MUNTE. Istorie. Uman.

Despre contrarea subsemnatului cu două tabere de oameni la locul lor (a celor de la revista „România Pitorescă”, respectiv aceea grupată în jurul bravului Dinu Mititeanu) v-am mai făcut capul mare...

Pe principiul că unde-a mers Mia merge și Suta, îndrăznesc să ridic atenției domniilor voastre și următorul aspect... Și care pornește din diferența totală, a punctelor noastre de vedere, privind realitatea, iar în bună parte și istoria mersului pe munte în România...

Oare aceasta din urmă (adică istoria), ce punct de vedere va îmbrățișa: al celor două tabere amintite (altminteri prietene), ori al subsemnatului?

În așa context, sănătos nu e niciodată să faci predicții despre viitor, dar poate, în asemenea sport, ajută un ochi spre trecut. Și anume, ce s-a ales de construcțiile precum ale dumnealor., de altădată?

De pildă ale unui Mihai Haret (1884-1940)... Ori ale unui Emilian Cristea (1915-1982).

Ce au devenit frumoasele gogoși ori măcar exagerări, de la baza mitului acestora?

Păi, se pare că au mai probleme, în a se perpetua în prezent...

Iar în viitor, sînt și mai puține șanse ca pretenții precum „Emilian Cristea a fost părintele / doica [sic!] alpinismului românesc”, după cum grăia la un moment dat Dinu Mititeanu, să facă prozeliți...

Pe valurile minții...

Viața nu e o treabă simplă. Ci chiar nasoală. Asta decurgînd din însăși ideea de a ne naște, iar apoi de nenumăratele belele (deseori făcînd părul măciucă) din viața de zi cu zi...
Ca urmare, omul se refugiază, în ce poate și el..

De pildă în ideea Părintelui ideal. Iar eu tratîndu-i mai jos secțiunea Tatăl (din care la o adică se trage și ideea de Dumnezeu).

Nu prea m-am uitat (admit asta cu jenă) ce spun filosofiile înalte, despre acest subiect. Ce zice vreun C.G. Jung, de pildă. Ori nenea ăla într-o ureche. Freud...
Cert este că, din ce am observat eu (în prea multu-mi timp liber), tatăl ideal ne hrănește impresia că sub pulpana/ocrotirea, dragostea lui am duce-o bine, dacă nu paradisiac, în lumea asta.

Am mai observat că, odată asigurat un așa „acoperiș”, prima grijă ne este una de tip d. Goe, și anume să tratăm cu dispreț acel protector...

Că (mai mult ori mai puțin conștient) umblăm după așa ceva, e una. În același timp, unii se prind de fenomen, și pozează în părinte ideal, sau măcar adult la umbra căruia prinde bine să stai.
Priveam de pildă la statura dlui Gabriel Liiceanu, spre care privești și zici urgent: „Am dat peste un om nemaipomenit, de drag să șezi sub pomul său!”.

Pe felie, există și ființe care pozează în copilul ideal, sau măcar cuminte și la locul său. Este cazul dnei Ana Blandiana...
Iar ambii fiind oameni, iar subsemnatul, din eleganță, nemaipunînd acum lupa peste gesturile și vorbele dumnealor...

 Nu am avut o relație strălucită cu părinții mei (și dînșii, ca și mine: lume imperfectă). Așa că am rotit capul spre un pom uman, care să mă protejeze de ploile cele rele.

Nu m-aș întinde prea tare în cercetări, cînd s-a ivit așa ceva întîiași oară, în existența-mi, cert este că pe la 40 ani am nimerit în redacția unei reviste de fotbal un redactor-șef pîinea lui Dumnezeu. Nu ridica tonul, îi mergea mintea - ce mai, Dumnezeu-tatăl venit în concediu, pe pămînt...
Ce e drept, inevitabil omul a obosit la un moment dat de purtat acea mască, naturelul ieșindu-i la suprafață. Asta s-a petrecut pe motive politice: că de ce am votat cu tabăra adversă, ăleia pe care o plăcea dumnealui.

Dincolo de asta, am rămas cu părerea că îi mergea mintea (ce editoriale echilibrate - sau așa îmi aduc eu minte - semna dumnealui!

Or, îi reîntîlnesc de curînd o luare de poziție. Îl laudă pe (filosoful) Dinu Noica.

Iar despre întîlnirea cu acela, omul-meu publicînd cîndva un articol în „Dilema”.

Toată postarea merge pe ideea vizitei pe care nu a apucat să i-o facă aceluia (căci a tot amînat șamd). Dar că a mers anterior și i-a privit cu sfințenie ogeacul de la Păltiniș (vezi textul, la PS1)

 

Ce n-am văzut în acea luare de poziție, este un minim cuvînt despre opera lui Noica (dacă nu vreau prea mult, altceva decît clișee). Despre ce e nemaipomenit în ea, din momentul ce autorul trebuie privit cu evlavie... Să spună „Tare faină afirmația / conceptul cutare...”.
Cu atît mai puțin nu vădește rezerve, ori contrazice fățiș, vreo afirmație a magului de la Păltiniș...

Eu unul, ca anomalie a naturii ce mă aflu, nu aș putea să citesc vreun text, fie și al lui Dumnezeu, fără să-mi stea spiritul critic la datorie.

Pot ce e drept, în paralel ori măcar posterior acestuia, să tratez cu înțelegere afirmațiile/persoana.

Foarte probabil însă, în lumea normală nu e voie să critici mai-marii din Grupul/bula ta...

În același timp, acel (căndva, și strict pentru mine)  pîinea-lui-Dumnezeu este iute vărsătoriu de judecăți în alb și negru.
Ale lui, dar și din materialele pe care le găsește simpatice, pe net:

**

Dacă tot veni vorba de Noica, am zis să văd și eu ce scria dumnealui...

(am mai răsfoit, în timp, și-mi aduc aminte de ceva foarte sec, plus prăfuit)

Am trecut cu ochii peste doar două file, al unei lucrări găsită pe net, și pot avea destule observații... Asta, pentru că inevitabil opera aceluia are de făcut plăcere / dat gata niște oameni în căutare de (aparentă) dumnezeire. Altfel aceia nu pot uita altfel, de avatarurile (groaza?) traiului între semeni, eventual și sub soare.

În același timp, asemenea lucrări urmează o spirală, să-i spun ascendentă. Mai exact, se alambichează suplimentar lucrurile, de către pleiadele consecutive de autori. Și care vor să-și aducă o contribuție proprie (cam ca alpiniștii care se cațără pe umerii înaintașilor). Așa se ajunge la un Hegel, cel purecat de Noica (iar apoi de fanii acestuia).
Prestațiile lui Hegel au priză strict la slujitorii respectivului templu, care pot glosa înalt despre acel filosof. În același timp, o categorie mai largă de oameni aplaudă superficial, căci așa dă bine, la părerea de sine, respectiv în ochii vreunora dați gata de aparenta erudiție a acelor... superficiali.

Dacă vii, în calitate de copil privitor la hainele împăratului, și spui ceva de goliciunea ce observi acolo, vei fi luat cu „Aaaa, nu înțelegi dumneata, domne... Nu ai față de asemenea adevăruri înalte!” șamd.

De chiu de vai, între războaie se uita o parte din opinia publică la așa minunății, dar astăzi, cu excepția unor trăitori de pe urma fenomenului (și al altora extaziați de așa intermediari), altcareva nu stă să caște gura ce zis-a Hegel.

Aici e ca la Scripturi... Nu orice Gheorghe poate pricepe adîncimea lor - acolo fiind totuși niște banalități, peste care s-a dat cu bagheta pomenitei deja dumnezeiri)

Știu, sînt nifilist...

P.S. 1

„O ANIVERSARE PERSONALĂ
Într-o lungă existență, care este tot mai greu de purtat de către un trup de la o zi la alta mai ostenit, am fost răsfățat de un destin care mi-a oferit șansa întâlnirii cu oameni absolut deosebiți. Unul dintre aceștia a fost filozoful Constantin Noica, pe care l-am cunoscut în Septembrie 1987, când l-am condus la Gara de Nord din București. Pleca la Păltiniș. Atunci m-a invitat să-i fac o vizită. Nu am apucat pentru că a plecat dintre noi trei luni mai târziu, în 4 Decembrie. (Relatarea acestei întâlniri a apărut zece ani mai târziu - Februarie 1997 - în săptămânalul Dilema, datorită bunăvoinței scriitorului Radu Cosașu.)
La Păltiniș am ajuns abia după mai bine de douăzeci de ani. Prima oară în toamna anului în care am (re)devenit sibian, 2008. Drumul la mormântul lui Noica a venit ca o dorință firească, păstrată într-un colț de suflet. Știam unde fusese înmormântat, iar liniștea maiestuoasă a pădurii de brazi în mijlocul căreia se află Schitul care atrage atâția credincioși și simpli turiști, m-a făcut să înțeleg de ce marele nostru filozof și-a dorit să se retragă, asemenea unui pustnic, într-un asemenea loc.
Cum nu am găsit pe cineva care să mă îndrume și spre cabana unde a locuit Noica, după o căutare fără succes pe cărările Păltinișului am renunțat, cu convingerea că o altă ocazie se va ivi în viitor.
Iar aceasta a apărut după doi ani, la prima din cele câteva întâlniri pe care le-am avut cu Gabriel Liiceanu la Sibiu. L-am rugat atunci, în Mai 2010 - la primul Bookfest organizat de Editura Humanitas în Piața Mică - să-mi faciliteze vizitarea ”cabanei lui Noica”. Știam că prin grija Fundației Humanitas aceasta fusese renovată și transformată într-un loc de creație pentru tineri filozofi români, fiind închisă pentru publicul larg. În aceeași săptămână Gabriel m-a sunat și m-a invitat ”să-i facem o scurtă vizită lui Noica”!
”Siegfried”, BMW-ul lui atât de îndrăgit, ne-a purtat, lin și elegant, pe serpentinele care leagă, poate deloc întâmplător, Rășinarii lui Cioran și Goga de Păltinișul lui Noica!
Există lucruri și situații care nu pot fi descrise în cuvinte, din cauza unor emoții, sau a unei atmosfere care pot fi doar trăite, nu și relatate. Am pășit smerit pe treptele care urcă spre cămăruța de o sărăcie neverosimilă în care a trăit, a gândit și a scris mentorul lui Gabriel. Când am ieșit din nou în aerul tare cu parfum de rășină, mă simțeam copleșit de gândul că un spațiu atât de mic și modest a putut cuprinde un spirit atât de uriaș, profund și generos...
Astăzi, 31 Mai 2026, se împlinesc exact 16 ani de la acea vizită în Păltiniș! ”

P.S. 2

Mare șarlatan, Noica! Auzi, acel Mathesis e bucurie simplă (la oa dicp, și N. Stein- hardt vîntura ideea unui Jurnal al fericirii...)!.
Pur și simplu acolo Noica hrănește primitivul din cititor, cum că respectivul text e o bucurie simplă. Cum o face și (între altele) prin ideea de demnitate a Europei...

Iar eu, mă repet a la longue, prin demnitate văzînd mimarea siguranței de sine.. 

E inuman!

Și anume ca adversarul tău nemilos din câmpul literelor turistice, să îți ceară, legat de un recent titlu al său, să-i tragi o prezentare cum numai tu ești în stare! 

Am în vedere aici vreo trei materiale ale cunoscutei edituri "România pitorească", ultimul dintre ele în prefața cărții "Hoinar prin munți", 2025...

Mai exact, una despre privirea lui cea turbure. Și despre faptul că turna la odioasele Organe comuniste, despre stimabilii veterani ce aveau amabilitatea să îl primească, la ei în domiciliu (cu un kil de vin pe masă).

Iar dincolo de toate, nemernicul să îți spună că nu ar putea pentru ca să trăiască, fără așa recenzie! 

Numai în locul bunului domn Mihai Ogrinji să nu fii, cu asemenea terorist prin preajmă!

Ratat, ratare

 Când dau să folosesc formula din titlul de mai sus, într o discuție, simt nevoia să verific - fără să mai trec pe la DEX - ce înțeleg prin respectivul dublet.

În primul rând văd acolo o formulă socială mai exact una prin care încercăm să ne descurajăm preopinentul.

"Bă, ratatule!..."

Și de care, îndeobște, celălalt se jenează, se face mai mic.

.

Altminteri, nevoia să asociez ideea de ratat unui anume tip de om. Acesta poate fi un cocoșat de greutățile vieții, dar și vreunul nemulțumit de soarta lui. Și pentru care nu face prea mult, să o îndrepte ori măcar să o accepte. 

În ultima situație intervin inevitabil vinovații (prin definiție, din exterior) pentru starea respectivului.

Din ciclul „Waiting for the worms”...

Este piesa Pink Floyd ce curge in-anticipabil. Nu are corp propriu-zis, iar apoi refren...

Cam așa vor merge lucrurile și în scriitura mea, de mai jos...


Îmi caut de lucru, la două-trei luni, în librăria AGIR din Piața Romană...

... O fac pentru achiziționarea ultimului număr din revista „România Pitorească”.
 

Care e a inamicilor mei.

Ce chestie / cum e viața asta! Totul pare să meargă perfect pentru prăvălia ta de geamuri, dar se ivește în cartier un puști cu praștie, iar pe deasupra al naibii... Și te toacă, iar în cazul de față nu ai cum chema poliția, pentru acel drac de copil etc.
E de ajuns unul. Și îți muști în pumni, cum că un singur asemenea fir de praf are toate șansele să-ți gripeze motorul, cel care îți produce atîta bine, care dă un rost măreț existenței tale,  grupului uman din care faci parte.

Firește, poți trece peste acest ultim sentiment, dacă ți-l refulezi cum scrie la carte... 

 

Mărturisirile de mai jos nu sînt unele cu carele lumea normală iese prin urbe (ori măcar în conștientul personal). Dar tot mă înham la ele, căci face nițică ordine în interiorul subsemnatului.

 

Mă simt uneori, cînd îmi fac drum prin acea librărie, precum omul (îndeobște necimentat suficient la suflet, de trecerea anilor) care ar vrea să lege prietenie cu aceia. Așa i-ar plăcea lui. Și simte că i-ar fi tare bine, alături de ei.... Că uite, grăiește adîncul aceluia (de fapt, o parte a adîncului aceluia, dar să nu anticipez). Și aici, mai-mai să se pună a fantasma, cum i-ar fi alături de ei. Cum, de pildă, ar publica din cînd în cînd un material în velina și colorata foaie a dumnealor. Unde altminteri publică destui împiedicați, precum d. Panaitescu de pildă. Ori o doamnă, că ce nemaipomenit este pe Brîna Mare a Caraimanului. 

Și că ce băiat de treabă-i spiritus rector al dumnealor, Mihai Ogrinji...  Ce rotunjor la față, ce zîmbitor este! (în stînga imaginii)

Ca unul care îmi dau voie să fiu scindat, am idee că posed însă și o cu totul altfel de bucată, în interioru-mi. Una decurgînd din caracterul de paria. De, vorba lui Eugen Ionescu, singur împotriva tuturor.

 

Cred că l-am moștenit de la mama, dar nici tata nu pare să fi fost foarte departe, ca om ce a ținut să părăsească devreme casa din Sebeș Alba (la 14 ani), pornind către Brezoi, iar apoi București.

Nu știu dacă tata și-a înmuiat prin alcool acel sentiment,  cert este că - la născătoarea-mi - pomenita atitudine a fost vizibilă. Iar totodată mi-a lăsat-o moștenire... Asta nu pentru că am ținut neapărat să o copiez, cît că un ceva din mine s-a împotrivit să mă las modelat după dorea dînsa.

Foarte drăgăstoși nu vor fi fost nici alții din familie cu mezinul locului (eu!), așa că ieșit-a firea pe care cu onor posed și azi!

 

Astfel că, mă las cu desfătare în brațele gîndului că aș trăi în grupul celor de al „România Pitorească”, știind că am sub bine plasa de salvare a unei majorități interioare ce nu acceptă asta.

Le fac pe plac ambelor zone interioare.

  

Mai departe. 

Am luat de la acea librărie (cu o vînzătoare tare simpatică) și volumul de amintiri montane al lui Nelu Săcăorea. Oferta era mai largă, dar am ales (pe fond bănet puțin) cartea acelui zărneștean. Mi s-a părut un tip energic.

Am fost însă dezamăgit de scriitura lui, ca fiind seacă, interesată doar de pereți grade. Iar deseori de tras (pardon) limbi, sub forma „marele maestru emerit al sportului, Alexandru Floricioiu”.

Inevitabil, am meditat aici dacă limbi similare trage și vreun Iosif Gheție. Așa că i-am răsfoit volumul de amintiri. Nu, nu am găsit așa ceva. Iar la un Viorel Nicolaescu nici atît. La mijloc îmi pare gradul de primitivitate al autorului, mai exact al mediului în care a crescut.

 

Am remarcat în acel volum și lipsa mai oricărei trimiteri la sentimentele autorului (altele decît cele cîteva, din panoplia socială).

Aici se poate traduce că N. Săcărea a trăit într-un mediu unde manifestarea sentimentelor reprezenta o mare vulnerabilitate, în fața bravilor apropiați... 

 Pomenesc de dumnealui încît - o spun pentru cei neavizați - memoriile mele montane se desfășoară în extrema opusă. A spusului verde, fără vreun deranj că se va simți nașpa cititorul (cel comme il le faut /  cum trebuie).

De pildă la semnalarea că prietenul M., ieșiți  aflîndu-ne pe Valea Urzicii în Brîul Mare al Coștilei, a defecat undeva pe acolo... 

 

 

.. Ori a faptului că subsemnatul a făcut la un moment dat amor cu consoarta (în București, de-abia revenit de la munte)

Și tot așa.

Asta, nu știu dacă neapărat din dorința de a șoca (putem explora, de ce vreun om - sau toți - își dorește asta...), cît pentru că simțit nevoia de a pomeni și acel gen de lucruri (ce să mai spun de divorțul de acea doamnă, ori de situația socio-politică a României, din răstimp).

Asemenea mărturisiri france pot trezii și simpatii, în jurul oamenilor cuminți. Le poate da semnal că, uite domnule!, poți să spui așa ceva și fără să vină iadul, cum îmi ziceau educatorii mei...

**

A trăi între oameni înseamnă a peria pe cei din grupul tău.

Mircea Săndulescu e printre cei mai temperați RP-iști, la acest capitol: 
„Viorel Nicolaescu, participant la remarcabila ascensiune, este un fin observator al faptelor și întîmplărilor [nu e un pic de pleonasm, aici?] din timpul excursiei...”

Ce e drept, ... finețurile respective au ca scop atragerea atenției, unui om ajuns în preajma scriselor noastre doar pentru că viața l-a făcut a viețui în același grup, nu pentru că gîndește asemănător nouă.

 

Iar de aici, pe firul piesei Pink Floyd, e de remarcat că oamenii trăind între oameni au nevoie de like-uri cît mai multe, iar implicit nemaicontînd de la ce fel de oameni vin acelea.

Și invers: acei profani de subiect trag like-uri, la ce nu pricep.

Posibil să fie la mijloc teama, una proprie acelor oameni obligați (poate de teama unor rele mai mari) să trăiască împreună.

 

Subsemnatul are nevoie de unul-doi, iar ca de rai fiind vreo cinci inși care să îi aprecieze afirmațiile, persoana etc.

Iar de aici ajungem la nevoia de rezonanță... Aș fi tentat aici să spun că nu voi rezonat cîndva cu mama, cu părințiim iar de aici acea sete... dar nici nu aș paria că Mihai Ogrinji și compania, oamenii sociali în general, excelează pe acest cîmp, al rezonanței.

Am chiar sentimentul nu doar că destui dintre aceia au fost privați cîndva de amintita rezonanță cu părinții, dar și că educația, tipul de funcționare al societății interzice așa ceva.

 

Asta, pentru că el ar trezi demoni, mai exact filoane interioare a căror manifestare ar dăuna funcționării societății (pot extinde discuția, dar destui dintre participanții la discuție o vor lua la goană din sală). 

. 

Neplăcută postură (I)

... să ai a drege excesele majorității!

De pildă aceea amatoare de mituri montane. Și care în anii/lunile acestea clădește de zor, la statuia lui Dinu Mititeanu și a neveste-sii.

În urma unei discuții net ce am avut cu emulul celor doi soți, Cosmin Dumitrache, mi-a cam sărit țandăra. Mai exact s-a copt o bubă. 

De aici, pînă la un material complet (precum acela despre Cuxi Șerban) mai e ceva, dar niște direcții tot am în minte.

Nu m-aș arunca în cazul lui Mititeanu asupra vreunui caracter de fute-tot (despre care îmi vorbea pe la anul 2000 amicul meu Vlad Petrușca, bun cititor de oameni)... Dar tot aș observa că în junețe îi plăceau doamnele mature.

El o spune într-un recent material („România Pitorească”, 2/2025)

(bănui că nu de florile mărului el pomenește acel moment, cerînd în paralel redacției RP să fie bold-uit...)

 

La mijlocul vieții, e adeptul palierului de vîrstă apropiat, de al soției...

După decesul acesteia, începe a fi interesat de fete/femei mult mai tinere... 

`

 

Pe ultimul fond, se căsătorește la peste 60 ani cu o femeie cu peste trei decenii mai tînără.

Îndrăznesc să văd în gestul lui teama de îmbătrînire.

Iar în al doamnei Marilena un amestec de complex Electra cu gerontofilie.

După ce subsemnatul i-a distrus jucăria favorită a ultimilor zeci de ani, și anume mitul Cuxi Șerban, Dinu Mititeanu începe a lucra la propria statuie. Și unde are ajutorul unui Cosmin Dumitrache (îmi permit a da ochi cu alt prilej, spre ce mînă pe acesta, în luptă...).

Dacă mariajul cu 'Marlene'. i-a îndepărtat cît de cît spectrul îmbătrînirii, campania actuală îi estompează (pe cît e posibil) spectrul apropiatei morți.

 

Cum am spus mai sus, postarea de aici este doar un cadru, al unui material mai amplu.

De care nu-mi fac griji, că mă voi afla în abatere. La o adică, Dinu Mititeanu nu a contestat afirmațiile mele legate de Cuxi. Și nici nu avea cum: dînsul trăiește într-o bulă cu afirmații roze, care prin definiție sînt mincinoase, iar ca urmare vulnerabile la critică.

PS

Din proprie inițiativă, N. Baticu îmi spunea (pe la ai lui 75 ani) că s-a spovedit. Asta, fără să fie un bigot (la o adică, nu prea făcea trimiteri la Dumnezeu...).

Traduc din atitudinea lui că își făcea în acel mod ordine prin existență, între altele anticipînd inevitabilul.

(altminteri, acesta din urmă l-a mai ocolit vreo 15 ani).

Volumul II, al memoriilor mele montane.

Nu am fost un sfînt.

(nici azi nu mă aflu, așa ceva)

.

Educația socială, totodată, nu s-a lipit de mine - cît, în amintirile-mi montane, să trec sub preș unele, să umflu altele și în general să uzez de un stil roz, mulțumind pe cît mai mulți...

.

Îmi rămîne doar să sper, că volumul calităților personale barim se va apropia, de acela al defectelor...

.

https://drive.google.com/.../1tjXQEu8o.../view...

S-ar putea ca accesul la fișierul ce propun să vă ceară logare cont la Google.

Foarte curînd (după o nouă periere) fișierul va fi de găsit și pe Internet Archive.

Un fel de mentor, din trecut... (II)

Întreg episodul întâi de aici a fost o introducere la un material (mai exact cîteva scrise ale lui Vlad, emigrat cu familia în Statele Unite), pe care le-am descoperit ca fiind interesante abia acum, la 2026 (iar implicit la douăzeci de ani de la „nașterea”, la vremea aceea eu binevoind a le da minimă atenție - noroc a le fi pus deoparte)!

„Dragă Mircea,

Singurul lucru «remarcabil» pe care ți-l pot spune după 'dușul' de fotografii din tinerețea noastră este că am îmbătrânit... ! Ma uit la tine, chiar și la nevasta ta dintâi și mă gândesc la rostul pe care îl are 'înțelepciunea' senectuții?!! O avea! nu zic nu! da' nu face nici cât o ceapă degerată pe lângă sublima inconștiență a tinereții!!! Recursul la istoria noastră, a fiecăruia, la munții noștri, curajul sau spaimele noastre, îndrăznelile și defensivele, dar mai ales imaginile «de arhivă» (a sufletului!), mă trimite (recursul... ) la neputințe mai vechi... Adesea m-am întrebat, ascuns în forme diverse, de ce nu am consumat totul atunci când energia și voința erau integre?...
Știu că am folosit expresia «minunata încăpățânare» și altă dată, dar cred ca este o bucată din definiția ta[1]!
Eu cred ca până la urma totul se simplifica (sau ar trebui!...).
Un prieten pierdut (de către mine!) propunea un subiect de eseu sau de poem: «Ce mai rămâne în afară de nimic” ...
Noi suntem în plină pregătire pentru mutare, care va fi pe 1 Martie... Casa e plină de cutii și pachete (de fapt am început să fim și noi un pic de americani, căci aici toată lumea se mută tot timpul!). Nu știu dacă va fi mai bine, eu sper! Casa e mai mare și, aparent într-o zona mai liniștită...

Iți voi scrie din nou curând!

V.

PS. Mie mi s-a părut mai sinistră ieșirea din «Colțu' Mălin” [probabil trecerea pe lîngă Deget] decât traseele în sine (apropo de starea de spirit dintr-o escaladă)...
Dar îndrăgostit am rămas de «Strunga Colțului Prăpădit” și de Poiana Mălin.....




Dragă Mircea,

Minunat obiceiul ăsta al tău încăpățânat de a face poze!!!![2]
Dau la prima... nu știu la care tunel te referi, dar mă șochează imaginea alb-negru și mutra ta «cam tinerică» și cu pulover comunist. Apoi se deschide următoarea și, de la stânga la dreapta mă uit și dau de mine acu' 22 de ani!... Sigur că nu am fost atent la anul pozei, crezând că sunt din expedițiile tale recente... Chiar nu știu la care tunel din mijlocul fisurii respective și unde e fisura, habar n-am! Nu recunosc locurile... Dacă mă gândesc la Poiana Târlelor, nu am în cap fisura... Apoi negurile «strălucite» din care tâșnește «Claia» ... Vremuri...

Foarte ciudat cum se schimbă reprezentarea dimensiunilor... În primă instanță, aproape că nu am recunoscut 'bulevardu' între 'Cocor' și 'Unirii'... și nu din alte cauze, ci din senzația că e o strada mică și aglomerată... După 8 luni de USA am văzut în parcare un 'Audi' A6, care este o mașină mare, și mi s-a părut mignionă. Totul aici, străzi, mașini, clădiri, distanțe, orașe se prezintă la dimensiuni mult mai mari și, cel puțin în Indiana, foarte aerisite... Noi avem o mașina care în Europa ar figura între microbuze și aici este considerată 'miniVan', adică sunt altele mult mai mari din aceeași categorie! Nimic nu e mai comun aici, decât să vezi babe distinse, profesoare universitare, conducând adevărate camioane, truck-uri, considerate foarte normale aici. Ca să mă înțelegi, strada din parcarea locuinței noastre este cat bulevardu' Magheru', iar o mașina 'normală' e limuzină în Europa... Asta nu înseamnă că sunt și mai bune, calitativ vorbind. Ca și lux, tot cele germane și, parțial, britanice sunt fruntea și aici, desigur dpdv al calității și fiabilității, căci altfel cele americane sunt și ele grozav de elegante și se întrec în 'facilități'. Evident că marile firme japoneze si, mai nou coreene sunt lideri de piață în ceea ce privește mașinile de clasă medie și mică, deși și la segmentul de lux sunt pe aceeași poziție cu cele germane. Pentru noi este, însă ceva atât de nou să ai o mașină în care să poți să te miști doar puțin aplecat de cap și să o încarci cu ce-ți trece prin cap, fără să mai pui problema europeană «s'ar putea să nu încapă!» ... Încape totul... Se poate dormi în ea fără sa rabatezi scaunele din față...

Chestia cu interviul este de undeva din spațiul ex sovietic, căci vorbesc rusește... oricum e haios...

Pe aici e o iarna colosală, cu ninsori în fiecare zi, cu -20 și -10 când e cald... cu viscol și tot tacâmul... E alb, dar din păcate sunt cel mult coline de câțiva metri... Eu oricum închid ochii și dacă trosnește zăpada sub bocanc urcând vre-un tăpșan de un metru, mă închipui urcând mai mult... și e bine!

Toate pozele pe care mi le trimiți sunt mare bucurie, dar și tristețe după munții mei... și viața mea...

Al tău prieten,

V.



Draga Mircea,

Eu îți înțeleg foarte bine coșmarurile cu «uciderea munților” [3]! Când, cu ani în urmă, am auzit de proiectul Kalinderu', am fost oripilat și am știut că ceva în viața mea (altceva decât restul) s-a rupt! Era unul din rarele locuri din Valea Prahovei, unde te găseai în liniște și sălbăticie atât de aproape de oraș... Ce să-ți mai spun că și eu aveam de gând să stau cu cortul cam în a treia poiană de jos, unde erau niște brazi uriași în mijloc și niște stânci «presărate» (mă gândeam doar că apa e departe...) și emoția când o făceai la dreapta către Valea Seacă, la bradul cu o cruce roșie pe trunchi... Și toată liniștea caldă a primei pajiști când veneai de sus... Eu întotdeauna mai zăboveam și la coborâre prin poiană, că nu mă-nduram să ies în strada Fântânii, deși găsisem o variantă care mă scotea și mai jos, undeva pe lângă niște curți, aproape de ultimul podeț peste apă... Mai apoi găsisem un drum de-a coasta către Valea Jepilor și telecabină, unde lăsam mașina după ‘90. Din păcate, sunt convins că distrugerile și «uciderile» munților vor continua!! Românul recent a demonstrat că nu are nici-un scrupul în a ucide natura, mai ales dacă îi aduce foloase... Cred ca marea șansă, deocamdată, este că occidentalii nu se înghesuie să bage bani în turismul românesc, din cauze bine știute, iar autohtonii nu sunt interesați, caci turismul este investiție pe termen lung și nu aduce profit decât în timp. Dar fii sigur că orice becal sau tăricean [4] (toți o apă ș-un pământ) va ști că trage un «tun mare»a tăia orice codru secular sau va macula orice poiană, pentru fo' cârciumă sau un bordel...

Suntem foarte prinși cu mutarea, în special eu. Am început să car deja lucruri și fac naveta între locații, care sunt cam la 20 km distanță una de alta... În curând îți voi trimite și poze... Trebuie să ne liniștim cu mutarea... A venit și un pic de primăvară și nu mai este așa de ger... Sper să avem vreme bună în ziua mutării majore.
Se vor schimba multe cu această mutare, dar sper că în bine!

Pe foarte curând,

Cu drag,
V.

PS Să nu crezi că pozele trimise mă lasă rece, dar nu știu ce aș mai putea comenta... Mă emoționez și le las pe 'ele' să 'vorbească'.



Draga Mircea,

Mutarea a decurs după program. Am închiriat un camion pe care l-am condus singur... și m-au ajutat 2 amici, unul polonez și altul chinez... După o organizare bună, de la 9 jumate la 2, la prânz, eram mutați. Desigur că nu avem prea multă mobilă, dar au fost destule troace. Ne-am ajutat și cu mașina noastră în care au încăput multe lucruri. Casa e foarte liniștită (până acum), mult mai mare și cu împrejurimi frumoase (pădure și lacuri). Din păcate este și mai scumpă, nu cu mult, dar se simte... Sunt și aici o mulțime de șmecherii legate de servicii și prețuri. Una din ele e că nu ți se spune niciodată cât ai exact de plătit atunci când faci un contract (de ex. la telefon, abonamentul e 11$ pe lună și ne-am trezit cu 22$, ă100% taxe și adaosuri). Sunt tot felul de taxe ascunse și sistemul contractual exclude răspunderea directă sau semnătura asumării contractului. Întrebi, insiști «Cât costa domle până la urmă, te rog sa-mi spui exact?!” . Bla, bla, koișpe dolari, se jură cu spume la gură, zici da! și te trezești cu 15 sau 20 sau oricum mai mult. Nu ai pe cine să recuzi sau să acuzi căci nu sunt hârtii semnate, totul se face prin telefon!!!!! Dar nu ai încotro și iei răul cel mai mic, adică nu găsești să faci un contract față în față cu semnătura și cu scripta manent... ! Asta-i America... Până la urmă nu e așa de rău, dar dacă nu ești atent te poți prăji tare de tot! Eu suflu și în iaurt, dar noi avem un handicap cu înțelegerea limbii locale care este un fel de slang lălăit și uneori nu înțelegi o iotă din ce iți spune funcționaru'[5].

Datorită pădurii este și mai răcoare în noul cartier, cam cu 2-3 grade față de centru sau alte zone. La vară va fi mai bine, dar acum încă răzuiesc dimineața gheața de pe parbriz. Andrei[6] e în vacanță și suntem mai mult împreună.

Mi-e dor de un răsărit pe coama dintre vai, în șeuța de unde coboară hornuletul în V. Coștilei, după o moțăială în trenu' de 2 și un pic și un pui de frig până la refugiu... Acolo l-am cunoscut pe Moș Baticu și acolo am fost fericit, chiar daca nu aveam gore-tex și isostar (beam ceai negru cu multă lămâie și mult zahăr și cred că era mai bun decât multe alte pișaturi actuale). Adesea așteptam soarele să pot să mai ațipesc o juma' de oră... O dată am adormit tun și m-au trezit niste cățărători plecați spre «Furci» pe la 10 jumate! Apropo de faptul că am citit undeva, cred că (,) chiar tu ai scris undeva, că nu stii dacă Moshu' a refăcut «Furcile» în 1985 la 50 de ani [de la premieră], parcă pe 15 octombrie, nu știu exact. Nu le-a urcat nimeni (a vrut Vasilescu, am vrut și eu, dar a fost o vreme mizerabilă)! Eu am urcat pe ceață până la «hotel» și Vasilescu s-a dus până pe Hornu' Coamei și a coborât pe «umăr» și pe brână[7]. Mosu', de fapt, a celebrat căsătoria legală cu Elena Nae, adică s-au cununat oficial și a fost totul la Bușteni la Hotel Caraiman, în acea zi... Eu nu am stat la petrecere, căci erau o seama de 'vasilești' și alte mecle pe care le știam de la federație și de pe la refugiu, iar Moshu' cum îl știi era în culmea fericirii că au venit pentru el fel de fel de personaje care fuseseră în tabăra lui Cristea[8]. S-a dormit la Hotel Caraiman, iar eu am plecat acasă cu trenul de 5 (Sibiu'). El a vrut să rămân, dar când i-am văzut pe «oficialii» alpinismului, obraznici și dobitoci cum îi știam, am pretextat ceva și m-am întors acasă.

Al tău prieten din stepa americană,

V.



Draga Mircea,

De mai multa vreme găsesc în publicațiile despre munți, din România, numele Mititeanu... Cu tot felul de descoperiri de apă caldă și ifose de «hermanbuli” . Cu citate din Emilian Cristea și Dunăreanu (în materie de munți crânceni!) și 'lecții’ despre avalanșe și sălbăticii, daaaaar, cu un limbaj și bagaj de ghizi la BTT... Numele este nelipsit din Alpinet, că e vorba de Everest sau de Poiana Stânii... Spune-mi tu ce fel de dobitoci a mai prăsit publicistica alpină, ca tot te plângeai că a dispărut bou' ăla șmecher de la sindicate, Antemir[9]... ca și mare specialist alpin și îndrumător de suflete... Iartă-ma de acest al doilea email, dar tocmai am citit un articol al fraților Mititeanu despre avalanșe, din care reies următoarele:

1. Ei au scris intâiași dată despre avalanșe în sistemul solar!
2. Lumea proastă, însă, nu i-a băgat în seamă!
3. Și uite de aia omoară avalanșele turiștii!
4. C-așa zicea și Cristea... cu avalanșele... măi tată!, măi!


Al tău salvat din avalanșe,
V.


[1] Interesant.
[2] Probabil, într-o primă tranșă de fotografii trimise, au fost unele cu noi în tura comună în Caraiman (toamna 1987), pentru ca apoi să trimit și altele, cu (doar) mine, cît și cele făcute la reînființarea C.A.R., în casa lui nea Baticu.
[3] Voi fi avut crispări la inimă, pornite din faptul că demarase la Bușteni amenajarea (cu telegondolă ș.a.) pîrtiei Kalinderu, prin locuri mai mult dect liniștite ale Caraimanului. Ulterior mi-a trecut acel disconfort. M-am obișnuit cu ea (la o adică, vara, cînd merg pe acolo, nu e nimeni), inclusiv meditînd că înaintea amenajării vechiei pîrtii, ori a potecii din Bușteni la Poiana Tîrlelor (cca 1900) vor fi strîmbat din nas vreunii, că lucrurile nu mai sînt cum apucaseră ei.
[4] Termeni derivați din G. Becali și C.P.-Tăriceanu.
[5] Subsemnatul folosea și el, în anii ’80, această prescurtare, cu apostrof.
[6] Fiul lui Vlad, născut în jurul anului 2000.
[7] Probabil pe Brîul Strungii. Auzisem cînd ne-am întîlnit mai mulți la refugiu în acea zi (inclusiv nea Nae, cu toții gustînd un căpăcel de șampanie aniversară, din sticla adusă) că D. Vasilescu fusese pe Gălbenele, pe vremea urîtă din acea zi. Vlad va fi continuat însă pe undeva, căci nu a fost prezent la refugiu, cu amintita ocazie.
[8] Din aceste mail-uri ale lui Vlad aud de acea nuntă!
[9] Remarc faptul că aprecierile mele despre oameni erau mai ponderate decît ale lui Vlad, cu mențiunea că eu mă aflam liniar (atitudine publică/particulară), în vreme ce el va fi compensat urbanitatea între oameni, cu remarci precum mai sus. Sînt convins că aflîndu-se cu Vasilescu pe Gălbenele nu i-a spus ce avea pe suflet, despre el. Nici în vreo discuție cu N. Baticu nu cred că și-a dat liber exprimării (despre cei vituperați în aceste mail-uri), ca mai sus. 

 

 

Addenda.

Un răspuns al meu către Vlad, atunci (altele nu s-au păstrat), la 2006:

 

„«Îmi amintesc de 15 oct 1985, zi rece, cu ploaie și ceață, cu mine și cu Hannelore și cu Dan Vasilescu pe Gălbenele...Jos,în Bușteni, la Caraiman, se celebra nunta oficială a Moșului cu Baba...
Eu l-am cunoscut bine pe Vasilescu și îmi susțin aversiunea față de el cu probe certe, irefutabile! De ce crezi ca Moșul a ținut o oarecare distanță față de el, deși îți pot spune că mitocanu' încerca să intre pe sub piele cât de mult, mai ales să «afle» «să știe» cu cine este moșu prieten, unde umblă, ce mai zice....pricepi, NU?! Moșu s-a folosit uneori de el, dar mare prietenie nu a fost (nici nu avea cum!).
În fine, «Să trăiască!», vorba lu' nenea Iancu!»

[…]

Vasilescu.
Recunosc, eu am avut inițial părerea ta despre el.

Moșu e posibil să-l fi privit și el superior, nu-mi amintesc, dar în virtutea a ceea ce spui tu, că (citat celebru) «a plafonat, alături de alții, alpinismul românesc». Cert este că, în 84, cînd a întins-o Ioșca Gheție, l-a pus pe D.V. între marii alpiniști români care au apărut în «Pe crestele Carpaților», eu fiind cel care a dus manuscrisul cu completarea la editură – cînd întîmplător l-am și întîlnit pe Dan pe scările clădirii din Vasile Conta.
Apoi, în toamna acelui an, Vasilescu a fost și el la Refugiu, cînd s-a deschis șampania pentru Furci 50 ani și, implicit, pentru nea Baticu…

Nu am avut atenție specială pentru el mulți ani, poate doar reproș că, cică alde infantil fiind, i-am spus atunci exuberant, pe scări în Conta – a la Ciprian Teodorescu din CAR, dacă ți-l amintești – că uite, ce veste mare îi dau, că l-a trecut Moșul… Nu știu de ce m-a durut ulterior așa-zisa scăpare, e de uitat un pic acolo sa vad de ce reacționez asa (ceva străvechi își așteaptă vindecarea…).
Știam că se ocupă cu testări de corzi, de alpinism în general, și că o face de decenii… E un semn bun, indiferent de la cine vine…
Iar nu am avut treabă cu el (nici acum nu colaborăm, dar din alte motive, de lene incorigibilă eu) pînă prin 2001, cînd m-am apucat să scriu pe net, pe Alpinet… În paralel îmi vor fi trecut pe sub ochi însă semne ale activității lui de munte, știu că ajunsese și la Floare de Colți, ducea oameni pe munte… (la FC ajuta încă din vremea lui Cristea…, el conducea inițierile de la fiecare ciclu anual).
Iar cînd au început unii să se dea la Eugen Popescu, că nu duce bine Clubul, am spus ca alde CAR o s-o ducă mai bine, cf. intuiției mele, cînd se vor implica Emil Coliban și Dan Vasilescu.
Cu primul am dat greș (iar eu mă iert atît de greu…), dar nu-mi regret raționamentul, un pic filosofic… Era vorba de un altoi al unor instituții (Federația ș.a.) ce funcționau, dar fără pedigree, cu una ce se fălea cam doar cu numele… În schimb, Dan Vasilescu s-a apropiat cu timpul de CAR.

Nu mi s-a părut omul care să se arunce în față… Nici la Floare, nu se arunca în prezidii, era spre fundul sălii (ca Baticu!...), cu nu-ș ce materiale, cu nu știu ce planuri de acțiune cu floriștii mai dezghețați alpin… În CAR, în vreme ce eu și marea majoritate nu făceam mai nimic, iar care făcea era vreun guraliv gata să lase curînd totul baltă, s-a ocupat de secția București, în fruntea aceea a ajuns pentru că nu se înghesuia nimeni nici măcar la titlul asta…
Mă bucur ca predicția mea despre un al doilea «exterior” ce ar pune umărul la refacere CAR și-a găsit fericita completare în apariția și munca ulterioară a lui Mihai Pupeza…

Îl mai văd pe Dan la Floare, cînd mă mai cheamă cîte un amic ce proiectează… Nu știu ce va fi făcut mai spre tinerețe, la chefuri sau în alpiniade… Dar știu ca o hartă a abruptului Coștilei, aia copiată pe un feld e hîrtie vînătă, îi aparține, iar asta spune mult… Nu știu dacă el turna altundeva, cînd vă întreba pe voi ce mai face moșul și ce amici mai are… Cert este că i-am descoperit cu timpul destule dovezi de bun simț… Îmi place mîna lui de dilibau-ist, mare și bătătorită… Îmi place că se zbate și mi se rupe inima că nu pot contribui cu ceva mai serios…

(Că veni vorba, m-a sunat ieri șeful FC, Vasile Ciobaniță, că să mai vin pe la ei, să fac expuneri… M-am gindit și, desi mi s-a rupt inima să refuz pe cineva – este un defect al meu – am realizat că sînt prea timid și elitist, pentru a găvări așa, unui public eterogen… Dar am realizat, în compensație, ca aș putea conduce oameni de la ei pe munte, din cînd în cînd… și că mi-ar face plăcere… Așa i-aș putea ajuta, cît și cu prezența în sală – nu-s paranoic, cît conștient că poate face plăcere unuia de 20-25 de ani… ­- cît și cu îndemnul să apeleze oricînd la cunoștințele mele… Am să le comunic ideea…)

Faptul că Moșul nu se tovărășea (în sens amiciție) cu unul ca Dan V. e și problema lui Baticu, ce avea totuși hibele lui social-interioare… Era destul de alb-negru în aprecieri, îi sărea țandăra destul de iute – ce mai, nu eram eu singurul infantil pe acolo…

[…]
„De ce crezi ca Moșul a ținut o oarecare distanta fata de el…?”
Moșul, ca orice personalitate puternica (mai exact ca un om cu probleme obligat sa se comporte astfel…), se ferea de alte personalități puternice… Avea în jur oameni ori mai slabi, mai puțin experimentați, ori (cazul tău) care știau ce-i poate pielea, dar îl iubeau și-I treceau cele cu vederea… Nu îmi pare genul care sa ia cu un surîs real o punere la punct, gen: «Cam bați cîmpii, Nae, aici…». Căci bătea deseori…
Iar lumea, pentru ca era mai bătrîn, apoi om cu pușcărie, nu-l punea la punct, ceea ce i-a prelungit statutul de copil răsfățat al lumii noastre alpine… Adică l-a menținut întrucîtva în micul lui stadiu infantil…
Cum, fac proiecții?
Se poate, dar sa mi se demonstreze ca în ce-l privește pe NB nu era asa…

PS Și-a parvenit materialul meu despre bătrînețe, legat de un nene cu ai cărui susținători ne-am luat mai multi în bîză, pe Alpinet?
Îți bănuiesc reacția, dar mi-ar plăcea să arunci un ochi…