„Această pagină conține atacuri la persoană, prin următoarele fraze: – „Ești un dulce, amice Bortoș... Iar totodată ai ceva din acel șarpe, carele atunci cînd are chef de sucombat, iese în drum, să dea vreo căruță peste el...” – „Doi la mînă, vă aflați hoți dintre cei care strigă «Hoții»”. Solicit ștergerea frazelor în cauză.”
Dincolo de replica mea…:
„Ce e atac la persoane în formularea «Ești un dulce, amice Bortoș»? În rest eu nu mă ocup cu atacurile la persoană. Lucrez în schimb cu materialul clientului. Iar acesta din urmă nefiind obișnuit să primească replici, ca ale mele.
Și nu este, pentru că a evoluat într-o zonă socială redusă. Unde există anumite șabloane, inclusiv întru polemici. Unul dintre ele este acuza de atac la persoană (ceea ce nu împiedică pe respectivul să practice exact acel lucru), la care preopinentul (membru și el a cercului de care pomenesc mai sus) se înroșește, dispare din peisaj etc. Or subsemnatul nu intră în asemenea categorie. Ca urmare, întreabă candid și respectuos, ce e aia atac la persoană. Și ce e rău în asta”
... la așa situație, încerc să înțeleg funcționarea celor ca O. Bortoș.
Din cîte simt, înainte de toate există o tenacitate de-a o ține gaia mațul. Nu simt așa indivizi să stea o secundă, a medita dacă ei greșesc/adversarul are dreptate, pe undeva. Pentru asemenea cecitate/orbire, îți trebuie o solidă putință de a refula, adevărurile neconvenabile.
Iar de aici pornesc explorare, de ce acele adevăruri sînt atît de neconvenabile. Și-mi par să fie, pentru că așa funcționeză mediul/tribul/gașca respectivilor.
Nu spun aici că acele reguli sînt de rîs, de condamnat și tot așa, doar încerc să înțeleg lucrurile...
Tendința în cauză dorește a semnaliza înainte de toate, inamicilor din exterior, faptul că ai noștri stau bine la putința de a o ține gaia-mațul. Că sînt tenaci (iar asta însemnînd și că nu uită). În fața unei asemenea însușiri, nu o dată preopinentul – poate mai slab dotat pe felie - se cabrează, începe să se îndoiască a putea duce, pe termen lung, o bătălie cu dușmanul în cauză.
Care e mai slab de țîțînă, dă înapoi, în fața unei asemenea fortărețe. Între altele, simte acela, o dispută de durată cu așa adversar l-ar obosi - stare ce naște inevitabil sentimentul de frică.
În paralel, e de văzut cum decurg inevitabilele dispute între membrii găștii, căci sînt oameni, și inevitabil vădind agresivitate inclusiv între ei... Cred că lucrurile se rezolvă prin acceptarea palierelor. Că X este mai tare sau mai slab decît Y. La care inferiorul șede cu capul în pămînt, sperînd totuși la mărinimia celui căruia i-a acceptat superioritatea, respectiv la faptul că se poate ivi și vremea lui, legat de acel șef.
Același simte că și mai rău este să nu aibă grup. Asta, pentru că a viețuit exclusiv într-unul, iar solitarismul îl sperie, întrucît - nepracticîndu-l în timp - îi lipsesc însușirile, pentru așa postură.
În principal însă, lumea de acolo este interesată a servi interesele găștii, în relația cu exteriorul (și în competiție pentru resurse inevitabil limitate). Între altele, dorește a impresiona/intimida prin trenacitatea în luptă ce vădește (dacă nu vădește, și acel grup procedează precum individul care se supune celui mai puternic decît el).
Despre lupta cu alte grupuri, cu toții aflîndu-se oameni, e de spus că metodele nu prea contează. Se merge și aici gaia-mațul, sperîndu-se în intimidarea adversarului, respectiv în captarea simpatiei neutrilor. În caz de eșec, grupul își blindează/ refulează disconfortul, căci orice semn de slăbiciune i-ar fi fatal, în acea arenă inevitabil dominată de Homo homini lupus (care s-a domolit doar aparent, în societatea modernă).
„O doctoriță de la Spitalul Județean din Alexandria a provocat un accident rutier în timp ce mergea la serviciu. Femeia urma să intre în gardă la UPU, însă drumul spre spital s-a încheiat cu o coliziune și cu un control al poliției care a scos la iveală că era băută.
După producerea accidentului, situația a căpătat o turnură neașteptată odată cu sosirea soțului doctoriței. Conform relatărilor din presa locală, acesta ar fi încercat să își asume responsabilitatea pentru coliziune. Bărbatul i-ar fi explicat celuilalt conducător auto că femeia este medic la UPU Alexandria, că întârzie la serviciu și că trebuie să ajungă cât mai repede la spital pentru a intra în gardă, în încercarea de a o salva din această situaţie. Explicaţiile lui, însă, nu au avut niciun rezultat, întrucât martorii prezenţi la eveniment au confirmat că la volan se afla doctoriţa de la UPU.
În cazul conducătorului autoutilitarei, etilotestul a indicat un rezultat negativ. Pentru medicul Mirela Mirea, însă, aparatul a arătat însă 0,71 mg/l alcool pur în aerul expirat, astfel că, după testare, polițiștii au dus-o la spital pentru recoltarea probelor biologice.”
Colegii de serviciu al acelei doamne emit următorul material, fără minimă trimitere la culpa respectivei, de a se urca abțiguită bine, la volan. Iar și aceia mizînd (inclusiv pe calea amenințărilor) pe sentimentul de tăvălug pe care l-ar putea naște, în fața adversarilor:
Inevitabil, îmi pun problema aici dacă respectivii slujitori ai lui Hipocrat sînt legați de glie, la acel UPU. Și de ce nu se duc într-un loc sanitar mai liniștit (îi rog să nu-mi vină aici, cu grija pe care o poartă ei pacienților, și binelui lumii în general). Or nu se duc, pentru că acolo cîștigă bine. Și implicit pot trăi pe picior mare.
Altminteri, respectivii mint fără jenă (bașca trecerea sub preș a băutului), cum că incidentul e minor, iar totodată că reținerea doctoriței (simt că în baza unui articol de lege) este „excesivă, abuzivă și denigratoare pentru întregul personal al SJU Alexandria”
Observ la punctul 1 că nu avea sancțiuni din partea organismelor profesionale. Cum va fi stat la acest capitol, din partea altor organisme, de pildă cele rutiere?
Tot felul de oameni vorbesc elogios despre repere, modele (umane).
Eu cred că acolo se află totuși falsuri, mai exact unele menite să coaguleze social. Este o instituție pe care oamenii de treabă se grăbesc a slăvi prin Cetate (le asigură laude, că ce inși la locul lor sînt, iar nu o dată demni de promovat), asta deși niciunul nu ajunge să-și ia realmente un asemenea reper.
Asta, pentru că nu e loc de două săbii într-o teacă: și reperul clamat pentru urechile lumii, și unul care să prindă bine la inima proprie.
Admit însă aici că viața poate fi mai tare decît codurile morale (inclusiv al meu), mai exact ca acel fals să fie mai mai mult decît util, pentru funcționarea societății, în vreme ce un adevăr să aducă pericol de explozie a lucurilor....
Din motive de accidente biografice personale, subsemnatul vede altfel lucurile.
Mai exact, mi s-a întîmplat și întîmplă să am nevoie de modele. Pot doar bănui cum am rezolvat problema în copilărie și adolescență, cert este că spre 30 ani mi-am avut și eu un reper, mai exact unul formativ. Simțeam că respectivul (este vorba de N. Baticu) mă ajută în formarea mea ca om.
Apoi, o vreme mi-au lipsit reperele umane, preferînd să navighez - tot cu scop formativ - printre idei. Aplaudam vreo zisă a cuiva, încercam să o urmez, dar la simpatie aparte pentru acel autor nu am ajuns.
Cînd am pășit în ultima treime de viață, și sub acțiunea temerilor proprii acestei vîrste, am lăsat baltă reperele formative, în favoarea unora reducînd angoasele.
Mai exact, căutam inconștient tați, în preajma cărora să am liniște, în raport cu tumultul lumii.
Acei tați nu erau fizici (probabil pentru că știam că mici Dumnezei, doar pentru persoana mea, nu există), dar gîndul mi se cuibărea destins, la ideea că vreun ins interior îmi oferă – strict în mintea proprie - așa protecție.
(sînt amănunte decelate ceva mai tîrziu, inclusiv cînd încropesc acest material, căci o idee trage pe alta)
Cred că un așa om a fost Radu Țițeica (1905-1987).
L-am cunoscut în jurul vîrstei dînsului de 80 ani, reținînd că era un om total neagresiv. La acea vreme, l-am apreciat ca ins la locul lui, iar totodată pentru că mă precedase, în epoci istorice în care mi-ar fi plăcut să pot evada (o și făceam, prin intermediul imaginației) foarte-foarte dragi.
(locuri dragi, nu pentru că erau neapărat roze și paradisiace, ci pentru că satisfăceau un 'ce' din interior - care voia inclusiv trăirea de frici -, unele care nu se descărcau în traiul curent)
L-am avut ca reper (de data asta strict istoric) multă vreme, asta întrucît nu era ca mulți alții din acel cîmp (...montan), agresivi și mincinoși.
La un 2019 însă, lecturîndu-i mai atent memoriile montane, i-am descoperit acreli și atacuri cam gratuite (știu că nu se cade să vorbesc tocmai eu de asta...). În virtutea regulii de trei simplă, asta m-a făcut a-l privi brusc cu disconfort. Vedeam în el (mai exact inconștientul meu, dar nu numai) un pericol, gata la o adică a se comporta astfel și față de mine.
.
Cum acel criticism al lui Radu Țițeica privea îndeobște pe Mihai Haret (președintele marii asociații de turism din care făcea parte), am simțit acolo că pe primul îl afectau niște sentimente nedescărcate (în copilărie), față de propriul tată.
Asta nu am mai constatat-o cu neplăcere, căci la o adică și eu e posibil să fi procedat/procedez asemănător...
.
Schimbarea viziunii mele în ce-l privește pe R.Ț. l-a clintit totuși prea puțin de pe soclul ce-i acordasem, ca bucegist, dar și om. Ba chiar, după vreo patru ani, l-am simțit revenind pe postura de mic zeu, ce-i acordasem altădată. Dar care nu mai era încîntarea față de vreun bunic de treabă, ci sentimentul de sprijin pe care mi-l conferea, printre furtunile senectuții (mele).
În ultimii doi ani, m-a încercat și o altă reperizare, oarecum tot de protecție... Cu idealizare a respectivului (adică închipuind că acela poate oferi tot ce are nevoie sufletul personal), urmată de inerenta descoperire că acela are și altă treabă, decît să fie cum vreau eu, respectiv ce doresc să facă. Dar asta nu mi-a redus din simpatia deosebită ce-i port, căci probabil nevoia de reazim e prea mare, în raport cu acele divergențe.
Se înțelege că insul în cauză habar nu are de asemenea meditațiuni, cum la o adică nu am a ști cui trezesc eu însumi, așa porniri...
Revenind la Radu Țițeica, aveam idee că a stat la Bușteni pe strada Paltinului, dar vreo 30 ani nu am dat pe acolo, deși slavă Domnului am trecut de multe ori prin localitate. Prin 2011 am urcat în plimbare, cu un amic, pe acea stradă, dar neavînd în minte numărul exact, am bănuit că acea casă a fost dărîmată. Abia anul acesta, sosind la o lansare de carte, am avut răgazul unei noi cercetări, și am dat de clădirea cu pricina. Din stradă nu am putut-o vedea ca-n palmă, dar observîndu-i amănunte, am butut bate dezinvolt cîmpii, cum că de acolo plecau, pe munte, respectiv că de acolo Nestor Urechia le-a arătat fraților Radu și Șerban, amănunte din abruptul Caraimanului și Coștilei...
Firește, la acest stadiu al expunerii îmi mărturisesc dureroase reproșuri dintr-o anumită familie, cum că vreun R.Ț. e tatăl/ruda lor, și că cum îndrăznesc eu să mă bag, ou de cuc, în acel culcuș, exlusiv al lor.
Îmi pun pentru prima dată problema, cu ocazia acestui material, dacă anterior primei emisiuni de radio public la noi (1928), unii vor fi posedat deja receptoare de acest gen, pentru posturi străine (deja existente, în țările dezvoltate).
Iar implicit familia Const. Beldie va fi avut unul...
Zic asta pentru că la doar doi ani de la acea premieră în spațiul românesc, elevul Alexandru Beldie publică în revista „Vlăstare (a liceului său, „Spiru Haret”) următorul articol. Unul destul de complex...
(aproximativ la vîrsta cînd a scris acel articol)
La chestiune, inevitabil mă întreb dacă așa aplecare pentru tehnică nu l-a împins, la scurtă vreme, către Facultatea de Mine (cu inerentă dorință de a tehniciza activitățile de acolo).
Iar de aici, alunecînd în psihanaliză, dacă vreo încercare ratată acum, de a-și sonda/vindeca interiorul (personal), nu îl va împinge apoi în sens opus, anume al studiilor botanice...
Poate nu e cum zic eu, dar nu va cădea cerul, din așa ipoteză (dovedită) aiurea...
O dată cu avansul volumului III din memroriile-mi montane, revăd vechi hîrțoage.
De pildă cea de aici, copiată de mine cîndva după o foaie a lui nea Baticu...
Să fie din maniscrisul „Măști care cad”?
La vederea lui, scurt mă iau unele obiecții... De pildă, că să vezi ce se va înghesui tineretul viitorului, în biblioteci, să urmărească Istoria alpinismului românesc. Ba și că apoi va sta primul să acuze înaintașii, de caraghioslîc complice.
Baticu nu-mi pare, de asemenea, să pună la îndoială informațiile ce-i fuseseră oferite de inerentul terț.
Îmi place și formularea, menită să sperie prin aerul oficial, „a fost reținut și numele...”
După asta, urgent sînt atent și la mine, dacă nu exagerez pe undeva, în ceea ce consider criticismu-mi...
Cu riscul de a părea că umblu după perii, cred că aici e mica diferență, între mine și alții. Nu se uită pe unde vor fi greșit și ei, în vreun gest ori afirmație. Ultima chestie te supune unui sentiment prost, a la virusul vaccinului, dar îți oferă ulterior o treaptă superioară de imunitate, de pildă în polemici (firește că și aici e de stat, a vedea pe unde greșești).
Oamenii normali se feresc totodată, ca de dracul, să dea înapoi. Sondîndu-mă, textul lui nea Nae mă indispune prin așa trăsătură. Mai exact mă și văd făcîndu-i vreo observație, iar dumnealui nedînd îndărăt, iar totodată burzuluindu-se. Era destul de tiran, la acest capitol...
Aici, se poate discuta cum naiba, din toată floarea înaintașilor interbelici ce avut-am la dispoziție, taman de dînsul m-am lipit... Păi, vreun perfect dintre aceia nu am întîlnit / nu a lăsat o cale de apropiere, și care, în cazul NB, s-a făcut prin cartea „Amintirile unui alpinist”, și prin faptul că părea un ins activ, întîlnit de amicii mei, iar implicit abordabișl mie.
Dînsul a fost un purice viu.
Acel nedat înapoi îmi pare să fie o trăsătură umană generală (cu excepția păturii supuse, care - frăgezită anterior - nu emite nici o părere).
(imagine într-un grup muscelean parcă)
...Am arătat cîndva că privesc înțelegător acel episod din vremea războiului, cînd nu m-ar mira să fi existat obligativitate, ca, în cazul formațiunilor, să emiți asemenea formule, în sprijinul Stăpînirii.
Că vreunii au făcut exces de zel, în căutarea unui mod de a se evidenția, iar pot accepta: oportuniști au fost și etern vor fi.
Momentul mi-a trimis totodată mintea la un inflamat articol pro-legionar (de la finele anului 1940) al președintelui anterior, Emilian Iliescu - mobilizat pe front la vremea procesului verbal de care vorbește N. Baticu. Prin urmare, îmi pare să fi existat și un filon de vehemență naționalistă, în acea asociație „Hai la drum”...
Dar tot aș trata lucrurile mai puțin inflamat.
Firește, la acest stadiu, e de zis că eu nu am în spate anii de pușcărie ai semnatarului filei reproduse mai sus. Și în general firea care l-a făcut să adere la nici 20 ani, la ideile Ligii apărării național-creștine.
Admit totodată că și alții se pot crispa, la destule dintre rîndurile mele - pe net ori cu dorință de a fi publicate cîndva (și urmînd a fi cercetate de un iluzoriu public tînăr, viitor)...
PS Mihai Ogrinji dădea tîrcoale acelui manuscris „Măști care cad”, cu gînd moderat de a-l tipări. Cred totuși că e prea deocheat (îndrăznesc să cred că și obositor), pentru a fi preluat integral.
Este ca un aliment incisiv, ce implicit se cere diluat, extrase fiind bucăți din el (căci informația este în sine valoroasă), iar totodată în prezența precizărilor unui editor.
Mă întreb subit aici cam cînd a fost alcătuit acel material... Pare să fie după apariția „Amintirilor...”.
**
Aș minți să ascund că mă animă, în așa scrise personale, inclusiv speranța că viitorimea le va da importanță. Este o pornire descurajată social, cînd nu îi respecți canoanele (eventualitate în care te mîngîie pe creștet, inclusiv cu pastile cum că venitorele te va aprecia).
Cred că-i trăsătură perfect umană. Recte, că nu te-ai mai așeza la masă, fără aceste iluzii inconștiente că ți se va recunoaște valoarea, iar totodată vei fi nemuritor.
Pe cînd purec azi la niște materiale din vremea lucrului la „Sus la munte la izvor”, dau de profilurile alcătuite de N. Baticu unor alpiniști de valoare din acei ani '70-'80, mai exact care nu putuseră intra în volumul dînsului (și al lui Radu Țițeica) „Pe crestele Carpaților”. Asta pentru că respectivii plecaseră din țară (iar asta constituia un mare delict pentru stăpînirea de atunci, pedepsit inclusiv prin a nu mai pomeni numele acelora, în tipărituri.
Dau să verific dacă, de pildă, profilul lui Vlad Petcu există pe net...
... (există - iar eu uitînd că postasem acel profil, pe blog, mai exact pe unul din cele două desființate). Îmi zic acolo să văd dacă eu (marele Ordean) am, o asemenea prezentare, pe ClimbRomania.
Nu am.
Bănui că dacă nu eram gură rea, capabilă să deranjeze pe unii dintre frecventatorii acelei file, se crea o excepție valorică, în ce mă privește.
De aici, îmi pare să-mi identific - în interior - dorință de a domina.
Iar o idee trăgînd pe alta, nu știu ca vreun confrate montaniard să fi vorbit vreodată de așa sentiment/tendință, cu atît mai puțin să și-l atribuie lui însuți.
Tot întru O idee trage pe alta (adică cea de la paragraful de deasupra va naște cît de curînd, savante divagații pe felie).
Așa-zisele defecte sînt nu o dată banale afirmații, ce vor să-l intimideze pre celălalt (inamic, ori simpli tip care nu ne pupă mîna). Cînd te apuci să declari (prin definiție, public) cum că ai vrut/vrei a domina, nici dracul nu se va lua în bețe cu tine despre acel defect, cu atît mai puțin nu va hăhăi despre tine, că ce om de nimic ești.
Nu va spune despre tine că ești al dracului, căci prin definiție un așa om replică dur, iar asta doare, ori măcar risipește iluziile că l-ai putea... domina.
PS1 Printre acele materiale re-purecate acum, cîteva informații de la N.Baticu (fie și nu de băgat mîna în foc, asupra veridicității lor):
E. Cristea, cuiva (din echipa lui): „Băi, sasule [în sensul de neamț de-al plaiurilor noastre], cînd te-oi scutura, scot un sac de svastici din tine!”
„Mihai Haret s-a căsătorit cu văduva generalului Eremia Grigorescu.” N. Baticu (își) întărește în altă parte această idee, însă în tre cele două neveste ale generalului, cf Wikipedia, nu întîlnesc niciuna cu prenumele Suzana...
„[Eu:] Cine e cetățeanul cu accidentul, de pe Valea Coților?” „Un ovrei”
„La scurt timp după '64, Iosif Haret [nepotul lui Mihai H.] ieșise din cabana Omul protestînd că lumea nu mai vorbește de unchiul lui”
„ Gh. Roșculeț m-a evitat după tura comună pe Picătura (aprilie 1946), probabil pentru că nu voia să fie secund”
PS2 Alte profiluri, de cățărători „fugiți”: Viorel Nicolaescu ...
Îmi expusesem în ultima postare, ideile, simțire de la o recentă lansare de carte...
Mărturisesc a nu fi reprodus acolo mai multe, din șuvoiul interior care mi se născuse, în situația respectivă... Unele rămăseseră totuși de nezis, în vreme ce altele nu s-au lăsat toarse, din bulucul de lînă, pe fuior... Asta e. Cert este că, și aici, o idee atrage pe alta...
Precizez din start aici că am un caracter îngrozitor, însă fără el nu aș putea lansa priviri - zic eu - ceva mai apropiate de viață, decît următoarele:
„Această carte e povestea călătoriei noastre în căutarea propriei identităţi, a rațiunii vieții, a bazei noastre emoționale, ancorată în ce oferă mai bun umanitatea care ne leagă. Povestea eliberării noastre de tirania unei înregimentări politice. Este călătoria noastră de la un sistem social la altul. Este navigația noastră printre minunile Pământului nostru şi prezenţa sa singulară în Univers. Este călătoria noastră de-a lungul evenimentelor istorice şi a revoltelor sociale care ne-au modelat inevitabil viaţa şi caracterele. Este călătoria a două picături miraculoase binecuvântate cu viață, dăruind viață, bucurându-se de viață, cu străduința spre bine şi împăcați cu gândul încheierii acestei călătorii fascinante. Oricât de mult a fost şi este viaţa noastră împletită, fiecare dintre noi este prin el însuşi o lume proprie. Cu întrebări şi răspunsuri, îndoieli şi asigurări, vise neîmplinite şi speranţe năruite, bucurie şi tristețe, dar totul cu o dorinţă nesfârşită de a iubi...”
Spre deosebire de rîndurile mele, cele de mai sus conțin nesfîrșit artificial, fals. Asta, a autorul se află un om educat (cît toroipan a presupus asta, e de discutat, respectiv de bănuim cum s-a pliat acela, în prima tinerețe și în faze succesive, în fața educației... Cea din mediul său, și adaptată totodată firii lui.
Acel fals, admit cel dintîi, este un purice viu. Cu stilul meu, cel... viu (pasămite) nu poți trăi între oameni. Iar mulți nu își permite statutul meu de paria, solitar etc., ce dă cu tifla îndemnurilor de a fi într-un fel ori altul.
În același timp, rîndurile citate se adresează unor oameni educați în același fel, mai exact să aplaude așa discurs. Deși cu toții se învîrt într-un fals, fie el și singurul acceptabil, pentru funcționarea mașinii sociale. Iar totodată, urmare a acelei înstrăinări interioare, nu-mi par să aibă parte de prea multă dragoste la viața lor (altfel nu ar ședea încîntați, la tirada în cauză).
Dincolo de asta.
Tocmai pentru că e vorba de un fals, care nu poate hrăni prea tare în adînc, speech-ul respectiv inventează lucruri plăcute. De pildă, „două picături miraculoase binecuvântate cu viață, dăruind viață, bucurându-se de viață, cu străduința spre bine şi împăcați cu gândul încheierii acestei călătorii fascinante”...
Aici este un pic de laudă a sine, însă face bine publicului, căci acesta se poate proiecta în starea respectivă, iar totodată se poate transpune în poziția copilului legănat de altă dată...
Starea plăcută se induce, pentru a detalia, prin defilarea vorbelor frumoase: miraculos, binecuvîntat, a dărui, viață, străduința, împăcați cu gîndul, fascinant.
**
Textul are însă o problemă (prin urmare, nu se va grăbi să iasă din bula unde circulă)... Nu îi place să-i fie solicitate detalii, despre acele afirmații... Atenție, nu e vorba de a le contrazice! Ci doar de a cere detalii despre acele minunății, să zicem din partea unui copil pe care nu-l prea duce capul. Deja din acel stadiu se rupe firul. Căci la mijloc se aflau nu doar vorbe umflate cu pompa, ci și creație a inconștientului. Care nu suportă să-i zgîlții (nici măcar în benignul mod amintit mai sus) starea de roz pe care și-o confecționează.
Altminteri face și el, săracul, ce poate pentru a trăi într-o lume nasoală...
De pildă, să întrebi: „Cum este, vă rog, cu întrebări şi răspunsuri, îndoieli şi asigurări, vise neîmplinite şi speranţe năruite, bucurie şi tristețe... Eu sînt mai mic, înțeleg mai greu , iar prin urmare mi-ar prinde bine asemenea detalieri...”.
De ce pot paria că răspunsul ar fi un privit de sus, cît și reproșul (îndeobște mut-superior) că oratorul e deranjat cu așa fleacuri.
**
Aș mai da ochi și la alte detalii. Dl. conferențiar de acolo vorbește de iubire... Ceva nu e în regulă cu pomenirea ei, mai exact cu măsura în care o face. De ce am sentimentul că, de fapt, îi lipsește (la o adică, ce om primește dragoste, pe cît își dorește?). Iar totodată, că lauda relației respectivului ține de un mic pus sub papuc, din partea doamnei? Totodată, pentru că scrie la foc automat volume în ultima vreme, foarte posibil nu are o comunicare grozavă (cea naturală) cu doamna.
Se înțelege că asta mi se întîmplă și mie, adică lipsa de comunicare adîncă, cu partenera - căci prea miros iute situația, la alții...
**
Autorul citat este Iosif Gheție (n. 1944 parcă).
Legat de dumnealui, am avut inițial o atitudine de oarece extaz, în sensul că dumnealui a semnat una din primele descrieri alpine la care am avut acces (Valea Morarului, 1974 parcă). Am perpetuat acel sentiment multe decenii, pînă l-am cunoscut pe autor, la o lansare de carte a sa, iar apoi prin cele citite în acel volum.
Nu era chiar genul meu... Pe urma, luatu-m-a un val de uitat strîmb. Aș putea să pun lupa, pe sentimentul respectiv. Simt acolo inclusiv iritarea infantilă că vreun matur nu mă bagă în seamă. Dar că dă atenție, în paralel, altora...
D. Ogrinji spune, în prezentarea volumului „Povestea unei perechi”, că I.G. se află „de o sinceritate dezarmantă”. Îi așteptat caracterizarea pentru ideile-mi de aici, deși simt că va spune despre privirea-mi cea malefică, bolnavă și tot așa.
Sentimentul mi s-a menținut și la prima lectură a materialului indicat, atîta doar că apoi rîul cel independent, din interioru-mi, a ajuns cu privirea pe chipul autorului. A cărui senectute avansată este evidentă. Iar de acolo, el (interiorul, adică) a tras scurt paralelă, cu propria-mi nemulțumire, de ceea ce văd în oglindă, alături de nostalgia pentru răposatul meu tată... Care, inevitabil, afișa trepte trupești descendente, la bătrînețe...
**
Dînd la final încă un ochi asupra textului citat, m-am oprit la această bucată:
„...Povestea călătoriei noastre în căutarea propriei identităţi, a rațiunii vieții, a bazei noastre emoționale, ancorată în ce oferă mai bun umanitatea care ne leagă.”
Din start remarc ideea de poveste. Nu spune relatarea, căci ultima ar presupune obiectivitate. Amănuntul îmi semnalizează că noțiunile de pe acolo, fie și foarte umflate, nu ies în afara poveștii. A falsului.
Iar totodată a deranjului, dacă ai cere detalii. De pildă, dacă și-a găsit (propria) identitate. Sau rațiunea vieții.
Observ acolo și pastila înaltă, despre umanitate (cea a autorului și a doamnei lui), asociată cu a oferi mai bun.
În fața unor asemenea observații (ale mele), omul normal se înfurie. Iar implicit nu îmi va spune, destins: „Domnule, legat de afirmația dumitale, îndrăznesc să am altă părere... Acordă-mi un minut, să-ți spun cum văd eu lucrurile...”
Totodată, privind imaginea dlui Gheție înconjurat de volume scoase la editura lui Mihai Ogrinji, parcă simt nițel lucrurile, din arie... Serviciul (deloc de colea) pe care îl aduce ultimul autorilor publicați este nu doar de a-i tipări, mai ieftin decît o editură clasică, dar și de a-i îndemna să o facă.
...Dacă mi-ar plăcea, să fiu publicat acolo? Mmmmm... Admit tentația, iar in extenso aceea de a intra într-un grup uman. Atîta doar că firea-mi ar strica urgent lucrurile (nu aș avea nici aici vreun Dumnezeu, de menajat), în ipotetica situație. Asta și pentru că a-mi schimba firea de pînă acum mi-ar fi probabil tare neplăcut / îngrozitor de frustrant, ca debranșat de la energiile ce m-au mișcat și mă mișcă în viață...
Tranșeu de acum o sută de ani, nu departe de strada Paltinului (Bușteni)
...La urcarea în trenul de Bușteni (unde a avut loc lansarea cărții)...
(nu e chiar acel tren, IR 1530 parcă...)
... am dat de confratele (cu palmares alpin mai valoros decît al meu), Mircea Săndulescu.
Deși ne-am luat în bețe de vreo trei ori (sau mai mult) în trecut, el se poartă întotdeauna ca și cum ne-am fi despărțit prieteni. Asta, și pentru că i s-a întîmplat să mai aibă nevoie de mine, în materie de istorie montană...
Ce nu înțeleg eu la tipii serioși din aria spirituală a revistei „România Pitorească”, este cum izbutesc să agreeze, ori măcar să nu-i deranjeze optica (hipernaționalistă între altele) a directorului ei, Mihai Ogrinji. Mie unuia mi s-ar face rău, să defilez alături de un asemenea personaj! Să fie enteresul și iar enteresul, de a-și vedea publicate cărți, fără durerea de cap a investiției în tipar și toate celelalte? Ori vreun dezinteres, pentru gesturile celui de alături, esențial fiind că trăim într un grup?
Mă salută, îi răspund, iar apoi se întîmplă să urcăm în același vagon, fie și în zone diferite ale acestuia.
Pe drum, revin pe o filă a carpati.org (firește că elogioasă!) despre Emilian Cristea, de data asta privind și comentariile de acolo. Și unde cîțiva mi-au luat la refec opiniile exprimate anterior. Mi-am zis că sănătos este să le răspund cînd voi ajunge acasă, dar curînd inflamarea din mine m-a împins s-o fac hic et hunc.
E de spus că (voi observa după o vreme) salva acelora e de la anul Domnului 2012, dar pas de domolește drăcușorul iritat din mine! Așa că m-am întins la vorbă spre aceia (manipulatori din greu, ca tot omul normal), și mai puțin temător ca altădată fiind eu, că o să mă avertizeze/suspande mai-marii acelui site, ca incălcător al conduitei locului. Simt însă, precum în cazul Facebook, că așa responsabili au lăsat-o mai moale, pe de o parte pentru că au mai îmbătrînit, iar pe de altă parte pentru a nu le fugi clienții la concurență...
La Bușteni, pe cînd mă îndrept spre ieșirea din vagon, observ că Mircea S. e însoțit de Mihai Ogrinji și de d. Puiu Dimache. Pe peron, ultimul rămîne secunde bune cu ochii la mine, aflat inițial la vreo zece metri de grupul lor (foarte probabil surprins de vederea în carne și oase, a ciocanului care încurcă grozav carul cu oale al amicului său Ogrinji). Se înțelege că nu refuz așa sport, al privirilor...
Pleacă apoi ei în direcție opusă (celei de unde veneam), eu ajungînd-i curînd din urmă. Adresez o formulă de salut lui D., ba îi întind și mîna. Omul e stingherit, dacă nu chiar crispat, dar întinde și el mîna. Mă săgeată din atitudinea lui, cel puțin pe moment, sentimentul că am depășit măsura, prin per-tu-ul meu..
Fiind și Mihai Ogrinji acolo, mă adresez și lui, cu o infantilă (sigură pe ea) de-a casei: „Am onoarea, domnule Ogrinji...” (de data asta nu mai întind mîna),adăugînd: „E o plăcere să combat cu oameni, ca dumneavoastră!”.
Recunosc a mă fi simțit nașpa, după momentul cu d. Dimache. Cum că nu am procedat corect (plus alte șuturi, venite dinspre Superego). Sentimentul a persistat (ori s-a întărit) în sala unde a avut loc lansarea amintitei cărți, inclusiv datorită amiciției acestuia cu corifeii locului (Nicolaescu, Coliban, Mititeanu). Ulterior, sentimentul mi s-a domolit. Asta și pentru că atît D., cît și Coliban, afișau un oarece sentiment de le-pute-tot. Apoi, mi-am reamintit chestia cu privitul insistent din gară. Și din care am început să traduc, una-alta...
În spațiul de la căminul cultural „Aurel Stroe”, care ne-a găzduit...
Acolo există ceva informații despre respectivul A.S. M-am așteptat să fie vreo personalitate locală, cînd colo era un străin care-și făcea (fie și din copilărie) vacanțele în Bușteni. Situația m-a făcut să bănui că acela sau familia lui a lăsat ceva material primăriei locale, care în schimb i-a nemurit numele, pe stabilimentul cultural din urbe.
... mai exact în lungul hol de la intrare, se află și Dinu Mititeanu. Constat (o dată în plus) că stînd atîta timp în clinci cu el, mi-a devenit familiar, iar de aici la o domolire a adversității, nu e mult. Mi s-o trage și de la nevoia de amici, de grup, ce șade dincolo de fronda mea... Ce e drept, am idee că nu-mi trebuie mult, pentru a mă (re)înfuria, pe oameni ca d. Dinu. E de ajuns să îmi reamintesc zise, ori gesturi de-ale lor...
Mă uitam aseară, de pildă, la modul cum se tămîiază singur, pe pagina-i Fb... O să mi se zică aici că nu mă oprește nimeni să procedez la fel, să scriu pe undeva că ce deștept sînt eu... Corect! Cum educațiunea nu-mi permite așa ceva însă (nici vreo degradare fizică...), nu-mi rămîne decît să mă ofusc, de faptul că unii pot face asta, iar eu ba.
La o adică, destui s-or irita că mie educația personală îmi dă voie la un gest/idee ori alta, iar dumnealor nu.
Aici apare și Dan Vasilescu, foarte amabil cu subsemnatul. Între altele, laudă coborîrea ce am făcut de curînd pe Valea Spălăturii, după care îmi vorbește de ale lui. De pildă că nu s-a pensionat, ci lucrează în continuare la vechea lui firmă de alpinism utilitar (bănui altminteri că nu el mai stă atîrnat în coardă, acolo...). Vorba lui Nae Dimitriu de altădată, are omul confiență în mine și basta.
Ce e drept, mă simt măgulit de această atenție, alături - știu că nu e frumos să spun, fie și voalat - de povara anilor pe care i-i simt în spate. Și țin să-i mulțumesc, să-i comunic despre încîntarea (reală!) că am putut sta de vorbă.
Prin preajmă e și Dan Burlac, organizator al manifestării...
...M-am invitat cîndva să îmi prezint "Sus la munte ...", într-un festival alpin de-al lui. Atîta doar că eu m am dat curînd deștept, ca să te ții întâlnire de gradul 3 între mine și Mititeanu ce va fi, acolo! Așa că propunerea a dispărut în ceață... Nu-i port pică pentru asta, dar nici etern neamului meu neam-prost (până la urmă, el furnizează ființei mele, combustibilul existențial majoritar).
Intrăm în sală. Lumea se așază majoritar în stînga, cum privești la scenă. Cînd aleg eu jumătatea opusă, sîntem acolo doi-trei, completați un pic numericește, ulterior.
... Răzbate nemulțumirea unora dintre cei prezenți că sîntem atît de puțini (20? 25?), asta deși, se perorează pretențios, ne aflăm în ditai capitală a alpinismului românesc. Dincolo de toate, manifestarea pentru care am venit pornește repede...
Inițial e vorba de proiectarea cîtorva materiale video descoperite de Dan Burlac, în arhiva TVR: interviuri cu Carol Lehmann, Ion Coman și Emilian Cristea. În sine sînt interesante, patinate însă de un aer oarece de demult (poate nu s-ar cădea să spun eu asta, amator de interbelic...). Neadaptatul care mă aflu remarcă în clipuri și pastilele de captat bunăvoința (a intervievatului, dar și a telespectatorilor), cît și formule să se afle în treabă ale realizatorului, inevitabil cu gîndul la viitorul material ce are a încropi, pentru redacție.
Se aprinde lumina și unii spectatori punctează ideea îmbătrînirii care le-a rărit - via decese - rîndurile. Și al cărei efect, între viii de aici, se vede camla toți, inclusiv o delăsare cu privire la vestimentație. La acest capitol, dintre cei mari, mai bine îmi pare să stea d. Dimache, secondat de Coliban.
Se înțelege aici că-mi pun urgent problema, cum mă voi prezenta eu la vîrsta lor (asta dacă o apuc). Iar de aici simt deja disconfort, reamintindu-mi o constatare recentă, că arăt mai rău decît acum trei ori patru ani. Asta la mutră, dar și la performanțele pe munte...
Apropo de atitudini, îl văd prima dată pe Emil Coliban (cu excepția unei prezentări publice din 1979). Observ la el ceva morgă, comun fiindu-i cu Dimache o mică iritare, poate numai pe mediu. Încerc să simt de unde li se trage. Cred că de la umanul Eu merit mai mult.
N-am avut de-a face cu E. Coliban, dar l-am urmărit întrucîtva. Inițial am sesizat diferența de temperament dintre el și consoarta Taina. L-am privit (cu ochii minții) și relația cu copiii, după decesul nevestei. Iar apoi am observat că a evitat să-și scrie memoriile (să fie indispoziție, la ideea de a retrăi, chiar indirect, trecutul?).
În sală, a strîmbat din nas la invitația de a spune cîteva vorbe, la invitația lui Viorel, în fața unei săli atît de puțin populate (el a zis-o). Destul de mofturos ca atitudine mi a apărut și un tip (cu nevastă) care stătea în spatele lui Coliban, nu departe de vârsta acestuia.
Se înțelege că nu am scăpat din vedere și faptul că senzorii mei se înșală, deși instinctul meu (cel neluat la șuturi de educație) e posibil să nu se înșele...
Întrucîtva, mi-am revăzut aici și dorința de a fi acceptat în vreun grup, fie ea și în formă de filon-țipar, intersectîndu-se cu altele de prin sufletul personal.
La chestiune, mi-am lăsat sufletul să se lase în simpatii ori chiar duioșie față de un Mihai Ogrinji, în paralel cu o sănătoasă scindare, dincolo fiindu-mi tendințe contrare - cu toatele alcătuind un salvator echilibru, pe așa mare de stimuli...
D. Nicolaescu a vorbit frumos, cu precizarea că atît el cît și alți vorbitori s-au lansat și în tirade la adresa comunismului, a oamenilor lui...
E o atitudine ce am remarcat cu precădere în clasa socială detronată după 1944, pînă atunci membrii ei făcîndu-și planuri, de menținere sau chiar ascensiune, pe paliere superioare, ale societății românești.
...Totodată, unii dintre cei prezenți (Mititeanu, Vasilescu) au reproșat alpiniștilor că se ceartă vîrtos, pe cînd în tinerețea lor ar fi domnit) o camaraderie ca la carte, inclusiv între adversarii competiționali. Ce e drept, oameni care să privească lucrurile nuanțat, nu sînt fi pe toate drumurile...
Autorul cărții a invitat cîțiva colegi de ascensiuni să vorbească și ei, la subiect. Aceștia au fost Dimache, Coliban, Vasilescu și Dinu Mititeanu.
Mi-a plăcut curgerea vorbelor și implicit a minții, în cazul celui dintîi, la antipod aflîndu-se clujeanul.
Legat de prezentare, am simțit (poate și pentru a compensa în viitor, prin acces YouTube, prezența redusă din sală, de acum) să filmez cît mai mult. Sînt oameni interesanți, de expus viitorimii. Ce e drept, cînd mi-am zis asta, am luat în calcul, cu durere, nu țin să se înghesuie la la așa vizionări, sau barim departe de cîți și-ar dori sufletul meu ...
Cert este că am fost mulțumit de filmul rezultat, mai ales de momentele în care am filmat de aproape (via zoom, fie el și digital).
Ce inavuabilă a scăpat, dintre cele observate cu amintitul prilej?
Aaa, n-am zis nimic de Dinu Mititeanu!
Cît și de prima grijă a lui Emil Coliban, ieșit la final în afara clădirii, aceea de a-și aprindă o țigară. Nu dau cu piatra, căci nu știu cum mă voi prezenta eu, peste 14 ani...
Nu mai știu cum vorbea Mititeanu acum 20 ani, când l-am audiat la cercul turistic „Floarea de colț”. Dar acum o face la volum mare, iar totodată îmi dă sentimentul unui mecanism afectat de nisip: scârțâie, huruie. Totodată, și sper că nu vorbesc de funie în casa spânzuratului, îmi pare egocentrist. Iar ochii îi sunt destul de imobili, nu departe de ai insului posedat, semn că nu mă înșel cu ideea degradării - previzibilă altminteri, având în vedere cei 87 de ani ai lui.
Cei ieșiți la pupitru îl priveau cu oarece deferență, fără să-mi pot da seama dacă dacă era acolo era complezență sau vreo fascinație pentru vitalitatea fără zăgazuri, a lui nea Dinu. Cert este că nu am citit în ochii vreunuia ideea "Săracul de el...".
A mai prestat Dan Burlac, cu o simplă introducere, cât și Mihai Ogrinji. Ultimul nu s-a mai desfășurat ca la manifestările patronate de dânsul, dar nici nu părea stânjenit de asta. A secondat bine, pe oratorul principal ori grupul cu preocupări înalt-alpine, care se forma în jurul acestuia.
(plimbare pînă la venirea trenului de întoarcere)
PS Bîrfe. Cînd trec pe lîngă D. Mititeanu, la intrare, acesta vorbește elogios de cartea lui Sorin Tulea („Amintiri din războaie neterminate”, alta nu știu să fi scos). Nu mi-am dat seama însă dacă aveaeîn vedere activitatea aceluia ca pilot, ori aprecierile lui politice...
UPDATE
În sală, la redarea materialului TVR cu E. Cristea, remarci: „Uite-l pe Paul [Fozocoș]!”.
Totodată, am observat la Cristea pronunția „Ieremia”, în cazul celui cu care se legase în coardă de mii de ori (el o zicea!), cum formula și intervievatorul (parcă Aristide Buhoiu). Eu știam de Irimia (și contemporanii pe care i-am cunoscut, a la Pompi Pascu, ce să mai spun de Baticu, ziceau așa)...
Privind pe cei din sală, cu palmares dar bătrîni, m-a săgetat dureros ideea că junii lumii montane - mai exact cei neinformați asupra performanțelor lor - nu vor fi interesați de Coliban și compania. Asta dacă nu vor sta crispați, la vederea stadiului lor senect.
De aici, m-am crispat eu însumi la fizionomia marcată de ani, și chiar mai rău la cum voi arăta în viitor (cel cu viață în mine).
Totodată, gîndul mi-a mers (la fel de neentuziast) la faptul că eforturile mele în domeniu (de care inconștientu-mi e convins că vor ieși chestii etern admirate de muntiști) sînt și vor fi în vînt...
Ce e drept, după așa gînduri, răsare soarele, al ideii Oare cum o fi să pui totuși de gesturi, idei știind că ele sînt și vor fi în vînt?