Despre depresie, în scrisele montane românești

Face asemenea trimiteri, în cîte volume din branșă (cea montană) mi-au trecut sub ochi, doar Viorel Nicolaescu.

De pildă aici (la accidentul colegului Mircea Suciu, căzut în Vîlcelul Policandrului, la 10 iulie 1975):

Plănuisem să intrăm în Policandru [traseul din peretele omonim] . Brusc, absolut pe neașteptate, Mircea a alunecat pe una din brânele care duc spre traseu și s-a prăbușit circa 70-80 de metri, până aproape de fundul vâlcelului. Am lăsat imediat rucsacul cu materiale jos și am coborât, cât am putut de atent, pe plăcile și pernele de iarbă [...] 

Am alergat la vale pentru a chema salvamontul din Bușteni. După circa patru (!) ore a apărut o echipă Salvamont. Erau total neechipați, fără targă, fără măcar o trusă medicală. L-am cărat Pe bietul Mircea într-o pătură. Undeva pe la jumătatea drumului s-a stins din viață... Am trăit apoi o lună de depresie îngrozitoare, în care nu am putut face nimic. Starea mea psihică s-a agravat, iar după trei săptămâni am început să fac febră mare, să delirez, să am dureri de cap și de ceafă îngrozitoare. Am fost suspectat de meningită și internat la Colentina, secția de contagioși. Mi s-a făcut puncție lombară și tot felul de culturi, am fost atent examinat și, cu toate acestea,  diagnosticul a rămas neelucidat. Mi s-a spus mai tîrziu că în două rezerve alăturate  

au murit doi soldați care se prezentaseră la spital cu simptome asemănătoare. În final, profesorul Balș a declarat că am făcut, probabil, una din rarele meningoencefalite, echivalente cu ceea ce mai târziu s-a numit Ebola sau Marburg. Cazul meu a rămas neclarificat din punct de vedere medical; virgulă tot ce pot spune este că acea nefericită întâmplare și suferința care a urmat mi-au lăsat o mare durere în suflet, povara pierderii apăsându-mă ani de zile.” („Între două lumi”, p. 129)

Sau:

 „Cînd se trece brusc de la o situație socială și profesională relativ bună, la situația în care mă aflam eu [proaspăt emigrat în Statele Unite], evitarea depresiei este foarte dificilă. Aceasta a apărut și m-a învăluit treptate, cu totul, indiferent de cît de puternic eram.” (idem, p. 174)

Excepția se datorează pregătirii profesionale (medic internist) a lui V. Nicolaescu, obișnuit să spună hibelor corpului pe nume, dar probabil și nivelului său intelectual în general, capabil să conștientizeze și chiar să comunice altora fațete ale vieții.

Cele de mai sus, plus un anumit grad de îndrăzneală, de franchețe au făcut ca scrisele sale să fie mai ample, mai complexe decît ale altor autori montani autohtoni. Iar totodată să fie lipsite de clișee (vezi și PS).

În context, franchețea (civilizată!) a rîndurilor dlui Nicolaescu am mai întîlnit-o în „Amintirile unui alpinist”, de N. Baticu. (v. PS2)

PS1

Mi se pare totuși excesivă pornirea existentă -  inclusiv peste decenii, în momentul alcătuirii memoriilor - pe situația de care a avut parte în prima noapte ca emigrant, într-un cămin pentru refugiați  din Munchen:

„După emoțiile din tren și de la vamă, nu mi-a trebuit mult timp ca  să cad într-un somn adînc. A urmat apoi primul meu contact cu civilizația occidentală: puțin după miezul nopții am fost trezit brusc de doi indivizi, beți criță, care vorbeau germana, dar nu sunt sigur că erau nemți pentru că aveau un accent ciudat [...] A urmat un preludiu în toată regula și apoi o concretă acțiune homosexuală -  am rămas consternat, pur și simplu înmărmurit. Lăsînd la o parte că în viața mea nu mă mai confruntasem cu ceva atît de pervers și de nerușinat, dar felul brutal și neașteptat în care m-a lovit, a lăsat o pată de neșters pe memoria mea...” (p. 168)

Teoretic, pot fi suspectat aici de simpatii pentru ceea ce oripilase pe memorialist, dar o complexitate a minții asemănătoare cu a lui mă face să privesc dincolo de aparențe. Și văd acolo un clișeu, care mă conduce la ideea unde interdicții fixată cu mare violență, în copilărie.

Nu pot ști ce s-a întîmplat atunci, în fața cărei scene de viață a fost interiorizată acea opreliște, dar inevitabil îmi fuge gîndul la violența bunicului. V. Nicolaescu nu o pomenește în context sexual, însă paralela îmi este inevitabilă:

„Într-o zi, jucându-mă cu copiii din vecini, am vrut să le demonstrez cât sunt de agil și de îndrăzneț. Drept pentru care m-am cocoțat pe una din barele verticale apoi am început să mă deplasez târâș pe brațul orizontal situat chiar deasupra fântânii, m-am ridicat în picioare și am început să fac cumpăna. Din fericire s-a întâmplat că bunicul meu era prin apropiere și m-a zărit. Bineînțeles că inițial a înlemnit și nu a știut cum să reacționeze. Îi era teamă că dacă va începe să strige la mine mi-aș putea pierde echilibrul. De aceea virgulă a încercat să mă ia cu binișorul, bineînțeles promițându-mi că nimic nu se va întâmpla după ce mă dau jos. Am acceptat în cele din urmă să cobor și cu mare băgare de seamă am reușit să revin pe pământ. O dată a ajuns în siguranță , am încasat cea mai mare bătaie primită în copilărie și pe care n-am să o uit niciodată . Dintr-un anumit punct de vedere a fost binevenită, pentru că pe viitor m-am gândit mereu de două ori înainte de a pune în practica asemenea acrobații.” (p.19)

Sau:

„Performanțele mele hipice sau soldat de câteva ori cu niște papare serioase administrate de bunul meu bunic. Acestea aveau darul de a mă liniști, cel puțin pentru un timp. ” (p. 20)

 

PS2

Îmi reproșez eu singur că nu alătur celor doi autori de mai sus și pe Iosif Gheție, autor (alpin) mai mult decît interesant. Precizînd din start că mă însoțește un inevitabil subiectivism în așa apreciere, pe de o parte stilul autorului (altminteri intelectual-dezinvolt) mi se pare cam sec. În paralel, îi observ apetitul - fie și manifestat rar - pentru rînduri festive (cazul Introducerii la volumul „Munte și Alpinism [.] Între vis și realitate” - de care nu știu dacă a fost stabilit de autor, ori de cei de la editura unde a apărut)

„Stau în scobitura acoperită cu iarbă a unei creste ce se pierde în depărtare. Prin ochii semi-închişi văd alunecarea neîncetată a vălătucilor norilor într-o tăcere totală. Sunt singur şi totuşi mă simt înconjurat, ocrotit, legănat, mângâiat. Aş dori să pot întinde mii de braţe cu care să pot îmbrăţişa tot muntele, văile, pereţii, văzduhul, oamenii de pe pământ. Iubesc şi mă simt iubit. În vene şi în gând palpez eternitatea universului.

Această stare de visare, această comuniune misterioasă am încercat-o nu de puţine ori şi mai ales pe munte. Muntele, care înseamnă vârfuri ce domină infinitatea orizontului. Muntele, care ne supune efortului de a ajunge pe vârfuri, uneori pe cele mai inaccesibile drumuri sau trasee alpine. Muntele acoperit cu zăpadă şi gheaţă, elemente ce fură parte din strălucirea soarelui. Muntele, ce înseamnă tovărăşia unor prieteni sau parteneri de escaladă. Muntele, care te atrage şi-ţi oferă contextul unor poveşti extraordinare ale unor eroi, dându-ţi posibilitatea de a fi părtaş la nişte situaţii neobişnuite. Muntele, care e înfrăţit cu apa, cu cheile, cu lacul, cu marea. Muntele, căruia îi dedicăm tot timpul liber, timp pe care, de multe ori, îl smulgem, poate, familiei sau unei cariere profesionale la fel de provocatoare şi de atractivă. Muntele, care devine o doua casă a noastră, indiferent că este soare sau furtună.

Și totuşi, muntele, cu toată măreţia lui, este numai o parte a vieţii noastre. Este fundalul, refugiul, leagănul în care ne regăsim puterile, unde visăm şi trăim întâmplări ieşite din comun. Dincolo de el este viaţa socială a cărui produs suntem. Familia, în sânul căreia creştem protejaţi, ne dezvoltăm, ne pregătim, învăţăm, pentru ca în cele din urmă să ne luăm zborul. Tot acolo este şi partenerul cu care ne angajăm în escalada vieţii. Toată ţesătura de relaţii umane pe care o creăm când iubim şi suntem iubiţi. Este familia mutată în noul cuib şi grija cu care ne creştem puii, într-un ciclu care se repetă pe o altă spirală, mai sus, mai elevat dacă se poate. Puii în care sădim tot ce avem mai bun în noi. Printre multe altele, dragostea pentru natură, pentru munte.

Dincolo de munte e locul în lume pe care-l căutam şi, dacă avem noroc, îl şi găsim. Locul unde putem să ne folosim talentele, curiozitatea, cunoştinţele acumulate, pasiunea, imaginaţia. Putem ajuta, produce, crea. Acolo sunt ocupaţia, cariera profesională sau locul de muncă în care ne petrecem cea mai mare parte a vieţii noastre active. Este suma călătoriilor noastre, atât în lumea reală, cât şi în cea imaginară. Acolo ne bucurăm de frumuseţea acestui pământ şi a celor ce îl populează. Este colecţia de pasiuni şi de plăceri acumulate ca urmare a descoperirii creaţiilor artistice, în toate formele şi varietatea lor: literatură, poezie, muzică, arte plastice, istorie, teatru. Este plăcerea oferită de practicarea oricărei forme de activitate fizică, sportivă, de joc în echipă sau individual - ciclism, înot, patinaj, schi - ba chiar şi de cea resimţită după o simplă plimbare în compania propriilor gânduri şi, de ce nu, obsesii. Participanţi şi consumatori. Este religia pe care o adoptăm sau pe care ne-o formăm pentru a înţelege minunea universului în care trăim şi murim. Umanitatea ei extraordinară.

Traiectoria mea sau, mai bine zis, a noastră, căci nu pot vorbi decât la plural, întrucât cea mai mare parte a vieţii mi-am petrecut-o alături de Vera, amândoi pornind să căutăm şi să descoperim lumea. Ambii am avut parte de aceleaşi succese şi nereuşite, am simţit aceleaşi bucurii şi satisfacţii. Ea a fost steluţa la care am vrut să mă întorc mereu, oricât de sus sau de departe eram. Pe munte sau în viaţă. Poveştile pe care vi le voi prezenta sunt, în bună parte, acţiuni alpine individuale sau colective ce au inclus un efort fizic la care n-aş fi vrut s-o supun, chiar dacă ea ar fi acceptat. În toate încercările prin care am trecut, am avut suportul ei moral. Escalade sau expediţii care, din fericire, se terminau toate cu venirea mea acasă. Dincolo de aceste acţiuni personale, avem în plus colecţia noastră comună de poveşti, cea a călătoriilor pe care le-am făcut împreună prin lume şi, mai ales, prin viaţă. Ele vor face însă subiectul altor două cărţi pe care sper să le scriu. Pentru Vera, pentru Andrei, pentru nepoatele noastre, pentru toţi prietenii noştri, colegi de şcoală, de club, de facultate. Pentru toţi cei care sunt dispuşi să le citească, să asculte, să viseze, să-şi imagineze.”

Cele de mai sus sună frumos, nu spun nu, însă clișeele de mai sus, acceptate în camera sufletului personal, îndepărtează de acolo un volum similar de naturalețe.

În context, Viorel Nicolaescu nu simte nevoia unui asemenea Credo...

Cele de mai sus se află strict opinia mea. Și care îi trece nu o dată strada, pe ceilalți.

Monumentul lui Emilian Cristea de la Oești-Argeș, și nu numai

Am mai umblat pe Transfăgărășan (partea lui răgățeană), dar, insuficient de atent, nu am remarcat existența localității O[i]ești, unde citisem că montaniardul Emilian Cristea (1915-1982) a avut accidentul care i-a curmat viața.

Abia acum (august 2026) i-am remarcat plăcuța rutieră, neizbutind însă o poză onorabilă.

 

Întrucît se redactează curent că el se afla pe Transfăgărășan în acel funest moment...

„A murit în 12 noiembrie 1982 lovit de un camion la Oești, în apropiere de Curtea de Argeș, pe când cobora cu bicicleta de la Bâlea. ”

... am trăit - în ignoranța-mi - sentimentul că pe cine știe ce serpentine a avut loc nenorocirea, dar am descoperit acum că e o localitate aproape de cîmpie. Și unde, inevitabil, m-am întrebat acum care vor fi fost circumstanțele accidentului. Iar totodată, cum a ajuns Cristea să aibă fatala coliziune, cu vehiculul greu în cauză.

Cum cei care au lansat informația nu vituperează la adresa acelui vehicul greu (doar umblă la inimă cu ideea a fost lovit), iau în calcul să fi fost la mijloc și o neatenție a lui EC...

Aș mai remarca faptul că a apărut (foarte probabil post1989) o cruce, pe monumentul ridicat pare-se de vînătorii de munte din zonă, lui Cristea. Aici e un pic amuzant faptul că E. Cristea era ateu (și a fost incinerat). 

Foto, mai jos: ClimbingRomania:

La data ultimei fotografii, nu exista crucea.

În paralel, remarc joaca de-a vorbele: „Eminent dascăl și părinte al alpiniștilor”... Adică toți.

La o adică, cine nu jonglează cu vorbele, avînd de-a dreptul în sînge (via educație școlară, încurajată de părinți) asemenea procedeu? Și care voiește să facă plăcere altora, demers din care are de cîștigat și acel orator.

În context dau de această scrisoare a lui Ion Coman către Walter Kargel:

„Dragă Walter, Ne vedem rareori, dar gândurile noastre se întâlnesc pe munte. Suntem prieteni, pentru că realizările noastre ne bucură pe amândoi. Am îndrăgit munții, avem ce povesti și putem scrie cu pasiune pentru cei care ne înțeleg sau pot să ne înțeleagă. Prea puțini se străduiesc să mânuiască la fel de bine creionul, ca ciocanul. Cât de săraci sunt cei care urcă mai bine ca noi, dar simt mai puțin. Să-i ajutăm să iubească munții. I. Coman, 22 – XII – 1963…”

Același:

„Dragă Dle Dr. Mititeanu (+ salutări Dlui Vl. Crăciun) …Vă mulțumesc pentru aprecierile Dv., le înregistrez cu mult calm și modestie, însă cu multă bucurie. Acestea, ca și altele în ultimii ani, compensează ceea ce alpinismul „oficial” nu poate oferi. Am fost și rămân alpinist amator, și scriitor prin bunăvoință. Am încercat totdeauna să-mi împart timpul liber între familie și pasiunea mea, de aceea nu am făcut câte mi-ar fi plăcut. Am încercat să aștern pe hârtie ceea ce simți și trăiești pe munte, dar te asigur că pretinde foarte multă muncă de finisare. Am încercat să urnesc inițiative sau cel puțin să creez o atmosferă favorabilă expedițiilor românești, deoarece cred în talentul și hotărârea alpiniștilor români. I. Coman”.

Cam rapidă trecerea de la sărăcia întru simțire a confraților simțind mai puțin, la elogiile de mai sus...

 
Pe firul aceleiași ape (al căutării net ce aduce multiple idei), dau acolo și de această afirmație, a lui Mihai Ogrinji:

„La categoria noutăți putem situa și… omisiunile [din cartea „Am îndrăgit munții”]. Este vorba, mai exact, de unele pasaje, vizibil străine în corpul cărții, prin care se plătea vamă ideologică în acei cumpliți ani. Problema se discutată și astăzi. Probabil, sunt destui cei care scarmănă cu fervoare acest „compromis”. E foarte bine! Ce era de preferat: să fie refuzate acele mici „tămâieri”, specifice epocii comuniste, și „Am îndrăgit munții” să nu fie tipărită? Opțiunea autorului a fost mai mult decât salutară! Din nefericire, nu exista, pentru o carte cu adevărat valoroasă, decât soluția acestei concesii…

De data asta, noi am suprimat „impuritățile” fără a semnala gestul, în paginile respective, prin diverse semne specifice operațiunii. O vorbă veche spune, mai ales în rândul linotipiștilor și paginatorilor de odinioară – ce-a mai dat tehnologia peste noi… -, că „ce se tai nu se fluieră”. Și nici nu provoacă dureri! Am mai eliminat, tacit, și alte mici inadvertențe. Iar Dinu Mititeanu, prin câteva note de subsol, a adus și el o serie de lămuriri extrem de utile. Până și blândul Homer mai ațipea uneori…”

 

Nu vă lăsați derutați de formula „de data asta”. Nici în alte situații, de pildă într-un extras din cartea „Pe crestele Carpaților” (1984), despre Emilian Cristea, Ogrinji nu a lăsat vreun semn, că îndepărtează un pasaj incomod...

...De ce e incomod? Pentru că publicul domniei sale este unul frunză în vînt. Iar implicit gîndind extremist. Adică poate elogia din greu pe careva, dar pica iute în iritare, dacă îi arăți ce perii (comunismului) trăgea I. Coman, în ediția inițială a volumului ”Am îndrăgit munții”.

Că veni vorba, în scrisori trimise subsemnatului pe la 1985, I.C. critica unele pase oportuniste ale lui N. Baticu, uitînd că și el se pretase la așa ceva...

Să-mi fie neapărat răutăți cele de mai sus (deși aștept să mi se precizeze unde mint, în ele!)? Poate. Dar cineve trebuie să puncteze, asemenea detalii.

PS
Privesc extrasul de pe coperta IV...:

Și privind citatul reprodus, pe coperta IV a cărții lui I. Coman (2017)...

Se jenau mult, acei hămesiți lupi, de pînza ce-i despărțea de suculentele trupuri omenești?

Liceul Matei Basarab din București

Liceul Matei Basarab din București este locul unde s-a format, în bună parte, pleiada de iubitori ai muntelui interbelici, care va forma Asociația Excursioniștilor Români (1928), iar apoi Clubul Alpin Român (1934).

Știam despre această pepinieră din informațiile oferite de Niculae Baticu și Radu Țițeica în volumul „Pe crestele Carpaților” (1984), dar mai ales din relatările unui asemenea matein, și anume Alexandru (Lică) Ionescu.

Ca atmosferă generală...:

„Vă descriu un așa-zis turism făcut înainte de 1916. 

În liceul Matei Basarab exista o Societate de gimnastică, atletism, rugby, fotbal și excursii („Apărătorii Patriei”), formată din câțiva profesori, elevi și condusă tehnic de profesorul Teodor Georgescu. Această societate sportive participa în fiecare an la serbările de gimnastică ale tuturor societăților de gimnastică din întreaga țară, ce se țineau în câte un oraș din țară. Așa în 1913 Societatea de gimnastică a participat la serbarea Federației de gimnastică de la Târgoviște și cu această ocazie a organizat și luat în excursie și un număr mare de elevi ai liceului și în afară de vizitarea Târgoviștei cu monumentele lui istorice, s-a mers pe jos și în monumentele lui istorice s-a mers cu trenul la Pietroșița și Moroieni pe firul Ialomiței. Tot astfel în 1916 și tot la o serbare a federației de gimnastică s-a mers la Bârlad. 

Trebuie însă să vă vorbesc de o excursie propriu-zis de masă făcută de liceul Matei Basarab și condusă de profesorul Teodor Georgescu, în anul 1915, la care au luat parte mulți profesori, echipa de gimnastică, orchestra liceului și cercul cultural (artistic), cam 200 de persoane. Această excursie s-a făcut pe traseul Călărași-Silistra-Turtucaia-Oltenița, cu trenul, cu vaporul și pe jos, în jurul acestor localități. Așa la Silistra s-a mers pe jos în localitatea Ostrov, apoi s-a suit pe dealurile din jurul Silistrei la cetățile Arap-Tapia și Medgidi Tapia, de unde se vede Bărăganul în toate măreția lui, până chiar la Ciulnița. La Turtucaia s-a ajuns cu vaporul pe Dunăre și s-a suit pe dealurile de la Turtucaia, de unde se vede în toată splendoarea firul Dunării, ca panglică, și se zărește cu ochiul liber Bucureștiul. Chiar astăzi o astfel de excursie nu ar fi ușor de făcut, cu un așa număr mare de participanți.” 

... cît și strict legată de munte:

„Personalitatea profesorului Teodor Georgescu, care s-a adaptat timpurilor noi, care se impuneau, în practicarea educației fizice, prin practicarea fotbalului, rugby, atletism turism masă etc etc. El s-a rupt de mentalitatea vechilor profesori de educație fizică, ce admiteau practicarea unui singur sport, OINA. El s-a lăsat influențat de mari sportivi ca Tane Săvulescu, Drăghici, Petre Sonda, Nae Dimitriu, Paul Nedelcovici, Octav Luchide, Nae Secăreanu (Basu), Ionescu Alexandru – Lică, Ionel Săvescu și alții. El a deschis larg porțile liceului «Matei Basarab» pentru practicarea noilor discipline sportive și turismului. El a fost primul care a organizat și mers în pas cu sute de elevi în excursii în munți, și a sprijinit grupele de elevi care suiau munții.”

Dintre acei elevi, au existat cîțiva care, ajutați de existența hărții abruptului Bucegilor (autor Radu Țițeica, 1927-28), au întreprins ture dificile în abruptul Bucegilor, o perseverentă activitate în acest sens depunînd Nae Dimitriu. Acesta înființează Gruparea Alpină, iar apoi Clubul Alpin Român, care se va dovedi cea mai importantă asociație de profil, pînă la desființarea asociațiilor montane de către regimul comunist în 1948. În paralel Dimitriu a nășit o valoroasă publicație, Bucetinul Alpin, pentru ca după război să fie coautor (alături de Emilian Cristea) a valoroarei prime monografii a Bucegilor.

Este de spus că, prin eforturile unor veterani, Clubul Alpin Român a fost printre puținele asociații interbelice care și-au reluat activitatea după 1989. Iar el ființează și azi.

A fost mai sus o introducere, la subiectul postării mele...

Deși m-am ocupat cu oarece entuziasm, cu inimă) de istoria mersului pe munte la noi, nu m-am interesat prea mult de liceul Matei Basarab. Aceasta întrucît mintea mi-a jucat o festă...

S-a întâmplat să fiu dus la o grădiniță pe Calea Călărașilor, nu departe de locul în care din aceasta se defăcea strada Matei Basarab. Cum între grădinița mea și ultima arteră exista un stabiliment școlar, ce părea destul de important, după ce am lecturat izvoarele menționate în debutul postării, am socotit că acela va fi fost Liceul „Matei Basarab”.
Apoi, mutîndu-mă cu familia (la vîrsta de cinci ani) în alt cartier, nu am mai ajuns să bat acele locuri... Și care au constituit și ele, asemenea altor zone bucureștene, obiectul amplelor demolări din anii '80.

Implicit, după ce am devenit interesat de istoria alpină, am considerat că nu mai am în ce locuri să pășesc, lăsînd imaginația să alerge că pe acolo vor fi trecut siluetele unor Nae Dimitriu, Cristache Dedula, Lică Ionescu, ori ale profesorilor lor.

Linia prelungă roșie reprezintă traiectul de altădată al părții vestice din strada M. Basarab, pe care se afla instituția școlară pe care am confundat-o cu LMB...

Ieșit însă în seara aceasta cu bicicleta prin urbe, într-un puseu de nostalgie pentru cartierul în care m-am născut (din jurul străzii Mămulari, zona fostei biserici Sfînta Vineri), m-am abătut întîmplător pe strada Matei Basarab (cu un parcurs un pic schimbat, mai exact pleacă de la intersecția Călărașilor cu Bd. Hristo Botev), unde, nu departe de intersecția acesteia cu străzile Mircea Vodă și Clucerul Udriște, am descoperit liceul omonim!
Și nu vreo clădire nouă, ci aceea de altădată!

Condițiile locului fac să nu aIbă vreo monumentalitate deosebită, cum posedă liceele Mihai Viteazul, Iulia Hașdeu sau I.L. Caragiale, dar am fost foarte încîntat de descoperire (una strict personală, firește).

 

Deși inițial părea o clădire banală, inclusiv ca dimensiuni (aparente), am descoperit însă că stabilimentul se prelungește transversal, odată cu depărtarea de strada ononimă, beneficiind totodată de o clădire secundară, iar totodată de un amplu teren de sport. Va fi acela unde profesorul Georgescu își scotea elevii, în orele de educație fizică...

Este de spus că doi foști mateini - Nae Dimitriu în publicații, respectiv Cristache Dedula  în discuțiile cu subsemnatul - nu pomenesc de Tudor Georgescu...

Probabil la mijloc să fie încîntarea acelor tineri că au scăpat de sub tutela adulților. În paralel, Lică Ionescu va fi fost dornic să se rămînă pe orbita unui personaj patern, cum i-a fost cazul cu avocatul Cesar Pascu, cel care a asigurat într-o vreme un sediu gratuit pentru Asociația Excursioniștilor Români. 

 

Aleea către terenul de sport , ce separă totodată de o clădire secundară:

Continuarea străzii M. Basarab, către vest...

... respectiv est: 

PS

Istoricul oficial al liceului îl pomenește între dascăli, la disciplina Sport, și pe Theodor Georgescu.

Spicuiri poate interesante, din pomenitul Istoric:

„Deschiderea oficială a cursurilor Gimnaziului “Matei Basarab” a avut loc la 3 noiembrie 1860, în casele lui Ioan Urlăţeanu din Calea Craiovei (Rahova), urmând ca în anul 1865, în baza Legii instrucţiunii publice votate în anul 1864, să devină al doilea liceu din capitala ţării, după Colegiul “Sfântul Sava”.

Până-n 1884, cursurile Liceului “Matei Basarab“ s-au desfăşurat în mai multe clădiri aparţinând proprietarilor Ioan Urlăţeanu şi Tomiţa Atanasovici, precum şi în încăperile din curtea bisericii Sf. Apostol. La îndemnul lui Spiru Haret, Ministerul Instrucţiunii Publice a cumpărat de la moştenitorii lui August Treboniu Laurian locul şi clădirea destinată a adăposti Liceul şi internatul „Matei Basarab” în mahalaua Lucaci –  Mircea Vodă.

Din septembrie 1885, Liceul „Matei Basarab“ s-a mutat în clădirea formată iniţial din 4 săli la parter şi 4 săli la etaj (ce constituie azi partea centrală a construcţiei), extinsă apoi prin construirea a două aripi: una spre strada Labirint, alta pe strada Matei Basarab. Dotat cu mijloace didactice necesare desfăşurării unui învăţământ modern, Liceul „Matei Basarab“ s-a afirmat prin rezultatele obţinute în domeniul instrucţiei şi educaţiei.

Creşterea populaţiei şcolare a permis, prin desprinderea de liceu, înfiinţarea a încă două gimnazii de sine stătătoare: „Cantemir – Vodă” – 1878; „Gheorghe Şincai” – 1892.

În 1888, cu ocazia sărbătoririi patronului liceului, s-a dezvelit bustul voievodului Matei Basarab care se află şi astăzi în faţa liceului. În perioada interbelică, s-au desfăşurat ample lucrări de transformare şi modernizare. S-au construit:  etajul al II- lea, o nouă aripă – secretariat, cabinet directori, sala de festivităţi şi sala de sport. Sala de festivităţi a fost construită în perioada 1923 – 1928...”

 

 Nae Dimitriu (în centrul grupului):

 Cristache Dedula:  

PS2
M-a suprins (plăcut!) tonul civilizat al postărilor de pe acest grup, de foști elevi ai amintitului liceu...:

 

Chefuri

Acolo aș vrea să mi rămână cenușa. La nivelul brâului lui Rafail, mai exact. La doi pași de Valea Spălăturii...

Sună nasol ce zic dar de unde lucru este sănătos să te ocupi din timp.

Urmează să văd și cui las butelia...

Deși nu e frumos ce spun, sunt an bun de când pornesc la munte cu gândul că se poate și să nu mă mai întorc, de acolo...

Stînga-mprejur (întrucîtva)

Un material de munte reproduce, cu prezentarea aferentă, Decalogul lui Luis Trenker...

Pentru că de altceva nu sînt bun, îmi sare urgent țandăra:

„Materialul mi se pare un pic neserios, ca să nu spun de a dreptul că pune o haină de principii peste omenească agresivitate.Trec că aici peste faptul că la sfaturi nu ne întrece nimeni...
Dacă, presupunând, mă interesează recordurile pe munte, aia e treaba mea, nu a acelui autor. Iar eu nespunându-i dumnealui, în paralel, ce să facă prin viață.
  
"Caută-i sufletul"
Este aici o banală vorbă mare. Și căreia nimic nu îi pică mai prost (ori celui care o vântură), decât să întrebi, candid, cum vine aia sufletul muntelui, iar totodată cum poate fi găsit el.
Etc.”

Etc.-ul final semnalizează că ar fi de subliniat și alte afirmații, de acolo. De pildă, că acel Decalog este tooot reprodus (în epoca libertății de după 1989), deși el a apărut cînd era străbunica fată, iar implicit se vor fi schimbat multe sub soare, în ale muntelui, de atunci.

Ca Balanță ce mă aflu, merg însă curînd, în extrema opusă....

Pe de o parte, realizez că o categorie umană are nevoie de așa ceva, de atari texte demodate (pentru unul ca mine). Mai exact nu se înghesuie, să preia ceva mai nou. Să zicem un Messner. La prima vedere, este o inadecvare (la o adică, eu însumi rezonez preponderent cu montaniarzi interbelici). Dar se pare că marea masă - și nu doar la nivel de munte - așa arată. E cea doritoare de tradiții, care sînt tot chestii de demult. Mai exact lucrurile să stea în loc pe acel gen de trecut, în care majoritatea se simte bine.

La ce strîmb eu din nas, din amintitul text, respectivii se simt bine. Dacă mie sfaturile îmi pică prost (asta, probabil, pentru că nu mi se permite acolo să dau și eu sfaturi acelui ins - care, om fiind, i-ar pica prost așa schimb), aceia au nevoie de așa ceva, căci își doresc poziția supusului, care presupune și un mai puternic ce te protejează. Nu e vina lor, că eu nu m-am simțit protejat, în atare poziție...

Aceiași, nu au nevoie să umble în dedesubtul vorbelor mari. Asta, pentru că le face bine la suflet, iar prin urmare nu și-au dezvoltat instrumentele pentru a o face. În același timp, ar strica și dispoziția Protectorului, cu toții dobîndind - pe aripile vorbei mari - o stare cvasiparadisiacă, iar asta foarte iute.

Proiecția în București a filmului „Hoinar prin munți” (III)

(urmare de aici)

În acest (al treilea) episod îmi îndrept atenția asupra cuplului Mititeanu.

Din start aș puncta că, anterior, îmi păruse că d. Dinu nu mai pomenește, de cîțiva ani, de simpatia dumnealui Cuxi Șerban, despre care bătuse toba pe toate tonurile, decenii la rînd. Am crezut că mi s-a părut mie, a fi abandonat subiectul, dar în filmul „Hoinari prin munți” nu-l pomenește niciodată, pe pupilul său de altădată.

Îndrăznesc să cred aici că materialul meu pe respectivul subiect l-a convins că nu o mai poate ține gaia-mațul cu el, ca pînă acum. Asta, pentru că va fi citit în diverși ochi (inevitabil, ai unor apropiați) că aceia nu consideră argumentele mele drept minciuni, răutăți etc.

În acest context, Mititeanu lasă amorul de sine prin intermediari (asta fusese mitul lui Cuxi) și purcede la unul direct.

Pe față.

Pentru sine, că ce mare, deosebit etc. este.

Noua campanie îi este utilă și pentru a-i estompa din angoasele inevitabilului deznodămînt, privitor la noi toți, dar mai ales la octogenari.

Nu o face precum mulți alți cogeneri, obișnuindu-se cu situația, ci fuge înainte ca de obicei. Mai exact prin cultul pe care începe a și-l confecționa.

Stau și mă întreb, fie și ateu aflîndu-mă, cît din situație este legată de faptul că Mititeanu nu pomenește niciodată de Dumnezeu. Nu m-ar mira să considere (la nivel inconștient-metaforic) un Dumnezeu al existenței sale.

În legătură cu tehnica mea de explorare (în ceea ce privește subiectul de față), reproduc următoarele:

„Zicala/anecdota „Dă-mi un singur oscior ca să pot reconstitui dobitocul” este o glumă plină de duh inspirată din paleontologie. Aceasta se referă la faptul că o minte isteață poate deduce întregul adevăr dintr-o singură dovadă mică și aparent neînsemnată. 

Iată cum funcționează logica din spatele ei:

- Regula științifică: Oamenii de știință pot reconstitui scheletul unui animal preistoric uriaș pornind de la o singură fosilă (cum ar fi un os). [1]
- Analogie simplă: Dacă vezi urma unei labe uriașe în noroi, nu trebuie să vezi ursul ca să știi că a trecut pe acolo.

- Morala în viața reală: Un detaliu banal (un singur „oscior”) este suficient pentru ca un om inteligent să descopere o minciună sau un plan ascuns...” (AI)

Anecdota respectivă privea, barim în varianta de care am eu cunoștință, pe Istrate Micescu.

Cultul lui Mititeanu (la care pun umărul realizatori și public) se bazează pe cîteva elemente. Trei la număr, la o apreciere fugară.
Și anume - într-o enumerare aleatorie - cariera montană a celui în cauză (în principal volumul ei, căci D.M. nu are performanțe alpine, în sine), apoi longevitatea sa, ce-i permite a umbla pe munte la o etate înaintată, iar finalmente prezența în preajmă a soției, Marilena Mititeanu.

În ce privește acțiunile montane ale lui Mititeanu, un rol esențial, de tipul picăturii chinezești, au avut-o postările sale pe net, inițial pe scene  gen Alpinet.org, apoi pe blogul personal, iar ulterior pe Facebook.

Iar dumnealui umblînd, indiscutabil, mult pe munte.

În ce privește longevitatea, ea uimește/fascinează o categorie umană care se îndoiește de un lung parcurs al existenței proprii, iar prin urmare caută în zisele, gesturile lui D. Mititeanu secretul care i-ar permite să avanseze ceva mai destinsă prin existență.

Despre alte dedesubturi ale fanilor dlui Mititeanu am pomenit în episodul anterior, lista putînd fi altminteri extinsă.

Și ajungem la relația cu soția, de care lume multă șade mută de admirație.

Eu din start văd acolo un caz de gerontofilie.

Definiția clasică a acesteia, mai exact a respectivei atracții, cuprinde și ideea de sexualitate. Nu pot ști cum au stat lucrurile în cazul tinerei Marilena Clenciu, cert este că dînsa, la etatea de 25 ani și ulterior, a lăsat baltă interesul nu doar pentru bărbații de vîrsta ei, dar și pentru un mariaj care să dea curs la ceea ce se numește - social, dar și biologic -  rostul femeii.

Nu fac ceva condamnabil din asta. Doar privesc la izvoarele situației. Mai exact la ce fel de familie i-a semănat embrionul situației ulterioare.

În opinia mea, interesul celei în cauză pentru cel ce-i va deveni soț decurge dintr-o pornire sentimentală (nu ca în romanele roze!) pentru propriul tată. Mai exact  a văzut în el un sprijin extrem de important, în existența ei. Foarte probabil, va fi fost un tată cu probleme de sănătate, dar de încredere, și care avea să se prăpădească, lăsînd tinerei un dor arzător pentru așa relație.

Va fi găsit necesară respectiva aplecare și împinsă de situația cu celălalt părinte (mama), situată foarte probabil la antipod.

Dacă tatăl îmi lasă impresia a fi fost o persoană întrucîtva suferindă, Marilena îmi pare a fi stat ulterior în așteptarea unei forme idealizate, a tatălui ei. Mai exact un reazim masculin puternic, sigur pe sine. Asta, cu tot riscul ce presupune relația cu acel tip uman.

Pentru el, odată întîlnit, Marlene lasă baltă totul, acceptînd să-l secundeze cu totul, în obsesia ce avea / are Dinu pentru munte.

Iar de aici, se impune o privire către acesta (fie și pe principiul amintitului oscior...).

Nu am răsfoit prea mult amintirile lui D. Mititeanu, însă rețin că, în copilărie (și în lipsa tatălui, mort în război, ca mobilizat pe loc), a dat credit substituților paternali, și anume unchiul și bunicul. Inși siguri pe ei în opinii, iar în același timp nutrind oarece dispreț față de femei. De pildă față de mama lui D.M., de ale cărei porniri mistice se amuzau.

De ce nu și-au luat neveste mai destupate, mai puternice pot doar bănui, și anume că acelea s-ar fi lăsat mai greu întoarse pe degete...

Nu știu din ce motiv, într-o primă fază a vieții lui amoroase, Mititeanu preferă doamnele mai coapte. E cazul gazdei sale din studenție. Trendul e vizibil și în relația cu mama lui Cuxi, chit că nu e obligatoriu să fi avut relații trupești cu ea. Dar îi este vreme îndelungată în preajmă. Va fi fost și femeia ideală, aceasta pentru că era puternică (cît să își pună soțul sub papuc), dar și de viță nobilă (în raport cu standardele locului). Ce e drept, nu pînă să abandoneze căutarea genului feminin potrivit sieși.

Mititeanu, în toată existența lui, vădește (pe cît îi este permis de alții, firește) spirit dictatorial... 

Deduc așa ceva și formulări precum „Măria Sa Muntele” ori „Trupul trebuie să fie sclavul sufletului”, cu sancțiuni asupra celui ce nu acceptă supunerea (vezi scena cu studenții săi de la „Garderobă”, pe Munticelul, la întîlnirea cu N. Baticu).

O face inclusiv căutînd, la vremea burlăciei, o femeie care să-l urmeze pe munte. Se pare că o găsește, în persoana lui Elis. Foarte probabil însă, aceasta este acaparat apoi de casă, mai ales după apariția unui copil.

La un moment dat, ea se prăpădește. De cancer. Și legat de care aș lua în calcul și problemele sufletești (neputință de a  exprima, datorită cuiva care îți interzice asta ori măcar nu îți dă atenție), ce trimit la așa ceva.

Ajuns în preajma a 60 ani, contrar așteptările unuia ca mine, Mititeanu nu doar că își menține exigențele în relația cu femeile, dar o dată ivită Marilena, nu mai cade cu ea în abaterea de a avea un copil. O are doar pe munte. Iar totodată ea cîntîndu-i în strună.

E interesant cum Marilena socotește - drept trăsătură de căpătîi a ei -smerenia. Pomenește de ea el puțin de două ori, în filmul „Hoinari prin munți”. Nu ajunge o persoană umilă (deduc de aici că în familia ei de origine dădea bine, să te recunoști - măcar verbal - așa ceva), dar nici nu iese din orbita soțului, cel cu trei decenii și jumătate mai vîrstnic.

Ca într-un banc, acela cu țiganul venit să concureze la concursul de înjurături...

(împiedicîndu-se de pragul camerei unde se afla juriul, blestemă la nesfîrșit bucata  de lemn, fiindu-i acordat premiul I. Iar candidatul întrebînd apoi, candid-umil: „Pot să încep [înjurăturile]?”)

... subiectul de mai sus poate fi extins (de pildă prin lectura textelor celor doi soți).

Aș da un ochi și spre realizatorul Cosmin Dumitrache. Din proiectul „Hoinar prin munți” are și el de cîștigat, ca notorietate, dar simt la el o simpatie pentru un bunic (în inevitabile condiții de trai dificil cu ceilalți), așa fruct fiind iute remarcat de Dinu Mititeanu, care și l-a înhămat la cultul său.

.

PS

Relația soților Mititeanu e de studiat și aplecarea lui Mititeanu de a semna (dacă nu de a înființa el de-a dreptul!) - pe la 2015-20 - exclusiv pe fila Fb a nevestei.

Meditațiuni

E bine ce l-am întâlnit pe Mihai Ogrinji zilele trecute, am dorit să revăd afirmațiile lui despre subsemnatul, făcute în postfața cărții "Hronicul munților Carpați".

Apoi privirea mi-a căzut pe volumul ce  rămăsese pe canapeaua sufrageriei.

Om cu paznic interior puternic, m am întrebat dacă nu cumva mă bag prea mult în sufletul omului (chit că acesta e răposat), dacă nu jonglez prea mult cu momente din viața lui, cu idei ale mele legate de dânsul. 

Poate.

Este probabil și un mod de a jungla cu persoana Tatălui. De care nu o dată, dacă nu ai fost alergat cu joarda în prealabil pentru așa ceva,  încerci să profiți.

Relaționînd, observ că nea Nae nu a avut vreun personaj din vremea lui (se înțelege că mai vârstnic), cu care să reacționeze similar. Pomenește el câte un Alexandru Steopoe, ori Peter Aschenbrenner, că era om de treabă, însă nu trece de acest stadiu.

Adică nu pare să fi suit pe cineva, în  postul de tată. Nu l am simțit nici să aibă modele (firește nu unele în fața cărora să cazi extaziat, ci unele cu care să rezonezi, fie și doar în parte).

Deduc de aici că în ciuda accidentelor pe care le am avut cu propriul meu tată, nea Baticu a evitat să încropească jocuri (posterioare existenței aceluia) legate de tatăl său. 

Deduc de aici, și cu riscul de a greși, relația celor doi a fost mai tensionată decât s-ar fi s ar fi putut bănui. 

La o adică, și în condițiile în care nea Baticu ține să spună despre E. Cristea (via Hedda Cristea) că nu a avut familie, nu a fost departe de o asemenea situație.

Nu scrie nicăieri despre părinții lui iar În discuțiile cu mine cel puțin a pomenit de tată o singură dată probabil, iar de mamă în cel mai bun caz fugar, in vizita care am făcut o cândva împreună, la viitorul său loc de veci (la "Izvorul nou").

Toate acestea mi au venit în minte și pe când stau acum în parcul Carol, aflat în preajma domiciliului său, pe unde se mai plimba dumnealui...

PS

Nea Baticu nu pomenește nimic nici de rudele femei ce foarte posibil  i-or fi ținut loc de mamă.

Spun foarte posibil întrucât el are totuși relații destinse cu femeile de pildă grupul Olgăi Geresh. Și după întoarcerea din închisoare va fi frecventat de tinere femei, care au găsit în el un îndrumător pe munte. Le am întâlnit la aniversările dumnealui în anii '80.

Oare cum mă voi simți Dincolo, când (caz fericit...) cineva jongla-va asemănător, cu persoana mea?

Probabil mi aș zice că mai bine așa, decât deloc...

PS

Din parcul Carol vin lipa-lipa pe strada Lânăriei. 

Pe aici, am ochii la diferite fleacuri din jur, În vreme ce în minte îmi șade la dospit episodul 3, din materialul ce dedic filmului "Hoinar prin munți".

Inițial mă miră faptul  că publicul cade lat, la ideea că Dinu Mititeanu și a dedicat în viața întreagă muntelui (pardon, Muntelui, dacă nu chiar Măria sa Muntele)

Cum mirarea e totuși semn de ignoranță, caut să descopăr ce anume îi dă gata pe aceia.

Pe de o parte, îmi spun că oratori precum mititeanu le sînt acelora șefi spiritual sau părinte idem, iar prin urmare trebuie aplaudat necondiționat.

Pe de alta, aceia îmi par să se agațe de ideea că gesturile respective,  ale magistrului (el părând să dețină cheia tuturor problemelor, din viața omenească) îi pot scoate dintr un ceva diurn, care nu le pică deloc bine (ca să nu spun insuportabil). 

La aceasta contribuie și modul foarte sigur pe tine în care acel semizeu își rostește afirmațiile.

Proiecția în București a filmului „Hoinar prin munți” (II)

(continuare)

Iar de aici trec spre fondul problemei...

Mai exact la mirarea-mi (inițială) că mulțime de lume bună cască gura la dumnealui, fără a sesiza amănunte ce mie îmi sar în ochi. Am însă dramul de bun simț de a intui că nu s-a pogorît tot adevărul lumii, asupra persoanei mele. Iar implicit că inșii din grupuri precum cel lăudînd pe Dinu Mititeanu, își au motivele lor să procedeze după cum o fac...

Lăsîndu-mă un pic pe aripile inferiorității/complexului aferent, sala de la Muzeul Țăranului a fost plină de lume bine, cît și tînără. Mai exact categoria umană la care, teoretic, te aștepți să posede mintoșenie, iar totodată îndrăzneala de a merge pe drum propriu.

Or, lucrurile nu stau chiar așa...

Trecînd căruța înaintea bidiviilor, aș puncta ciudățeniile cultului demarat în ultimii ani, în jurul lui Dinu Mititeanu. Cu precizarea că și eu mă aflu aproximativ de vîrsta lui, e totuși un om de 87 ani. Și care își spune cuvîntul (e vorba de etate), în comportamentul dumnealui. Adică e destul de crispat nu doar în mișcări, dar și în vorbire, ori în simpla mișcare a ochilor.

Iar simpatia publică pentru dumnealui nefiind una pentru realizările de altădată (altminteri nu chiar uriașe, la nivelul muntelui românesc), ci pentru performanțele din trecutul apropiat. Mai exact, mers după 70 ani pe vîrfuri din Alpi. Or dormit iarna în cort. Cît și pentru relația ce are cu consoarta (Marilena), de felul ei cu treizeci și ceva mai tînără.

În general nu există minim spirit critic față de ceea ce a făcut și face Dinu Mititeanu, ori față de zisele celor care îl secondează în acel cult.

Toată lumea, ce ia atitudine, se înghesuie în elogii.

(ce e drept, parcă am mai văzut filmul... Așa era și în cazul culturilor montane de altădată. Erau rarisimi pînă și cei care să spună, Stai un pic, parcă nu e chiar în regulă această căruță”..., cu atît mai puțini cei care se înhame la o analiză (inevitabil defavorabilă) acelor statui.

În fața acestei situații, lași baltă vechile convingeri (cp lumea bună și tînără este în felul pomenit mai sus), și cauți alte explicații...

Or. În primul rînd, lumea reușită este una cuminte. Care a ascultat de alții. Nu s-a războit cu cei care i-au croit (familie, școală, mediu ulterior) drum înalt în viață. Ci le-a acceptat inclusiv aiurelile (aka chestii ce fac bine la inima acelor mai-mari). Și primind răsplata. De pildă a postului, unde e nevoie să fii disciplinat. Să asculți mai exact, și să reprimi în tine strigătele de Îi dau dracului cu jobul lor cu tot, că mi-au mîncat viața!.

În consecință aceia ascultă de inșii aflați pe-o poziție mai înaltă. Și lipsiți fiind (inclusiv aici) de spirit critic.

Situația cuprinde și alte resorturi...

De pildă sentimentul că acel domn Mititeanu, foarte activ la ai săi mulți ani, furnizează (la nivel inconștient) sentimentul că deține cheia nemuririi. Și implicit, că stînd în preajma lui o dobîndim și noi.

Atracția este sporită, în același registru, de faptul că Acela are succes la dame (generalizare pornind de la mariajul lui cu mai juna Marilena), în condițiile în care viața noastră amoroasă e destul de fadă.

Într-o enumerare grăbită (e timp, în viitor, să fie extinsă), celor de mai sus li se adaugă omeneasca pornire de a merge pe unde o ia turma, iar aceasta aplaudă un Dinu Mititeanu... Iar totodată de a urmări un curent la modă, în bula noastră. Iar D. Mititeanu este așa ceva.

În paralel, Mititeanu posedă tehnica îmbrobodirii feliei de public pe care și-a ales-o. Iar asta, în baza antrenamentului cu alți mai tineri, și anume studenții pe care i-a avut. Iar totodată dezvoltînd acea abilitate, în decursul timpului (cît de pildă să captiveze un Cosmin Dumitrache, iar acesta să pună de un film).

Îi e mai greu (imposibil?) să întoarcă pe degete un matur... 

Mai activează acolo, foarte probabil, nevoia de Protector. De bunic puternic, dar și înțelegător, de care nu am avut parte ori am avut prea fugar. Și în general de zeu, la poala căruia să putem spera că scăpăm de probleme, ale nesuferitei acesteia, de viață! Totul, curgînd pe apa inconștientului...    

                                                                                                                                                                                     (va urma)