Cazul Octavian Bortoș (II)

(urmare)

Luna decembrie a următorului an (2025), va fi mai mult decît plină. La data de naștere a lui Cuxi, de pildă:

„In memoriam Alexandru-Brăduț Șerban (Cuxi) – (n. 19 decembrie 1960, d. 11 februarie 1983)

„Am început acum un an. Pe atunci eram proaspătul student din anul I, căutând și descoperind dedesubturile vieții noi, ale vieții de student. Începusem prin a merge la întrunirile studenților, la serate, la ședințe de speologie, de jazz și de alpinism. Trebuie încercate toate, ca să-ți alegi ceea ce o să-ți placă mai mult!” – scria Cuxi în cartea sa „Singurătatea Verticalelor”, ediția a II-a, la capitolul „Gânduri la un an de alpinism” (p. 15), dezvăluindu-ne astfel întâlnirea sa cu alpinismul.

„Mediul cultural familial în care s-a format, grație ascendenței sale pe ambele ramuri genealogice parentale, asociat cutumelor înaltei societăți din care făcea parte, l-au înzestrat pe Cuxi cu o personalitate marcantă – temeinic fundamentată educațional, întreținută social și material –, articulată pe un caracter impetuos de luptător și învingător.” Octavian Bortoș; „Refugiul de nori”

„Cuxi a fost un impetuos. S-a cățărat în doi ani cât alții în 10!” – ținea să sublinieze, pe bună dreptate, Dinu Mititeanu în cartea sa „Chemarea Muntelui” (p. 90).

În urmă cu 43 de ani, pe 18 decembrie 1982, eram invitatul lui Cuxi la sărbătorirea zilei sale de naștere. Întrucât pe 19 decembrie (adevărata sa zi de naștere) aveam programată deja plecarea noastră spre Fisura Albastră, acesta și-a devansat aniversarea cu o zi. A fost o petrecere de neuitat, animată de numeroși invitați din cercurile lui Cuxi și ale familiei sale.”

 

Pentru a nu lăsa gluma să se îngroașe, este de spus că volumul atribuit lui A.B. Șerban este unul inventat (argumentația mea, aici), cum este și scrisoarea pasămite trimisă de Cuxi lui Bebe Pozdîrcă, ce completează ediția II a cărții „Singurătatea verticalelor”.

În altă ordine de idei, onorantul pasaj despre mediul cultural în care s-a format Cuxi aduce serios cu scrisele în context ale unor alți membri ai Grupului (Virgil Mihaiu, Dinu Mititeanu, Dan Păvăloiu), trădînd, în opinia mea, un izvor comun de inspirație, al cuiva trăitor în lăudata familie...

După cum, nu-mi aduc aminte dinspre fanii lui Cuxi să fi pomenit, și altfel decît strategic, vreun defect cît de mic...

În același context, al grozavei familii ce-a avut (în altă parte, Bortoș o va peria nobiliar, drept Șerban de Cernești), inevitabil să mă întreb ce-a rămas în urma ei (și a mofturilor interesaților), la un A.D. 2025...

 

La același final de an, O. Bortoș lucrează susținut la o pagină Wikipedia privindu-l pe Cuxi. În paralel, va păși mai mult decît tonic în 2026, în a cărui primă zi notează:

„În Memoriam Alexandru-Brăduț Șerban

După accidentul de pe versantul vestic al Vârfului Pietrele, din Munții Retezat, din 11 februarie 1983, în noaptea de 11 spre 12 februarie ʹ83, trupul lui Cuxi a stat în așteptare sub streașina Refugiului Gențiana, pe latura estică a acestuia, așezat în sacul de dormit a lui Tavi Bortoș – un sac de puf tip sarcofag, de culoare albastru deschis, din inventarul Clubului „U” Cluj. La capul său pâlpâia în liniște o lumânare.”

 Următoarea salvă, pe 6 ale aceleiași luni: 

„Singurătatea Verticalelor – Jurnalul unei vieți frânte

După moartea lui Cuxi, în 11 februarie 1983, jurnalul său olograf – în fapt o agendă voluminoasă, plină ochi, îmbrăcată într-o copertă de plastic albastru-deschis – mi-a fost încredințat o vreme de părinții săi, pentru a-mi spune părerea referitor la publicarea sa.

Am fost încântat de inițiativă și m-am oferit să contribui la ilustrarea lucrării.

Pe 27 iulie 1984 am aflat că mama lui Cuxi a plecat în Germania Federală (R.F.G.), însoțită de dna Macavei, buna sa prietenă. Pentru această deplasare avea nevoie de jurnalul fiului său – probabil în perspectiva publicării acestuia în Germania. Întrucât eu nu fusesem acasă la momentul returnării, dna Șerban a ridicat manuscrisul de la mama mea. (menționam în jurnalul meu din 1984.)

Cartea lui Alexandru-Brăduț Șerban (Cuxi) a fost publicată – în prima sa ediție – abia în 1990, iar astăzi se află pe lista scurtă a lucrărilor care alcătuiesc Literatura Montană în limba română.” 

fwgrwghr

 

Revine peste o săptămînă...:

 

„Alexandru-Brăduț Șerban (Cuxi) în tavanele Fisurii Albastre – 23 decembrie 1982 – Foto: Octavian Bortoș ”

 

 

 

... cît și la 24 ianuarie, cu o invitație:

 

„Află mai multe despre Cuxi Șerban, de pe Enciclopedia Wikipedia.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Cuxi_%C8%98erban”

Ce nu spune Bortoș acolo, este că fila cu pricina, pe respectabila în sine Wikipedia, este una realizată de el. Și conținînd subiectivitate cu carul.

 

 

** 

 

 

BORTOȘ NU PARE SĂ FI AVUT PARTE, în întreagă această campanie, de gînditori-diferit, în raport cu el. Iar acest nepus-la-punct îi va fi croit inevitabil un sentiment de omnipotență, în ale afirmațiilor montane.

 

În baza ei, găsește de cuviință a solicita modificări, în unele informații conținute pe siteul ClimbRomania.
Iar acolo va avea parte de surprize. Mai exact de oameni din afara grupului. Care văd altfel lucrurile, iar în același timp au alt mod de comunicare, respectiv nu pot fi intimidați / manipulați / măguliți în stilul pe care îl cunoaște (via educație) O. Bortoș...

PE SIAJUL ultimelor postări... Cazul Octavian Bortoș (I)

Materialul de față se constituie în nucle al unui addendum, la materialul subsemnatului „Mitul Cuxi Șerban”, apărut în a doua ediție a volumului „Sus la munte la izvor” (2022)

Încă de atunci, sesizasem apariția pe net a unor informații (altele decît cele semnate de Dinu Mititeanu), care țineau cu orice preț să tragă spuza notorietății, pe turta idolului lor. 

În context, în fila despre cimitirul Hajongard (al lumii bune clujene) exista la 2021 o listă cu personalitățile odihnind acolo. Și unde, în con­di­ți­ile în care celorlalte personalități înhumate acolo li se acordă cel mult două rînduri de text, bunicul Mi­hai Șerban primește două rînduri de text, fiul acestuia unul, iar ne­po­tul Cuxi trei.  Despre acesta se spunea - bănuindu-se fără îndoială că nu se va rătăci vreun cîrcotaș pe acolo - și că e „primul român care a cucerit faimosul vîrf Matterhorn”.

Asemănător se petreceau și în ograda USAMV (Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară) Cluj, unde, la același 2022 Cuxi este pomenit din nou ca prim român ajuns pe Matterhorn. El nu urmase cursurile acelei instituții, însă întîmplător se afla nepot al rectorului interbelic al acelui stabiliment, Mi­hai Șerban.

Am bănuit a fi mîna lui Mititeanu, în așa demersuri  (la o adică ea păstorea întregul cult), însă a fost a lui Octavian Borteș. Căci el scoate o carte despre țintirimul clujean amintit, iar totodată colaborează cu USAMV.

Ulterior momentului în care am consultat eu fila Hajongard, nu m-ar mira sub înrîurirea „Sus la munte...” (neprietenii mei de la „România Pitorească au achiziționat mai multe exemplare, iar totodată au citit-o atent), Cuxi nu va mai fi pomenit acolo, și nici bunicul Mihai, despre care se aflase în răstimp că e înmormîntat în altă parte.

Octavian (Tavi) Bortoș crește, ca montaniard, la umbra lui Dinu Mititeanu:

 „Era dupa noi prin Chei, ca un catel, de pe la 16 an..” [1]

Acel umblat precum un cățel  a făcut impresie bună magistrului, iar totodată nu l-am indispus peste decenii în vreun fel), căci pe la 2015 îl vorbește de bine:

 „Intr-o iarna, in Muchia Mare din Retezat/Coltii Pelegii, doi clujeni de 23-25 ani, care nu mai erau incepatori, au intrat in panica la un moment dat si propuneau solutii prostesti. Al 3-lea, care abia implinise 18 ani [...] a urlat la ei si a devenit / l-au acceptat «sef» . El, cu calm, a gasit solutia cea mai buna de a cobori in siguranta. Peste cativa ani, «pustiul» (Tavi Bortos) urca cu Cuxi, in decembrie 1982 Fisura Albastra a lui Floricioiu! ”[2] 

(Nu știu de ce simt că neîncepătorii pomeniți mai sus nu cățeliseră pe lîngă Mititeanu...) 

În context, și legat de perioada stagiului militar a lui Bortoș:

"Ca dovada ca "stadionul" Cheile Turzii a format buni cataratori e faptul ca pe unii din cei mai talentati, la varsta stagiului militar, cluburile semiprofesiniste Armata si Dinamo si ofiterii de la vanatorii de Munte i-au luat "sub aripa lor": Szalma Misi, Boros Laci, Barla Andras, Engy Lajos, Tavi Bortos, Nelu Vidrut si altii." [3] 

În răstimp, inclusiv pentru că participase la cea mai valoroasă performanță a secției „U” Cluj, din care făceau amîndoi parte, Bortoș are onoarea unui interviu, luat (de către alt agreat al grupului) în postfața cărții „Singurătatea verticalelor”, 1990. Nu știu să fi fost deranjat, acolo,  de obiceiul lui Dinu Mititeanu de a interveni în scrisele altora, pentru că va fi fost inevitabil un membru disciplinat, al acelui de tip de asociere.

În contextul acelor rînduri, și pentru că mincinoșii își pierd de cînd lumea gestiunea producțiilor, un „Cuxi” (via scrisoare - inventată - a acestuia către Bebe Pozdîrcă) spune că a coborît cu mare atenție din creasta Văii Albe pînă în locuri mai pașnice, în vreme ce rîndurile atribuite lui Bortoș vorbesc de o prospețime dezinvoltă. iar totodată trimit curiosul să lectureze alte descrieri turei hivernale prin Albastră. 

Totodată, deși intelectual fin, Bortoș nu vede nimic aiurea ca o tură pe Albastra-directă să fie dedicată celui ce nu răzbise pe acolo, și anume E. Cristea... 

Aș mai adăuga aici amănuntul, legat de viața lui Bortoș imediat ulterioară amintitei performanțe, că în următorii doi ani și jumătate după moartea lui Cuxi „nu mai făcuse nici o escaladă remarcabilă și nici antrenamente” (sau cel puțin așa spune mai tînărul Dan Păvăloiu, cei care îi ia interviul din 1990).

Nu știu dacă Bortoș publicase anterior  și alte materiale legate (inevitabil elogios) despre Cuxi, cert este că, pe fila Facebook demarată în urmă cu un an, inserează  (la comemorarea dispariției prietenului său) următoarele:

„În amintirea alpinistului clujean Alexandru Brăduţ Şerban (Cuxi) [/] 11 februarie 2015 – a 32-a comemorare [/] «Este într-adevăr o bu­cu­rie să ajungi pe vârf, dar pentru un alpinist, cu aceasta s-a în­che­iat plăcerea continuă a escaladei, care constă pur şi simplu în urca­re...» [/] Alexandru Brăduţ Şerban [/] Foto: Alexandru Brăduţ Şer­ban pe vârful Matterhorn (4477 m), după ascensiunea solitară a cres­tei Hörnli, 12 august 1982.”

 Remarc aici din start frecvența pomenirii acelui dispărut cu numele său de buletin, nu (și) cel cel uzitat între amici, și anume Cuxi. Iar Bortoș fiindu-i teoretic prieten cîndva (din acea postură, la o adică, se naște chiar acea postare)...

Unul care (dacă pasajul nu este inventat de alții) se vădea chiar poetic, în „Singurătatea ver­ti­calelor”: „Mi se întâmplă adesea să visez noaptea că sînt în bivuacul II din «Al­bastră»; atunci aud vântul scuturînd foliile de supraviețuire și îl simt pe Cuxi înghesuit în mine, încercînd amîndoi să ne încălzim” 

Sentimentul pe care mi-l lasă încă de mai sus Bortoș, este al unui tip destul de rigid, iar totodată supus regulilor (și de sub aripa cărora evadează în parte, datorită condiției de artist plastic pe care a îmbrățișat-o). Posibil să fie și un pic leneș, căci și aici trimite iute, întru amănunte, la  autoritatea primă în domeniu, și anume Dinu Mititeanu (în acest caz, fila aferentă de pe blogul său). Asta, nu înainte de a da un citat din pasămite gîndirea aceluiași Cuxi:

„«Este într-adevăr o bu­cu­rie să ajungi pe vârf, dar pentru un alpinist, cu aceasta s-a în­che­iat plăcerea continuă a escaladei, care constă pur şi simplu în urca­re...»” 

(Mărturisesc spășit că nu prea cred în existența vreunui după, ulterior vieții de care avem parte, dar tot mă întreb cum privește Cuxi, de pe unde o fi, așa vorbe puse în contul său Pe felie, pot lua în calcul și cum privește gesturile mele, legate de el...)

Nu am fi identificat sursa bibliografică, a acelei cugetări.

Ani buni, nu se mai face vreo referire la Cuxi pe acea scenă socialmedia, deși apar uneori și subiecte montane. De pildă aniversarea din 2019 a formației Salvamont Cluj (din care va fi făcut parte Bortoș). Poate sub incidența întîlnirilor de acolo, cu prieteni de altădată, Bortoș publică un fugar remember, despre premiera pe care a efectuat-o la 1987 în Cheile Aiudului:

 

Firul Cuxi, în notațiile lui Bortoș, va fi reînnodat în 2023, în preajma aniversării nașterii acestuia, prin prezentarea unui tablou:

Avea alături și următorul text:

„Octavian Bortoș – „Cuxi”, pictură în ulei

Dacă n-ar fi plecat dintre noi atât de timpuriu, Alexandru Brăduț Șerban – zis Cuxi – ar fi împlinit astăzi (19.12.2023) 63 de ani. Ar fi fost – cel mai probabil – un inginer strălucit care s-ar fi dedicat carierei universitare, asemenea părinților săi, și-ar fi atins apogeul într-ale alpinismului, ar fi avut copii, pe care i-ar fi crescut în respect față de aproapele lor și în dragoste față de munte, ar fi încărunțit apoi și el alături de camarazii lui din tinerețe, ar fi devenit – cine știe? – chiar și bunic, legănându-și cu iubire nepoții, ar fi scris până azi și alte cărți, alături de „Singurătatea verticalelor”, prin care și-ar fi istorisit trecerea sa prin lume. Dar în fatidica zi de 11 februarie 1983, o avalanșă năprasnică l-a răpit din mijlocul nostru. În locul său a rămas doar o amintire de neșters.

La scurtă vreme după moartea lui Cuxi am schițat două portrete ale sale, folosindu-mă de două fotografii recente care îi marcau pregnant trăsăturile. Ambele tablouri rezultate le-am dăruit apoi mamei sale, Corina Șerban – zisă Cochi. Pentru prima lucrare am utilizat fotografia alb-negru care a ajuns ulterior pe coperta patru a celei de a II-a ediții a cărții sale. Așa se face că a rezultat o pictură monocromă, în tonuri gri-liliachii. Pentru ce-a de a doua lucrare – eboșa în ulei din imagine – cred că am folosit un diapozitiv color, împrumutat de la dna Șerban. Au trecut însă de atunci 40 de ani.”

Cum se cuvinte, Tavi îl creionează cît mai favorabil pe amicul său, în eventualitatea că ar fi scăpat cu viață, Îl prezintă de pildă cu nepoți (ba și legănîndu-i cu iubire), deși nu e obligatoriu ca aceia să fi ajuns a poseda așa ceva (la o adică, nici B. nu dă semne a fi ajuns pe acel palier...).
De notat acolo și formula că și-ar fi „crescut [copiii] în respect față de aproapele”, gen de lozincă avînd mare trecere, între reușiții social de tipul lui O. Bortoș. E un mediu unde nu se verifică acele considerații înalte, esențial este să le pronunți cu cît mai mult patos...

Remarc și prezența în mesaj a doamnei Cochi. Și care-mi pare a fi știut să facă impresie, printre amicii fiului (honni soit qui mal y pense!). Parcă o văd: „O cafea, un ceva? Cuxi, dă-le la băieți ceva...”

Ultima idee nu sună bine, dar dacă imaginația fanilor Șerbanilor poate umbla cum vrea ea, de ce să nu mănîncă și fantezia mea ceva?! Mai filosofic zicînd, nu e obligatoriu ca ce-și permite Jovi să nu-și permită și alții..

Începînd cu anul următor, lucrurile iau însă viteză...

Inevitabil mă întreb ce a intervenit în viața lui O. Bortoș, de-și schimbă stilul (fie și acela pe Facebook...). Etatea în sine ar fi una, a retragerii la pensie,,, Deși nu e obligatoriu să o facă neapărat acum, un ceva interior se materializează totuși în acțiunile sale din 2024-26. Foarte posibil sub imperiul vîrstei, depistez în acțiunile sale un disconfort al prezentului, datorită se refugiază alături de prieteni din trecut, iar totodată încearcă a dobîndi considerație. Vînatul ultimei se face pe stilul morcov, dar și nuia - prin intervențiile pe fila ClimbRomania (și la care mă voi referi mai tîrziu). 

În decembrie, survine o salvă de postări, cu același subiect: „A doua repetare [nu spune a treia parcurgere]...a premierei de iarnă a Fisurii Albastre”.

Sub acest logo se fac mai multe intervenții, primele în ziua de 24:

„... Bivuacul 2 în care ne-am petrecut noaptea de 22 spre 23 decembrie 1982.

Foto: Alexandru Brăduț Șerban (Cuxi).

 

Escalada de iarnă a Fisurii Albastre: „Această dorință a încolțit în mintea mea după ce citisem și recitisem cu emoție reportajul lui Iosif Gheție, intitulat „Fisura Albastră – o escaladă de iarnă”, publicat în Almanahul turistic 1973 (pag. 122). În doar două pagini, acesta relatează prima repetare a premierei de iarnă a celebrului traseu din Peretele Văii Albe, pe care a efectuat-o în 28-29 ianuarie 1971, în calitate de maestru al sportului, împreună cu tânărul și vigurosul său coechipier Cezar Manea. La rândul lor, aceștia au fost motivați de înfăptuirea premierei de iarnă a Fisurii Albastre, performanță realizată de alpiniștii Robert Domneșteanu și Igor Popovici, cu opt ani și ceva mai devreme, în zilele de 30 decembrie 1962-1 ianuarie 1963.

O perlă atât de rară în lumea alpinismului românesc invita de multă vreme la repetarea sa, căci, – după știința noastră și informațiile vremii –, din ianuarie 1971 și până la venirea noastră, în decembrie 1982, unsprezece ierni la rând, nimeni nu își revendicase și dovedise măcar vreo tentativă de escaladă hibernală a Fisurii Albastre în ansamblul său. Doar iscusitul alpinist Mihai Pupeza, alături de Ella Turculeț, mai urcase între timp până la jumătatea fisurii, – pe 2 ianuarie 1974 –, părăsind-o apoi prin dreapta, pentru a da curs premierei de iarnă a «variantei moșului»”. Octavian Bortoș. „Preludiu în alb și negru”.

Nu mă pot abține să nu remarc aici, între altele, periile. Și care întindeau, pe aripile vanității omenești, pînze de păianjen pentru o conlucrare (demersul cuprindea și ideea cititului cu emoție, a celui vizat să fie captat, adresat de această dată mai degrabă publicului propriu). Din nefericire, Gheție și colegii lui de generație amintiți nu practicau așa ceva...

„Prin valoarea sa, o atare performanță în alpinismul clujean de la începutul anilor ’80 putea constitui tocmai acel pas necesar ridicării ștachetei și consolidării relațiilor de colaborare între cei vechi și cei noi.” Octavian Bortoș. „Preludiu în alb și negru”.

Nu am reușit să dau lucrarea (sau ce o fi) pomenită imediat mai sus, însă remarc în citate ideea consolidării relațiilor de colaborare între cei vechi și cei noi (din Secția Alpinism a Clubului „Universitatea” Cluj), de unde bănuiala-mi că lucrurile nu stăteau grojav, între cele două pleiade napocane...

Aș puncta aici și folosirea zic eu excesivă a majusculelor, voind a conferi nobilitate/credibilitate acelor noțiuni, iar implicit aprecierea că le înalță astfel.

...Escalada de iarnă a Fisurii Albastre, de acum 42 de ani, a constituit cea mai mare performanță a Secției Alpinism a Clubului „Universitatea” Cluj, din toată perioada sa de existență.”

E de punctat aici discreta auto-reclamă, doritoare a trezi aplauze, în rîndul supraviețuitorilor acelei pleiade, și care se prea poate să nu-l fi apreciat suficient pe semnatarul rîndurilor de mai sus... 

O altă postare, în acea zi:

„A doua repetare a premierei de iarnă a Fisurii Albastre – Octavian (Tavi) Bortoș în escaladă. Foto: Alexandru Brăduț (Cuxi) Șerban.

<Am socotit atunci că acea zi de 20 decembrie 1982 nu era nici pe departe convenabilă planului nostru, deși – cel puțin teoretic – luasem în calcul abordarea Fisurii Albastre indiferent de vreme. Ningea fără încetare de peste douăsprezece ore. Peretele Văii Albe devenise ticsit cu un strat de zăpadă proaspătă care se prăbușea adesea peste noi, învăluindu-ne într-un fel de draperii aeriene. Bucegii își fortificau pozițiile.

La doar câțiva metri deasupra lui Cuxi, angajat pe o placă de conglomerat nu tocmai verticală, dar complet ascunsă sub zăpadă, luptam cu înverșunare pentru fiecare pas, sfârtecând din calea mea acea mantie rece și strălucitoare care îmi zădărnicea calea, cu speranța găsirii unor prize de încredere și a unor posibilități de asigurare.> Octavian Bortoș. <Preludiu în alb și negru>.

„În acest timp cădeau permanent mici avalanșe de pe perete, încât uneori mi-l acopereau complet pe Tavi. Așa un spectacol n-am mai văzut în viața mea.” Alexandru Brăduț Șerban (Cuxi). „Scrisoare către Bebe”. Singurătatea Verticalelor – Ediția a II-a. Cluj-Napoca, pag. 117: Editura Echinox, 2003.”

Idem: 

„A doua repetare a premierei de iarnă a Fisurii Albastre – „Bivuacul 2”; desen de Alexandru Brăduț Șerban (Cuxi).

Autorul ilustrează aici cu fidelitate modul liniștit în care ne-am petrecut o mică parte din noaptea de 22 spre 23 decembrie 1982, respectiv până la ora 24. Atunci au început rafalele de vânt, a căror viteză estimată depășea 100 Km/oră. În acele împrejurări, restul nopții a devenit pentru noi un calvar greu de îndurat.

Desenul face parte din capitolul „Scrisoare către Bebe”. Singurătatea Verticalelor – Ediția a II-a. Cluj-Napoca, pag. 117: Editura Echinox, 2003. Autor: Alexandru Brăduț Șerban.

 

(foarte probabil desenul este copiat cu telefonul - am mai prelucrat eu un pic -
din ediția II a „Singurătății verticalelor)

După o zi, o altă intervenție, pe scena Facebook:

„A doua repetare a premierei de iarnă a Fisurii Albastre – Alexandru Brăduț Șerban (Cuxi) la ieșirea din Fisura Albastră, 23 decembrie 1982.

Foto: Octavian (Tavi) Bortoș.”

Legat de pozele însoțind aceste materiale. e de spus că ele sînt reproduse și în cartea „Singurătatea verticalelor”. Mai exact nu e niciuna inedită, deși în mod normal (și mai ales avînd în vedere importanța turei), dacă tot au avut aparat foto la ei, puteau trage mai multe cadre...

Seria este completată, la finele aceleiași luni, de un extras de presă:

„A doua repetare a premierei de iarnă a Fisurii Albastre

Pe 29 decembrie 1982, în urmă cu exact 42 de ani, ziarul local Făclia dădea de știre că alpiniștii Alexandru Șerban și Octavian Bortoș, de la Clubul „U” Cluj, au reușit escalada Fisurii Albastre. Autorul articolului nu spunea însă când a avut loc ascensiunea și nici că e vorba despre escalada de iarnă a traseului, pe care doar patru alpiniști o mai dețineau până atunci în palmares, respectiv: Robert Domneșteanu cu Igor Popovici (premiera de iarnă, realizată în zilele de 30 decembrie 1962-1 ianuarie 1963) și Iosif Gheție – maestru al sportului – cu Cezar Manea (prima repetare a premierei de iarnă, efectuată în 28-29 ianuarie 1971). Știrea a fost preluată apoi de presa centrală, în ziarul Scânteia, iar mai târziu, Almanahul turistic a publicat mai pe larg o descriere a escaladei.”

 

Mai sus, Bortoș observă partea goală a paharului, cele omise de acei gazetari (le-o fi înaintat cineva un material ceva mai stufos?), și nu faptul că scriseseră totuși, iar acea știre va ajunge apoi în cea mai importantă gazetă a țării („Scînteia”)...

Cu același prilej, aș observa că Boroș nu suflă vorbuliță în mileniul II, despre Emilian Cristea, căruia i-ar fi fost dedicată dificila escaladă. Și care, nu?, le fusese prieten de prieten...

[1] https://dinumititeanu.ro/atarnand-in-coarda/
[2] idem.

[3] https://carcluj.ro/blog/file-din-istoria-alpinismului-judetul-cluj

(va urma)

PE SIAJUL ultimelor postări... 1. IDEEA DE ȘTAFETĂ, în scrise privind istoria mersului pe munte la noi

Inevitabil, am rămas cu atenția la subiectul cu care vă saturez / plictisesc aici... Asta pentru că am purces la explorări. Și cred că poate apărea un material (al subsemnatului) poate interesant.

Care face bine iritării mele, că o minciună (a taberei Mititeanu) își face loc în continuare sub soare, dar în același timp îmi place să cercetez asupra firii oamenilor. Ori a rațiunilor pentru care vreun lucru se petrece, în lume.

Pînă una-alta, am meditat pe cîți ar interesa idei precum cele de mai jos. Nu prea mulți...

Culmea, omul normal apreciază rozul mititeaniștilor. Pe de o parte, iar lucrul fiind trădat în vremurile noastre inclusiv de rețelele sociale, îi plac poveștile. Iar în particular se identifică în vreun personaj din așa lume, cum e răposatul Cuxi Șerban (în prezentarea lui nea Dinu, barim). Același ins majoritar, se teme de zguduiri, iar materialele subsemnatului procură așa ceva.

În paralel, oficialitățile / Statul încurajează inșii interesați de roz, căci îi dau infinit mai puține dureri de cap decît indivizii porniți să schimbe lumea,

Prin urmare, o bilă neagră pentru demersul meu. Mai puțin poetic zis, îmi aduce o porție de sentiment al inutilului, legat de ceea ce fac și socotesc a fi idei deștepte. „Te zbați degeaba meștere...”, îmi sună o voce în cap.

Mă confortez însă imediat că punctul meu de vedere reprezintă și pe al viitorului, mai exact în care va fi scrisă istoria domeniului (al mersului pe munte, la noi). Iar aici e posibil să am dreptate. Din ce am studiat eu, aceasta nu a preluat de pildă cultul lui Mihai Haret, deși acesta zburda urbi et orbi în interbelic. Pe de o parte, alte generații și-au avut alte gusturi, iar totodată au apărut voci - mai totdeauna nu dintre iubitorii de roz - care au arătat găunoșenia acelui edificiu.

Lucrurile s-au repetat și cu statuia lui Emilian Cristea, iar aici e de spus că nici carul de oale a acestuia nu a avut nevoie de ciocane multe, ci doar de unul-două, întîmplător perseverente (din categoria lui anticului Cato: „Distrugeți Cartagina!”).

Eu cred că similar se vor petrece lucrurile și cu mitul Cuxi Șerban (care altminteri nu are nici o treabă, cu monumentul ridicat de Mititeanu și compania). Fanii cu pricina se vor izola, iar în paralel, fie și întrucîtva descurajați după fiecare șarjă a grupului advers, vor cînta aria lor, pentru a-și păstra supușii, iar totodată a nu se lăsa pe sine pradă descurajării, că templul li-i foarte fragil.

Dar cine va scrie / completa istoria va judeca altfel decît aceștia. Asta, pentru că nu poți fi preot ori supus al vreunui zeu iar în paralel să-ți ardă a scrie istorie (în sensul propriu-zis, nu al formulelor tabloide). E o lene pentru așa ceva, care a pălit inclusiv inimoșii a ceea ce s-a numit, acum vreo 50 ani, Turing-Clubul din Mircea Vodă. Dumnealor, erau tipi destupați, dar îți trebuie un ce chitit, pentru a te înhăma la pomenitul car.

Iar dînșii nu l-au avut. Au scris frumușel articole, au ținut cîțiva ani simpozioane, dar nu și-au putut duce proiectul în următoarea etapă de viață. A lor. Și cînd a intervenit umana dezumflare, inclusiv datorită faptului că au văzut subțiindu-se, cercul creator în care se aflau. Nu au fost în stare să ducă peste etape, ale lor și ale mediului, proiectele lor legate de istoria turism-alpinismului nostru.

Un Niculae Baticu (și cît de firav părea, din punct de vedere fizic, ori al atitudinii între semeni!) a izbutit acest lucru.

Iar aceia au mai capotat la ceva, aboslut necesar dusului acelei ștafete, și anume formarea de  ucenici, de continuatori. Nu au avut nici un stil de scris (altminteri indiscutabil aerisit la vremea lor) care să intereseze în viitor un posibil continuator.

Dincolo de acest lung excurs, care s-a vrut să-mi da energie, pe oceanul Inutilității (gesturilor umane), pentru continuarea șirului de idei (căci e departe de a se isprăvit, pe subiectul ce am în vedere!), eu cred că informațiile ce las în urmă se vor dovedi interesante. Asta, pentru că s-au străduit a fi corecte. 

(va urma)

PS la Mea culpa

Octavian Bortoș răspunde comentariilor pe care eu și Adi Costache le-am dus opticii sale, din fila pe care a dedicat-o lui Alexandru Brăduț Șerban (1960-1983):

„După moartea lui Cuxi, în 11 februarie 1983, jurnalul său olograf – în fapt o agendă voluminoasă, plină ochi, îmbrăcată într-o copertă de plastic albastru-deschis – mi-a fost încredințat o vreme de părinții săi, pentru a-mi spune părerea referitor la publicarea sa.

Am fost încântat de inițiativă și m-am oferit să contribui la ilustrarea lucrării.
Pe 27 iulie 1984 am aflat că mama lui Cuxi a plecat în Germania Federală (R.F.G.), însoțită de dna Macavei, buna sa prietenă. Pentru această deplasare avea nevoie de jurnalul fiului său – probabil în perspectiva publicării acestuia în Germania. Întrucât eu nu fusesem acasă la momentul returnării, dna Șerban a ridicat manuscrisul de la mama mea; arătam în jurnalul meu din 1984.
Jurnalul lui Alexandru-Brăduț Șerban (Cuxi) a existat cu adevărat și – din cauza cenzurii comuniste – a fost publicat (în prima sa ediție) abia în 1990, sub titlul Singurătatea Verticalelor – Jurnalul unei vieți frânte.
În ciuda speculațiilor fără temei, subiective, răutăcioase și chiar jignitoare pe această temă, pot garanta că Dinu Mititeanu nu este autorul cărții Singurătatea Verticalelor – Jurnalul unei vieți frânte.”

Răspunsul meu:

„E frumos ce spune d. Bortoș (îmi place pomenitul caracteristicilor jurnalului, numai bun de abătut atenția!), însă tot am două rugăminți:
- fotocopii după jurnalul atribuit lui A.B. Șerban (altminteri Dinu Mititeanu promitea așa ceva acum cinci ani, și fotocopii s-a făcut!);
- acceptarea în bibliografia filei Wikipedia despre Cuxi Șerban (pe care o păstorește d. Bortoș), a mențiunii că despre subiect a scris și subsemnatul, urmat de un link într-acolo.

În rest, ca scurtă opinie despre situațiune, ceea ce numesc eu Mitul Cuxi Șerban a pornit într-un moment (1983-84) în care animatorii acestuia au crezut că totul le este permis. În consecință, au inventat tot ce le-a făcut plăcere inimii dumnealor, găzduiți inițial cu larghețe de ejusdem farinae - revista „România Pitorească” (mai exact, Anuarul acesteia).

De pildă, au scos din joben un manuscris editorial, reproducînd pasămite jurnalul montan al lui Cuxi.
Schimbarea de regim din 1989 nu le-a alterat acea glandă a impunității, legată de ceea ce aștern pe hîrtie ori via tastatură. Ci a dus înainte ștafeta, de exemplu printr-o doua ediție (2003) a cărții atribuite aceluiași răposat.
De pe 2010 li s-a ivit însă, în gloriosul drum (generînd de pildă „Memorialul Cuxi”, cu entuziasmați fani), un rătăcit. Care-a reproșat inițial vreun fleac, dar, luat cu „Hușșș!”, s-a apucat să privească mai atent amintita carte. Și i-a dat cu minus, cum se spune în popor.
Tabăra Mititeanu (îmi permit acest apelativ) n-a binevoit să-și dea cu părerea despre acele observații. Asta, pentru că se învățase ani buni să aibă parte doar de aplaudaci, ai făcăturilor dumneaei. Iar în paralel o anima pornirea copilului nestrunit, că lumea treb'e neapărat să fie cum vrea el.
În ciuda acestei liniști superioare, pînă la urmă a cedat picăturii chinezești, ce-i sosea din partea acelui rătăcit. Nu a dat însă înapoi, spunînd de pildă ”E posibil să fi greșit și noi nițel...”. Ci a contraatacat, în genul de mai sus al dlui Bortoș. 

PS
N. Baticu, subsemnatului (cam la vremea cînd a pornit Mitul amintit mai sus): „Lasă-i să scrie [era vorba în general, de mistificatorii montani]. Se vor încurca în propriile minciuni...”

II

„Ești de manual, stimate domnule Bortoș...

„Pe 27 iulie 1984 am aflat că mama lui Cuxi a plecat în Germania Federală (R.F.G.), însoțită de dna Macavei, buna sa prietenă. Pentru această deplasare avea nevoie de jurnalul fiului său – probabil în perspectiva publicării acestuia în Germania. Întrucât eu nu fusesem acasă la momentul returnării, dna Șerban a ridicat manuscrisul de la mama mea; arătam în jurnalul meu din 1984...”

Pînă aici e perfect. Dar ce treabă călătoria pretinsului manuscris în Germania la 1984, cu ce discutăm noi aici?

În rest, considerîndu-ți auditoriul frăgezit, după bucata de mai sus, vii cu asta:

„Jurnalul lui Alexandru-Brăduț Șerban (Cuxi) a existat cu adevărat și – din cauza cenzurii comuniste – a fost publicat (în prima sa ediție) abia în 1990, sub titlul Singurătatea Verticalelor – Jurnalul unei vieți frânte.”

La chestiune, treaba cu cenzura comunistă zi-o totuși altora... Păi dacă tabăra dumitale nu avea acceptul editurii, la ce ar mai fi alcătuit prefața volumului, în martie 1989? În context, tocmai doamnei Șerban să-i fie puse bețe în roate, dînsei care avea pile suficiente să plece la 1984 în Germania? Nu-mi spune că așa familie, cu trecere la Ioana, Corin și atîția alții (nimeni nu a mai publicat trei articole despre același personaj, în Almanahul Turistic!), s-a încurcat la cenzura editurii Sport-Turism, ba și pe motivele vînturate de tabăra dumitale...

PS

Dacă tot m-ai făcut curios, cum arată fila din jurnalul personal în care ți-ai notat că a luat dna Șerban manuscrisul, de la mama dumitale.

(ca fapt divers, și eu țineam pe atunci jurnal. Îl am și acum, ba mi-am scris și memoriile, în baza lui)

La final, încă o dată felicitările mele! Le ai, cu întorsul pe degete.

PS2

Cît de frumos o bagi în narațiune, pe acea doamnă Macavei... Doar-doar o uita preopinentul ce era în discuție! Doar-doar l-o lăsa puterea de concentrare! Doar-doar i-o aminti de niște doamne de treabă din copilărie, și care azi s-ar uita strîmb la polemica ce duce cu respectabilul domn Borteș.

III

„În ciuda speculațiile fără temei, subiective, răutăcioase și chiar jignitoare pe această temă...”

Mie îmi plac la nebunie genul de speculații pomenit mai sus, mai exact vizînd gesturile sau ideile mele... Mai faină minge la fileu nu-mi poate fi ridicată! Am o panoplie întreagă, de replici, pe așa gen de prețiozități.

Dincolo de glumă, niciodată nu veți vedea tipul uman de mai sus citîndu-ți vreo (fără temei, subiectivă etc.) zisă, iar apoi opinînd despre ea...

„Pot garanta că Dinu Mititeanu nu este autorul cărții Singurătatea Verticalelor...”

Ce frumos sună, ideea de garanție... Și cum anume garantezi?

(trec aici peste faptul că tabăra dumitale este precum ciobanul care chema satul în ajutor, contra lupilor... la un moment dat nu l-a mai luat nimeni în serios)

PS

Apropo de zisele-ți, dle Bortoș, ai auzit vreodată termenul „proiecție”, din psihologie?

III

„Am fost încântat de inițiativă și m-am oferit să contribui la ilustrarea lucrării.”

Iartă-mi curiozitatea... În ce fel ar fi fost acea ilustrare, de care spui, a cărții?

[am pus cu schepsis această întrebare]

Mea culpa (II)

(continuare)

„Alexandru-Brăduț Șerban, cunoscut drept Cuxi, (n. 19 decembrie 1960, Cluj, Județul Cluj, România – d. 11 februarie 1983, Vârful Pietrele, Munții Retezat, România, a fost un alpinist român cu o activitate considerată ca fiind ieșită din comun, desfășurată între anii 1980-1983, în Carpații României și în Alpii elvețieni, membru al Clubului Sportiv Universitatea Cluj-Napoca – Secția Alpinism, schior, salvamontist în cadrul Salvamont Cluj[5], student-inginer al Facultății de Electrotehnică din cadrul Institutului Politehnic din Cluj, astăzi Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, autor, deschizător de premiere alpine în Carpați, al III-lea român care a urcat pe Vârful Matterhorn (4478 m) din Alpii elvețieni, competitor în cadrul Campionatului Național de Alpinism, deținător a celei mai mari performanțe a Clubului Sportiv Universitatea Cluj-Napoca – Secția Alpinism.”

Admit că sînt pus pe căutat hibe. Dar și Bortoș este același gen, adică săritoriu-în-sus la erorile altora. În plus, nu eu l-am pus să trezească leul ce moțăia.

Văd mai sus că moartea lui Cuxi e plasată pe vîrful Pietrele. Ori el a murit pe un versant al acestuia. Poate nu aș fi pomenit asta, dacă cineva nu-i atrăgea atenția lui Octavian asupra erorii, dar dînsul tratînd situația cu academică superioritate.
Observ și avalanșa de majuscule: „Vârful Pietrele, Munții Retezat, Secția Alpinism” șcl, șcl.. Deduc de aici, fie și cu gura păcătosului, o mare sete de considerație, iar asta nu mă miră. Nu o dată cei precum Bortoș aleargă după ținte stabilite de alții, ajungînd să interiorizeze (vezi limbajul său) stilul de a fi impus de mediul în care trăiesc. Ca urmare, nu e de mirare să se descopere în situația însetatului din vise, care bea apă la nesfîrșit, dar rămîne tot însetat.

În această lumină/nevoie, se „bea” din nenumărate „izvoare” (cu efectul situației din vise, adică rămîi tot acut-însetat)...). De pildă, se afirmă că A.B. Șerban a fost  „competitor în cadrul Campionatului Național de Alpinism”. Asta, de parcă nu ar mai fi fost și alte sute (sau mii?) de asemenea exemplare...
Se pomenește totodată că a fost „deținător a celei mai mari performanțe a Clubului Sportiv Universitatea Cluj-Napoca – Secția Alpinism”. Or, e un pic problema acelei secții, dacă alții de acolo nu au reușit mai mult. După cum comparația valorică putea făcută (dar nu mai avea nici un chichirez...) și cu secții fruntașe, de pe întinsul țării - chit că atunci Cuxi nu ar fi ieșit prea bine.

În paralel există tot felul de „șopîrle”, de genul: „Dată fiind activitatea sa în alpinismul românesc al anilor ʹ80, Alexandru-Brăduț Șerban (Cuxi) este menționat printre «nume sonore ale alpinismului românesc din acei ani»”. Citatul provine dintr-o lucrare privind un areal redus (Cheile Aiudului), iar totodată mă face curios care sînt acele „nume sonore”. Nu m-am mira să fie vorba de cele vehiculate în grupul Mititeanu, și unde evanghelist („Cei patru evangheliști au fost trei etc.”) unic se află (un inventat) Emilian Cristea...

Similar, Cuxi ar fi devenit „un personaj de referință pentru o seamă de alpiniști din generația sa și din cele care i-au urmat”. Or nu aș pierde din vedere că va fi devenit așa ceva doar datorită cărții inventate, respectiv asiduei campanii de falsuri dusă de D. Mititeanu... 

„...Alexandru-Brăduț Șerban s-a născut la 19 decembrie 1960, în Cluj, astăzi Cluj-Napoca, Județul Cluj, România, fiind al doilea copil al inginerului constructor și agronom Alexandru Șerban, conferențiar universitar în cadrul Institutului Agronomic din Cluj, astăzi Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară Cluj-Napoca – descendent al vechii familii românești Șerban de Cernești – și al fizicienei Corina Șerban (născută Miculescu), cadru didactic universitar la Facultatea de Matematică și Fizică a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Întrucât evenimentul nașterii sale a avut loc în pragul Crăciunului, noul membru al familiei Șerban de Cernești a primit și numele de Brăduț...”

Pot fi acuzat de invidie pe statutul familiei Șerban, dar nu pot ignora cascada de amănunte - oferite de O. Bortoș - privind osebita ei poziție social-umană. Și care se trage din setea de recunoaștere socială a unui membru al acelei familii -  în care îndrăznesc să identific pe mama lui Cuxi.
Și care-mi pare să fi fost un om știutor să pună la treabă pe alții (deseori pe calea manipulării). În cazul de față, l-a montat pe Mititeanu, mirosind în el un adevărat pește în apă, pentru demersul pe care și-l dorea respectiva doamnă.
E de spus aici că Alexandru sr. a fost mai puțin inflamat în relatările privind trecutul familiei sale [1]. În paralel, fiul Cuxi a încercat să-și umple umanele goluri interioare prin cățărătura pe stînci.

Nu pot opina cît de interesat era Cuxi să epateze pe alții - pe tipic social mai exact - prin performanțele sale montane. Asta, pentru că există puține informații reale rămase de la el, la chestiune avînd doar mesajul nonverbal din fotografii... Nu-i exclus să fi căutat inconștient - pe calea performanțelor în alpinism -  să atragă atenția tatălui, cel mereu ocupat-absent (el însuși o recunoaște!), poate și a mamei, poate și dorința de a se elibera de tutela acesteia.

 

„...Dată fiind pasiunea tatălui său pentru vânătoare, Alexandru-Brăduț Șerban a cochetat cu farmecul naturii încă din copilărie...” 

E de notat aici un obicei răspîndit, la un anumit tip uman... Mai exact, acestuia nu-i este de ajuns să spui că lui X îi place să iasă în natură, ci reclamă un cu adaus de plăceri lingvistice („a cochetat cu farmecul naturii”)... De aici prezumția mea că acel public rezonează mai puțin cu natura, decăt îi place să facă paradă. În așa situație respectivul orator face iute troc - atenție contra menționatele suplimente lingvistice -, dovedindu-se în goană după număr, și mai puțin calitate a celor pe care îi voiește să-i capteze.

„Dragostea sa față de animale l-a ținut însă departe de îndeletnicirea cinegetică a tatălui, dar a rămas captivat de munții și pădurile pe care le-a cutreierat în compania acestuia și a mamei sale...”

Nu am semne, fie și în jurnalul inventat de Dinu Mititeanu, de vreo dragoste a lui Cuxi de păduri. Se profită și aici de credulitatea publicului ales, unul lipsit între altele de glanda verificării, a informațiilor ce-i ajung la urechi/ochi.

„[...] După absolvirea liceului „Nicolae Bălcescu” din Cluj-Napoca, în urma examenului de admitere în învățământul superior, Alexandru-Brăduț Șerban a devenit student al Facultății de Electrotehnică, specializările „Automatică” și „Calculatoare” din cadrul Institutului Politehnic din Cluj – astăzi, Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca....” 

Este aceeași înșirare, de trese (simbolice), alături de o turuială redundantă în sine (de pildă, era normal să devină student în urma unui examen...), pe care sufletul auditoriului o ia drept legănatul matern de altă dată, cel făcînd uitată neplăcuta realitate din jur...

„Ascendența sa pe ambele ramuri genealogice, cutumele înaltei societăți din care făcea parte, mediul cultural familial cu suportul său educațional, social și material și-au pus amprenta asupra educației și personalității lui Alexandru-Brăduț Șerban și asupra perspectivelor sale de afirmare...”

Indiscutabil, pe acea înaltă societate nu o dădea modestia afară din casă...

„Copil fiind, Cuxi a intrat în lumea schiului însoțit de mama sa. Entuziasmul care l-a cuprins față de noua lui descoperire l-a propulsat apoi în rândul schiorilor instruiți de celebrul antrenor Dan Căpitan – «o emblemă a schiului românesc, multiplu campion național, cu o carieră sportivă de aproape trei decenii» –, sub îndrumarea căruia s-au format și au evoluat ca schiori de performanță copii din mai multe generații....”

Vreau să relev mai sus o caracteristică a vieții de trib. Și anume lăudatul între noi, cu subsecția lăudat rudele șefului (o face și Virgil Mihaiu, în prefața la cartea atribuită lui Cuxi, preamărind între altele pe bunica acestuia). În așa context este elogiat acel Dan Căpitan, care se întîmpla să fie rudă, fie și depărtată, cu Șerbanii [2]...

„Despre modul în care a descoperit alpinismul, Cuxi mărturisea: «Pe atunci eram proaspătul student din anul I, căutând și descoperind dedesubturile vieții noi, ale vieții de student. Începusem prin a merge la întrunirile studenților, la serate, la ședințe de speologie, de jazz și de alpinism. Trebuie încercate toate, ca să-ți alegi ceea ce o să-ți placă mai mult!»...”

Nu aș uita din start că mai sus sînt niște vorbe puse în contul lui Cuxi (vezi argumentația subsemnatului), fapt vizibil și din faptul că ele nu par să aparțină unui tînăr de 22 ani, din principiu interesat să trăiască viața, nu să scrie (deja) despre ea...

După ce pomenește parcursul lui Brăduț Șerban ca alpinist, despre care poate Dinu Mititeanu afirmă că „s-a cățărat în doi ani cât alții în 10!”, Oct. Bortoș așterne următoarele:

„După ce a avut prilejul să-l cunoască pe Alexandru-Brăduț Șerban, să-i urmărească evoluția pe stâncă și să facă echipă cu el – în februarie 1981 –, referindu-se la Cuxi, Emilian Cristea, maestru emerit al sportului, a afirmat: «Dacă în următorul deceniu s-ar organiza, în sfârșit, o expediție românească în Himalaya, în mod sigur acest băiat va face parte din ea». Ca reacție la această apreciere, după moartea lui Emilian Cristea, Cuxi i-a dedicat acestuia ultima sa premieră și escalada de iarnă a Fisurii Albastre...” 

Dincolo de faptul că eu consider (și) această scenă drept inventată, e de spus că ea se naște în 1983, în pregătirea almanahului scos de revista „România Pitorească”. Și care, avîndu-și ea însăși un zeu al locului, pe Emilian Cristea, s-a convenit, cu cei veniți să publice materiale despre A.B. Șerban, să fabrice un pasaj despre acel „maestru emerit al sportului”. Pe principiul mînilor care se spală reciproc, în gura decedatului Cristea a fost pusă o afirmație privind un eventual mers al alpiniștilor români în Himalaya, demn să figureze între aceștia fiind rtecut hodoronc-tronc și Cuxi Șerban.

Nu m-am mira ca, în realitate, ca E. Cristea să nu fi avut habar de existența tînărului clujean. 

În același avînt mistificator, ascensiunea hivernală pe Fisura Albastră varianta directă, a fost dedicată (ați ghicit!) lui Cristea, chit că acesta nu izbutise să avanseze pe acolo, optînd pentru o variantă în lateral.

 

Vreme de aproape 40 de ani, tabăra Mititeanu nu face un pas înapoi, de la ideile pomenite mai sus. Nu dă îndărăt nici în urma materialului meu despre Mitul Cuxi, deși Bortoș putea alege, în fila Wikipedia ce păstorește, să nu pomenească acel moment (inventat), cu Cristea - fie și pentru că faima acestuia nu mai e, ce era odată...

Iar de aici se poate pune problema ce anume oprește, acel trib, să dea înapoi, fie și fără un pus explicit de cenușă în cap. Cred că intervin aici doi factori. Pe de o parte groaza că asemenea gest ar nărui, în ochii publicului cît și al membrilor tribului, întreg eșafodajul respectiv (iar fără poziția deja atinsă, în ierarhia locului, fiind insuportabil de trăit).

În același timp, un sentiment asemănător ar nutri Copilul locului, ce reclamă ca lucrurile să fie cum vrea el. 

E de cercetat în acest context cum izbutește acel grup să-și păstreze intact balonul cel foarte roz, dar plin cu aer. O face în virtutea repartizării pomenite de mine în debutul acestui material, cu membri ai tribului, neutri și doi-trei contestatari. Iar totodată al apetitului Societății pentru minciuni frumoase (în dauna unui adevăr ce tulbură apele locului, ca să nu spun oile din țarc). Pe această configurație mizează, pe de o parte, Mititeanu și compania.
În ce privește atitudinea față de nemulțumiți, există o iritare accentuată, a pomenitului mai sus Copil, nemulțumit că lucrurile nu merg precum îi pică lui bine. Dacă adversarul lasă goluri în argumentația sa, Imperiul contraatacă. În lipsa lor, liderii acelui trib tac, sperînd că observațiile inamicilor nu vor răzbate la urechea propriilor fani - în cazul lui Mititeanu, cel puțin vieții lui. Apar însă și explozii, datorate perseverenței acțiunii adversarului. Și care sînt, îmi permit expresia, și ele de neam-prost [3].

”Alexandru-Brăduț Șerban (Cuxi) este deținătorul celei mai mari performanțe a Clubului Sportiv Universitatea Cluj-Napoca, Secția Alpinism – din toată perioada sa de existență –, prin escalada de iarnă a celebrului traseu Fisura Albastră, din Peretele Văii Albe, Munții Bucegi; escaladă desfășurată în 22-23 decembrie 1982, cu două zile de aclimatizare prealabilă, respectiv 20-21 decembrie 1982. Alexandru-Brăduț Șerban (Cuxi) și coechipierul său de atunci sunt primii clujeni care au realizat această performanță și a treia echipă cunoscută din lume care a escaladat traseul pe timp de iarnă.”

Previzibil, Bortoș nu renunță la redundanța remarcată anterior (de pildă, e previzibil ca acomodarea prealabilă de două zile, pentru o tură demarînd în 22 decembrie, să se petreacă în 20-21...); procedeul îmi semnalizează că publicul interesat de așa expuneri confundă calitatea cu cantitatea. Autorul în cauză pedalează în continuare și pe stilistica sa aparte: Fisura Albastră devine celebră, de unde bănuiala-mi că publicul Mititeanu nu excelează în știință alpină, altfel nu ar avea au nevoie de acel epitet.

Remarc totodată interesanta formulare „a treia echipă cunoscută din lume...” (se putea plusa aici că și din univers).

O mențiune, din aceeași categorie Cui prodest: absolut întîmplător, coleg lui Cuxi în acel drum nemaipomenit a fost cel ce a redactat fila Wikipedia, în discuție aici... Adică Octavian Bortoș.

 *

„Alexandru-Brăduț Șerban este al treilea român care a urcat pe Vârful Matterhorn (4478 m) din Munții Alpi, în 11-12 august 1982, într-o ascensiune solitară a versantului elvețian, pe Creasta Hörnli. Premiera românească a Vârfului Matterhorn a fost realizată de alpinistul Vasile Steopoe, în anul 1929, secretarul de atunci al Clubului Alpin Român, iar cea de a doua ascensiune românească a Vârfului Matterhorn a avut loc în 1968 și aparține alpinistului Valeriu Ionescu. Prin ascensiunea sa pe Vârful Matterhorn, Alexandru-Brăduț Șerban a scris o pagină în Istoria Sportului Românesc: Alpinism și escaladă, devenind parte a acesteia.

Deși solicită altora „surse de informare corecte și verificabile", Bortoș preia mai sus pe nemestecate informația că la 1929 Vasile Steopoe era secretar al Clubului Alpin Român. Nu dă sursa (altminteri fiind extrem de darnic, pe acest cîmp), dar mai mult ca sigur aceasta este... Dinu Mititeanu [2].

Remarc totodată logoreea privind scrierea unei pagini în istoria... sportului românesc (a alpinismului autohton, nu era îndeajuns...), în paralel devenind și parte a acesteia. În context, pe cînd alcătuiește un asemenea clasament, Bortoș nu meditează o secundă că alții nu puteau ieși din țară în vremea aceea nici măcar pînă în țările socialiste, ce să mai spun de Vestul Europei.

Recunosc însă că, ceva mai jos, Bortoș menționează:

„În perioada dictaturii Ceaușescu, dreptul la liberă circulație era inexistent pentru mai bine de douăzeci de milioane de români. În aceste condiții, alpiniștii de rând aflați în spatele „Cortinei de Fier” nu puteau avea acces în Alpii francezi, elvețieni și italieni. Doar o pătură subțire a societății românești se bucura de privilegiul de a călători în Europa de Vest. Din această ultimă categorie făcea parte și familia Șerban de Cernești, grație relațiilor sale cu Dăscălescu – secretarul II al județenei P.C.R. (Partidul Comunist Român), nepot al primului ministru cu același nume (Constantin Dăscălescu) –, precum și datorită încrederii de care se bucura în ochii Securității, în special a generalului Constantin I. Ioana și a șefului Securității clujene, pe nume Corin. Acestei conjuncturi i se datorează, în mare parte, ajungerea lui Cuxi în Alpii elvețieni....”  

*

„Despre riscurile asumate în timpul ascensiunii sale pe Matterhorn, Cuxi menționa în jurnalul său: «Oare, pentru gheață, am destulă experiență, încât să pot urca fără risc? Oare, nelegat, nu e prea periculos? O alunecare m-ar arunca spre zona abruptă și nu m-aș mai opri până jos, ca cei de ieri»; aluzie la accidentul petrecut în ajunul ascensiunii sale, când doi alpiniști și-au pierdut viața printr-o cădere din apropierea Vârfului Matterhorn, până aproape de baza acestuia....” 

Este mai sus un mod de a spori tensiunea textului (altminteri lecturat din fotoliu acasă, ori  de la job), dar - în opinia mea - inventat, căci nu cred a scrie cineva astfel, despre avansul - ba și solitar - printr-o zonă unde știi că s-a accidentat mortal, cu o zi în urmă, cineva...

„Pe fondul educației dobândite, a interesului său față de acțiunile și oamenii care i-au marcat existența, de la intrarea sa în rândul alpiniștilor clujeni, Alexandru-Brăduț Șerban (Cuxi) a ținut să consemneze într-un jurnal personal – adesea cu lux de amănunte – mare parte din activitatea lui și a colegilor săi de breaslă. Prin percepția și redarea întâmplărilor trăite și a celor la care a fost martor, Cuxi a evidențiat o serie de practici și evenimente sportive din acea vreme – mai puțin înregistrate și mediatizate în condițiile „Epocii de aur” –, a alcătuit un tablou asupra alpinismului românesc din perioada dictaturii Ceaușescu, aducându-și contribuția la istoria alpinismului românesc.

Nu pot să nu remarc (și) mai sus, o doză înaltă din ceea ce se numește limbaj de lemn [5]. Și care nu m-aș fi mirat să fi fost plantat în fibra lui Bortoș de o viață școlară sîrguincioasă în blamata vremea comunistă, care să-l pregătească pentru o ascensiune socială în acele condiții. 

Apoi, nu lipsesc încă o dată exagerările, de pildă că volumul alcătuiește un tablou al alpinismului românesc (din vremea lui Cuxi), iar totodată că își aduce contribuția la istoria respectivului domeniu - asta deși am mari îndoieli că niște istorici demn de acest nume ar lua în serios acel op inventat... 

„După moartea lui Alexandru-Brăduț Șerban, părinții acestuia au încercat publicarea jurnalului său la „Editura pentru Turism” din București. Demersul lor a fost împiedicat de cenzura comunistă, date fiind titlul lucrării (Singurătatea Verticalelor) și mențiunile privind relațiile familiei Șerban cu persoane din Europa de Vest. Astfel – în prima sa ediție –, jurnalul a putut fi publicat necenzurat abia în anul 1990, după Revoluția Română din 1989, sub titlul Singurătatea Verticalelor – Jurnalul unei vieți frânte.,,” 

De remarcat din start aici că Bortoș nu cunoaște numele editurii care a respins manuscrisul propus de părinții lui Cuxi (și anume Sport-Turism). Iar amănuntele acelui refuz fiind preluate de la Dinu Mititeanu (alături de alte detalii), de a căror veridicitate însă eu unul mă îndoiesc (vezi aici. p. 581). 

„Datorită impactului – cu precădere emoțional – pe care jurnalul l-a creat asupra cititorilor, precum și mulțumită informațiilor inedite conținute în lucrare, la 13 ani de la publicarea primei ediții (1990) s-a publicat și cea de a II-a ediții, apărută în 2003. Astăzi, cartea lui Alexandru-Brăduț Șerban face parte din lista scurtă a lucrărilor care alcătuiesc Literatura Montană în limba română....”

Conștiincios, Bortoș oferă link spre acea listă pasămite scurtă (altminteri cuprinzînd 64 titluri) [6], dar în paralel se vădește neatent, realizatorul acelei enumerări urmărind cu totul altceva:

„Dacă îți place lectura și în plus iubești si drumețiile montane atunci probabil ai început deja sa citești cărți de munte, literatură montănă. Lasând la o parte ghidurile turistice majoritatea publicate la noi în tară înainte de ’89 (și care astăzi au o valoare îndoielnică) oare câte titluri de literatură montană aici incluzând și traducerile avem în limba română ?
Plecând de la această întrebare prin efortul lui Marian Anghel s-a inițiat lista de mai jos, care din pacate astăzi nu este prea lungă. Oare mai sunt si alte titluri?”

* 

„[...] Aprecierea de care s-a bucurat Alexandru-Brăduț Șerban în rândul alpiniștilor din România – conservată și transmisă peste generații grație jurnalului său – a dat naștere unei întâlniri anuale a alpiniștilor, în Munții Retezat, la Crucea lui Cuxi, pe Valea Pietrele, Cabana Gențiana, întâlnire care are loc în prima parte a lunii februarie...”

Brăduț Șerban nu „s-a bucurat de vreo apreciere în rândul alpiniștilor [adică toți] din România” (ceea ce nu înseamnă că a avut parte de oprobiu, din partea acelorași!), pentru că din principiu așa ceva nu se poate. Sîntem firi diferite, dintre care unii pot plăcea unii pe X, iar alții pe Y (idem, în privința antipatiilor). Totodată, Cuxi nu apucase să se evidențieze prin ceva, în mișcarea alpină a epocii (iar cînd o face, prin Fisura Albastră hivernală, nu mai apucă să fie apreciat, căci moare la scurtă vreme). Nici măcar scrisele favorabile lui nu vorbesc de vreo performanță, la alpiniadele epocii.

Să-mi fie iertată prudența, dar la baza performanțelor atribuite lui A.B. Șerban se află doar scrisele lui Mititeanu (așa-zisul jurnal al lui Cuxi). Iar numitul M. aflîndu-se un șampion al mistificării... Nu există, după știința mea, și altă dovadă a turelor care îi sînt atribuite concetățeanului său. Nu-i contest acele escalade, dar nu uit că toate detaliile provin dintr-o carte inventată

Prin rapoartele emise în urma activităților Federației de turism-alpinism, 
în care s-ar putea descoperi și numele lui A.B. Șerban, nu știu ca 
Dinu Mititeanu  să fi răscolit iar emulii săi nici pe atît... 
Motivul e simplu: orice felie de concret ar fi lezat inevitabil 
povestea cea roză, privindu-l pe Cuxi...) 

În același timp, și alți alpiniști ai epocii bifau performanțe pe munte, destule dintre ele mai valoroase decît ale studentului clujean în discuție aici... Totodată, acei confrați (și în general oamenii epocii) erau oameni. Mai exact egocentrici, atenți doar la ei și gata să bîrfească semenii care îi complexau fie și puțin.

„...Dacă primele comemorări ale lui Cuxi au fost întreprinse de părinții și apropiații săi, odată cu trecerea anilor, Clubul Alpin Român a preluat ștafeta, cu un efectiv însemnat de participanți, asigurând continuitatea evenimentului evocator.”

Apropiații săi cu pricina cuprindeau și pe Dinu Mititeanu, spiritus rector al Mitului Cuxi Șerban. El a trecut apoi ștafeta secției clujene a C.A.R. (și mai puțin acea formațiune întreagă, cum pretinde Bortoș), mai exact și-a transmis-o sieși, căci el îi era principal animator. Acolo i-a udat solul mai mulți ani, după care mai tinerii locului s-au descurcat și singuri, cu acel memorial anual. Asta, pentru că nu au vrut să-și nemulțumească mentorul, iar totodată pentru că aveau nevoie de un zeu al locului. Unul pe care, asemenea oricărui produs religios, nu se făcea să-l atingi cu vreo îndoială (ce să mai spun critică!) privind minunile ce ar fi săvîrșit sub soare...

„Personalitatea lui Alexandru-Brăduț Șerban, performanțele acestuia în alpinismul românesc al anilor ʹ80, trăsăturile lui, trăirile transmise prin cartea sa, dar și tragicul său sfârșit au declanșat o serie de reacții în rândul celor care l-au cunoscut personal și a celor care doar i-au citit scrierile...”

Deși pare ciudat, esențial în asemenea mituri nu este adevărul, ci stăruința în a-l propaga, cu mijloace adaptate firii celor cărora li se adresează o asemenea campanie. Iar pubicul-țintă fiind alcătuit din tineri conformiști, doritori de un protector în preajmă (în carne și oase: Mititeanu; transcedent: Cuxi), la umbra căruia să se oploșească sufletește. Odată dobîndit un asemenea spațiu, respectivii vor evita orice gest (de pildă unul critic, legat de dogma locului) ce ar putea tulbura colțul de rai dobîndit. Din același motiv, dar și voindu-se solidari cu părintele acelei dogme, vor dezaproba - unii chiar vehement -  rice semnal critic venit din exterior.

În ce privește trăirile amintite mai sus de O. Bortoș, pe de o parte eu nu prea le-am văzut în cartea atribuită lui Cuxi, iar pe de altă parte aș contesta un pic putința de a simți așa ceva, a publicului respectiv. Asta pentru că educația îi reprimă conștientizarea a numeroase filoane interioare, ce ar putea duce la explozii emoționale (dintre cele reale!). În paralel, pentru a se înțelege cu cei din tribul propriu, acești oameni au nevoie de un limbaj comun, e inerent devine unul limitat (un cel mai mic numitor comun din matematică), pentru a fi înțeles și de confrații mai puțin dotați intelectual.

„În vara anului 1983, părinții lui Cuxi, cu ajutorul unui grup restrâns de voluntari, au instalat crucea fiului lor Alexandru-Brăduț Șerban și placa sa comemorativă, în imediata vecinătate a locului în care a fost găsit trupul lui Cuxi. Bine-cunoscuta cruce a fost proiectată de arhitectul și artistul plastic Marius Iacob, ginerele familiei Șerban de Cernești, și a fost materializată la Uzinele Dacia din Mioveni – Argeș.”

Dincolo de ideea unui ginere cu întreaga familie Șerban (de acum deja înnobilată, după rigorile perioadei ante1918, ca fiind de Cernești), nu pot decît să relev obșnuitele mîini spălîndu-se una pe alta. Unde ginerele pune în lucru (bănui că fără plată), la fabrica unde va fi lucrat, crucea cumnatului său. E un semn al coeziunii, ce va fi existat și între Cuxi/familie și apropiați precum Virgil Mihaiu, pe orbită evoluînd și amici precum Bortoș ori Păvăloiu, gata a semna texte ale altuia. Iar ultimi provenind, foarte probabil, din medii familiare asemănătoare cu al Șerbanilor de Cernești.
Revenind la ginere, periindu-l pe dînsul, că e arhitect și artist plastic, toată lumea din trib are de cîștigat...

Bortoș oferă citate laudative aparținînd altor membri ai tribului:

„Jurnalul său, publicat câțiva ani mai târziu, m-a inspirat în primele mele zile de alpinism și încă inspiră mulți tineri să se aventureze în frumoasa lume a alpinismului.[108] – declara alpinistul și ghidul montan Mihnea Prundeanu[109].

Oamenii vizați de rînduri ca mai sus sînt sensibili la titluri. Dacă vorbitorul nu posedă așa ceva (în cazul de față alpinist și ghid alpin - oare putea fi ghid alpin fără să fie alpinist?), efectul este mai mic...
Similar, nu se spune de vreun aventurat pe coclauri, ci „în frumoasa lume a alpinismului”
Remarc aici o altă marotă a tribului, care, pentru că e grup, face trimitere cînd poate la comilitonii săi. Aici: „...încă inspiră mulți tineri să...”. Or, dacă acel volum ajunge să îi inspire (de unii singuri nu au fost în stare să se aventureze etc.), nu pot fi decît dintre fanii lui.

„Cum ziceam, azi e «Big day»! Pentru mine asta deocamdată înseamnă să mergem la crucea lui Cuxi. Cumva este fondatorul spiritual al clubului nostru... Și mai ales când, văzând prima dată cartea lui Cuxi și chipul lui, m-au fulgerat amintiri din copilărie.” [110]

E o spiritualitate aparte, acolo. E ca și cum ai spune că C.A.R. ar avea ca lider spiritual pe cineva mort cu vreo 13 ani înainte de apariția lui.

În același timp, și dincolo de nevoia de a poza sub faldurile unui zeu, consider că e o lepădare destul de iute de propria personalitate, a celui care scrie cele de mai sus ori a celor care au fondat acea secție a C.A.R. Prin comparație, întreagă acea asociație, dincolo de trimiteri respectuoase și atît la persoana lui Niculae Baticu, nu a simțit a simțit nevoia vreunui geniu tutelar al asociației.

„În memoria lui Alexandru-Brăduț Șerban (Cuxi) a fost deschis Traseul Brăduț [6], în Peretele Suurime din Cheile Turzii, în anul 1984. Ulterior, în 1985, Octavian Brătilă (Bulinel) a deschis aici o nouă rută, Traseul Pajura, cu intrarea prin Traseul Brăduț. Astfel, prima porțiune a celor două trasee din Peretele Suurime [111] este comună; cu mențiunea că aceasta a fost echipată de Bulinel cu pitoane suplimentare – ceea ce nu caracterizează stilul inițial de abordare a traseului memorial și porțiunile sale superioare[112]...” 

Observ un mod discret de a-l înhăma și pe Brătilă la căruța lui Bortoș, iar implicit a lui Mititeanu. Mai exact, se punctează că el s-a folosit de traseul „Brăduț”, fără de care i-ar fi fost mai greu, cu drumul său. În același timp, Bulinel este coborît valoric, prin precizarea că a bătut pitoane suplimentare.
În paralel, Bortoș nu dă premieriștii, și nici o dată mai precisă a terminării traseului. Asta deși e remarcat numărul mic de pitoane bătut de aceia - iar laude neaducîndu-se niciodată gratuit, de către cei precum Mititeanu ori Bortoș...

_ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ 

[1] Alexandru Șerban (sr.), „Amintiri peste generații”, 2009. Din lectura cărții în cauză, autorul mi s-a înfățișat ca om pus la (multă) treabă din tinerețe, și care i-a conferit rezultate de apreciat. În paralel, a știut să se destindă (inevitabil, incomplet) prin activități precum pictura și vînătoarea. În paralel, soția lui Cochi mi-a lăsat părerea unei femei alintate, ce nu suporta (barim în cercul familial) refuzuri la dorințele ei. Implicit, și deși a ajuns fiziciană, nu pare să fi rupt gura valorică a tîrgului. Nu am găsit un minim semn pe net, din partea condeiului domniei sale.
[2] Gabriela Adina Marco, „Mihai Şerban. Un arădean participant la Conferinţa de Pace de la Paris”.
[3] „Mitul Cuxi Șerban”, p. 611 și urm. 
[4] https://dinumititeanu.ro/matterhorn-fascinanta-piramida/. Acesta afirmă eronat că „din cartea lui Baticu „Pe crestele Carpatilor”, aflam ca primul roman pe Matterhorn a fost Vasile Steopoe in 1929. Era secretarul de atunci al Clubului Alpin Roman.”
Pe deoparte , C.A.R se va înființa la cinci ani după 1929. Și nu va avea poziție de secretar, ci de secretar general. În același timp, cartea atribuită (doar) lui Baticu a avut un coautor, pe Radu Țițeica. Și această din urmă eroare este preluată de alți condeieri ai netului.

Privesc totodată acel titlu... E adresat unor oameni care nu tresaltă la simpla idee a acelui munte, cu o siluetă inconfundabilă. Și care au nevoie să li se spună și că e piramidă, ba chiar una fascinantă... Mititeanu e în pană de enoriași, așa că adună tot ce poate.

[5] George Pruteanu remarca faptul că „limba de lemn e modalitatea de a spune cât mai puțin cu cât mai multe cuvinte”…
[6] `Este o mare foame de considerație acolo. Orice nimic legat de Cuxi trebuie găsit și prezentat ca o mare realizare. A fi pe acea listă nu e mare lucru, cât timp este doar o enumerare de titluri, nu un top. Cartea n-a luat niciun premiu. Nici măcar nu se spune că numărul de exemplare (indisponibil la ambele ediții) a fost epuizat într-o perioadă scurtă de timp.” (Adi Costache, în corespondență cu autorul acestor rînduri).

[7] „Acolo a fost o șmecherie. L-au denumit Brăduț ca să-i păcălească pe cei de la FRTA, care nu acceptau trasee cu nume de persoane. Le-a picat la fix prenumele vegetal.” (idem)