...La urcarea în trenul de Bușteni (unde a avut loc lansarea cărții)...
... am dat de confratele (cu palmares alpin mai valoros decît al meu), Mircea Săndulescu.
Ce nu înțeleg eu la tipii serioși din aria spirituală a revistei „România Pitorească”, este cum izbutesc să agreeze, ori măcar să nu-i deranjeze optica (hipernaționalistă între altele) a directorului ei, Mihai Ogrinji. Mie unuia mi s-ar face rău, să defilez alături de un asemenea personaj! Să fie enteresul și iar enteresul, de a-și vedea publicate cărți, fără durerea de cap a investiției în tipar și toate celelalte? Ori vreun dezinteres, pentru gesturile celui de alături, esențial fiind că trăim într un grup?
Mă salută, îi răspund, iar apoi se întîmplă să urcăm în același vagon, fie și în zone diferite ale acestuia.
Pe drum, revin pe o filă a carpati.org (firește că elogioasă!) despre Emilian Cristea, de data asta privind și comentariile de acolo. Și unde cîțiva mi-au luat la refec opiniile exprimate anterior. Mi-am zis că sănătos este să le răspund cînd voi ajunge acasă, dar curînd inflamarea din mine m-a împins s-o fac hic et hunc.
E de spus că (voi observa după o vreme) salva acelora e de la anul Domnului 2012, dar pas de domolește drăcușorul iritat din mine! Așa că m-am întins la vorbă spre aceia (manipulatori din greu, ca tot omul normal), și mai puțin temător ca altădată fiind eu, că o să mă avertizeze/suspande mai-marii acelui site, ca incălcător al conduitei locului. Simt însă, precum în cazul Facebook, că așa responsabili au lăsat-o mai moale, pe de o parte pentru că au mai îmbătrînit, iar pe de altă parte pentru a nu le fugi clienții la concurență...
La Bușteni, pe cînd mă îndrept spre ieșirea din vagon, observ că Mircea S. e însoțit de Mihai Ogrinji și de d. Puiu Dimache. Pe peron, ultimul rămîne secunde bune cu ochii la mine, aflat inițial la vreo zece metri de grupul lor (foarte probabil surprins de vederea în carne și oase, a ciocanului care încurcă grozav carul cu oale al amicului său Ogrinji). Se înțelege că nu refuz așa sport, al privirilor...
Pleacă apoi ei în direcție opusă (celei de unde veneam), eu ajungînd-i curînd din urmă. Adresez o formulă de salut lui D., ba îi întind și mîna. Omul e stingherit, dacă nu chiar crispat, dar întinde și el mîna. Mă săgeată din atitudinea lui, cel puțin pe moment, sentimentul că am depășit măsura, prin per-tu-ul meu..
Fiind și Mihai Ogrinji acolo, mă adresez și lui, cu o infantilă (sigură pe ea) de-a casei: „Am onoarea, domnule Ogrinji...” (de data asta nu mai întind mîna),adăugînd: „E o plăcere să combat cu oameni, ca dumneavoastră!”.
Recunosc a mă fi simțit nașpa, după momentul cu d. Dimache. Cum că nu am procedat corect (plus alte șuturi, venite dinspre Superego). Sentimentul a persistat (ori s-a întărit) în sala unde a avut loc lansarea amintitei cărți, inclusiv datorită amiciției acestuia cu corifeii locului (Nicolaescu, Coliban, Mititeanu). Ulterior, sentimentul mi s-a domolit. Asta și pentru că atît D., cît și Coliban, afișau un oarece sentiment de le-pute-tot. Apoi, mi-am reamintit chestia cu privitul insistent din gară. Și din care am început să traduc, una-alta...
În spațiul de la căminul cultural „Aurel Stroe”, care ne-a găzduit...
Acolo există ceva informații despre respectivul A.S. M-am așteptat să fie vreo personalitate locală, cînd colo era un străin care-și făcea (fie și din copilărie) vacanțele în Bușteni. Situația m-a făcut să bănui că acela sau familia lui a lăsat ceva material primăriei locale, care în schimb i-a nemurit numele, pe stabilimentul cultural din urbe.
... mai exact în lungul hol de la intrare, se află și Dinu Mititeanu. Constat (o dată în plus) că stînd atîta timp în clinci cu el, mi-a devenit familiar, iar de aici la o domolire a adversității, nu e mult. Mi s-o trage și de la nevoia de amici, de grup, ce șade dincolo de fronda mea... Ce e drept, am idee că nu-mi trebuie mult, pentru a mă (re)înfuria, pe oameni ca d. Dinu. E de ajuns să îmi reamintesc zise, ori gesturi de-ale lor...
Mă uitam aseară, de pildă, la modul cum se tămîiază singur, pe pagina-i Fb... O să mi se zică aici că nu mă oprește nimeni să procedez la fel, să scriu pe undeva că ce deștept sînt eu... Corect! Cum educațiunea nu-mi permite așa ceva însă (nici vreo degradare fizică...), nu-mi rămîne decît să mă ofusc, de faptul că unii pot face asta, iar eu ba.
La o adică, destui s-or irita că mie educația personală îmi dă voie la un gest/idee ori alta, iar dumnealor nu.
Aici apare și Dan Vasilescu, foarte amabil cu subsemnatul. Între altele, laudă coborîrea ce am făcut de curînd pe Valea Spălăturii, după care îmi vorbește de ale lui. De pildă că nu s-a pensionat, ci lucrează în continuare la vechea lui firmă de alpinism utilitar (bănui altminteri că nu el mai stă atîrnat în coardă, acolo...). Vorba lui Nae Dimitriu de altădată, are omul confiență în mine și basta.
Ce e drept, mă simt măgulit de această atenție, alături - știu că nu e frumos să spun, fie și voalat - de povara anilor pe care i-i simt în spate. Și țin să-i mulțumesc, să-i comunic despre încîntarea (reală!) că am putut sta de vorbă.
Prin preajmă e și Dan Burlac, organizator al manifestării...
Intrăm în sală. Lumea se așază majoritar în stînga, cum privești la scenă. Cînd aleg eu jumătatea opusă, sîntem acolo doi-trei, completați un pic numericește, ulterior.
... Răzbate nemulțumirea unora dintre cei prezenți că sîntem atît de puțini (20? 25?), asta deși, se perorează pretențios, ne aflăm în ditai capitală a alpinismului românesc. Dincolo de toate, manifestarea pentru care am venit pornește repede...
Inițial e vorba de proiectarea cîtorva materiale video descoperite de Dan Burlac, în arhiva TVR: interviuri cu Carol Lehmann, Ion Coman și Emilian Cristea. În sine sînt interesante, patinate însă de un aer oarece de demult (poate nu s-ar cădea să spun eu asta, amator de interbelic...). Neadaptatul care mă aflu remarcă în clipuri și pastilele de captat bunăvoința (a intervievatului, dar și a telespectatorilor), cît și formule să se afle în treabă ale realizatorului, inevitabil cu gîndul la viitorul material ce are a încropi, pentru redacție.
Se înțelege aici că-mi pun urgent problema, cum mă voi prezenta eu la vîrsta lor (asta dacă o apuc). Iar de aici simt deja disconfort, reamintindu-mi o constatare recentă, că arăt mai rău decît acum trei ori patru ani. Asta la mutră, dar și la performanțele pe munte...
Apropo de atitudini, îl văd prima dată pe Emil Coliban (cu excepția unei prezentări publice din 1979). Observ la el ceva morgă, comun fiindu-i cu Dimache o mică iritare, poate numai pe mediu. Încerc să simt de unde li se trage. Cred că de la umanul Eu merit mai mult.
N-am avut de-a face cu E. Coliban, dar l-am urmărit întrucîtva. Inițial am sesizat diferența de temperament dintre el și consoarta Taina. L-am privit (cu ochii minții) și relația cu copiii, după decesul nevestei. Iar apoi am observat că a evitat să-și scrie memoriile (să fie indispoziție, la ideea de a retrăi, chiar indirect, trecutul?).
În sală, a strîmbat din nas la invitația de a spune cîteva vorbe, la invitația lui Viorel, în fața unei săli atît de puțin populate (el a zis-o). Destul de mofturos ca atitudine mi a apărut și un tip (cu nevastă) care stătea în spatele lui Coliban, nu departe de vârsta acestuia.
Se înțelege că nu am scăpat din vedere și faptul că senzorii mei se înșală, deși instinctul meu (cel neluat la șuturi de educație) e posibil să nu se înșele...
Întrucîtva, mi-am revăzut aici și dorința de a fi acceptat în vreun grup, fie ea și în formă de filon-țipar, intersectîndu-se cu altele de prin sufletul personal.
La chestiune, mi-am lăsat sufletul să se lase în simpatii ori chiar duioșie față de un Mihai Ogrinji, în paralel cu o sănătoasă scindare, dincolo fiindu-mi tendințe contrare - cu toatele alcătuind un salvator echilibru, pe așa mare de stimuli...
D. Nicolaescu a vorbit frumos, cu precizarea că atît el cît și alți vorbitori s-au lansat și în tirade la adresa comunismului, a oamenilor lui...
E o atitudine ce am remarcat cu precădere în clasa socială detronată după 1944, pînă atunci membrii ei făcîndu-și planuri, de menținere sau chiar ascensiune, pe paliere superioare, ale societății românești.
...Totodată, unii dintre cei prezenți (Mititeanu, Vasilescu) au reproșat alpiniștilor că se ceartă vîrtos, pe cînd în tinerețea lor ar fi domnit) o camaraderie ca la carte, inclusiv între adversarii competiționali. Ce e drept, oameni care să privească lucrurile nuanțat, nu sînt fi pe toate drumurile...
Autorul cărții a invitat cîțiva colegi de ascensiuni să vorbească și ei, la subiect. Aceștia au fost Dimache, Coliban, Vasilescu și Dinu Mititeanu.
Mi-a plăcut curgerea vorbelor și implicit a minții, în cazul celui dintîi, la antipod aflîndu-se clujeanul.
Legat de prezentare, am simțit (poate și pentru a compensa în viitor, prin acces YouTube, prezența redusă din sală, de acum) să filmez cît mai mult. Sînt oameni interesanți, de expus viitorimii. Ce e drept, cînd mi-am zis asta, am luat în calcul, cu durere, nu țin să se înghesuie la la așa vizionări, sau barim departe de cîți și-ar dori sufletul meu ...
Cert este că am fost mulțumit de filmul rezultat, mai ales de momentele în care am filmat de aproape (via zoom, fie el și digital).
Ce inavuabilă a scăpat, dintre cele observate cu amintitul prilej?
Aaa, n-am zis nimic de Dinu Mititeanu!
Cît și de prima grijă a lui Emil Coliban, ieșit la final în afara clădirii, aceea de a-și aprindă o țigară. Nu dau cu piatra, căci nu știu cum mă voi prezenta eu, peste 14 ani...
Nu mai știu cum vorbea Mititeanu acum 20 ani, când l-am audiat la cercul turistic „Floarea de colț”. Dar acum o face la volum mare, iar totodată îmi dă sentimentul unui mecanism afectat de nisip: scârțâie, huruie. Totodată, și sper că nu vorbesc de funie în casa spânzuratului, îmi pare egocentrist. Iar ochii îi sunt destul de imobili, nu departe de ai insului posedat, semn că nu mă înșel cu ideea degradării - previzibilă altminteri, având în vedere cei 87 de ani ai lui.
Cei ieșiți la pupitru îl priveau cu oarece deferență, fără să-mi pot da seama dacă dacă era acolo era complezență sau vreo fascinație pentru vitalitatea fără zăgazuri, a lui nea Dinu. Cert este că nu am citit în ochii vreunuia ideea "Săracul de el...".
A mai prestat Dan Burlac, cu o simplă introducere, cât și Mihai Ogrinji. Ultimul nu s-a mai desfășurat ca la manifestările patronate de dânsul, dar nici nu părea stânjenit de asta. A secondat bine, pe oratorul principal ori grupul cu preocupări înalt-alpine, care se forma în jurul acestuia.
