Opinez că avea nevoie de așa ceva, întrucît fusese marcat în copilărie de o asemenea scenă. Nu pot ști exact care a fost atmosfera de atunci, dacă dascălul a fost opresiv sau iubit, cert este că subiectul nostru ține a reedita situația, la momentul în care s-a socotit profesor într-un domeniu (iar acesta a fost alpinismul, la standardele românești de calitate ale momentului). Și cînd i s-a părut că poate modela el (conduce prin viață) pe alții, docili de felul lor?).
Ulterior, îi regăsim atitudinea în faptul că ține să organizeze la debutul anilor '70 excursii în abrupt cu începătorii, iar totodată își va crează un cerc de învățăcei, evitînd în paralel relațiile pe picior de egalitate pînă și cu cogenerii săii.
Se pune totodată problema ce anume i-a retezat lui Baticu, la 1946, din anterioara repulsie pentru Cristea. Am arătat că pretenția privind lipsa de coechipieri e una discutabilă. În același timp, Cristea pusese pe N.B. toate tunurile priceperii sale, de a se face plăcut altora (și care nu i-au lipsit, întreaga viață). Asta, prin recunoașterea unei poziții subordonate, dar și vreo veselie ce - prin intermediul atracției contrariilor - dădea bine unui ins aflat la antipod, și anume controlat, sobru.
De ce proceda astfel Cristea, exact cu Baticu? Păi, din uman interes. Într-o ordine aleatorie, motivele i-au fost accesul în lumea bună, a alpinismului românesc (v. PS1) - în epocă este prevenitor cu Nae Dimitriu, personalitate complexă a domeniului), iar totodată își dorște să deprindă din priceperea de cățărător a lui Baticu.
El va fi încercat așa ceva și cu alții, dar mari progrese alături de oameni precum Toma Boerescu ori Gh. Roșculeț nu a putut înregistra, în vizatul (viitor) traseu al celor Trei Surplombe. Teoretic, lucrurile ar fi putut stat mai bine cu Ion Coman, atîta tot că acesta, fire asemănătoare lui Baticu, nu putuse fi îndulcit în vreun fel, față de Cristea. Mai mult de atît, Coman îl privea disprețuitor, inclusiv din privința studiilor.
Este o atitudine ce poate fi identificată și la Baticu, față de noul său cirac.
„Am mers [...] pe Valea Gălbenelelor. Pe drum, Cristea mi-a propus să mergem în traseul celor Trei Surplombe. M-am uitat la el şi i-am spus:
- Într-un traseu şi mai ales într-o premieră nu se merge fără antrenament. Eu la ora actuală, fiind început de sezon, nu am antrenament.
- Eu sînt antrenat, mi-a răspuns el.
- Vei fi, dar nu uita că eu, fără antrenament, nu mă pot hazarda într-o ascensiune dificilă.
După acest dialog, am continuat drumul şi am ajuns la un punct sub „hotel" Gălbenele, sub locul de confluenţă a Hornului Coamei cu Valea Gălbenelelor. Acolo se află prăvălit pe vale un bolovan mare care poate fi ocolit pe dreapta printr-un mic hornuleţ sau trecut direct. I l-am arătat lui Cristea, îndemnîndu-l:
- Încearcă, te rog, să-l treci direct, pe aici, şi i-am arătat locul. El a încercat şi nu a putut. M-a întrebat:
- Dumneata îl poţi urca ?
- Sigur că da [e interesant că aici nu răspunde simplu „Da”, ci „Sigur că da”].
- Încearcă tu, Gicule, i-am spus lui Nicolescu.
A încercat şi Gicu, dar nu a reuşit să treacă. Am urcat eu această „săritoare", arătîndu-le cum trebuie procedat. Ei au încercat din nou, fără succes. Am urcat din nou şi ei au tot încercat. După ce am urcat, aşa, de cinci ori, a reuşit Cristea să treacă o dată. După ce am urcat şi a şaptea oară, a trecut şi Gicu. Demonstraţia se făcuse. I-am spus lui Cristea:
- Zici că eşti antrenat. Dacă întîlneai un astfel de obstacol în perete, ce făceai?Cristea a lăsat capul în jos şi a tăcut.”
Dînd credit în continuare lui Baticu, au existat și alte momente în care Cristea își recunoștea inferioritatea:
„Acolo m-am „încuiat" anul trecut (1945). Şi cît de simplu ai trecut dumneata!”
Sau:
„Nu pot. Doar dumneata dacă ai să poţi trece!”
Intransigența dascălului nu scade totuși:
„De ce baţi pitoane, unde eu am trecut fără?”
Ca o paranteză, „Cînd am ajuns la capătul lungimii a treia, Cristea şi Mircea stăteau jos, cu rucsacul desfăcut. Deasupra rucsacului, scos din el, se afla un pachet mare cu rahat, foarte rar la vremea aceea, şi un bidon cu apă...”
Nu m-ar mira ca E. Cristea, foarte descurcăreț de felul său, să fi venit în epocă și cu alte asemenea atenții, ceea ce îndulceau la propriu și la figurat traiul unui om (Baticu) ce avea în epocă probleme, în a-și găsi un serviciu...
Cert este că în epocă Baticu e mulțumit de compania lui Cristea (dar nu pînă a găsi nepotrivită adresarea acestuia cu „dumneavoastră”, deși îi separau numai șase ani). Ca urmare, Baticu nu pare să fi strîmbat excesiv din nas (ca moralist ce s-a aflat), aflînd cum a devenit Cristea proprietar al unui atelier de vulcanizare. Ei pornesc împreună - nu cu Gicu Nicolescu! - și la atacul (abandonat, al) Fisurii Albastre, cît și către Cheile Bicazului.
În paralel, și Cristea își dregea din ale sufletului, în preajma lui Baticu. Avea nevoie (și el!) de recunoaștere din partea celorlalți..
Despre ascendența lui E. Cristea nu s-a prea vorbit. El îi spune la un moment dat învățăcelului său, Dinu
Solojan, că a moştenit de la tatăl său un caiet, avînd pe prima filă
notaţia: "Fiul meu, aş vrea ca acest
caiet să stea pe un birou". Posibil să fi fost însă o inveție-de-dat-bine, a magistrului, căci acesta nu pomeneşte nicăieri de
vreo rudă a sa, iar Hedda Cristea avea să declare în noiembrie 1982 că "soţul meu nu a avut familie". În context, N. Baticu opinează: „Îmi vine să cred că Emilian Cristea [în copilărie, n.n.] nu a avut familie, fiind crescut la Leagănul Sfînta Ecaterina, de unde, după împlinirea vîrstei de trei ani, copiii erau trimişi într-o colonie din comuna Nedelea-Prahova. De aici, unii copii erau înfiaţi de diverse familii, alţii învăţau o meserie. Dintre aceştia din urmă se pare că a fost Emilian Cristea."
... iar instinctul îl împingea spre dobîndirea unui statut superior, pe calea reușitelor în alpinism. Același instinct îi spunea că nu este valoros precum unii dintre contemporanii domeniului, dar că posedă tenacitate în atingerea scopurilor, iar totodată nu-i lipsește arta de a se folosi (pe sistem do tu des, mai precis) de oameni.
Relațiile dintre cei doi par să fi decurs fără tensiuni excesive, pînă la arestarea lui Baticu (în calitate de legionar) de către autoritățile comuniste, în mai 1948. Ieșit de după gratii după 16 ani, scena relației sale cu Cristea devenise cu totul alta.
Asta, întrucît ultimul ajunsese un personaj importantissim, în lumea alpină românească.
Reușise aceasta și cultivînd o relație de colaborare cu oamenii, în drumurile sale.
În acest context, nu a dovedit reticențe pentru cei trecuți prin închisorile epocii, cum este cazul amicului de altădată, Ion Ionescu-Dunăreanu...
Acesta nu a picat în laudele ce deja ridicau alții lui Cristea, căci se afla totuși fire iute dătătoare cu barda în Dumnezeu (vezi viața lui în anii '30), cînd ceva nu-i convenea. În același timp, și el știa să răzbată între oameni, împrobodind cu nimic mai prejos decît Cristea, iar totodată avînd un trecut, de pildă ca descoperitor al Pietrei Craiului”.
La fel ar fi putut decurge lucrurile și cu Niculae Baticu, atîta doar că la acesta era alcătuit dintr-un material aparte...
Ieșit din închisoare după 16 ani!, Baticu s-a întîmplat în sine să nu fie un om isprăvit, terminat, asemenea altor confrați montaniarzi. Totodată, datorită firii intolerante, dar și nevoilor sufletești (ajung iar la ele...), care nu acceptau o poziție subalternă, el nu a intrat în jocul altora... Și anume de a-i face pe plac mai-marelui (alpin, al) momentului - recte Emilian Cristea...
Asta pentru că, inconștient, Baticu dorea să domine el lucrurile, în domeniul (alpnismulromânesc) i s-a părut că se pricepe mai mult decît alții.
Poziția putea presupune și atitudinea Ion Coman, ce tratase temperat (adică recunoscînd și merite lui E.C.), și în general nu scăpase la tipar vreo critică, la adresa acestuia.
Baticu a refuzat însă un așa comportament.
Asta, și pentru că avea de defulat - prin intermediul agresivității (via criticism) - din iritările copilăriei, foarte probabil pe un matur (nu m-ar mira să fi fost tatăl), care îi amărîse acea perioadă.
Prin urmare. a debutat destul de iute cu aprecierile mai puțin onorante, în bula alpină, la adresa celui pe care îl considera încă „fostul elev”.
Cristea a realizat destul de iute că Baticu nu se află precum cei care-i acceptaseră supremația (altminteri va fi sperat inițial că închisoarea îi va fi domolit, aceluia, vehemența structurală). Cum nici el nu era un om dus la biserică (în sensul putinței de a lupta fără economie de mijloace), s-a pregătit de luptă. Una pe tipicul celei prin care își dezarmase/eclipsase/marginalizase inamicii, de pînă atunci.
Într-o primă fază a căutat pretextul de a rupe, câtă relație avea cu Baticu. Ultimul dă detalii, în acest sens:
1. „Amintirile unui alpinist și aviator”:
„Am reînceput să merg la munte în fiecare duminică şi sărbătoare. Antrenamentul de cățărătură mi l-am refăcut la Refugiul Coștila, pe vechea placă de școală în compania a doi tineri veri, Mihai și Răzvan. Nu-l întâlneam pe vechiul meu elev [s. mea] și camarad de coardă, Emil Cristea. Aflam de la unul și de la altul că a fost pe munte. I-am rugat pe mulți ca dacă-l întâlnesc să-i comunice că vreau să ne vedem. Îmi dădea întâlniri în gară, dar nu venea. Într-o sâmbătă seara, eram la Căminul Alpin împreună cu o nepoată şi un nepot şi mâncam. Atunci a apărut și Emil Cristea, însoțit de Nae Zbârcea şi de Boteanu. Când m-a văzut m-a pupat, dar două minute mai târziu, sub un pretext oarecare, a început să mă insulte. M-am uitat la el şi am tăcut. Ceva timp mai târziu, când un prieten i-a reproşat această purtare, Cristea a răspuns:,,Ce vrei mă, acum sunt cineva, am o anumită poziție...".
2. Discuție cu subsemnatul:
„La două-trei luni după eliberarea din
închisoare (1964), m-am reîntîlnit cu Cristea la Căminul Alpin. Pupat,
îmbrățișat. Eram cu doi nepoți. Nae Zbîrcea, care îl însoțea pe Emil, avea un
șirag de pitoane. «Între astea, nu-s și ale mele?”. Cristea, care evitase pînă
atunci să mă vadă, a intervenit: „Nu ți le-am plătit, vezi că mă supăr...». A
început să mă înjure, să mă facă cu ou și oțet”. Nu i-am mai vorbit....”
E de notat că „la moartea lui Nae
Dimitriu, [Cristea] a venit să ne împăcăm. Am fost de acord, însă nu s-a purtat amical
ulterior, de pildă cînd ne-am întîlnit o dată la Predeal. Altădată, la
telecabină, era cu Chivu și Naghi. I-am dat noroc, la care răspunsul i-a fost
mormăit, iar ulterior a plecat fără să dea bună ziua...”.
Ceva mă face să cred, la afirmațiile de mai sus, că între propunerea lui Cristea și amintitele mormăieli ulterioare, Baticu a continuate să-l facă de baftă (expresie NB), pe cel ajuns antrenor de alpinism al Armatei Brașov, iar totodată cooptat în sumedenie de comitete și comiții ale domeniului.
Convingîndu-se că nu e loc de tovărășie cu „vechiul coleg de coardă”, Cristea a scos și el artileria grea...
PS1
Nu aș lua foarte în serios pretenția lui Cristea de a fi urcat (1942) Peretele Piscului Rece, din Piatra Craiului, traseu socotit ulterior de gradul IVB (iar de Cristea chiar de VA!).
Asta, întrucît peste trei ani se străduie să intre în Clubul Alpin Român nu în baza acelei (pretinse) performanțe, ci a unor trasee recente, de grad inferior (II-III).
Avînd în vedere că E.C. practica pe atunci coborîrea traseelor care - cel puțin pe moment - îl depășeau, nu m-ar mira că fie existat doar o tentativă, la 1942, în amintitul perete, desăvîrșită ulterior cum și cînd s-a putut.
PS2
Panoplia montaniarzilor care nu au ajuns pe orbita lui E. Cristea cuprinde și pe Ovidiu Manițiu. Inițial, foarte probabil neaflîndu-se între apropiații lui E.C., o carte a acestuia a fost apreciată negativ de către ultimul: