Întrevederea mea cu Alexandru Calista, noiembrie 1985.

Pe cînd mă

27 noiembrie 1985, miercuri. La domnul Calista, care stă undeva în zona străzii Tra­ian, mai exact în preajma intersecției ei cu Bd. Republicii.

 Iar de aici, și poate obosind cititorul, am de punctat că asupra acelui moment există mai multe unghiuri, cu toate ale mele.

Una este a memoriei de la 2025:

„Aici am parte de mai multe surprize, din fericire nu neapărat proaste. În cuier, de la intrare, remarc o haină de piele, pe care o asociez au­­­to­mat unei persoane din aparatul represiv. Omul care o poartă (căci nu văd să fi existat altcineva din casă care să o facă) nu este însă vreun înnegurat agresiv la chip. Posibil să fi fost într-adevăr cineva din apa­rat, doritor – în puterea obișnuinței – să vadă ce hram poartă omul in­teresîndu-se de cineva cu numele lui.

Nu mai știu dacă încă de la te­lefonul prea­labil, ori abia intrat pe ușă, aflu că nu e vreunul dintre cei doi frați si­năieni ce urcau în anii ‘20 pe munte, ci un descendent. Era în afara fenomenului montan, dar cu toții am acceptat si­tuația, purtînd de coni­vență o discuție agreabilă.

Și el, și soția mi s-au părut oameni la locul lor. Inevitabil, le-am spus despre cartea pe care o plănuiam. Venind vorba de dl. Beldie (că se afla între cei pe care îi consultasem), am avut încă un semnal privitor la înclinațiile lui sexua­le, mai exact parcă doamna m-a pus în gardă, că s-ar putea să-mi facă așa-nu­mită curte[1].

 Există însă o problemă, legată de crisparea ce am și azi la amintirea acelei întrevederi (și care a lipsit din discuțiile cu veteranii montaniarzi, din acea campanie)[2]. Mai exact am reținut deformat, sau măcar totuși superficial acea întrevedere, la mijloc bănuindu-mi o refulare [sic].

Am realizat aceasta revăzînd acum, prima dată după 1985 (la ceilalți interlocutori am revăzut în timp, fie uneori și superficial, transcrierea respectivelor discuții) însemnările asupra întâlnirii cu Alexandru Calista.

 Există în context, pe de o parte scrisele executate pe loc, foarte puține:

 „L-am cunoscut pe Nae Dimitriu. Lucra la Banca Națională. Mie și unor prieteni ne-a făcut o hartă a Făgărașului, chit că pînă la urmă nu am mai mers.

Dr. Nini Parhon umbla pe munte cu ruda mea Toma Calista.”

Am notat în fugă și diverse nume, despre care am vorbit, dar fără a reține în nici un fel amănunte: „ADMIR - Amilcar Constantinescu”, „Csallner”, ”Al. Bibescu, bucureștean”, „Virgil Georgescu”, „V.A. Marinescu”, „Cunescu [foarte probabil, Sergiu)], IPCM [să fie Institutul de proiectări pentru construcțiile de mașini?], Org.[-anizarea?] M[uncii?]”, „Simion Culică”. 

În paralel, descopăr acum că am întocmit (la scurtă vreme) un rezumat destul de detaliat asupra întrevederii. Și care infirmă impresia ce am pur­tat, vreme de decenii, că gazda era în afara fenomenului montan, iar prin urmare am discutat strict de complezență una sau alta, ca să nu fi făcut drumul de­gea­ba. Or, revăzînd după 40 ani și ceva filele pe care am notat despre acea în­tîlnire, descopăr că lucrurile nu au stat chiar așa[3]:

 „De Alexandru Calista știam din Anuarul T.C.R. L-am re­gă­sit în cartea de telefon[4]; îl sun la 25 noiembrie, întrebîndu-l dacă a luat parte la cro­surile din 1925. Nu-mi venea a crede, interlocutorul vorbea foarte bine pentru un om de 80 ani! Misterul se va destrăma însă în două-trei minute după ce mi s-a deschis ușa apartamentului din stra­da Stu­pinei[5]: este un descendent (în vîrstă de vreo 40-45 ani) al fa­miliei...

Ne căutăm totuși subiecte de discuție. De pildă despre madam Ha­berman (fața ca pergamentul, soț binevoitor virgulă accident pe o vale de abrupt, cu o groază de fracturi), de Beldie („manichiură, pretenar, a venit la Schiller și i-a speriat pe toți - parcă am mai auzit asta…).

Îmi relatează episoade cu viscolul [de la cabana?] Caraiman, din 1950. La e. Cristea pare neinformat.  Mă întreabă dacă Dunăreanu este evreu – spunîndu-mi în context un banc: ”Cum te chema înain­te?”. E e omul care bagă în seamă orice virgulă.

De Baticu aduc eu mai mult vorba două puncte: ar veni și el la rendez-vous [probabil cel de la „Grădinița”], chit că nu cunoaște pe nimeni.

Doamna Calista mă întreabă dacă am mașină de scris [asta, apropo de cartea ce plănuiam] și-mi zice de permis. Eu am văzut de afară o haină de piele pe bleu, grad de co­lo­nel, și sunt în gardă. 

El aduce vorba de culoarea verde a unora din Clubul Alpin Român și de activitatea scăzută a C.A.R. după 1944, chestie de care nu știam. Îi replic a fi fost mult mai simplu pentru C.A.R., decât pentru alte asociații, să lucreze individual.

Vorbim de Coman și de rezerva lui, ba le spun și de refuzurile de a vor­bi cu mine[6]. Ei frecventează Turing [cel din Mircea Vodă].

Doamna, solidă, dar se îmbracă într-o rochie à la sarcină și n-arată rău: e un tip voluntar, à la Ana Iliescu. Ea zice: Emilian Iliescu era cu muntele, nevastă-sa cu cărțile.

Alexandru Calista este la prima vedere bonom („ne confunda lumea, pe mine și pe Puiu Fomino. Acum trebuie să aibă mai mult păr decât mine…”)

Televizorul dumnealor recepționează și programul 2 de la bulgari. La un moment dat, pe ușă apare un câine cu o fundă roșie, care mă miroase și pe urmă mă latră.

Doamna mă tratează cu ceva gen pricomigdale. E mirată mai ales de faptul că sunt interesat de așa ceva, la vârsta mea.

Dl Calista nu a avut onoarea să îl cunoască pe Valeriu Pușcariu, des­pre care a aflat din cartea lui V.Borda [probabil și că locuia pe aceeași stradă]. Sînt vreo 25 de ani între ei, cam ca de ai mei 28 la cei 53 ai gazdei.

Ei fumează de zor „Cișmigiu”, cu o brichetă cu gaz, bibelou. Fotolii foar­­te mari, în care, neașteptat, îmi amorțește fundul.

Pe Baticu l-au văzut la Turing, unde ar fi adus și diapozitive. Poze lă­sate de la frații Calista[7]. Tot dânsul îmi cere să îi las numărul de te­lefon. La plecare, domnul Calista își ia cipilica și mă conduce la poartă[8].

Doamna a tricotat de zor (extrem de iute!), cu fir gros, o căciuliță. O bibliotecă cu cărți și cutii diapozitive. Discutăm de Bibescu și boala lui de a ațipi 10 minute, în cele mai neașteptate locuri. Îl ține minte și pe Teo­doru. Se vorbea și atunci că E. Cristea a fost scos cu coarda din Fi­sura Albastră...”

 

 Nu ne-am revăzut.

Am modificat textul din acea relatare, unde a fost imperios necesar.

 

---

[1] Nea Baticu mi-a vorbit destul de devreme despre Beldie, fiind aproximativ coge­neri, de pildă des­pre reproșul pe care i făcuse cîndva, după o ședință publică în ca­re botanistul îi adu­sese elogii lui Cristea: „Bine, măi, Sandule, să te faci tu de baftă, cu așa vorbe...?!”. Am dedus de acolo că sînt la per tu, iar am notat expresia a te fa­ce de baftă.

[2] Tatăl meu nu știu să fi avut probleme concrete din partea regimului comunist, în anii ’50, dar l-am simțit că evita cu orice preț să aibă de-a face cu aparatul represiv (la o adică era o tendință generală a omului de rînd, în epocă). Va fi contat aici și faptul că s-a temut să nu i se ceară socoteală pentru anii petre­cuți de el în Trans­nistria, în anturajul arhimandritului Scriban, care între altele bote­za copiii localni­cilor. Altminteri Ordean sr. nu era îngrozit, ba chiar își permitea cu mine glume à la „Nu are cine să te ajute? Du-te la milițianul din colț, că tot stă de­geaba!”. Însă am moștenit de la el (de la altcineva, nu văd cine) o teamă accentuată de Miliție și com­pania, care s-a manifestat și în discuția pomenită mai sus.

În paralel, tata, fără să bată toba de asta, nu agrea valorile stăpînirii de atunci (nici în glumă nu sa discutat în casă despre  adevni membru al partidului comunist), iar instinctiv cred că da­torită lui am dobîndit simpatie pentru perioada interbelică.

[3] Bănui că s-a instaurat o amnezie, o refulare, din motive pe care le voi pomeni în continuare.

[4] Căutam în cartea de telefon nume de mergători interbelici pe munte, cu speranța că mai sînt în viață.

[5] În preajma străzii Traian, acum Const. Kirițescu.

[6] Probabil la data aceea nu se urnise schimbul de scrisori dintre noi

[7] Nu scrie în text dacă mi le-a arătat, ori numai mi-a spus de existența lor.

[8] Locuiau într-o casă cu cel mult două niveluri.

Demult. Fragment din memoriile montane.

 

„Relația mea cu nea Baticu (II)

Nu am fost și nu mă consider un om școlit. În cel mai bun caz pot fi tre­­cut în categoria autodidacților. Asta, întrucît am avut oroare de efort dis­ci­plinat, aflîndu-mă plezirist cît cuprinde. Prin urmare, școlile urmate de mi­ne, instituțional vorbind, au fost minime. În completare am citit destul de mult, chit că împrăștiat, iar totodată nu am limitat asta la vîrstele cînd omul se instruiește.

Mi-am simțit în timp un decalaj de cunoștințe față de unii prieteni ori cu­noștințe, însă, în condițiile amintite mai sus, el nu a durat mult. În paralel, ome­neștile complexe nutrite față de repere din preajmă au fost atenuate, între 20 și 30 ani, de oarece succes amoros, respectiv de drumurile ce re­­u­șeam pe munte.

Pe acest fond l-am cunoscut pe Niculae Baticu (1909-1998). Pe plaja de preocupări ce nutream la vremea aceea, dînsul mi-a semnalizat (fără să vrea, inițial) niște pași de urmat.

 

Am arătat că interesul pentru istoria mersului a fost prealabil cunoș­tin­ței cu N. Baticu, însă era unul pe scară infinit mai redusă.

 

La dînsul am văzut, lucru inedit pentru profanul ce eram, cum des­co­peră prin cărți subiecte/informații legate de munte. Mi s-a părut inițial o nu chiar de nasul meu, însă curînd voi purcede și eu la așa ceva. La o adică, eu însumi acționasem așa, fie și fără să extrag pe undeva – de pildă -  pasajul identificat în „București de altădată” (de Const. Bacalbașa), unde politicianul liberal D. A. Sturdza mulțumea în Cameră altui confrate, pentru un serviciu politic, la care acesta răspundea că e doar un întors de bine, căci și liberalul îl salvase cîndva pe muntele Watzmann, la un pasaj peri­culos, unde i-a întins în ultimul moment mîna[1].

Am învățat de la dumnealui și arta comunicării în scris, mai exact a obiec­țiilor ce poți avea față de o afirmație. Dînsul cita frumușel pasajul în cauză, după care își expunea părerea. Proceda invariabil astfel în scrisori, pe care le trimitea în dreapta și stînga, legate îndeobște de aserțiuni cu care nu era de acord, de pildă ale unor E. Cristea și Ionescu-Dună­reanu, dar și Mihai Haret. Pe acest fond, cu timpul am priceput că, pe res­pectiva cale, tulburase apele multora, făcîndu-și-i inamici, ceea ce m-a mirat inițial, căci mi se părea un om avînd atît statură valorică alpină, cît și drep­tate în ideile lui.

 

Din jurnalul personal, al epocii:

 

6 ianuarie 1985. Vizita durează de la 9²⁰ la 15.

Nea Baticu îmi dă adresa Lalei Ionescu[2], cît și numărul de telefon. Vor­­bim despre încercările din așa-numita Extremă Estică a peretelui Gălbe­ne­lelor (1937, unde nea Nae a mers cu Gigi Creangă și Nicolae Cre­țu), fascicola anexă a Buletinului Alpin-ADMIR, generalul Băgu­les­cu, cît și despre faptul că Titi Ionescu a murit de TBC, în 1974.

Îmi arată o scrisoare trimisă Heddei Cristea, de m-am luat cu mîinile de cap; o paralizează de tot. Pomenește de «marcajul natural pe pe­rete», la încercările din Fisura Albastră[3], dar și de dintele de aur pe ca­re și-l planta­se vulgar Cristea, și pe care Baticu a încercat să i-l identifice, pe catafalc înainte de incinerare. Mi-a pomenit despre de­nun­țurile pe care Cristea le făcuse cîndva, acuzînd de pildă că X «a în­­­jurat ziua de 23 August». Baticu îmi spune că a schiat cu ea și cu Emil la Clăbucet, cînd ea făcuse remar­ca: «Aveți cu 11 ani mai mult decît mine, iar Emil cu 6...»[4].

Îi spune lui Cristea și «Șmilică», de la apucăturile comerciale.

La construcția Casei Turingului de pe Omul au fost folosite pietre și de la vecinul refugiu SKV.

A fost în 1975 pentru un control la inimă, la ASCAR, la doctorul Vlad Cu­­nescu. Acesta, după consultație: «Să-ți fac o surpriză... Avem inter­nat aici pe Mircea Ismail, care l-a secondat pe Ion Coman...». A stat în salon cu el și alte două persoane. Au stat de vorbă, despre mun­te. Coman se încuiase într-un loc, de unde l-a scos Ismail.

Îmi dă telefonul Elenei Haberman[5].

Legat de ea, îmi spune că imediat după ieșirea din închisoare (1964), și-a luat bilet într-o excursie ONT, căci revenea mai ieftin. În acei bani aveai masă, cît și ghid (în cazul ultimului, a fost Elena Neamțu). În tren, atunci, a revăzut-o pe Elena Haberman.

Sînt oprit la masă, alături de doamna Baticu și sora dumneaei. Nea Nae a primit sumedenie de felicitări [de Anul nou], între care una de la epis­copul Argeșea­nu, cunoscut la Sinaia și Cernica. Alta de la arhi­tectul Vlad Petcu, aflat în Bonn-RFG.

 

«Ce m-aș fi făcut fără speranță, 16 ani?»

Iar pe urmă?, întreb eu.

«Cărțile...»[6]

 

«În Buletinul C.A.R. 2-3-4/1940, am fost de acord să fie trecut Ion Tran­­dafir primul – în echipa de la premiera «Furcilor», iar traseul să îi poarte im­plicit numele. „Aveau la Văcărești nu numai aparat foto, ci și arme! Acel număr al revistei clubului a fost unul mai mult politic. Exis­tă acolo și for­mu­larea «camaradul [Ion] Coman».»

 

«Radu Haret. De la un colonel Antip cunoscut la [sanatoriul] Moro­ieni, am aflat că se ocupa cu agățarea studentelor. „Am avut și eu parte, pe la 55-65 ani, de două cazuri de femei tinere care s-au îna­morat de mine, una de 18 ani chiar»[7].

«Văd că Radu Haret a început să vorbească iar la radio, despre Mihai Haret!»[8]

 

Am adus vorba despre pozele din Buletinul Alpin înfățișînd rapeluri din așa-numita Extremă stîngă din peretele Gălbenele. «Păi și eu sînt acolo, mă pot recunoaște după dungile de pe ciorapii aduși din Italia (acele dungi sînt vizibile și în imagini de la construcția refugiului Coș­tila). Ne-am bă­gat la plimbare, în acel traseu. Am suit doar o lungime. Deasupra ei nu am văzut vreun semn să se fi urcat mai departe”. În context, îi spun că am mari îndoieli asupra ziselor lui Conteș, cum că a ajuns pînă sub sur­plombe, dar nu au mers mai departe pentru că nu mai aveau pitoane[9].

 

Atmosferă.

„Caloriferul merge, iar implicit e cald în cameră. Îmi oferă vin, dar care e nițel oțețit. Afară, după un soare încurajator, s-a înnourat.”

 

Dintre ucenicii lui Cristea (acesta nu a băut!), doar Radu Constantin nu le-a avut cu alcoolul. Poate și Cezar Manea. Azi [1985], Schenn e mai mare la Fe­derație decît a fost vreodată Cristea. Acesta din urmă nu a format niciun alpinist. Pe Irimia l-a luat de la Sindicate.”

 

În acea iarnă s-a intrat în ultima fază a cărții la care la care lucra (împreună cu Radu Țițeica). Pe 9 ia­nuarie 1985 am vrut să îi fac o vizită, dar era la edi­tură (Sport-Turism). A doua zi mă va ruga să-i fac un serviciu, legat de ace­eași editură: să duc o foaie (probabil cu ce corecturi efectuase) acolo. Pînă una-alta, ajuns la domiciliul dumnealui, am remarcat frigul din încăpere[10]...

 

Cu­rînd după ce l-am cunoscut, nea Baticu a părăsit cămăruța de lu­cru din pod, mutîndu-se într-o alta de la primul palier, al cărui ocu­pant va fi plecat de acolo (nu cunosc exact regimul de proprietate al casei, dar pare să fi fost una naționalizată, căci în timp nu am simțit la cineva de pe acolo atitudine de proprietar). La același etaj se gă­sea și în­că­pe­rea, ceva mai mare decît precedenta, în care nea Baticu locuia cu doamna lui, ce am văzut că purta alt nume de familie, Sandu Elena[11]. Mărturisesc a nu fi avut relații calde cu dumneaei, fie și fără să ne de­clarăm antipatia. Era un gen uman des­tul de primitiv, ca structură. La un moment dat, și fără să pot fi acuzat că mă refer la dînsa, i-am spus lui nea Nae că spun Sărut mîna doar femeilor cu care m-am culcat.

 

... Pe geam stătea prelinsă gheața (a fost o iarnă mai rece decît altele). Am aflat cu acel prilej că are probleme cu un jgheab rupt de pe casă, din care curgea apă pe peretele imobilului, iar de acolo pătrundea în zidul camerei de lucru (cu pericolul de mucegăire aferent). M-a rugat să îl ajut la curățarea acelei zăpezi, eu fiind firește de acord. Cu aceeași ocazie am văzut pentru prima dată așa-numitul șpalt al cărții la care lucra. Prea mult nu am apucat să mă uit la el, prins de vorba cu gazda, dar am remarcat în fugă că nu pomenise nimic de ascensiunea Colțului Mălinului din 1933. În general am cons­ta­tat că sare de la 1932 la 1934.

 

[data?]

„Foaia dusă la editură se referă la scoaterea din fișele de alpiniști români a lui Iosif Gheție („plecat”[12]) și înlocuirea lui cu Nae Tătulescu. Ajung iute la editură, în strada Vasile Conta: e o chestie, clădirea as­ta![13]. Pe la etajul 7 dau de Borda, care în scurt timp pune o ștampilă și mă trimite înapoi la Ba­ticu. Om amabil, Borda ăsta[14].

Înapoi printre nămeți. Baticu are angină pectorală, iar așa drum i-ar fi căzut rău. După o gustare ce îmi oferă (ștrudel, gogoașă, covrig), fac un drum pentru dînsul și la tipografia Filaret, pe strada Fabrica de Chi­brituri. Pînă acolo o iau pe străduțe, unele știute din vremea cînd lucrasem la IPAC, pe strada Gramont. După ce încurc numele unui tip Nemeș de pe acolo (eu reținusem Hemuș), dau pînă la urma de doam­na Angela Dolofan de la Producție, foarte amabilă. Și aici rezolv iute, cu așa prilej văzînd și cum arată legătoria. Mai zăbovesc apoi, la nea Baticu, printre filele șpaltului.

A doua zi încerc să dau jos țurțurii cei deranjanți, de la nea Baticu. Nu e poziție tare plăcută, acolo la etajul 1, așa că mă leg într-o coardă pe care nea Nae o asigură pe undeva. Cu un piolet caut să desprind acel țurțure.

Azi nu văd deloc șpaltul, căci am de mers la editură cu co­rec­tura (nea Baticu îmi dă tichete transport, pentru drum). Apoi dus la tipografie un pachet. Frig rău: acasă, mănînc de prînz cu picioarele într-un lighean cu apă încălzită în prealabil de aragaz. Ieri a apărut un decret care in­ter­zice deplasarea automobilelor particulare, iar toto­da­tă suspendă fur­ni­zarea apei calde menajere. Zic dumnealor că e ce­va provizoriu, Dintr-un ziar «Sportul» aflu de existența unui program de eco­no­mi­sire, lămurindu-mă de ce nu era program TV duminică în cursul zilei[15].

 

„21 ianuarie 1985. Frig, mă și mir cum pot scrie acum. Aș rade o be­re (sau patru) [Adăugire ulterioare: „Am ras”]. Acasă mă sună dl Ba­ticu (cam materialist, dacă pot să spun): are nevoie de cartea (Bacal­ba­șa!) unde se pomenește de Watzmann. Ca un făcut, nu dau de acel vo­lum. Pînă la urmă, dau de el între cărțile puse deoparte de [fratele meu] Puiu, din biblioteca recent răposatului nostru tată.

A doua zi de la serviciu merg la nea Baticu, cu volumul solicitat. El li­pește fișe într-un dosar al unei noi cărți, asupra căruia îmi cere dis­cre­ție. Îmi repoșează «scurgerea» către Dan Vasilescu[16]. Nu îmi mai dă voie să mă uit în șpalt, recomandîndu-mi cartea cînd va ieși în co­merț. În același timp, mă uit în acea posibilă lucrare cu fișe, unde gă­sesc dou-trei neclarități. În paralel, găsesc că NB exagerează apor­­tul său [nu mai țin minte exact legat de ce], în sensul că modes­tia ar trebuie să fie o calitate a celor mari.

Întors cu tramvaiul 14. În zona Halei Traian, zăpada e la numai 20 cm depărtare de vagon. Doamne! [în sensul că nu a fost curățată stra­da] Obosit. La [televiziune] bulgari[17], Chaplin și muzică.

 

27 ianuarie 1985. La serviciu, fac planuri de bivuac pentru la vară și di­sec «Buletinul Clubului Alpin Român» [împrumutat de la N.B.].

Telefonez dlui Beldie, dacă ne putem vedea.

Sună Ana Fotescu, care îmi cere relații despre carte nea Baticu. I-o fi vorbit despre ea „Gerula” [Daniel G.][18].

 

Conspectez despre acțiunile C.A.R. în anii 30. Am simțit nevoia la un moment dat să aștern un material despre premiera Hornului Central din Colțul Mălin. Un text în ton cu firea mea, adică neisprăvit...

 

Luni 4 februarie, vizită dlui Beldie. Încurc apartamentul, sunînd ușa vecină (ap. 15, în loc de căutatul 13)[19].

Revin peste două zile. Dl Beldie e în mare frig. Observ că nu are ta­­lentul de orator al dlui Baticu. Socot că nu merită înregistrat, căci nu are nici cursivitatea melodică a lui N.B. Discuțiile cu dumnealui sînt în­să agrebile, datorită felului său simpatic, glumeț de a fi. Îmi aduce cî­teva poze din trecut și recunoaște în paralel că e plăcut impresionat de vizita mea. La capitolul Bucegi i se pare că le știu pe toate: «Și pe asta o știi, domnule!». În preajmă ne e Hermina, o mîță albă. Îi ca­­do­risesc două pachete de Mărășești[20], din care trage ca o locomo­tivă. As­cultă fără jenă Europa Liberă, ba și la volum măricel. Rece în casă, gaze ioc, un reșou anemic. Pană de lumină la un moment dat. Am stat 18,20-20,00. Finalmente cobor ca orbeții scările, de la etajul 2 pînă la parter. De acolo alerg pînă la Dorobanți, de unde iau un [au­tobuz] 119 plin ochi, cu un tip beat pe scară. În primele două zile ale viscloului ce s-a lăsat deunăzi, apă caldă nix!

La noi în casă sînt 14-15 grade, însă dorm boierește pe o saltea elec­trică ce am adus de la răposata mătușă de la Brașov[21].

 

Îmi cade acum în mînă volumul lui Andrei Pandrea, „Hoinar prin Bu­cegi”, pe care îl conspectez, extrăgînd greșelile ce identific pe acolo. Este perioada în care încep să confecționez și eu plicuri („mape”), dedicate in­formațiilor sau observațiilor ce găsesc în cărțile ce-mi ajung sub ochi. Uneori îmi notez în jur­nalul zilnic, după cum este cazul unei cărți de Vio­ri­ca Moisuc[22].

 

„Dl Baticu ține să mă anunțe la 22 februarie de apariția cărții lui. Mi se pare extraordinară! La serviciu, nu mai las ore bune exemplarul din mînă. Cum e rece în încăperea de la Tuburi, bag un reșou sub masă, iar în jurul acesteia desfășor o pătură.

23 februarie. Se căsătorește amicul Gigi Buzoianu, mai exact la sta­rea civilă din sectorul 5, lîngă casa lui nea Baticu. Vreme rece. Totul merge pe bandă rulantă. Un tip dintre amicii mirelui ne cinstește – discret dar binevenit - cu coniac[23]. În răstimp, discut cu Virgil Ionescu de munte. Apoi mergem împreună la nea Nae, unde facem muncă voluntară la zăpadă, în fața casei. Aparatul foto se strică, dar își va re­veni acasă ca prin minune! Nea Baticu ne oprește la masă. Îmi ara­tă o misivă de la cineva care semnază Vlăduț, dar din care nu în­țe­legem nimic. Virgil ca în­tot­dea­una, cu gura mare[24]. E pe acolo și un puști din Maramureș, elev de liceu, cu care evit schimbul de telefoane, din pre­cauția celui fript cu ciorba.

Merg apoi cu nea Nae la Poliție [sic], cu mașina lui de scris. Experien­ță nouă pentru mine. O secretară acră, dar cu un țol pentru care m-aș face colonel. O groază de lume bate de zor la mașină.

Acasă continui să citesc volumul lui N.B. E Tare!

 

A doua zi, duminică, merg în tîrg să vînd niște cărți, dar nu am dat ni­mic. După-amiază la serviciu, căci se lucrează inclusiv schimbul II. Conspectez la cîteva cărți.

 

25 februarie. Merg prin oraș să mai iau cîteva exemplare din „Pe cres­tele Carpaților”. Moșilor, Centru. Găsesc un exemplar la Unirii[25].

Telefon de la doamna Beldie. 10 minute îmi vorbește de frigul de acolo. Seara îi vizitez cu Mariana; îi duc pătura electrică[26] și o carte N.B.

 

Marți 5 martie. Ajung la nea Nae, care numai bine reintră după o par­ti­dă de spart gheața în jurul casei. Montez geamul convenit. Aflu că au trecut pe aici Virgil și Romică, care au izbutit să dea jos gheața de pe casă. Pagube: un piolet rupt (mai exact coada lui de lemn). Ca și la placa I.I.-Dunăreanu din Piatra Craiului, Romică a fost capul de lance[27].

Discutăm apoi de o sumedenie de lucruri:

–    monografie Cristea, Piatra Craiului[28]; Almanahul „România Pito­reas­­că”; data premierei Văii Poienii, plasată cînd 1933, cînd 1934;

–    îl rog de o pilă la d. Țițeica, ca să-i pot face o vizită;

–    Nicu Bălan, cabanierul de la Garofița, om de la țară, suspicios;

–    Dunăreanu, în calitatea lui de membru de onoare (al asociației «Ro­mânia Pitorească», ce gospodărește cabana), îi trimite clienți pen­­­tru camera de sus (unde se doarme mai bine);

–    rugăminte să îi semnalez eventualele erori din carte;

–    planuri ale dumnealui: dosare Cristea, Haret, Dunăreanu;

–    nu a apucat să lucreze mai nimic, din cauza frigului din ultima perioadă;

–    îmi povestește de o scenă pe Valea Gălbenelelor, relatată de un amic al său. Cînd acesta și niște cunoștințe s-au apucat de un grupul ce cuprindea pe E. Cristea și pe nevastă-sa, aceasta s-a apucat să i se adreseze soțului cu «Maestre», pentru a-i da gata pe cei întîlniți;

–    o scrisoare trimisă dumnealui de Ion Coman, care îi povestește că după tura lor comună în Pamir i-a fost imputat de către Mircea Mihăi­lescu cortul luat de la FRTA, și pe care chiar ultimul îl sfîșiase cu col­țarii. Care Coman îi reproșase cîndva lui N.B. că a fost prea dur cu Cristea, în „Amintiri...”. Observ scrisul îngrijit al lui Coman, cît și schița asemenea, de alături.

–    articolul lui T. Vornicu [din „Sportul popular”], despre ieșirea echi­pei Armatei din varianta Fi­surii Albastre. Irimia, subaltern lui Cristea, nu i-a contestat preten­țiile; în schimb al treilea membru al echipei, Cons­tantin Radu, a spus adevărul.

 

Mă duc apoi cu un exemplar „Pe crestele...” [cu dedicație a lui N.B.], pentru dl. Beldie. Pe parcurs, am arsuri grozave la stomac, motiv pen­tru care iau niște pastile de la o farmacie de lîngă cinema «Patria». Costă ceva, dar disconfortul mă lasă iute. La dl. Beldie în ca­să, se simte că au apărut gazele: e mai cald... Îmi înapoiază exem­plarul meu de carte, cît și salteaua. Drumul spre casă merge greu, ajungînd final­mente la schimbul III.

A doua zi dimineața[29] conspectez «Ani de drumeție». La capitolul Cris­tea, isprăvesc literele alfabetului, cu ce am a reproșa acolo. [30]

9 martie. Ședință de alpinism sui-generis la serviciu. Mai exact, vă­zînd niște colegi mai tineri suind scara de pompieri din exteriorul clă­dirii noastre cu patru etaje, îmi zic să fac și eu la fel. Plec forțos; pe la etajul 4 frica nu e cine știe ce, dar mi-au obosit mîinile și picioa­rele. Sus, tremur! Peste o oră, urc mai încet și ajung sus mai cursiv. Nu-i rău ca antrenament, la vertij[31].

 

10 martie. Dimineață, la nea Baticu. E în costum (uzat, dar prestanța contează!). Doamna B., în palton de blană. Vremea închisă. În curte multă zăpadă, urîtă.

Nea Năiță a citit scrisoarea mea-recenzie Cristea. Mi-a găsit două gre­­șeli. Îi cer împrumut Buletinul C.A.R.

 

11 martie. A murit Cernenko[32]! Sînt mari rușii! Mari ciocli, mai exact... Al treilea șef mort, în doi ani și patru luni! Gorbaciov ăsta cum o ară­ta? La noi, doliu o zi (la Brejnev au fost trei zile, la Andropov una).

 

12 martie. Luat ziar: Gorbaciov e mai june, dar e călios.

În București, panouri cu apropiatele alegeri. În zona mea [candidat] e Aneta Spornic.

La serviciu, pătat oleacă B.C.A.R., exact la Surplomba Mare.

 

14 martie. Seara la nea Baticu. E acolo Stoenescu, cu fiica Monica, Eugen Rusu, cît și doamna Baticu. La plecare convin cu Stoenescu să îi fac o vizită. Tot așa urmează să-l mai caut pe nea Baticu, ce-mi su­ge­rează să scriem noi, tinerii, cărți despre munte. Să preluăm ștafeta....[33]

În jurnal trec destul de repede peste ultimul moment pomenit mai sus. El se datora faptului că nea Baticu fusese refuzat la editură cu propunerea lui de carte (aceea „... în date”), pe ideea că să mai lase și tinerii să scrie. Ca urmare, m-a întrebat pe mine, de ce nu încerc să scriu eu. Nu m-am așteptat la așa propunere, inclusiv pentru că nu aveam idee cum se naște în mintea vreunui om, o viitoare carte. Dar nu l-am refuzat! Ca urmare, dînsul mi-a împărțit operațiunea în mai multe sarcini, între care a mer­ge la bibliotecile mari, respectiv să stau de vorbă cu alți pionieri ai al­pinismului. Iar apoi urmînd să văd ce se poate plămădi, cu materialul adunat.

Nu știu dacă a mai făcut altcuiva (inevitabil, tînăr) așa propunere. Iar dacă a făcut, îmi permit să spun, cu lipsa de modestie aferentă, că nu știu să se fi înhămat/urnit alt­ci­neva... Va fi contat mult în invitația dumnealui in­teresul ce arătasem an­terior pentru istoria alpinismului, cît și faptul că vă­deam plăcere în a-mi trece ideile/gîndurile pe hîrtie, fie și la un stadiu in­cipient/primitiv.

 

„... Aduc vorba de dl. Ion Cantuniari, dacă poate fi găsit: ideea vine la mare fix, căci i-ar trimite o carte.

Iau trei exemplare, pe care să le duc a doua zi la d. [Radu] Țițeica. Aud că ultimul are doi copii care abia acum au terminat facultatea.

 

A doua zi la 9 fix sînt acolo. Pe parcurs, pe Dorobanți, desfășurare de forțe [pentru trecerea lui Ceaușescu către Comitetul Central].

Domnul Radu e amărît: a căzut undeva pe la biserica Sf. Spiridon și mer­ge greu. Îl las pe dînsul să vorbească. La urmă, îmi spune că ne putem vedea, dar asta va fi peste zece zile; acum lucrează la ceva matematici (optică). Scrie dedicația pentru dl. Cantuniari, dar nu pare grăbit să i-o expedieze. Eu supralicitez și aflu date despre adresă. Am noroc, e pe la Călușei, în apropierea mea, așa că m-aș descurca lesne.

Mă reîntorc la nea Baticu, unde scorul e 1-1 între noi, în ale greșelilor: el are dreptate cu data ședinței Florii de Colț, din octombrie 1979, la care Cristea a vorbit despre Floarea de Colți. Scoate un ziar și într-adevăr e cum spune dînsul, 18, nu 11 cum reținusem eu. Eu am drep­­tate cu formularea extrêmement dificile, nu cum pomenește dum­­nealui în «Pe crestele...». Altminteri, scrisoarea ce voiesc a trimite [poa­te editurii Sport-Turism] cu acele observații, îi pare ok.

Are pe masă un buletin al Federației. Vorbim de salamurile lui Cristea din Fisura Albastră[34], de «Maestre» debitat către soț de Hedda Cris­tea, de «Du»-ul lui Peter Aschenbrenner[35]. Aflu totodată că nea Radu Țițeica împlinește zilele astea 80 ani.

 

Capăt cu același prilej numărul de telefon, cît și adresa dlui Nini Par­hon, respectiv a lui Florin Ștefănescu, din Sinaia[36].

 

1985, 17 martie Creasta Picăturii (coborîre)

„Țara a votat!”. Eu prefer să votez pe munte[37], ceea ce înseamnă... deloc. Pînă una-alta pornesc cu stîngul însă, căci mă trezesc tîrziu, la 6 și zece. Din fericire mai e un tren, pe la 7 și jumătate (plecam și cu cel de 10, dacă era cazul!).

 

Nași amabili. În vagon stau cu unul Ștampilă, cel cunoscut prin octom­brie 1983, cînd noi mergeam spre Picătura, el spre Vîlcelul Mortului. Băr­batul e bărbier [mincinos] tare, ia fața la mulți! Discuție despre Cristea, la care le în­chid gura la toți patru: el, Leni și încă două dame cam la a doua tinerețe, și fără sutien. Vremea e frumușică. Leni merge la schi, Ștampilă la Piscul Cîinelui, în vreme ce eu am țintă Creasta Picăturii. Prin Bușteni e ceva lume pe Corso, în mare parte dintre cei în drum spre votare (prin jur, pancarte: „Trăiască FDUS” [Frontul Democrației și Unității Socialiste.]). Telecabina pleacă după o jumătate de oră. Sus e călduț, iar prin urmare zăpada mustește.

În Șaua Mare, descopăr că ies acolo două albișoare; e de studiat, ce și cum...

 

Sînt micile descoperiri/cunoașteri de zi cu zi (de fapt, tură cu tură). În Șaua Mare, voi identifica ulterior, ies Albișoara Crucii, cît și unui din cele două fire de obîrșie ale Albișoarei Brîului.

Apropo de ultima formă, în condițiile în care se folosește îndeobște a Brînei, deja în epocă reținusem de la nea Baticu că el – pe filiera unui Radu Țițeica – era partizanul dubletului brîu/brîne, precum frîu-frîne exis­tent (mi s-a spus) în dicționare. Asta în condițiile în care Nae Di­mi­triu ar fi fost adeptul lui brînă/brî­ne.... După un timp, eu am adoptat brîu/brîuri, în ideea că accesoriul vestimentar pus în mai multe exem­plare în jurul corpului constituie brîuri..

 

... Cobor apoi Creasta, abătîndu-mă în șeuța unde iese brîul expus dinspre Spălătură. Aici, imediat mai jos, matinal, suie un grup. Mi s-a pă­rut că ar da bine o poză cu oameni, dar careva dintre aceia s-a bur­zu­luit, că nu vrea să fie fotografiat. Altminteri, în grup se află vechea cunoș­tință Adi Mihalcea; îmi spune că nu au idee pe unde au urcat exact, pe care albișoară...

Vremea e frumoasă, prin temperatură, dar cu strat de nori deasupra. Mersul îmi reclamă atenție dublă, față de timpul verii. Imediat sub șeuța po­menită mai sus e o porțiune mai înclinată, pendinte de un fir al Albi­șoa­rei Gemenelor, dar pe urmă urmez comod copaia care ia naștere, pînă în.........” (va urma)

---

 

---

[1] N. Baticu va reține informația în Istoria alpinismului ro­mânesc în date, la care lu­cra pe atunci (publicată sub titlul „Hronicul Muntilor Carpați”, 2019, de trustul „Ro­mânia Pitorească”.

[2] Soția lui Const. Titi Ionescu, coleg de școală primară cît și de ture montane cu
N. Baticu.

[3] E vorba de inerentele urme de fecale ale celor stînd mai multe zile în traseu, po­me­nite inițial de Cristea la cercul Floarea de Colț, în octombrie 1979.

[4] Avînd în vedere afirmațiile din scrisoare, nu mă mai miră virulența replicii Heddei Cristea, fie și prin interpuși, din iunie 1985 (revista „România Pitorească”)...

[5] Am găsit-o la telefon destul de greu (se pare că era într-un cămin al comunității evreiești), dar m-a tratat cu un refuz destul de răstit.

[6] E vorba de cele două la care a lucrat.

[7] Despre aceasta din urmă, NB mi-a adăugat (nepomenit însă în minuta convorbirii noastre) că era un pic jenat de situație, întrucît maturii din acea familie îi erau pri­e­teni. Eu unul nu găsesc imposibilă acea atracție, întrucît, dezamăgite/intidimate excesiv de apro­piații ori cogenerii lor, acele tinere să aibă nevoie de prezența/exis­tența unor bunici amabili. Că asta poate masca și interes erotic, e altă discuție.

[8] Pe lîngă emisiunea TV al cărui text l-am transcris cîndva (pe de o casetă audio pe furnizată de nea Baticu), R. Ha­ret publica pe unde apuca texte despre unchiul său, de exemplu într-un ca­lendar cu file zilnice/detașabile.

[9] Nu știu de unde aveam acea informație, într-un moment în care nu apucasem să îl cunosc pe buștenean. Probabil așa i-o fi spus lui nea Baticu.

[10] Conveniseră între locatarii acelei case (vreo trei familii) să meargă cu schimbul să dea drumul instalației de termoficare, noaptea, întrucît ziua se opreau gazele (și exista pericolul ca ele, eliberîndu-se fără flacără, să producă explozie).

[11] Mi-a spus la un moment că soțul ei murise pe frontul de Est, în urma unui atac al ina­micului cu aruncătoare de flăcări.

[12] Se mai folosea expresia „fugit”. Dacă acel transfug figura între realizatorii unei pre­miere, era menționat un alt echipier, chit că nu fusese cap de coardă. În caz că toți erau plecați, se pomenea doar echipa (gen „Voința”).

[13] Este vorba de aceea din strada Vasile Conta 16, unde își avea sediu – știam asta din publicațiile vremii – sumedenie publicații importante, dar și federații sportive.

[14] Foarte probabil îl vedeam atunci pentru prima dată.

[15] A fost o iarnă geroasă, care a oferit pretextul a numeroase privațiuni pentru omul de rînd, din partea autorităților. De pildă programul de televizor redus la două ore în cursul săptămînii, iar sîmbăta și duminica cinci (două după-amiaza și trei seara). Prin 1988 s-au admis trei ore în cursul săptămînii, altminteri împănate și acum de cult al Con­ducătorului. Urîte vremuri!

[16] Pe scări în Vasile Conta, am dat de Dan Vasilescu, căruia, teribilist (eu!), i-am spus de spus de acea rocadă a materialelor în cartea lui nea Nae. Trăiam pe atunci cu impresia că toți sînt admiratori ai lui nea Baticu.

[17] Nu aș putea spune cînd a început (în căutare de diversitate) moda acelor posturi tv bulgărești. În 1980 știu că pe blocul meu exista o antenă de profil. Mai ales după generalizarea privațiunilor la noi, lumea se uita curent la ei (dar și la ruși, mai exact la postul preluat tot de bulgari. Pentru toate, se confecționau în draci ante­ne.

[18] Era un personaj mai teluric al peliculei românești „Columna” (1969).

[19] Vecin îi este fotbalistul Ionel Augustin, pe atunci căpitan de miliție. În momentul po­menit mai sus lipsea de acasă, căci nu mi-a răspuns nimeni.

[20] Deși era un om înlesnit materialicește, Beldie fuma cele mai ieftine țigări posibile.

[21] Blocul de la Piața Iancului în care am locuit a avut parte de rarisime întreruperi ale curentului, nu îmi dau seama din ce motive.

[22] Sînt informații poate benigne la un 2020, însă atunci nu găseai pe toate drumurile informația despre colaborarea dintre comuniștii unguri ai lui Bela Kun și bolșevicii lui Lenin.

[23] Aud cu acel prilej prima dată termenul argotic „bastîrcă”, privind tăria (alcolică) proastă.

[24] Nu pot să nu observ, peste ani, că Virgil o fi vorbit mult, dar și eu făceam același lu­cru în scris.

[25] Prețul îi era 30,25 lei, în sine mai mare decît obișnuit, însă volumul era cartonat, iar to­to­dată nu avea tirajul (mare, al) vreunei colecții „Biblioteca pentru toți”; unde volumele erau ieftine.

[26] M-au mișcat problemele pe care i le producea frigul, și m-am oferit să-l ajut, cu acea pernă.

[27] Moment pomenit în amintirile-mi montane din Piatra Craiului.

[28] Probabil și faptul că versiunea din 1984 reproducea în linii meri pe aceea din 1971, dar fără să mai indice coautorul de atunci (Nedelcu). Am luat în calcul și ca acesta din urmă să fi rămas peste hotare.

[29] „În stație la 379, mă dedau la melancolie blegoasă: întuneric, voci apropiate ce nu știi de unde vin. Oamenii, pe zi ce trece, așteaptă autobuzul tot mai în stradă, că­tre mijlocul drumului, invenție a acestei ierni de pomină. Mașinile liniei 379 reu­șesc performanța de a circula pachet încă de la ora 6! Plecat la 6 și cinci de la Ian­cului, ajung la 7,30 la serviciu. Lumea se înghesuie, suflă greu, tușește, Tram­vaiul abia se mișcă, trăncăne mai rău ca vagoanele alea mititele de acum 20-50 ani.”

[30] În aceeași iarnă, mai multe cros-uri prin zone periferice ale Bucureștiului, împ­reună cu Marian Curculescu. De pildă la 7 martie: „La ora 14 sînt la Doamna Ghi­ca. Din start lipsă de chef. Drum extrem de instructiv: Tei-ștrand (pe care îl tra­versăm zo­riți de niște cîini ai locului) – fosta linie de cale ferată Obor-Băneasa – FEA – Cart. Aviației – peste cîmp (aici scrînteală picior) – iar linia de tren, ce se ra­liază la linia de Constanța cam la podul de la Herăstrău, de unde intrăm în parc și o luăm pe turnantă pînă la ambasada chineză. Lacul e oleacă secat: unii dau la copcă. Gheața are vreo 40 cm. Alerg pînă pe la ISPE, lîngă Dinamo, apoi iau ITB...”

[31] Un amănunt incomod: între etajele doi și trei lipsea o treaptă la scara metalică, ce deranja în sine, dar năștea și teama că treptele pot ceda, dacă aceea a făcut-o!

[32] Secretar general al partidului comunist al Uniunii Sovietice.

[33] Alte detalii, pe hîrtioara unde mi-am notat (probabil în tramvai) primele impresii:

„- cald în încăpere: calorifer cu 21 elemente, camera avînd 22 m²;

- avioane, machete; poze NB 1940; vorbește de un drum Eupatoria-Iași;

- discuție cu Dinu St. despre porțiunea Brîul Portiței dinspre Creasta Picăturii

- banc cu urna lui Cristea [?]

- NB scrie dedicații pe cartea lui recent apărută, dar și pe „Amintiri...” (pentru dra Mo­­nica). Eu iau trei exemplare „Pe crestele...” pentru a i le duce lui Radu Țițeica.

- Trandafir și Conteș erau legionari; Buletinul C.A.R. 2-3-4/1940 a fost „verde”.

- NB îmi dă adrese Ion Coman, Parhon etc.”

 

[34] Cel în cauză vorbește despre ele (ședința Florii de colț din 18 octombrie 1979) cum și le legau de mijloc, în drumurile de aprovizionare ale campaniei în Fisura Al­bastră. La sfîrșitul anilor 70, mezelurile se găseau tot mai mai rar și priveam cu... jind acea mărturisire.

[35] Moment pomenit în „Amintiri”, cînd Aschenbrenner a refuzat apelativul „dumnea­voas­tră”, din partea elevilor săi la cursul de alpinism.

[36] E cel care strigă la Baticu, din Strunga Colților, pe cînd acesta tatona către Furcile Gălbenelelor: „Măăă, nu pe acolo e drumul!”. Ulterior în aceeași strungă va apărea Nini Parhon, care îl va ghida pe explorator pînă în fisura pe care o viza acesta, dar pe ca­re din perete nu o putuse repera.

[37] Exista o temere în a lipsi la vot, bazată pe urmele terorii sădite în sufletul cetă­țea­nului de rînd în anii 50. Prin anii ’60 sau chiar ’70, mai apăreau în după-amiezele zilelor de vot, la ușile oamenilor, echipe de propagandiști ce îndemnau pe cei care nu votaseră încă să o facă, dar în anii ’80 apetitul pentru așa operație scăzuse, din ambele părți (din acest motiv un la un referendum pentru pace, din 1981, se votase la serviciu, unde nu puteai trage chiulul). Iar subsem­na­tul, de unde anterior mai avu­sese reticen­ță/ teamă de a nu merge la vot, de data asta, la vîrsta de 28 ani, am mers dezinvolt la munte. Nu știu dacă a mai existat vreo votare, căci viitoarea s-ar fi desfășurat peste cinci ani (adică în martie 1990), dar dacă a fost și am uitat eu, în mod sigur nu am frecventat-o nici pe aceea.