Prin suflet

 M-am nimerit de curînd la mînăstirea Antim (ateul care sînt i-a călcat prima dată pragul).

De acolo, așa m-a dus pe ceea ce s-a dovedit a fi continuarea vechii străzii Antim., pînă la o intersecție. unde pe o plpcuță scria „Strada Gladiolelor”

Este cea pe care a locuit Niculae Baticu (numită Libertății înainte de 1989, cînd denumirea a fost preluată de bulevardul din apropiere. Mpa săgetat scurt un sentiment altminteri nu prima dată întlnit, și anume necunoscutul unei zone pe care crezi că o cunoști (inconștientul are însușirea de a se întinde la tot, în cazuri unde de fapt este vorba de numai o parte).

Am pornit pe acea bucată pe care nu o știam, traversînd curînd Calea Rahovei, apoi apropiindu-mă, pe teren cunosacut de acum, de casa unde a locuit cîndva nea Nae.

Hm... Cămăruța din pod, care îi era de lucru lui nea Nae, la vremea cînd l-am cunoscut. Și unde l-am cunoscut de asemenea pe Radu Țițeica, dar și raiul reprezentat de colecția Buletinului Alpin interbelic...

Am privit-o îndelung, am făcut ceva poze, după care, scurt, am descoperit America. Omul acesta m-a marcat și mă marchează.

De unde mi s-o trage,acest interes?

Cum întrebările aduc nu o dată răspunsurile, am simți că practic m-am comportat cu dumnealui - cu bune și rele -  așa cum nu am apucat s-o fac cu tatăl meu.

Și nu am apucat întrucît acesta era foarte ocupat, iar totodată parcă rece cu mine (deși subiectul, odată ajuns aici, poate fi cercetat).

Iar eu am făcut, mă repet, cu nea Nae ce nu ma apucat să fac cu tata. Inclusiv reproșuri mascate (după descătușarea dimbilor în 1990), că nu e cum dorește copilul mic din mine.

Pe felie, tot am impresia (teoretic inconștientă) că fiul meu cel mic, Radu (26 de ani) îmi reproșează, în sinea lui, unele lucruri...

Sentimentul a revenit, poate sporit, cînd am terminat recent al treilea volum de memorii (na, că nu am apucat să-l pomenesc, pe acest blog!). Este vorba, mai exact, că-mi acord prea multă atenție, libertate, dezinvoltură, deși ar trebui să îi acord lui toată atenția.

Treaba pare aiurea, dar asta spune, irepresibil, adîncu-mi.

Aici, e foarte posibil ca acele gînduri ale fiului chiar să fie așa . Dar cel mai nostim este că, foarte posibil, am refulat cîndva așa dorințe ale mele, către tatăl meu.

De chiu de vai, în relația cu nea Baticu am apucat să simt, după 1990 (cînd au fost eliberate inclusiv dorințe, aspirații individuale) că îi reproșam a nu-mi da atenție (iar eu urmînd ca orice copil normal, să profit, rewspectiv să mă port ulterior cu dînsul precum ștersul pe un preș - la o adică astea-s dorințele oricui, drese inevitabil de educația socială).

Dar nu am mirosit (rrefulate bine, dé...) niciodată cum au arătat dorințele către tatăl biologic.

a) Mărturisesc a nu fi avut vreodată nemulțumiri, la nivel rațional, față de dînsul. A fost perfect, dar partea plină a paharului dumnealui a fost mai mai mare decît cea goală;

b) de chiu de vai, în cazul mamei mele am explodat la un moment dat, fe fond alcool (dacă nu era acesta și episodul dramatic pe care l-a născut), nu aș fi descărcat un cartof, ce indiscutabil a fost unul fierbinte. Treaba asta s-a petrecut la 45 ani ai mei.

Apropo de nea Radu Țițeica, și pe la el am ceva proiecții - e de stat mai atent, pentru a mirosi ce și cum... Aici, ca teorie barim (sau așa mi-a devenit mie, după mai mult jucat cu focul psihanalizei), mi-aș fi dorit un tată ca el...

Mmm... Ideile care se trag una pe alta. Poate nea Radu era doar proiecția dorinței de a respecta suferința ce-o simțeam în tatăl meu...

PS

Pe fila Facebook a subsemnatului:

„LA VREO 15 ANI, am vizionat pelicula „Felix și Otilia”.

Mi-a plăcut foarte mult, așa că am citit și romanul ce avea la bază: „Enigma Otiliei” (le am și azi, pe amîndouă, la loc de cinste - chit că aflu un pretențios ce nu s-a pomenit).

E, în carte am citit despre strada Antim, unde se desfășoară mare parte a acțiunii. Foarte exact nu știam unde este, iar totodată nu am trecut prin acel cartier, pînă împrejurimile au fost dărîmate, pentru a face loc așa-numitului Centru civic.

Am bănuit că a fost demolată și acea stradă (bașca stabilmentului religios de la care-și trăgea numele). După muuult timp, mai exact acum vreo trei luni, preumblîndu-mă creanga prin București (poate după principiul lui Radu Țițeica: „Pe aici ce-o mai fi?”), am dat de mînăstirea Antim. A scăpat!! (toată lume aștia la o adică asta, numai eu nu...).

Am privit cu acel prilej doar poarta, din exterior. Azi, din nou umblînd pe unde avu chef sufletul, am ajuns iar lîngă respectivul lăcaș, dar de data asta am intrat.

(acum am aflat că acolo e biblioteca sfîntului Sinod, chestie care sună frumos, chit că nu știu exact ce e aia sinod).

Mărturisesc a nu exista șanse, să mă (re)apuc de credință, dar îmi plăcu locul. Semnalizează o stabilitate în timp, iar totodată e curat. Iar de aici aplaud această caracteristică a „unităților religioase”, întronată, dacă nu mă înșeală memoria, odată cu venirea ca patriah a lui Daniel Ciobotea (2007?).

Nu am pretenția că am văzut foarte multe biserici și compania, dar toate au fost lună.

Revenind la neapetitul meu religios, nu pot și pace să iau în serios - de pildă - frescele de sub turnul de la intrarea în amintita mînăstire. Texte pe acolo (care au nevoie de analiza mea, ca d... de tămîie) din categoria glumelor proaste, iar totodată sfinții reprezentați cu așa prilejuri arată de parcă nu au mai mîncat de o lună.

Iar cum prin incintă se găsea și un trandafir foarte frumos, încă o dată am realizat că mai degrabă la așa bucăți de natură îmi fuge gîndul la vreo divinitate, nu la vreo incintă de biserică (unde, colac peste pupăză, se dă și cu tămîie!).

Se înțelege însă că majoritatea oamenilor văd altfel lucrurile, decît subsemnatul...

La chestiune, în umbletul de ieri am trecut pe lîngă școala generală „Sfîntul Calinic de la Cernica” (sic!).

Mie personal, o așa denumire mi se pare o tîmpenie, dar dacă oamenii simpli de pe acolo nu zic pîs, iar militanții religioși veniți cu așa botez sînt suficient de tenaci pentru a-și impune vrerea, înseamnă că realitatea e altfel, decît îmi pică mie bine.

 

 

 

Campanie de interviuri care nici nu a apucat să pornească... (II)

(urmare)

 Din start aș preciza, apropo de o pre/postfață precum cea scrisă de Mircea Săndulescu, faptul că nu aș putea scrie așa ceva, mai exact în termeni absolut laudativi. Nu m-aș simți bine, aș avea senzația că mint.

Alunecînd acum un pic în observații asupra cărții dlui Nicolaescu, încă de la prima ediție mi-a reținut atenția un pasaj. Și anume cel legat de prima noapte petrecută în lumea liberă.
Unde colegul din camera repartizată a făcut-o lată, pentru a mă exprima elegant.

„A urmat apoi primul meu contact cu civilizația occidentală. Puţin după miezul nopții, am fost trezit brusc din somn de doi indivizi, beţi criță, care vorbeau germană, dar nu sunt sigur că erau nemţi pentru că aveau un accent ciudat. Poate că era un dialect, poate că era numai rezultatul teribilei stări bahice în care se aflau, cert este că asta a fost numai începutul. A urmat un preludiu în toată regula şi apoi o concretă acțiune homosexuală - am rămas consternat pur şi simplu înmărmurit. Lăsând la o parte faptul că în viaţa mea nu mă mai confruntasem cu ceva atât de pervers și de neruşinat, felul brutal și neașteptat în care m-a frapat a lăsat o pată de neşters pe memoria mea.”

Există două lucruri oarecum contradictorii în extrasul de mai sus. Autorul nu se ferește să vorbească de cele petrecute atunci, deși putea să tacă (nu că i-aș recomanda tocmai eu asta), ori măcar să învelească altfel lucrurile. Surprinzător este că, după asemenea tur de formă (a cutezanței, fie și strict descriptive), intervine o altă parte, aceea raliată educației bazată pe (acuza de) nerușinare și perversitate.

Inevitabil, caut aici să miros cum a impietat acel cod (indicscutabil moștenit) gesturi curente din viața dlui Nicolaescu.

Teoretic, eu aici îmi bag nasul înainte de toate în sufletul altuia, dar la o adică e și problema sensibilității sufletului, dacă se tulbură din atît. Pînă la urmă, els e poate căli cît să nu-l mai deranjeze vreun fapt de viață ori altul.

Este drept că îndeobște oamenii au alte treburi (iar panoplia perfomanțelor dlui Viorele ste mai mult decăt lăudabilă), nu au timp de pierdut, ca subsemnatul.

M-a mai mirat un pic (așa îmi trebuie, dacă pun altora ștachete foarte sus - tot eu minunîndu-mă, apoi de ce nu am relații cu semenii...) părerea despre America de azi, 2026. Care, la o adică, e rezultanta tuturor filoanelor implicate în viața, în mersul ei.

Surprinzător este și faptul că autorul în discuție așteaptă să revină America pe care a cunoscut-o el cîndva, cînd așa ceva prin definiție nu este posibil. Căci lururile se schimbă inevitabil, sub soarele ăsta.

Întrucîtva în context, V. Nicolaescu își încheie volumul cu: 

,,Nu-mi rămâne decât să sper că pe viitor voi reuşi să-mi păstrez sănătatea cât mai bună, care să-mi permită să pot continua să fac ceea ce am iubit din totdeauna, adică să călătoresc și, de ce nu, să mă şi cațăr" 

Mircea Săndulescu preia în postfața lui aceste vorbe, eu simțind aici o proiecție a propriilor griji, privind finalul de viață. Și le adaugă o bucată de etxt ca nuca în perete, din punct de vedere a logicii, dar tare plăcută ilogicului:

„Sunt vorbele unui om [V. Nicolaescu] care iubeşte muntele şi îndeamnă la o mărturisire de credinţă asupra acestei pasiuni de o viață de om, aşa cum a fost.

Nu văd și pace, în rîndurile respective, vreun îndemne la ceva, cu atît mai puțin la vreo profesiune de credință (ultima fiind altminteri vorbă mare, iar implicit găunoasă, dacă e luată la întrebări).

Campanie de interviuri care nici nu a apucat să pornească... (I)

 DEUNĂZI, și cu un pic de bere la bord, mi-am zis să reiau campania-mi de altădată, de intervievat confrați alpiniști/cățărători, pentru binele istoriei domeniului.

Situația este, ce-i drept, un pic schimbată față de anii '80, cînd m-am îndeletnicit cu așa ceva. Mai exact am o vîrstă, iar implicit (din motive psihice care se pot discuta) aș săru-mîni mai greu, pentru a dobîndi colaborarea unor așa performeri.

Dar, datorită amintitei beri, am trecut peste acest obstacol.
Și am început a privi în jur.

Mi-a fugit scurt mintea la două nume, realizînd însă că dacă inimoșii de la „România pitorească” nu i-au convins să-și scrie amintirile, mie îmi va fi și mai greu.
Dar mi-am continuat raționamentele, de prin minte.

Instinctul nu este o treabă în ale cărui sentințe să te dai legat, dar mi-a semnalizat că unul dintre cei ochiți s-ar putea să fie acrit de viața, cît să nu-i ardă de Memoirs. Iar în paralel existînd o reținere, la acela, de a ieși cu persoana proprie (fie și cea de altădată) în public. Iar rezerva aceea fiind inculată demult, prin educație.

La al doilea înaintaș pe care am pus ochii, mai aș fi luat taurul de coarne, pregătindu-mă pînă și un refuz, dacă nu m-ar fi pus dracul să răsfoiesc recenta apariție a ediției secunde „Între două lumi” (de Viorel Nicolaescu). Mai exact postfața semnată de respectivul.

Și unde am dat de pasajul:

„... România ciuntită și ocupată de Rusia sovietică după un război pierdut. Instaurarea comunismului a adus o serie de greutăți și situații dificile care au marcat în sens negativ viața întregii societăți românești, care nu a revenit la normalitate nici după schimbarea de regim din 1989 [...] Suportul moral al oamenilor de valoare din generațiile de dinainte de război, formați în spiritul cinstei, adevărului și al seriozității în orice activitate...”

La prima vedere, afirmațiile se referă strict la traiectoria lui Viorel Nicolaescu, dar ideea că nu s-a revenit la normalitate după 1989 e legată atribuirea acelei normalități în anii de dinainte de război. Or, la așa optică, aș avea o problemă să relaționez cu posesorul unei asemenea optici.

Reticența îmi decurge și din ideea „au marcat în sens negativ viața întregii societăți românești”. Or, să fiu eu sănătos pe cîți a omenit democrația populară...

(Și iar) or, nu știu cum m-aș fi descurcat, intervievînd un om cu așa punct de vedere, mai exact în alb și negru, iar implicit iritîndu-se inevitabil, cînd ar fi dat de optici contrare gusturilor domniei sale.

Ajuns pe așa palier, m-am întrebat cum stăteau la capitolul Optică asupra lumii cei pe care i-am intervievat cîndva. Mai exact oameni care apucaseră interbelicul, ba și în pătura mai mult ori mai puțin favorizată. Parcă nu erau așa de porniți, de extremiști.

Cu precizarea că nu pot ști cum s-ar fi comportat cei care m-au refuzat, în acea campanie a subsemnatului din anii '80...

Aș pune un exercițiu de imaginație spre cum vedea un I.I. Dunăreanu lucrurile, la vremea respectivă), dar simt că lui îi puțiseră cam toate, de cînd se ivise sub soare...

... niciunul nu a fost aprig precum cel pomemit mai sus. Și nu se poate spune că erau speriați de bombele comuniste, iar implicit temători să-și facă știute punctele de vedere.

Iau în calcul însă ca acelora, emigrînd iar apoi punîndu-li-se un pix în mînă, să nu apeleze la clișee, ce ar fi dat bine mediului unde au ajuns.

Dar, în relația cu mine, nu i-am simțit scrîșnind în interior, de starea lucrurilor, în lumea momentului. Un Florin Ștefănescu, de pildă, fusese iritat de legionari, la vremea guvernării lor, și de ascensiunea comuniștilor, dar trata lucurrile cu umor, în sensul că pe primii îi declara căciuloși, iar pe ceilalți cizmăruși. Era la acel sinăian, poate, o percepere a faptului că omul e sub vremi, și sub care depinde ne noi să ne facem suportabilă viața, iar asta nu neapărat prin compromisuri jenante cu stăpînii.

Un Niculae Baticu făcuse îndelungată pușcărie dar nu avea nevoie să - repet termenul -  scrîșnească de timpuri. Își avea condeiul, mersul pe munte, ieșitul în proximul parc al Libertății (Carol, acum).

A existat și o excepție, în materie de marcați de sistemul comunist (sau așa l-am perceput eu), și anume Matei Dănățoiu. Acesta, datorită sorții, fusese dus la săritură peste cal. Nu protesta împotriva regimului, dar se vedea destul de clar sperietura din el, fie și inoculată demult. În situație vor fi contat mult însă și particularitățile personale.

Acuma, privesc inerent și la firea insului, ce voiam a intervieva, dar după o zi m-am răzgîndit. Mai exact încerc să pricep de unde i se trage.
Asta, în condițiile în care nu știut să fi avut probleme (de tip penitenciar) cu regimul comunist, el fiind născut la 1943.

Îmi par să se fi acumulat în el mai multe... Mai exact, a fost într-o familie ce a avut de pierdut, odată cu instalarea roșiilor. Iar asta, în sens că au pierdut poziția socială, dar și vor fi avut membri ajunși la pușcărie. Iar asta, foarte posibil și datorită virulenței lor contra. Spun asta întrucît subiectul nostru uman era fan în anii '90 (bănui că și mai tîrziu) al țărăniștilor, de felul lor mai arțăgoși politic decît frații (raportat la moștenirea interbelică) liberali.

Vezi totodată cum socotește mult mai brează societatea pe care, altminteri, a apucat-o doar din spusele apropiaților, idealizată apoi în mintea/sufletul propriu.

Prin urmare, am lăsat baltă proiectatul contact cu respectivul confrate montaniard. Nici la alții nu m-aș mai înghesui (cum fui tentat la bere), pentru că eu însumi am devenit mai arțăgos, mai totalitar (fie și față de intransigența ori primitivismul altora), odată cu trecerea timpului.

TEORETIC, o pîine de mîncat mi-ar fi rămas cu d. V. Nicolaescu (și care s-a arătat dispus să colaborăm, în direcția menționată), atîta doar că mă descopăr eu acritură, la un eventual contact mai apropiat (fie și pe net).

Aaaah, viață, viață...

P.S.
Ar mai fi cîteva observații, născute pe cînd am scris cele de mai sus, pe care le las însă pentru un episod viitor.

Contribuții la subiect

LA ANIVERSAREA primului traseu de perete din România, nu am ce idei noi să aduc evenimentului...
Dar aș privi spre cel căruia îi este atribuită acea performanță, și anume Niculae Baticu (1909-1998). Mai exact spre apetitul său antisemit.

Am în față o broșură a Ligii Apărării Național-Creștine, la care aderă el în adolescență (cel mai tîrziu în 1926). Conținutul ei este bizar nu doar politically corecteness-ului de azi, dar și pentru, îmi pare mie, o inteligență medie...

Este o grupare politică pe care Baticu o servește mai mulți ani, de pildă se află la 1929 în conducerea recent înființatului Tineret L.A.N.C. al Culorii de Negru (unul din cele patru sectoare ale Capitalei).

Va rămîne în Ligă o vreme, după care are impresia (comunicată mie), că masonii au acaparat filiala din care făcea parte, așa că părăsește formațiunea. La mijloc pare să fi fost și simpatia pentru mai energica – în epocă - Legiune a arhanghelului Mihai (a lui C.Z. Cordeanu). Și care atrăgea în epocă, la jumătatea deceniului patru, pe unii dintre apropiații de munte ai lui Baticu: Ion Trandafir, Sorin Tulea, Dan Popescu, Mircea Casassovici cît și alții.
.
În bună parte, cel în cauză împarte lumea în naționaliști, evrei și autohtoni vînduți ultimilor. În context, pe cînd pomenește despre un accident mortal pe Valea Colților, precizează că vinovatul era evreu, optică generală ce nu-l ca părăsi nici după ieșirea din închisoare, cînd pomenește - deloc apreciativ - despre jidovi (și prietenul comun Vlad Petrușca îmi pomenea existența respectivei particularități, în discuțiile lui - din anii ‘80 - pe care le avea cu cel în cauză).

Cred că este de cercetat însă și de unde i se trăgea acea aplecare.
De fel, tatăl lui Baticu se trăgea din zona Vasluiului (unde bunicul Ionescu fusese embatic), parte și ea a Moldovei, ce avusese parte de o rată mare a imigrației evreiești, dinspre Rusia (de unde, trebuie spus, era gonită de pogromuri ce aveau ca țintă acea etnie). Va fi fost în acel spațiu românesc o mare antipatie pe jidani, care, s-o spun, căpușau cu succes viața economică a regiunii (ce-i drept, și cu concursul indigenilor binevoitori, socotiți jidoviți).

E de notat că Niculae nu apucă să cunoască situația vasluiană la fața locului, dar foarte probabil preia optica tatălui – căci prea i se întipărește în conduită! Asta, deși nu pare să fi avut relație strălucită cu acel părinte, de care nu pomenește în scrisele sale (spre deosebire de un Radu Țiețica, de al său). Genul de relație este depistabil și în nevoia tînărului de un tată idealizat (dar și puternic, autoritar), motiv pentru care se raliază L.A.N.C., iar apoi Legiunii, ambele formațiuni totalitare, doritoare a-și ajudeca total deciziile în societate.

Nu ar fi de mirare ca și Mihai Ogrinji, de la „România Pitorească”, să-și fi preluat antisemitismul pe aceeași cale, a antipatiei pentru evrei pe care a simțit-o la cei mai vîrstnici din mediul său vasluian).

Cert este că acel apetit antisemit nu va fi fost un moft, ci doar rezultantă a condițiilor de viață, ale respectivului. Și care avea la origini disconfortul înaintașilor, a-și vedea plaiurile ajunse în bună parte sub conducerea unor venetici...

Foarte probabil, evreii constituiau și un util (din punct de vedere psihologic) țap ispășitor, pentru nereușitele generale în viață, ale acelor supărați pe jidovi.

LA FINAL, aș menționa că cercetarea mea de mai sus poate fi considerată, pe tipic Wikipedia, drept un ciot. Iar implicit îndemnînd la dezvoltarea subiectului, respectiv corijarea eventualelor erori, ale textului de mai sus.

În context, aș puncta că, în baza unui etern uman, aprecieri precum cele de mai sus sînt cotate nu o dată drept răutăți, deși acolo se poate răspunde cu „Afirmația dumitale e incorectă/discutabilă”...
.
Aș mai spune că m-am separat de dl. Baticu precum a făcut-o dumnealui însuși (maturizîndu-se, respectiv căutînd loc mai larg pentru aripi), de mentorul din prima tinerețe, liderul L.A.N.C., profesorul A.C Cuza... Ce e drept, nu m-am dus prea departe spiritualicește de dînsul, întrucît ne-am aflat material uman foarte asemănător.
Unul, la figurat, fără mamă, fără tată.

PS
E de notat și că Ion Trandafir, în scrisorile lui din detenție, nu pomenește de capul de coardă ce avusese în „Furcile”, ci de Dan Popescu, Mircea Casassovici, Sorin Tulea..

Tenacitate.

Octavian Bortoș, recent:

„Această pagină conține atacuri la persoană, prin următoarele fraze:
– „Ești un dulce, amice Bortoș... Iar totodată ai ceva din acel șarpe, carele atunci cînd are chef de sucombat, iese în drum, să dea vreo căruță peste el...”
– „Doi la mînă, vă aflați hoți dintre cei care strigă «Hoții»”.
Solicit ștergerea frazelor în cauză.”

Dincolo de replica mea…:

„Ce e atac la persoane în formularea «Ești un dulce, amice Bortoș»?
În rest eu nu mă ocup cu atacurile la persoană. Lucrez în schimb cu materialul clientului. Iar acesta din urmă nefiind obișnuit să primească replici, ca ale mele.

Și nu este, pentru că a evoluat într-o zonă socială redusă. Unde există anumite șabloane, inclusiv întru polemici. Unul dintre ele este acuza de atac la persoană (ceea ce nu împiedică pe respectivul să practice exact acel lucru), la care preopinentul (membru și el a cercului de care pomenesc mai sus) se înroșește, dispare din peisaj etc.
Or subsemnatul nu intră în asemenea categorie. Ca urmare, întreabă candid și respectuos, ce e aia atac la persoană. Și ce e rău în asta”

... la așa situație, încerc să înțeleg funcționarea celor ca O. Bortoș.

Din cîte simt, înainte de toate există o tenacitate de-a o ține gaia mațul. Nu simt așa indivizi să stea o secundă, a medita dacă ei greșesc/adversarul are dreptate, pe undeva.
Pentru asemenea cecitate/orbire, îți trebuie o solidă putință de a refula, adevărurile neconvenabile.

Iar de aici pornesc explorare, de ce acele adevăruri sînt atît de neconvenabile. Și-mi par să fie, pentru că așa funcționeză mediul/tribul/gașca respectivilor. 

Nu spun aici că acele reguli sînt de rîs, de condamnat și tot așa, doar încerc să înțeleg lucrurile...

Tendința în cauză dorește a semnaliza înainte de toate, inamicilor din exterior, faptul că ai noștri stau bine la putința de a o ține gaia-mațul. Că sînt tenaci (iar asta însemnînd și că nu uită). În fața unei asemenea însușiri, nu o dată preopinentul – poate mai slab dotat pe felie - se cabrează, începe să se îndoiască a putea duce, pe termen lung, o bătălie cu dușmanul în cauză. 

Care e mai slab de țîțînă, dă înapoi, în fața unei asemenea fortărețe. Între altele,  simte acela, o dispută de durată cu așa adversar l-ar obosi - stare ce naște inevitabil sentimentul de frică.

În paralel, e de văzut cum decurg inevitabilele dispute între membrii găștii, căci sînt oameni, și inevitabil vădind agresivitate inclusiv între ei... Cred că lucrurile se rezolvă prin acceptarea palierelor. Că X este mai tare sau mai slab decît Y. La care inferiorul șede cu capul în pămînt, sperînd totuși la mărinimia celui căruia i-a acceptat superioritatea, respectiv la faptul că se poate ivi și vremea lui, legat de acel șef.

Același simte că și mai rău este să nu aibă grup. Asta, pentru că a viețuit exclusiv într-unul, iar solitarismul îl sperie, întrucît - nepracticîndu-l în timp - îi lipsesc însușirile, pentru așa postură.

În principal însă, lumea de acolo este interesată a servi interesele găștii, în relația cu exteriorul (și în competiție pentru resurse inevitabil limitate). Între altele, dorește a impresiona/intimida prin trenacitatea în luptă ce vădește (dacă nu vădește, și acel grup procedează precum individul care se supune celui mai puternic decît el).


Despre lupta cu alte grupuri, cu toții aflîndu-se oameni, e de spus că metodele nu prea contează. Se merge și aici gaia-mațul, sperîndu-se în intimidarea adversarului, respectiv în captarea simpatiei neutrilor. În caz de eșec, grupul își blindează/ refulează disconfortul, căci orice semn de slăbiciune i-ar fi fatal, în acea arenă inevitabil dominată de Homo homini lupus (care s-a domolit doar aparent, în societatea modernă).

În acest sens, priveam deunăzi o știre de presă…:

„O doctoriță de la Spitalul Județean din Alexandria a provocat un accident rutier în timp ce mergea la serviciu. Femeia urma să intre în gardă la UPU, însă drumul spre spital s-a încheiat cu o coliziune și cu un control al poliției care a scos la iveală că era băută.

După producerea accidentului, situația a căpătat o turnură neașteptată odată cu sosirea soțului doctoriței. Conform relatărilor din presa locală, acesta ar fi încercat să își asume responsabilitatea pentru coliziune. Bărbatul i-ar fi explicat celuilalt conducător auto că femeia este medic la UPU Alexandria, că întârzie la serviciu și că trebuie să ajungă cât mai repede la spital pentru a intra în gardă, în încercarea de a o salva din această situaţie. Explicaţiile lui, însă, nu au avut niciun rezultat, întrucât martorii prezenţi la eveniment au confirmat că la volan se afla doctoriţa de la UPU.

În cazul conducătorului autoutilitarei, etilotestul a indicat un rezultat negativ. Pentru medicul Mirela Mirea, însă, aparatul a arătat însă 0,71 mg/l alcool pur în aerul expirat, astfel că, după testare, polițiștii au dus-o la spital pentru recoltarea probelor biologice.”

Colegii de serviciu al acelei doamne emit următorul material, fără minimă trimitere la culpa respectivei, de a se urca abțiguită bine, la volan. Iar și aceia mizînd (inclusiv pe calea amenințărilor) pe sentimentul de tăvălug pe care l-ar putea naște, în fața adversarilor:

Inevitabil, îmi pun problema aici dacă respectivii slujitori ai lui Hipocrat sînt legați de glie, la acel UPU. Și de ce nu se duc într-un loc sanitar mai liniștit (îi rog să nu-mi vină aici, cu grija pe care o poartă ei pacienților, și binelui lumii în general).
Or nu se duc, pentru că acolo cîștigă bine. Și implicit pot trăi pe picior mare.

Altminteri, respectivii mint fără jenă (bașca trecerea sub preș a băutului), cum că incidentul e minor, iar totodată că reținerea doctoriței (simt că în baza unui articol de lege) este „excesivă, abuzivă și denigratoare pentru întregul personal al SJU Alexandria”

Observ la punctul 1 că nu avea  sancțiuni din partea organismelor profesionale. Cum va fi stat la acest capitol, din partea altor organisme, de pildă cele rutiere?

Psihanaliză de uliță

...(ultima fiind a Paltinului, din Bușteni)

Tot felul de oameni vorbesc elogios despre repere, modele (umane).

Eu cred că acolo se află totuși falsuri, mai exact unele menite să coaguleze social. Este o instituție pe care oamenii de treabă se grăbesc a slăvi prin Cetate (le asigură laude, că ce inși la locul lor sînt, iar nu o dată demni de promovat), asta deși niciunul nu ajunge să-și ia realmente un asemenea reper.

Asta, pentru că nu e loc de două săbii într-o teacă: și reperul clamat pentru urechile lumii, și unul care să prindă bine la inima proprie.

Admit însă aici că viața poate fi mai tare decît codurile morale (inclusiv al meu), mai exact ca acel fals să fie mai mai mult decît util, pentru funcționarea societății, în vreme ce un adevăr să aducă pericol de explozie a lucurilor....

Din motive de accidente biografice personale, subsemnatul vede altfel lucurile.

Mai exact, mi s-a întîmplat și întîmplă să am nevoie de modele. Pot doar bănui cum am rezolvat problema în copilărie și adolescență, cert este că spre 30 ani mi-am avut și eu un reper, mai exact unul formativ. Simțeam că respectivul (este vorba de N. Baticu) mă ajută în formarea mea ca om.

Apoi, o vreme mi-au lipsit reperele umane, preferînd să navighez - tot cu scop formativ - printre idei. Aplaudam vreo zisă a cuiva, încercam să o urmez, dar la simpatie aparte pentru acel autor nu am ajuns.

Cînd am pășit în ultima treime de viață, și sub acțiunea temerilor proprii acestei vîrste, am lăsat baltă reperele formative, în favoarea unora reducînd angoasele.

Mai exact, căutam inconștient tați, în preajma cărora să am liniște, în raport cu tumultul lumii.

Acei tați nu erau fizici (probabil pentru că știam că mici Dumnezei, doar pentru persoana mea, nu există), dar gîndul mi se cuibărea destins, la ideea că vreun ins interior îmi oferă – strict în mintea proprie - așa protecție.

(sînt amănunte decelate ceva mai tîrziu, inclusiv cînd încropesc acest material, căci o idee trage pe alta)

Cred că un așa om a fost Radu Țițeica (1905-1987).

L-am cunoscut în jurul vîrstei dînsului de 80 ani, reținînd că era un om total neagresiv. La acea vreme, l-am apreciat ca ins la locul lui, iar totodată pentru că mă precedase, în epoci istorice în care mi-ar fi plăcut să pot evada (o și făceam, prin intermediul imaginației) foarte-foarte dragi.

(locuri dragi, nu pentru că erau neapărat roze și paradisiace, ci pentru că satisfăceau un 'ce' din interior - care voia inclusiv trăirea de frici -, unele care nu se descărcau în traiul curent)

L-am avut ca reper (de data asta strict istoric) multă vreme, asta întrucît nu era ca mulți alții din acel cîmp (...montan), agresivi și mincinoși.

La un 2019 însă, lecturîndu-i mai atent memoriile montane, i-am descoperit acreli și atacuri cam gratuite (știu că nu se cade să vorbesc tocmai eu de asta...). În virtutea regulii de trei simplă, asta m-a făcut a-l privi brusc cu disconfort. Vedeam în el (mai exact inconștientul meu, dar nu numai) un pericol, gata la o adică a se comporta astfel și față de mine.

.

Cum acel criticism al lui Radu Țițeica privea îndeobște pe Mihai Haret (președintele marii asociații de turism din care făcea parte), am simțit acolo că pe primul îl afectau niște sentimente nedescărcate (în copilărie), față de propriul tată.

Asta nu am mai constatat-o cu neplăcere, căci la o adică și eu e posibil să fi procedat/procedez asemănător...

.

Schimbarea viziunii mele în ce-l privește pe R.Ț. l-a clintit totuși prea puțin de pe soclul ce-i acordasem, ca bucegist, dar și om. Ba chiar, după vreo patru ani, l-am simțit revenind pe postura de mic zeu, ce-i acordasem altădată. Dar care nu mai era încîntarea față de vreun bunic de treabă, ci sentimentul de sprijin pe care mi-l conferea, printre furtunile senectuții (mele).

În ultimii doi ani, m-a încercat și o altă reperizare, oarecum tot de protecție... Cu idealizare a respectivului (adică închipuind că acela poate oferi tot ce are nevoie sufletul personal), urmată de inerenta descoperire că acela are și altă treabă, decît să fie cum vreau eu, respectiv ce doresc să facă. Dar asta nu mi-a redus din simpatia deosebită ce-i port, căci probabil nevoia de reazim e prea mare, în raport cu acele divergențe.

Se înțelege că insul în cauză habar nu are de asemenea meditațiuni, cum la o adică nu am a ști cui trezesc eu însumi, așa porniri...

Revenind la Radu Țițeica, aveam idee că a stat la Bușteni pe strada Paltinului, dar vreo 30 ani nu am dat pe acolo, deși slavă Domnului am trecut de multe ori prin localitate. Prin 2011 am urcat în plimbare, cu un amic, pe acea stradă, dar neavînd în minte numărul exact, am bănuit că acea casă a fost dărîmată. Abia anul acesta, sosind la o lansare de carte, am avut răgazul unei noi cercetări, și am dat de clădirea cu pricina. Din stradă nu am putut-o vedea ca-n palmă, dar observîndu-i amănunte, am butut bate dezinvolt cîmpii, cum că de acolo plecau, pe munte, respectiv că de acolo Nestor Urechia le-a arătat fraților Radu și Șerban, amănunte din abruptul Caraimanului și Coștilei...

Firește, la acest stadiu al expunerii îmi mărturisesc dureroase reproșuri dintr-o anumită familie, cum că vreun R.Ț. e tatăl/ruda lor, și că cum îndrăznesc eu să mă bag, ou de cuc, în acel culcuș, exlusiv al lor.

Un articol din copilăria radio-ului, la noi

Îmi pun pentru prima dată problema, cu ocazia acestui material, dacă anterior primei emisiuni de radio public la noi (1928), unii vor fi posedat deja receptoare de acest gen, pentru posturi străine (deja existente, în țările dezvoltate).

Iar implicit familia Const. Beldie va fi avut unul...

Zic asta pentru că la doar doi ani de la acea premieră în spațiul românesc, elevul Alexandru Beldie publică în revista „Vlăstare (a liceului său, „Spiru Haret”) următorul articol. Unul destul de complex...

(aproximativ la vîrsta cînd a scris acel articol)

La chestiune, inevitabil mă întreb dacă așa aplecare pentru tehnică nu l-a împins, la scurtă vreme, către Facultatea de Mine (cu inerentă dorință de a tehniciza activitățile de acolo).

Iar de aici, alunecînd în psihanaliză, dacă vreo încercare ratată acum, de a-și sonda/vindeca interiorul (personal), nu îl va împinge apoi în sens opus, anume al  studiilor botanice...

Poate nu e cum zic eu, dar nu va cădea cerul, din așa ipoteză (dovedită) aiurea...

Despre Gică-contrismul subsemnatului (prin intermediul unui vechi document)

 O dată cu avansul volumului III din memroriile-mi montane, revăd vechi hîrțoage.

De pildă cea de aici, copiată de mine cîndva după o foaie a lui nea Baticu...

Să fie din maniscrisul „Măști care cad”?

La vederea lui, scurt mă iau unele obiecții... De pildă, că să vezi ce se va înghesui tineretul viitorului, în biblioteci, să urmărească Istoria alpinismului românesc. Ba și că apoi va sta primul să acuze înaintașii, de caraghioslîc complice.

Baticu nu-mi pare, de asemenea, să pună la îndoială informațiile ce-i fuseseră oferite de inerentul terț.

Îmi place și formularea, menită să sperie prin aerul oficial, „a fost reținut și numele...”

După asta, urgent sînt atent și la mine, dacă nu exagerez pe undeva, în ceea ce consider criticismu-mi... 

Cu riscul de a părea că umblu după perii, cred că aici e mica diferență, între mine și alții. Nu se uită pe unde vor fi greșit și ei, în vreun gest ori afirmație. Ultima chestie te supune unui sentiment prost, a la virusul vaccinului, dar îți oferă ulterior o treaptă superioară de imunitate, de pildă în polemici (firește că și aici e de stat, a vedea pe unde greșești).

Oamenii normali se feresc totodată, ca de dracul, să dea înapoi. Sondîndu-mă, textul lui nea Nae mă indispune prin așa trăsătură. Mai exact mă și văd făcîndu-i vreo observație, iar dumnealui nedînd îndărăt, iar totodată burzuluindu-se.  Era destul de tiran, la acest capitol...

Aici, se poate discuta cum naiba, din toată floarea înaintașilor interbelici ce avut-am la dispoziție, taman de dînsul m-am lipit... Păi, vreun perfect dintre aceia nu am întîlnit / nu a lăsat o cale de apropiere, și care, în cazul NB, s-a făcut prin cartea „Amintirile unui alpinist”, și prin faptul că părea un ins activ, întîlnit de amicii mei, iar implicit abordabișl mie.

Dînsul a fost un purice viu. 

Acel nedat înapoi îmi pare să fie o trăsătură umană generală (cu excepția păturii supuse, care - frăgezită anterior - nu emite nici o părere).

(imagine într-un grup muscelean parcă)

...Am arătat cîndva că privesc înțelegător acel episod din vremea războiului, cînd nu m-ar mira să fi existat obligativitate, ca, în cazul formațiunilor, să emiți asemenea formule, în sprijinul Stăpînirii.

Că vreunii au făcut exces de zel, în căutarea unui mod de a se evidenția, iar pot accepta: oportuniști au fost și etern vor fi.

Momentul mi-a trimis totodată mintea la un inflamat articol pro-legionar (de la finele anului 1940) al președintelui anterior, Emilian Iliescu - mobilizat pe front la vremea procesului verbal de care vorbește N. Baticu. Prin urmare, îmi pare să fi existat și un filon de vehemență naționalistă, în acea asociație „Hai la drum”...

Dar tot aș trata lucrurile mai puțin inflamat.

Firește, la acest stadiu, e de zis că eu nu am în spate anii de pușcărie ai semnatarului filei reproduse mai sus. Și în general firea care l-a făcut să adere la nici 20 ani, la ideile Ligii apărării național-creștine.

Admit totodată că și alții se pot crispa, la destule dintre rîndurile mele - pe net ori cu dorință de a fi publicate cîndva (și urmînd a fi cercetate de un iluzoriu public tînăr, viitor)...

PS
Mihai Ogrinji dădea tîrcoale acelui manuscris „Măști care cad”, cu gînd moderat de a-l tipări. Cred totuși că e prea deocheat (îndrăznesc să cred că și obositor), pentru a fi preluat integral.

Este ca un aliment incisiv, ce implicit se cere diluat, extrase fiind bucăți din el (căci informația este în sine valoroasă), iar totodată în prezența precizărilor unui editor. 

Mă întreb subit aici cam cînd a fost alcătuit acel material... Pare să fie după apariția „Amintirilor...”.

**

Aș minți să ascund că mă animă, în așa scrise personale, inclusiv speranța că viitorimea le va da importanță. Este o pornire descurajată social, cînd nu îi respecți canoanele (eventualitate în care te mîngîie pe creștet, inclusiv cu pastile cum că venitorele te va aprecia).

Cred că-i trăsătură perfect umană. Recte, că nu te-ai mai așeza la masă, fără aceste iluzii inconștiente că ți se va recunoaște valoarea, iar totodată vei fi nemuritor.

Dorința de a domina

Pe cînd purec azi la niște materiale din vremea lucrului la „Sus la munte la izvor”, dau de profilurile alcătuite de N. Baticu unor alpiniști de valoare din acei ani '70-'80, mai exact care nu putuseră intra în  volumul dînsului (și al lui Radu Țițeica) „Pe crestele Carpaților”. Asta pentru că respectivii plecaseră din țară (iar asta constituia un mare delict pentru stăpînirea de atunci, pedepsit inclusiv prin a nu mai pomeni numele acelora, în tipărituri.

Dau să verific dacă, de pildă, profilul lui Vlad Petcu există pe net...

... (există - iar eu uitînd că postasem acel profil, pe blog, mai exact pe unul din cele două desființate). Îmi zic acolo să văd dacă eu (marele Ordean) am, o asemenea prezentare, pe ClimbRomania.

Nu am.

Bănui că dacă nu eram gură rea, capabilă să deranjeze pe unii dintre frecventatorii acelei file, se crea o excepție valorică, în ce mă privește.

De aici, îmi pare să-mi identific - în interior - dorință de a domina.

Iar o idee trăgînd pe alta, nu știu ca vreun confrate montaniard să fi vorbit vreodată de așa sentiment/tendință, cu atît mai puțin să și-l atribuie lui însuți.

Tot întru O idee trage pe alta (adică cea de la paragraful de deasupra va naște cît de curînd, savante divagații pe felie).

Așa-zisele defecte sînt nu o dată banale afirmații, ce vor să-l intimideze pre celălalt (inamic, ori simpli tip care nu ne pupă mîna). Cînd te apuci să declari (prin definiție, public) cum că ai vrut/vrei a domina, nici dracul nu se va lua în bețe cu tine despre acel defect, cu atît mai puțin nu va hăhăi despre tine, că ce om de nimic ești.

Nu va spune despre tine că ești al dracului, căci prin definiție un așa om replică dur, iar asta doare, ori măcar risipește iluziile că l-ai putea... domina.

PS1
Printre acele materiale re-purecate acum, cîteva informații de la N.Baticu (fie și nu de băgat mîna în foc, asupra veridicității lor):

E. Cristea, cuiva (din echipa lui): „Băi, sasule [în sensul de neamț de-al plaiurilor noastre], cînd te-oi scutura, scot un sac de svastici din tine!”

„Mihai Haret s-a căsătorit cu văduva generalului Eremia Grigorescu.” N. Baticu (își)  întărește în altă parte această idee, însă în tre cele două neveste ale generalului, cf Wikipedia, nu întîlnesc niciuna cu prenumele Suzana...

„[Eu:] Cine e cetățeanul cu accidentul, de pe Valea Coților?” „Un ovrei”

„La scurt timp după '64, Iosif Haret [nepotul lui Mihai H.] ieșise din cabana Omul protestînd că lumea nu mai vorbește de unchiul lui” 

„ Gh. Roșculeț m-a evitat după tura comună pe Picătura (aprilie 1946), probabil pentru că nu voia să fie secund”

PS2
Alte profiluri, de cățărători „fugiți”: Viorel Nicolaescu ...

`

și Iosif Gheție:

Părere

Îmi expusesem în ultima postare, ideile, simțire de la o recentă lansare de carte...

Mărturisesc a nu fi reprodus acolo mai multe, din șuvoiul interior care mi se născuse, în situația respectivă... Unele rămăseseră totuși de nezis, în vreme ce altele nu s-au lăsat toarse, din bulucul de lînă, pe fuior... Asta e.
Cert este că, și aici,  o idee atrage pe alta...

Precizez din start aici că am un caracter îngrozitor, însă fără el nu aș putea lansa priviri - zic eu - ceva mai apropiate de viață, decît următoarele:

„Această carte e povestea călătoriei noastre în căutarea propriei identităţi, a rațiunii vieții, a bazei noastre emoționale, ancorată în ce oferă mai bun umanitatea care ne leagă. Povestea eliberării noastre de tirania unei înregimentări politice. Este călătoria noastră de la un sistem social la altul. Este navigația noastră printre minunile Pământului nostru şi prezenţa sa singulară în Univers. Este călătoria noastră de-a lungul evenimentelor istorice şi a revoltelor sociale care ne-au modelat inevitabil viaţa şi caracterele. Este călătoria a două picături miraculoase binecuvântate cu viață, dăruind viață, bucurându-se de viață, cu străduința spre bine şi împăcați cu gândul încheierii acestei călătorii fascinante. Oricât de mult a fost şi este viaţa noastră împletită, fiecare dintre noi este prin el însuşi o lume proprie. Cu întrebări şi răspunsuri, îndoieli şi asigurări, vise neîmplinite şi speranţe năruite, bucurie şi tristețe, dar totul cu o dorinţă nesfârşită de a iubi...”

Spre deosebire de rîndurile mele, cele de mai sus conțin nesfîrșit artificial, fals. Asta, a autorul se află un om educat (cît toroipan a presupus asta, e de discutat, respectiv de bănuim cum s-a pliat acela, în prima tinerețe și în faze succesive, în fața educației... Cea din mediul său, și adaptată totodată firii lui.

Acel fals, admit cel dintîi, este un purice viu. Cu stilul meu, cel... viu (pasămite) nu poți trăi între oameni. Iar mulți nu își permite statutul meu de paria, solitar etc., ce dă cu tifla îndemnurilor de a fi într-un fel ori altul.

În același timp, rîndurile citate se adresează unor oameni educați în același fel, mai exact să aplaude așa discurs. Deși cu toții se învîrt într-un fals, fie el și singurul acceptabil, pentru funcționarea mașinii sociale. Iar totodată, urmare a acelei înstrăinări interioare, nu-mi par să aibă parte de prea multă dragoste la viața lor (altfel nu ar ședea încîntați, la tirada în cauză).

Dincolo de asta.

Tocmai pentru că e vorba de un fals, care nu poate hrăni prea tare în adînc, speech-ul respectiv inventează lucruri plăcute. De pildă, „două picături miraculoase binecuvântate cu viață, dăruind viață, bucurându-se de viață, cu străduința spre bine şi împăcați cu gândul încheierii acestei călătorii fascinante”...

Aici este un pic de laudă a sine, însă face bine publicului, căci acesta se poate proiecta în starea respectivă, iar totodată se poate transpune în poziția copilului legănat de altă dată...

Starea plăcută se induce, pentru a detalia, prin defilarea vorbelor frumoase: miraculos, binecuvîntat, a dărui, viață, străduința, împăcați cu gîndul, fascinant.

**

Textul are însă o problemă (prin urmare, nu se va grăbi să iasă din bula unde circulă)... Nu îi place să-i fie solicitate detalii, despre acele afirmații... 
Atenție, nu e vorba de a le contrazice! Ci doar de a cere detalii despre acele minunății, să zicem din partea unui copil pe care nu-l prea duce capul. Deja din acel stadiu se rupe firul. Căci la mijloc se aflau nu doar vorbe umflate cu pompa, ci și creație a inconștientului. Care nu suportă să-i zgîlții (nici măcar în benignul mod amintit mai sus) starea de roz pe care și-o confecționează.

Altminteri face și el, săracul, ce poate pentru a trăi într-o lume nasoală...

De pildă, să întrebi: „Cum este, vă rog, cu întrebări şi răspunsuri, îndoieli şi asigurări, vise neîmplinite şi speranţe năruite, bucurie şi tristețe... Eu sînt mai mic, înțeleg mai greu , iar prin urmare mi-ar prinde bine asemenea detalieri...”.

De ce pot paria că răspunsul ar fi un privit de sus, cît și reproșul (îndeobște mut-superior) că oratorul e deranjat cu așa fleacuri.

**

Aș mai da ochi și la alte detalii. Dl. conferențiar de acolo vorbește de iubire... Ceva nu e în regulă cu pomenirea ei, mai exact cu măsura în care o face. De ce am sentimentul că, de fapt, îi lipsește (la o adică, ce om primește dragoste, pe cît își dorește?). Iar totodată, că lauda relației respectivului ține de un mic pus sub papuc, din partea doamnei?
Totodată, pentru că scrie la foc automat volume în ultima vreme, foarte posibil nu are o comunicare grozavă (cea naturală) cu doamna.

Se înțelege că asta mi se întîmplă și mie, adică lipsa de comunicare adîncă, cu partenera - căci prea miros iute situația, la alții...

 

**

Autorul citat este Iosif Gheție (n. 1944 parcă).

Legat de dumnealui, am avut inițial o atitudine de oarece extaz, în sensul că dumnealui a semnat una din primele descrieri alpine la care am avut acces (Valea Morarului, 1974 parcă). Am perpetuat acel sentiment multe decenii, pînă l-am cunoscut pe autor, la o lansare de carte a sa, iar apoi prin cele citite în acel volum.

Nu era chiar genul meu... Pe urma, luatu-m-a un val de uitat strîmb. Aș putea să pun lupa, pe sentimentul respectiv. Simt acolo inclusiv iritarea infantilă că vreun matur nu mă bagă în seamă. Dar că dă atenție, în paralel, altora...

D. Ogrinji spune, în prezentarea volumului „Povestea unei perechi”, că I.G. se află „de o sinceritate dezarmantă”. Îi așteptat caracterizarea pentru ideile-mi de aici, deși simt că va spune despre privirea-mi cea malefică, bolnavă și tot așa.

Sentimentul mi s-a menținut și la prima lectură a materialului indicat, atîta doar că apoi rîul cel independent, din interioru-mi, a ajuns cu privirea pe chipul autorului. A cărui senectute avansată este evidentă. Iar de acolo, el (interiorul, adică) a tras scurt paralelă, cu propria-mi nemulțumire, de ceea ce  văd în oglindă, alături de nostalgia pentru răposatul meu tată... Care, inevitabil, afișa trepte trupești descendente, la bătrînețe...

**

Dînd la final încă un ochi asupra textului citat, m-am oprit la această bucată:

„...Povestea călătoriei noastre în căutarea propriei identităţi, a rațiunii vieții, a bazei noastre emoționale, ancorată în ce oferă mai bun umanitatea care ne leagă.”

Din start remarc ideea de poveste. Nu spune relatarea, căci ultima ar presupune obiectivitate. Amănuntul îmi semnalizează că noțiunile de pe acolo, fie și foarte umflate, nu ies în afara poveștii. A falsului.

Iar totodată a deranjului, dacă ai cere detalii. De pildă, dacă și-a găsit (propria) identitate. Sau rațiunea vieții. 

Observ acolo și pastila înaltă, despre umanitate (cea a autorului și a doamnei lui), asociată cu a oferi mai bun.

În fața unor asemenea observații (ale mele), omul normal se înfurie. Iar implicit nu îmi va spune, destins: „Domnule, legat de afirmația dumitale, îndrăznesc să am altă părere... Acordă-mi un minut, să-ți spun cum văd eu lucrurile...”

Totodată, privind imaginea dlui Gheție înconjurat de volume scoase la editura lui Mihai Ogrinji, parcă simt nițel lucrurile, din arie... Serviciul (deloc de colea) pe care îl aduce ultimul autorilor publicați este nu doar de a-i tipări, mai ieftin decît o editură clasică, dar și de a-i îndemna să o facă.

...Dacă mi-ar plăcea, să fiu publicat acolo? Mmmmm... Admit tentația, iar in extenso aceea de a intra într-un grup uman. Atîta doar că firea-mi ar strica urgent lucrurile (nu aș avea nici aici vreun Dumnezeu, de menajat), în ipotetica situație. Asta și pentru că a-mi schimba firea de pînă acum mi-ar fi probabil tare neplăcut / îngrozitor de frustrant, ca debranșat de la energiile ce m-au mișcat și mă mișcă în viață...

Tranșeu de acum o sută de ani,
nu departe de strada Paltinului (Bușteni)