui, e consecvent). Ne grupăm lîngă el... ”

[1] Avea un cerc de turism la Casa de cultură a sectorului bucureștean 2 („Plaiuri și po­ieni române”, parcă). Spre finalul vieții (va atinge 90 ani), era personaj cunoscut – destul de infantil - la „Floa­rea de colț”. După ce a murit, rudele i-au tras un fel de monument, lîngă ca­bana Gura Diham, că ce mult iubea el muntele.
[2] O descriere asemănătoare a lăsat Vasile Steopoe, în Buletinul Alpin.
[3] Foarte probabil preluasem apelativul de la Vlad, căci nu mai apare pînă atunci în scrisele mele. În rest, deși am făcut eforturi, nu am reușit să abandonez adresa­rea cu „dumneavoastră”, către nea Nae. Ba i-am și zis la un moment dat (prin 1988?) că încerc să-i spun „dumneata”; dar că nu reușesc. A zis să mă adresez cum îmi pică bine. Ca atare, priveam cu oarecare invidie la un Eugen Rusu, care îi vorbea cu „Nea Nae...!”, iar în general la oarecare per tu.
[4] Pe Liliana Becea o întîlnisem prima dată în vara acelui an, pe Creasta Coștila-Găl­benele. În zona mai puțin înclinată dinspre capătul traseului (dinainte de pajiș­tea aflată sub brîu), ne-a atras atenția că sîntem destul de imprudenți, în materie de asigurare. Erotomanului care mă aflu, și ea i s-a părut atunci zeiță. Ne vom apropia prin 2010, la Căminul Alpin, pentru ca aceeași gură rea a mea să strice lucrurile.

Meditațiuni montane și nu numai

 

Am scris de curînd un material despre ceea ce eu numesc cartofii fierbinți (v. P.S.)

 

Ei sînt conținutul psihice refulate, care au răzbătut la poarta ce desparte de conștient, de știința noastră. Și care urmează să iasă la aer, însă pe moment îngrozesc, dor, neplăcere mai mare fiind doar gîndul  că ai comunica semenilor acele idei altora (căci ne-am face îngrozitor de rușine / ar veni sfîrșitul pămîntului din partea lor...).

De multe ori am trecut prin acest fenomen, care va fi probabil fără sfîrșit, în spate existînd un grajd al lui Augias, unde sperieturi (neconștientizate, dar producînd bube la exterior) se acumulează tot timpul,... Asta din cauză că oamenii, lumea, existența umană în sine ne produc permanent insuportabile, pentru suflet.

 

Un asemenea cartof fierbinte mi-a ieșit deunăzi din vintrele psihice, sub forma reacției la vederea unei vechi convorbiri epistolare, ce am avut acum patru decenii cu confratele montaniard Ion Coman (v. PS2).

 Într-o primă fază (și unde mereu m-am considerat foarte depărtat de cel ce am fost în tinerețe, urmînd să explorez dacă nu mi-i străin cel de ieri, ori chiar de azi, din motive care se pot expune...), m-am simțit prost (îngrozitor?) de tot cu compania celui ce eram la jumătatea anilor '80.

Cu așa disconfort în brațe, am știut (din experiență) că dacă iau ușor lucrurile, voi găsi o rezolvare a acelui disconfort - totul în viață este de suportat disconfortul de acest gen, ele avînd o energie totuși limitată...

 

De bine ce mă bucuram că treburile încep să se destindă, a apărut alt cartof... Și anume al proiecțiilor, al sentimentului că interlocutorul (adică dl Coman) are aceleași sensibilități. De pildă criticismul, dar și o fragilitate interioară. Componentă a acesteia fiind faptul că dă el cu bățul/fierea, dar nu vrea să fie îndepărtat de către cel față de care se manifestă așa.
Iar explorările, pe felie, sînt abia la început...

 

Din asemenea lucruri învăț însă (ori măcar îmi umplu timpul). Un pic de grijă totuși îmi este că mă îndepărtez / înstrăinez de modul curent în care văd semenii mei lucrurile. Expresie  livrescă în spatele căreia mi-i și teamă să nu o iau razna, ca aceia care - în a doua parte a vieții - nu mai izbutesc să-și stăpînesc gura (ce-i drept, aceia nu se lansează în prețiozități ca ale mele)

Nu știu de ce, îmi zboară mintea aici (ca exemplu) la Ică Giurgiu... Cu acreli mai mult decît neașteptate de vreo 10 ani încoace (mă declara la un moment dat „Hoț de Bucșoiul” (nu eram singurul), căci am reprodus într-un material al meu o poză a lui, cu mențiunea autorului), iar totodată grijă de a-și scoate persoana în relief social.

 

 

 

Din ce am observat după o așa perioadă există un dat la fund (neîntrerupt pînă la deces), cînd eviți să cercetezi cum arată ochii aceluia...

Culmea ironiei, Giurgiu a fost un tip mult echilibrat, mai cu picioarele pe pămînt și capabil de muncă decît subsemnatul. Dar senectutea aduce surprizele ei... Inclusiv pe aceea decurgînd din lehamitea de a nu ne fi luat în serios filoane interioare importante (ci pe ale altora, fi ele aducînd și recunoaștere socială). 

...Dar, aia să fie singura problemă, că stau cu teama de care zic imediat mai sus. La o adică, și acolo e un cartof fierbinte ce iese către iar, iar apoi va deveni o piatră comună a peisajului personal...

 

Aici e doar introducerea la explorarea fondului ce cuprinde trei scrisori ale lui I. Coman, și una a subsemnatului...

Am reprodus mai sus, din misivele între noi poate cel mai generatoare de cartofi... (mă recunosc a fi fost și pe atunci un ins lipsit de usage du monde), interlocutorul meu avînd și schimbări de dispoziție, grație căreia în alte scrisori mă declară simpatic...

Altminteri, cred că sînt niște scrisori utile, și care vorbesc despre omul Coman, barim la vîrsta aceea (65 ani). La o adică, poate vorbi și cartea lui de la 41 ani (din totdeauna mi-a reținut atenția acolo afirmația „Voința m-a dus fără încetare...” - eu neaflîndu-mă între adulatorii acelei trăsături, în care văd o luptă a unei părți din noi, cu surata ei sufletească).

De antologie este furtul ciorapilor folosiți, la refugiul Coștila... 

 

Fotografie a dlui Coman reproduc una de pe coperta unui volum al „României pitorești”... :

 

 **

Hm... Legat de scrisoarea mea de mai sus,  stau și mă întreb cum aș fi reacționat dacă aveam parte de observațiile mele, cel de azi, la rîndurile de acolo... Auuuu, cîți alți cartofi urnește spre gura fierbinte a sufletului!!

O să ajung ca în bancul vehicular de confratele Daniel Georgescu, cu un vînător și un urs: „Mă, ție a ajuns să-ți placă...”.

 

 P.S.

„CARTOFI FIERBINȚI

(și grație cărora subsemnatul face economie de preț ședințe psiho).

.

Pe cînd combat pe fila unui montaniard oarecare, mă îngălbenesc subit, identificînd marea mea nevoie de un prieten.

Mă-îngălbenesc acela nu e glumă, ci doare-sparie, care orice conținut ce binevoiește să iasă din inconștient...

.

Asta, și de groaza a ce va spune lumea, la așa mărturisire!

.

După o vreme, cartoful cu pricina se mai răcește...

Și realizez că dacătele ai nevoie de un prieten, asta nu înseamnă că el poate fi de găsit...

Nu! Pentru că în așa dorință se adună toate nevoile sufletești ale insului care mă aflu, iar în consecință așa om (e vorba de amintitul prieten visat) nu există.

Plus că dacă, prin absurd, ar apărea, nenorocita-mi fire ar face praf lucrurile!

.

Pentru atenuarea frumoaselor vorbe de mai sus, adaug un clip cu liniștitoare lanuri de rapiță...

.

PS

Apropo de fire (cea proastă).

Avusei la un moment un profesor de psihologie. Și care afirma lucruri interesante (dintre care nu puține apreciez și astăzi).

La un moment dat am dat de dînsul în parcul Titan. Era un alt domn și mi s-a părut (foarte probabil am avut dreptate) că nu mă bagă suficient în seamă.

Ca urmare, i-am păstrat o oftică, precum orice om care vrea prea mult de la viață, și de la oameni.

Asta se întîmpla acum vreo zece ani...

.

Deunăzi, l-am văzut în stația metrou Piața Victoriei.

Cam tras la față, și nebărbierit.

Dincolo de o satisfacție nu chiar avuabilă în public, m-am întrebat ce s-a ales de sfaturile ce da, privind comportamentul în viață... De conferințele pe acest subiect. De doctoratul în psihologie...

.

Cum de mă rabdă pămîntu'?

.

UN INS POZITIV m-ar putea consola aici, că avem calități pe măsura defectelor...” 

 

„ION COMAN. Născut la 6 decembrie 1920 în oraşul Brăila, a locuit în Bucureşti în perioada 1927—1945, după aceea s-a stabilit definitiv în oraşul Braşov, „mai aproape de munte". La 16 ani a urcat pe muntele Postăvarul. La 19 ani, avînd că „îndrumător" Buletinul Clubului Alpin Român, a făcut primul rapel pe zidul casei, după o fotografie din buletin, apoi a suit, „folosind un capăt de sfoară şi două cîrlige", mergînd singur, Ţancul Uriaşului din Valea Seacă a Caraimanului, Vîrful şi Creasta Picătura, Colţul Gălbenelelor, Hornul Ascuns şi altele. Atunci s-a asigurat în primele pitoane. În 1939 a
urmat şcoala de tehnică modernă de căţărătură la refugiul Coştila, organizată de Clubul alpin român. În 1940 a realizat primele premiere, iar de atunci încoace, încă vreo treizeci. Pe lîngă „leagănul căţărăturii româneşti", abruptul Coştilei, pe care-l cunoaşte foarte bine, a mai îndrăgit şi alte zone: Valea Mălăeşti, pereţii din Guţanul, Padina lui Călineţ, Ciucaşul. În paralel cu practicarea alpinismului, Ion Coman s-a ocupat de cercetarea unor peşteri, a făcut vînătoare subacvatică, a schiat. A fost însoţit pretutindeni de soţia lui, Anca, tovarăş în traversările de iarnă, pe schiuri, a masivelor Iezer, Păpuşa— Piatra Craiuiui, Munţii Făgăraşului, Munţii Rodnei etc. Tot împreună s-au căţărat în coardă la premiera Hornului Adînc, în Muchea Roşie. Ea l-a însoţit în Turcia, urcînd pe Erciyes (pînă la 3 700 metri).
Tabelul cu o parte din premierele realizate de Ion Coman, tabel ce ar putea, eventual, constitui un model de întocmire, pe masive şi grupe de munţi, a unui nomenclator cu toate premierele, de vară şi de iarnă, de la început şi pînă în zilele noastre, este anexat la sfîrşitul cărţii.
Dincolo de multitudinea premierelor efectuate, Ion Coman s-a manifestat ca un mare şi
statornic propagandist al ideii şi al practicii alpinismului. Încă din 1946, îndată ce s-a stabilit la Braşov, a început propaganda prin conferinţe, a organizat o şcoală de alpinism la Cabana Ascunsă şi una pe stîncile din curtea liceului de muzică din Braşov, a condus numeroase ascensiuni colective, iar în 1968-1975 s-a ocupat de Cercul de turism al şcolii generale nr. 15 din localitate. A fost membru în comitetul F.R.T.A. şi al Comisiei de alpinism a judeţului Braşov, arbitru şi conducător al alpiniadelor de iarnă în Retezat. A scris cărţi prin intermediul cărora şi-a exprimat dragostea pentru munte, invitînd, totodată, şi pe cititori să-i urmeze exemplu: Am îndrăgit munţii — 1963; Alpinism, Odinioară şi azi — 1969; Excursie pe acoperişul lumii — 1974; Spre înălţimile înzăpezite ale Orientului — 1975; Aventura H '75— 1977.
Această ultimă carte a fost retipărită în 1980 în limba maghiară, sub titlul Hindukuş 75
expedicio. În afara acestor cărţi, el este autorul unui manual de alpinism, intitulat chiar: Mic manual de alpinism (1950).
Dintre ascensiunile peste hotare ale lui Ion Coman menţionăm: în 1969, la 49 de ani, că
reprezentant al R.S.R. la o expediţie sovietică jubiliară în Pamir, cu Mircea Mihăilescu — secretarul general al F.R.T.A. - a urcat Vîrful Lenin (7 134 metri); 1970 — a organizat prima expediţie braşoveană, cu scop alpin şi cultural, străbătînd un mare circuit în Turcia, unde a suit vîrful cel mai înalt din centrul Anatoliei (împreună cu Valentin Garner), şi anume Erciyes (3 910 metri) cu peretele său de gheaţă; 1972 — a străbătut, cu două maşini Dacia 1100, un alt mare circuit în Turcia şi Iran, a
trecut peste Munţii Alborz, la Marea Caspică, peste Munţii Bathiariei la Golful Persic, a urcat (cu Anton Demeter) cel mai înalt vîrf din Iran, Demavand (5 671 metri); în 1975 a organizat altă expediţie braşoveană pînă în nordul Afganistanului. Acolo a escaladat Kohe Bandaka (6 843 metri) (Ion Coman, Valentin Garner, Z. Kovacs şi Anton Demeter). După fiecare expediţie a ţinut conferinţe cu proiecţii de diapozitive în diverse oraşe din ţară. A mers pe munţi şi în Triglav, Pirin, Tatra şi a efectuat trasee de căţărătură ca: peretele nordic din Malioviţa—Bulgaria, Zabikon şi Bostrendi—Tatra cehă, Stanislavka Droga din Mnich-Tatra poloneză etc. Pentru meritele lui în propagarea alpinismului şi pentru cele înfăptuite i s-a acordat în februarie 1982 titlul de maestru al sportului la alpinism.”

(N. Baticu, R. Țițeica, „Pe crestele Carpaților”)

**

 

FAC CE FAC și mă lovesc de fratele Mititeanu...:

La final cere părerea, dar neexistînd rubrică de comentarii - nu ai unde să ți-o expui.
În prealabil, și Ion Coman - ca totul omul normal - era pus pe povești. Contrazise de faptul că trasee grele precum Fisurile Centrale (Peretele Văii Albe) ori Bisericuța Mălăiești nu l-au interesat deloc-deloc la viața lui...

În paralel, observ scindarea din conduita/sufletul oricărui om normal. Pe de o parte-s flașnetele de servit publicului, pe de alta realitatea personală. Zic de ultima întrucît, în scrisorile către mine barim, nu am simțit dram de acele povești înalte.

Mititeanu, pentru a observa doar în fugă, e și el normal... mai exact, trecut fiind de o vîrstă, se plînge de cum stau lucrurile azi. Că diverși bătrîni, la vîrsta cînd umbla Ion Coman cu motocicleta prin țară, strîmbau din nas la fel (că nu mai e ca pe vremea lor, de la 1900 vara), nu-i dă prin cap...

Observ mai sus, din punct de vedere tehnic, și eterna altoire practicată de Mititeanu, cu personalități alpine... Aici paralela cu Messner, că și lui i-a murit un frate pe munte...

Dincolo de asta, oare către ce fel de oameni se îndreaptă zisele lui Coman, că nu e interesat de performanțe șcl? Păi, către inși cărora le sînt strugurii acri.

Iar de aici pleacă dilema... Ce vreți , admiratori mulți dar departe de firea voastră reală, ori doi-trei sau deloc (dar fără a vă mai obosiți să-i gîdilați pe profani în creștet)?