Un fel de mentor, din trecut... (II)

Întreg episodul întâi de aici a fost o introducere la un material (mai exact cîteva scrise ale lui Vlad, emigrat cu familia în Statele Unite), pe care le-am descoperit ca fiind interesante abia acum, la 2026 (iar implicit la douăzeci de ani de la „nașterea”, la vremea aceea eu binevoind a le da minimă atenție - noroc a le fi pus deoparte)!

„Dragă Mircea,

Singurul lucru «remarcabil» pe care ți-l pot spune după 'dușul' de fotografii din tinerețea noastră este că am îmbătrânit... ! Ma uit la tine, chiar și la nevasta ta dintâi și mă gândesc la rostul pe care îl are 'înțelepciunea' senectuții?!! O avea! nu zic nu! da' nu face nici cât o ceapă degerată pe lângă sublima inconștiență a tinereții!!! Recursul la istoria noastră, a fiecăruia, la munții noștri, curajul sau spaimele noastre, îndrăznelile și defensivele, dar mai ales imaginile «de arhivă» (a sufletului!), mă trimite (recursul... ) la neputințe mai vechi... Adesea m-am întrebat, ascuns în forme diverse, de ce nu am consumat totul atunci când energia și voința erau integre?...
Știu că am folosit expresia «minunata încăpățânare» și altă dată, dar cred ca este o bucată din definiția ta[1]!
Eu cred ca până la urma totul se simplifica (sau ar trebui!...).
Un prieten pierdut (de către mine!) propunea un subiect de eseu sau de poem: «Ce mai rămâne în afară de nimic” ...
Noi suntem în plină pregătire pentru mutare, care va fi pe 1 Martie... Casa e plină de cutii și pachete (de fapt am început să fim și noi un pic de americani, căci aici toată lumea se mută tot timpul!). Nu știu dacă va fi mai bine, eu sper! Casa e mai mare și, aparent într-o zona mai liniștită...

Iți voi scrie din nou curând!

V.

PS. Mie mi s-a părut mai sinistră ieșirea din «Colțu' Mălin” [probabil trecerea pe lîngă Deget] decât traseele în sine (apropo de starea de spirit dintr-o escaladă)...
Dar îndrăgostit am rămas de «Strunga Colțului Prăpădit” și de Poiana Mălin.....




Dragă Mircea,

Minunat obiceiul ăsta al tău încăpățânat de a face poze!!!![2]
Dau la prima... nu știu la care tunel te referi, dar mă șochează imaginea alb-negru și mutra ta «cam tinerică» și cu pulover comunist. Apoi se deschide următoarea și, de la stânga la dreapta mă uit și dau de mine acu' 22 de ani!... Sigur că nu am fost atent la anul pozei, crezând că sunt din expedițiile tale recente... Chiar nu știu la care tunel din mijlocul fisurii respective și unde e fisura, habar n-am! Nu recunosc locurile... Dacă mă gândesc la Poiana Târlelor, nu am în cap fisura... Apoi negurile «strălucite» din care tâșnește «Claia» ... Vremuri...

Foarte ciudat cum se schimbă reprezentarea dimensiunilor... În primă instanță, aproape că nu am recunoscut 'bulevardu' între 'Cocor' și 'Unirii'... și nu din alte cauze, ci din senzația că e o strada mică și aglomerată... După 8 luni de USA am văzut în parcare un 'Audi' A6, care este o mașină mare, și mi s-a părut mignionă. Totul aici, străzi, mașini, clădiri, distanțe, orașe se prezintă la dimensiuni mult mai mari și, cel puțin în Indiana, foarte aerisite... Noi avem o mașina care în Europa ar figura între microbuze și aici este considerată 'miniVan', adică sunt altele mult mai mari din aceeași categorie! Nimic nu e mai comun aici, decât să vezi babe distinse, profesoare universitare, conducând adevărate camioane, truck-uri, considerate foarte normale aici. Ca să mă înțelegi, strada din parcarea locuinței noastre este cat bulevardu' Magheru', iar o mașina 'normală' e limuzină în Europa... Asta nu înseamnă că sunt și mai bune, calitativ vorbind. Ca și lux, tot cele germane și, parțial, britanice sunt fruntea și aici, desigur dpdv al calității și fiabilității, căci altfel cele americane sunt și ele grozav de elegante și se întrec în 'facilități'. Evident că marile firme japoneze si, mai nou coreene sunt lideri de piață în ceea ce privește mașinile de clasă medie și mică, deși și la segmentul de lux sunt pe aceeași poziție cu cele germane. Pentru noi este, însă ceva atât de nou să ai o mașină în care să poți să te miști doar puțin aplecat de cap și să o încarci cu ce-ți trece prin cap, fără să mai pui problema europeană «s'ar putea să nu încapă!» ... Încape totul... Se poate dormi în ea fără sa rabatezi scaunele din față...

Chestia cu interviul este de undeva din spațiul ex sovietic, căci vorbesc rusește... oricum e haios...

Pe aici e o iarna colosală, cu ninsori în fiecare zi, cu -20 și -10 când e cald... cu viscol și tot tacâmul... E alb, dar din păcate sunt cel mult coline de câțiva metri... Eu oricum închid ochii și dacă trosnește zăpada sub bocanc urcând vre-un tăpșan de un metru, mă închipui urcând mai mult... și e bine!

Toate pozele pe care mi le trimiți sunt mare bucurie, dar și tristețe după munții mei... și viața mea...

Al tău prieten,

V.



Draga Mircea,

Eu îți înțeleg foarte bine coșmarurile cu «uciderea munților” [3]! Când, cu ani în urmă, am auzit de proiectul Kalinderu', am fost oripilat și am știut că ceva în viața mea (altceva decât restul) s-a rupt! Era unul din rarele locuri din Valea Prahovei, unde te găseai în liniște și sălbăticie atât de aproape de oraș... Ce să-ți mai spun că și eu aveam de gând să stau cu cortul cam în a treia poiană de jos, unde erau niște brazi uriași în mijloc și niște stânci «presărate» (mă gândeam doar că apa e departe...) și emoția când o făceai la dreapta către Valea Seacă, la bradul cu o cruce roșie pe trunchi... Și toată liniștea caldă a primei pajiști când veneai de sus... Eu întotdeauna mai zăboveam și la coborâre prin poiană, că nu mă-nduram să ies în strada Fântânii, deși găsisem o variantă care mă scotea și mai jos, undeva pe lângă niște curți, aproape de ultimul podeț peste apă... Mai apoi găsisem un drum de-a coasta către Valea Jepilor și telecabină, unde lăsam mașina după ‘90. Din păcate, sunt convins că distrugerile și «uciderile» munților vor continua!! Românul recent a demonstrat că nu are nici-un scrupul în a ucide natura, mai ales dacă îi aduce foloase... Cred ca marea șansă, deocamdată, este că occidentalii nu se înghesuie să bage bani în turismul românesc, din cauze bine știute, iar autohtonii nu sunt interesați, caci turismul este investiție pe termen lung și nu aduce profit decât în timp. Dar fii sigur că orice becal sau tăricean [4] (toți o apă ș-un pământ) va ști că trage un «tun mare»a tăia orice codru secular sau va macula orice poiană, pentru fo' cârciumă sau un bordel...

Suntem foarte prinși cu mutarea, în special eu. Am început să car deja lucruri și fac naveta între locații, care sunt cam la 20 km distanță una de alta... În curând îți voi trimite și poze... Trebuie să ne liniștim cu mutarea... A venit și un pic de primăvară și nu mai este așa de ger... Sper să avem vreme bună în ziua mutării majore.
Se vor schimba multe cu această mutare, dar sper că în bine!

Pe foarte curând,

Cu drag,
V.

PS Să nu crezi că pozele trimise mă lasă rece, dar nu știu ce aș mai putea comenta... Mă emoționez și le las pe 'ele' să 'vorbească'.



Draga Mircea,

Mutarea a decurs după program. Am închiriat un camion pe care l-am condus singur... și m-au ajutat 2 amici, unul polonez și altul chinez... După o organizare bună, de la 9 jumate la 2, la prânz, eram mutați. Desigur că nu avem prea multă mobilă, dar au fost destule troace. Ne-am ajutat și cu mașina noastră în care au încăput multe lucruri. Casa e foarte liniștită (până acum), mult mai mare și cu împrejurimi frumoase (pădure și lacuri). Din păcate este și mai scumpă, nu cu mult, dar se simte... Sunt și aici o mulțime de șmecherii legate de servicii și prețuri. Una din ele e că nu ți se spune niciodată cât ai exact de plătit atunci când faci un contract (de ex. la telefon, abonamentul e 11$ pe lună și ne-am trezit cu 22$, ă100% taxe și adaosuri). Sunt tot felul de taxe ascunse și sistemul contractual exclude răspunderea directă sau semnătura asumării contractului. Întrebi, insiști «Cât costa domle până la urmă, te rog sa-mi spui exact?!” . Bla, bla, koișpe dolari, se jură cu spume la gură, zici da! și te trezești cu 15 sau 20 sau oricum mai mult. Nu ai pe cine să recuzi sau să acuzi căci nu sunt hârtii semnate, totul se face prin telefon!!!!! Dar nu ai încotro și iei răul cel mai mic, adică nu găsești să faci un contract față în față cu semnătura și cu scripta manent... ! Asta-i America... Până la urmă nu e așa de rău, dar dacă nu ești atent te poți prăji tare de tot! Eu suflu și în iaurt, dar noi avem un handicap cu înțelegerea limbii locale care este un fel de slang lălăit și uneori nu înțelegi o iotă din ce iți spune funcționaru'[5].

Datorită pădurii este și mai răcoare în noul cartier, cam cu 2-3 grade față de centru sau alte zone. La vară va fi mai bine, dar acum încă răzuiesc dimineața gheața de pe parbriz. Andrei[6] e în vacanță și suntem mai mult împreună.

Mi-e dor de un răsărit pe coama dintre vai, în șeuța de unde coboară hornuletul în V. Coștilei, după o moțăială în trenu' de 2 și un pic și un pui de frig până la refugiu... Acolo l-am cunoscut pe Moș Baticu și acolo am fost fericit, chiar daca nu aveam gore-tex și isostar (beam ceai negru cu multă lămâie și mult zahăr și cred că era mai bun decât multe alte pișaturi actuale). Adesea așteptam soarele să pot să mai ațipesc o juma' de oră... O dată am adormit tun și m-au trezit niste cățărători plecați spre «Furci» pe la 10 jumate! Apropo de faptul că am citit undeva, cred că (,) chiar tu ai scris undeva, că nu stii dacă Moshu' a refăcut «Furcile» în 1985 la 50 de ani [de la premieră], parcă pe 15 octombrie, nu știu exact. Nu le-a urcat nimeni (a vrut Vasilescu, am vrut și eu, dar a fost o vreme mizerabilă)! Eu am urcat pe ceață până la «hotel» și Vasilescu s-a dus până pe Hornu' Coamei și a coborât pe «umăr» și pe brână[7]. Mosu', de fapt, a celebrat căsătoria legală cu Elena Nae, adică s-au cununat oficial și a fost totul la Bușteni la Hotel Caraiman, în acea zi... Eu nu am stat la petrecere, căci erau o seama de 'vasilești' și alte mecle pe care le știam de la federație și de pe la refugiu, iar Moshu' cum îl știi era în culmea fericirii că au venit pentru el fel de fel de personaje care fuseseră în tabăra lui Cristea[8]. S-a dormit la Hotel Caraiman, iar eu am plecat acasă cu trenul de 5 (Sibiu'). El a vrut să rămân, dar când i-am văzut pe «oficialii» alpinismului, obraznici și dobitoci cum îi știam, am pretextat ceva și m-am întors acasă.

Al tău prieten din stepa americană,

V.



Draga Mircea,

De mai multa vreme găsesc în publicațiile despre munți, din România, numele Mititeanu... Cu tot felul de descoperiri de apă caldă și ifose de «hermanbuli” . Cu citate din Emilian Cristea și Dunăreanu (în materie de munți crânceni!) și 'lecții’ despre avalanșe și sălbăticii, daaaaar, cu un limbaj și bagaj de ghizi la BTT... Numele este nelipsit din Alpinet, că e vorba de Everest sau de Poiana Stânii... Spune-mi tu ce fel de dobitoci a mai prăsit publicistica alpină, ca tot te plângeai că a dispărut bou' ăla șmecher de la sindicate, Antemir[9]... ca și mare specialist alpin și îndrumător de suflete... Iartă-ma de acest al doilea email, dar tocmai am citit un articol al fraților Mititeanu despre avalanșe, din care reies următoarele:

1. Ei au scris intâiași dată despre avalanșe în sistemul solar!
2. Lumea proastă, însă, nu i-a băgat în seamă!
3. Și uite de aia omoară avalanșele turiștii!
4. C-așa zicea și Cristea... cu avalanșele... măi tată!, măi!


Al tău salvat din avalanșe,
V.


[1] Interesant.
[2] Probabil, într-o primă tranșă de fotografii trimise, au fost unele cu noi în tura comună în Caraiman (toamna 1987), pentru ca apoi să trimit și altele, cu (doar) mine, cît și cele făcute la reînființarea C.A.R., în casa lui nea Baticu.
[3] Voi fi avut crispări la inimă, pornite din faptul că demarase la Bușteni amenajarea (cu telegondolă ș.a.) pîrtiei Kalinderu, prin locuri mai mult dect liniștite ale Caraimanului. Ulterior mi-a trecut acel disconfort. M-am obișnuit cu ea (la o adică, vara, cînd merg pe acolo, nu e nimeni), inclusiv meditînd că înaintea amenajării vechiei pîrtii, ori a potecii din Bușteni la Poiana Tîrlelor (cca 1900) vor fi strîmbat din nas vreunii, că lucrurile nu mai sînt cum apucaseră ei.
[4] Termeni derivați din G. Becali și C.P.-Tăriceanu.
[5] Subsemnatul folosea și el, în anii ’80, această prescurtare, cu apostrof.
[6] Fiul lui Vlad, născut în jurul anului 2000.
[7] Probabil pe Brîul Strungii. Auzisem cînd ne-am întîlnit mai mulți la refugiu în acea zi (inclusiv nea Nae, cu toții gustînd un căpăcel de șampanie aniversară, din sticla adusă) că D. Vasilescu fusese pe Gălbenele, pe vremea urîtă din acea zi. Vlad va fi continuat însă pe undeva, căci nu a fost prezent la refugiu, cu amintita ocazie.
[8] Din aceste mail-uri ale lui Vlad aud de acea nuntă!
[9] Remarc faptul că aprecierile mele despre oameni erau mai ponderate decît ale lui Vlad, cu mențiunea că eu mă aflam liniar (atitudine publică/particulară), în vreme ce el va fi compensat urbanitatea între oameni, cu remarci precum mai sus. Sînt convins că aflîndu-se cu Vasilescu pe Gălbenele nu i-a spus ce avea pe suflet, despre el. Nici în vreo discuție cu N. Baticu nu cred că și-a dat liber exprimării (despre cei vituperați în aceste mail-uri), ca mai sus. 

 

 

Addenda.

Un răspuns al meu către Vlad, atunci (altele nu s-au păstrat), la 2006:

 

„«Îmi amintesc de 15 oct 1985, zi rece, cu ploaie și ceață, cu mine și cu Hannelore și cu Dan Vasilescu pe Gălbenele...Jos,în Bușteni, la Caraiman, se celebra nunta oficială a Moșului cu Baba...
Eu l-am cunoscut bine pe Vasilescu și îmi susțin aversiunea față de el cu probe certe, irefutabile! De ce crezi ca Moșul a ținut o oarecare distanță față de el, deși îți pot spune că mitocanu' încerca să intre pe sub piele cât de mult, mai ales să «afle» «să știe» cu cine este moșu prieten, unde umblă, ce mai zice....pricepi, NU?! Moșu s-a folosit uneori de el, dar mare prietenie nu a fost (nici nu avea cum!).
În fine, «Să trăiască!», vorba lu' nenea Iancu!»

[…]

Vasilescu.
Recunosc, eu am avut inițial părerea ta despre el.

Moșu e posibil să-l fi privit și el superior, nu-mi amintesc, dar în virtutea a ceea ce spui tu, că (citat celebru) «a plafonat, alături de alții, alpinismul românesc». Cert este că, în 84, cînd a întins-o Ioșca Gheție, l-a pus pe D.V. între marii alpiniști români care au apărut în «Pe crestele Carpaților», eu fiind cel care a dus manuscrisul cu completarea la editură – cînd întîmplător l-am și întîlnit pe Dan pe scările clădirii din Vasile Conta.
Apoi, în toamna acelui an, Vasilescu a fost și el la Refugiu, cînd s-a deschis șampania pentru Furci 50 ani și, implicit, pentru nea Baticu…

Nu am avut atenție specială pentru el mulți ani, poate doar reproș că, cică alde infantil fiind, i-am spus atunci exuberant, pe scări în Conta – a la Ciprian Teodorescu din CAR, dacă ți-l amintești – că uite, ce veste mare îi dau, că l-a trecut Moșul… Nu știu de ce m-a durut ulterior așa-zisa scăpare, e de uitat un pic acolo sa vad de ce reacționez asa (ceva străvechi își așteaptă vindecarea…).
Știam că se ocupă cu testări de corzi, de alpinism în general, și că o face de decenii… E un semn bun, indiferent de la cine vine…
Iar nu am avut treabă cu el (nici acum nu colaborăm, dar din alte motive, de lene incorigibilă eu) pînă prin 2001, cînd m-am apucat să scriu pe net, pe Alpinet… În paralel îmi vor fi trecut pe sub ochi însă semne ale activității lui de munte, știu că ajunsese și la Floare de Colți, ducea oameni pe munte… (la FC ajuta încă din vremea lui Cristea…, el conducea inițierile de la fiecare ciclu anual).
Iar cînd au început unii să se dea la Eugen Popescu, că nu duce bine Clubul, am spus ca alde CAR o s-o ducă mai bine, cf. intuiției mele, cînd se vor implica Emil Coliban și Dan Vasilescu.
Cu primul am dat greș (iar eu mă iert atît de greu…), dar nu-mi regret raționamentul, un pic filosofic… Era vorba de un altoi al unor instituții (Federația ș.a.) ce funcționau, dar fără pedigree, cu una ce se fălea cam doar cu numele… În schimb, Dan Vasilescu s-a apropiat cu timpul de CAR.

Nu mi s-a părut omul care să se arunce în față… Nici la Floare, nu se arunca în prezidii, era spre fundul sălii (ca Baticu!...), cu nu-ș ce materiale, cu nu știu ce planuri de acțiune cu floriștii mai dezghețați alpin… În CAR, în vreme ce eu și marea majoritate nu făceam mai nimic, iar care făcea era vreun guraliv gata să lase curînd totul baltă, s-a ocupat de secția București, în fruntea aceea a ajuns pentru că nu se înghesuia nimeni nici măcar la titlul asta…
Mă bucur ca predicția mea despre un al doilea «exterior” ce ar pune umărul la refacere CAR și-a găsit fericita completare în apariția și munca ulterioară a lui Mihai Pupeza…

Îl mai văd pe Dan la Floare, cînd mă mai cheamă cîte un amic ce proiectează… Nu știu ce va fi făcut mai spre tinerețe, la chefuri sau în alpiniade… Dar știu ca o hartă a abruptului Coștilei, aia copiată pe un feld e hîrtie vînătă, îi aparține, iar asta spune mult… Nu știu dacă el turna altundeva, cînd vă întreba pe voi ce mai face moșul și ce amici mai are… Cert este că i-am descoperit cu timpul destule dovezi de bun simț… Îmi place mîna lui de dilibau-ist, mare și bătătorită… Îmi place că se zbate și mi se rupe inima că nu pot contribui cu ceva mai serios…

(Că veni vorba, m-a sunat ieri șeful FC, Vasile Ciobaniță, că să mai vin pe la ei, să fac expuneri… M-am gindit și, desi mi s-a rupt inima să refuz pe cineva – este un defect al meu – am realizat că sînt prea timid și elitist, pentru a găvări așa, unui public eterogen… Dar am realizat, în compensație, ca aș putea conduce oameni de la ei pe munte, din cînd în cînd… și că mi-ar face plăcere… Așa i-aș putea ajuta, cît și cu prezența în sală – nu-s paranoic, cît conștient că poate face plăcere unuia de 20-25 de ani… ­- cît și cu îndemnul să apeleze oricînd la cunoștințele mele… Am să le comunic ideea…)

Faptul că Moșul nu se tovărășea (în sens amiciție) cu unul ca Dan V. e și problema lui Baticu, ce avea totuși hibele lui social-interioare… Era destul de alb-negru în aprecieri, îi sărea țandăra destul de iute – ce mai, nu eram eu singurul infantil pe acolo…

[…]
„De ce crezi ca Moșul a ținut o oarecare distanta fata de el…?”
Moșul, ca orice personalitate puternica (mai exact ca un om cu probleme obligat sa se comporte astfel…), se ferea de alte personalități puternice… Avea în jur oameni ori mai slabi, mai puțin experimentați, ori (cazul tău) care știau ce-i poate pielea, dar îl iubeau și-I treceau cele cu vederea… Nu îmi pare genul care sa ia cu un surîs real o punere la punct, gen: «Cam bați cîmpii, Nae, aici…». Căci bătea deseori…
Iar lumea, pentru ca era mai bătrîn, apoi om cu pușcărie, nu-l punea la punct, ceea ce i-a prelungit statutul de copil răsfățat al lumii noastre alpine… Adică l-a menținut întrucîtva în micul lui stadiu infantil…
Cum, fac proiecții?
Se poate, dar sa mi se demonstreze ca în ce-l privește pe NB nu era asa…

PS Și-a parvenit materialul meu despre bătrînețe, legat de un nene cu ai cărui susținători ne-am luat mai multi în bîză, pe Alpinet?
Îți bănuiesc reacția, dar mi-ar plăcea să arunci un ochi…

Vorbă-lungă, de-ale subsemnatului (II)

Pomenit de mine în episodul I, Codrin Rotaru a ținut să intervină, la comentariile postării amintite deja:

Codrin Rotaru
Am incercat și eu de cateva ori sa am filmulețe in care sa ma filmez explicand chestii, în 98% din cazuri dupa un timp revazând acele filmulete mi-am parut penibil asa ca incet, incet am început sa apar cat mai puțin iar de vorbit mai deloc (uneori chiar mi se reproșează ca nu spun nimic), oricum chestia asta cu filmat/pozat pe munte pentru mine a devenit aproape personală, oricum este foarte nișată (o bataie in trafic va strange cu siguranță de 10 ori mai multe vizualizări), asa ca daca cel care o face reușește sa ajunga la performanta de a se multumi pe el însuși, fara a tine cont de dorința firească de a impresiona auditoriul, atunci poate spune ca o face chiar din pasiune. Nu pot spune ca am atins acest nivel dar tind sa fac asta, spun ca nu am atins acest nivel pentru ca ma ating observatiile de la anumite persoane cat si imi mângâie vanitatea, lauda altora. Trebuie sa imi recunosc limitarile, de altfel gust in postarile dumneavoastră spiritul critic cat si autocritic ceea ce pare o abordare corectă

Mircea Ordean
Nu era vorba de a explica ceva, ci pur și simplu ca filmele acelea să fie lipsite de un fond sonor artificial.
Nu m am gândit niciodată cum mi ar suna după o vreme comentariile personale, alături de un asemenea film. Cel puțin pentru uzul meu, îmi plac.
În sare acum în minte un film făcut pe brâul de streașină, de la capătul Văii Seci a Caraimanului, când începuse un pic de ploaie și vorbeam la telefon cu prietena. E de o calitate groaznică, propriu a anului 2010, dar îmi face plăcere.

Codrin Rotaru
Da, posibil sa fiu influențat si de faptul ca in general la filmele sau fotografiile puse se uita oameni care in general au legatura cu activitatea și atunci mi se pare ca daca nu spui ceva care cu adevărat sa aibă relevanță mai bine ii lasi sa admire peisajul, macar de acesta poti fi sigur ca nu are subterfugii nu s-a aranjat ca sa fie filmat si nu si-a pregatit vorbele

Mircea Ordean
Până aici e perfect.
Dar de ce le pui un fond muzical?
Tăcerea sperie?
PS
Mă uit cât de îndrăzneț sînt în discuția asta cu tine, iar dacă ne am afla față în față, pariez că aș fi pălit de timiditate!
În context, n-ai idee ce nașpa mă simt că nu pot face drumuri precum ale tale din prezent, iar în același timp nici nu am vreo șansă în viitor să îmi remediez această lipsă...

Codrin Rotaru
Nu, cred ca ar fi ciudat sa te uiti in tacere 12 min

Mircea Ordean
Ce anume s ar manifesta în noi, dacă am vedea un asemenea film 12 minute în tăcere?
Mă scuzi că sînt într atât de curios, dar această nefastă trăsătură se află la baza personalității mele...
Fără ea, probabil că m aș fi rablagit de mult.
 

În paralel să mă ierte Corina Catană dacă i bârfesc un pic ultima postare.
E acolo un film luat în localitatea [din străinătate] Medina, despre care se spune acolo că a găzduit filmările la un serial de succes [„Game of Thrones”], iar în paralel se redă o melodie. Stau și mă întreb pe care dintre ele se focusează privitorul postării.
Întreb retoric. Nu se focusează pe nimic, ci doar se simte precum copilul mic când era legănat și se cânta. Mai exact, obosește cât să uite pe ce lume se află.
E strict părerea unui îmbătrânit în rele...

Codrin Rotaru
Nu pot explica dar cred că si tacerea poate fi deranjantă, de exemplu cand cineva vine cu ideea intr-un anumit moment de a tine un moment de reculegere, oare chiar persoana respectivă in speță si ceilalți chiar se gand3sc la cel la care îi este atribuit acest moment sau doar tac si așteaptă sa treaca momentul?
Așa ma gandesc ca privind niște imagini care se derulează in tacere nu ai avea tendinta de a te uita la ceas sa vezi cat mai este pana ce trec cele 12 min sau daca esti singur pur si simplu sa inchizi, nu zic ca poti face asta si daca ai fond muzical sau daca acesta nu iti este pe plac. Mda, nu cred ca pot explica necesitatea dar nici nu pot spune ca as agrea in al pune fara sunet. Poate fara melodie ar merge daca zgomotul padurii ar fi destul de animat si interesant.

Mircea Ordean
Tăcerea e posibil să ne pună în contact cu fricile noastre.

Vorbă-lungă, de-ale subsemnatului (I)

„A merge pe munte este una cu a zbura fara aripi” (sursa)

 

La subsemnatul (din tagma nesociabililor), e de ajuns să postezi o poză ori vreun film - fără texte înalte, ori melodii (tonice) însoțitoare.

E suficient cît să intru în oarece rezonanță, cu acel material. Iar dacă e din vreo zonă tare dragă mie (vezi filmările din abruptul Bucegilor ale lui Codrin Rotaru), să dau în bîlbîială.

Cînd cineva îmi servește rînduri ca în citatul de deasupra, brusc îmi țîșnește ideea că interlocutorul vrea să mă înșele, cumva.

Firește, asta e valabil doar la vreun nesociabil ca mine.

Mă uitam azi, pe cînd stam cu gura căscată la un... dentist, iar totodată la un monitor TV de alături, că oamenii normali nu pot rezona doar cu vreo piesă, ci au nevoie ori de video-ul însoțitor, ori de jocul de lumini din vreun club.

Doar melodia, e prea puțin.

Deduc de aici că dumnealor au nevoie de un bonus, agitînd barim alte zone cerebrale/de suflet.

Totodată, acele vorbe plăcute detensionează relația cu inșii din grupul de viață al acelora, care le-or fi alături (și turuind despre aceleași valori), dar tot emană umană agresivitate..

.

***

Eu unul nu țin să șochez pe nimeni (cînd mai postez despre munte, pe aici), că ce hău am sub mine ori că ce zonă dată naiba e acolo.

.

Dacă stau a medita, pun poze din dorința de a identifica tipi ce gîndesc apropiat/asemănător mie.

Pe cale de consecință (și făcînd economie de-o ședință la psiholog), ni-e dor de careva care să gîndească apropiat mie.

.

Se înțelege însă, vorba cea istorică, cum că „Aiasta nu se poate, maiestate!”...

Dar nu mă pot opri să sper în van...

Un fel de mentor, din trecut... (I)

Cînd, pe la jumătatea vieții (sau după prima treime?) am dat cu capul de un prag (major) de sus, am zis să-mi reconstruiesc persoana...

În așa situație, și fără să o caut cu lumînarea, însă dus inexorabil de rîul vieții, mi-am făcut doi mentori. Unul a fost Niculae Baticu (1909-1998). Un altul, de data asta de vîrstă apropiată mie, a fost Vlad Petrușca. 

 Dacă la primul m-am putut apropia sufletește mai mult, la al doilea relația a fost întrucîtva mai rece (nu că cealaltă  ar fi fost cine știe ce vulcan), căci nu se cade să faci relație profesor-elev cu cineva de vîrsta ta.

Mi-am reamintit de Vlad, o dată în plus (am mai făcut-o încropind un capitol, în memoriile montane ce stau a ieși), pe cînd am simțit nevoia, într-o diatribă spre bietul Dinu Mititeanu, să-i reproduc niște vorbe.

Ambele relații amintite mai sus au plătit tribut genului de apropiere ce avusesem cu tatăl meu. Mai exact, am stat eu ce-am stat ucenic, dar la un moment inerenta (sic) furie pe părinte (unii glosează despre complexul lui Oedip, între altele) s-a lăsat cu furie, cu agresivitate față de acela. 

În cazul cogenerului meu (fie și cu doi ani mai mare), inițial iritarea a fost justificată, decurgînd din cearta ce am avut în anii 90 cu... nea Baticu, și unde mi s-a părut că Vlad e nedrept. Mai exact, el mă sfătuia să trec cu vederea, că să țin cont că NB are optzeci și de ani, la care îi răspundeam, colțos dar poate just, că dacă are acea vîrstă, să se comporte cu înțelepciunea de rigoare.

Ulterior, Vlad i-a luat fățiș apărarea lui nea Nae, semnînd decizia prin care eueram exclus din C.A.R., iar ulterior într-o adunare generală a acelei formațiuni, unde a ținut un speech împotriva mea.

 

De la acea situație, treaba s-a răcit între noi. 

M-am trezit cu un mesaj al lui peste vreo 12 ani, relativ amabil. Am schimbat atunci niște mailuri (el fiind emigrat în S.U.A.). Cred că, prin contribuția subsemnatului (și cam repetînd scenariul relației cu NB),  m-am agresivizat relativ din senin, el nu a rămas dator și, gata!

Ne vom vedea peste vreo șapte ani, într-o fugară trecere a lui prin țară...

 

 Tură împreună (singura în doi!), la Portița:

`

 

Mai jos, la ședința de constituire a C.A.R., ianuarie 1990:
 

 

Adunarea generală a C.A.R., 1993:

 

 (va urma)

 

PS

(din segmentul de memorii montane ale subsemnatului, 1985-87)

 

„Vlad Petrușca

Am făcut cunoștință cu el la aniversarea lui nea Nae (75 ani) din 1984. Nu am relaționat pe moment, însă la ceva timp l-am întrebat pe Baticu da­că are, între prietenii mai tineri, vreunul interesat de istoria alpinismului. Mi-a spus că Vlad Petrușca.
Nu mai știu cum am deschis amiciție, însă din start am rezonat, îndeo­sebi datorită faptului că și lui îi plăcea abruptul Bucegilor, respectiv al Pie­trei Craiului. Îmi plăcea totodată că era un om aflat pe un palier de cu­noaș­tere superior mie, de la care (iertată fie-mi vorba mare!) aveam ce în­văța. Viețuia în medii umane superioare mie, și în care-mi plăcea să pă­trund, prin intermediul lui. De pildă la spitalul unde lucra. Și unde ditai di­rectorul – om de 50-60 ani[1] – i se adresa reverențios, ce să mai spun de alții (ce-i drept, nici el nu rămînea dator, prin politețe, dar și ama­bili­ta­tea unui ins dez­voltat pe multiple paliere intelectuale)
Izbutea acest lucru întrucît nu era focusat pe ceva, asemenea unui spe­­cialist (să spunem în medicină). Implicit nu avea nici activitate de di­mineață pînă seara – dacă nu pînă a doua zi la prînz – precum vreun medic cu gărzi.
În același timp, Vlad avea garanția (pila?) mamei lui, medic pediatru în același loc. Nu s-a dus, după știința mea, în locuri străine. Totodată, a urcat la un moment dat ca secretar al directorului, dar nu a stat mult, ci a revenit ca bibliotecar (la biblioteca de specialitate de acolo), cum fusese.
În același timp, era băiat de general (-doctor), după cum o preciza el în­­suși[2]. Și nefiind exclus ca șefii din spital să fi avut de a face cu acela, păstrîndu-i totodată amintiri favorabile.

 

L-am întîlnit menționat pe doctorul Petrușca în memoriile chirurgului Ion Juvara. Care vorbea de un lot de medici români care se spe­ciali­za­seră (în anii ‘50) la sovietici, iar apoi avuseseră o ascen­siu­ne pro­fe­sională rapidă. Juvara nu vedea cu ochi buni respectivul lucru (parcă vorbea și de neveste rusoaice, ceea ce nu era cazul lui Petrușca).

Am cunoscut-o și pe mama lui. Mi s-a părut o femeie foarte de treabă. Amîndoi mă încurajau să îmi aduc băieții la un consult, ceea ce am făcut o dată sau de două ori (apoi am divorțat și copiii au rămas la mamă). Era moldoveancă, din Iași, iar Vlad îmi preciza că avusese parte de mari pri­va­țiuni, în vremea studiilor[3].
Avînd în vedere poziția tatălui, Vlad îmi spunea că ar fi putut face ar­ma­ta (ca student) în vreun loc călduț, însă a cerut (chit că era destul de pir­piriu, dar vînos) să meargă la vînători de munte. Apoi, a stat o vreme la Sal­vamontul zărneștean, unde îi avusese colegi pe frații Pivo­dă.
Absolvise Filosofie, facultate de care îmi spunea că ulterior fusese des­fi­ințată. Era mai mult decît citit (cel puțin în raport cu știința mea) și mi-a plă­cut să casc gura încîntat la ce zicea, respectiv să învăț de la el. Mi-a trezit între altele interesul pentru Dostoievski (pasiune a lui, ceea ce nu e de mirare avînd în vedere ascendența măcar în parte slavă). Am purecat și eu acel autor, din care m-a marcat Marele inchizitor, mai exact modul cum era atacat un mare tabu, acela al omnipotența lui Isus. Ce e drept, fi­ne­țurile textului m-au cam depășit, barim la vremea aceea, căci ulterior demonul critic din mine va vedea altfel lucrurile (ajunsesem să pot repera omenescul, din spatele vorbelor mari).
Îmi povestea la un moment dat că unul dintre amici ținuse să o im­pre­sio­neze pe prietena lui Irina, cu știința-i despre Dostoievski[4], fără să-i dea prin cap că femeia (filolog de felu-i) se afla beton, pe acel capitol. Și așa ajung la capitolul amoroaselor lui Vlad. Inițial, am aflat de Irina, parcă am și cunoscut-o la spital (de fapt la bibliotecă), la el. Foarte curînd am aflat și de existența lo­­godnicei, cea întîlnită la el în casă – acea dulcică foc (dar fără a fi gîscă) Hannelore. L-am întrebat ce spun acele dame, despre existența celeilalte, dar m-a asigurat că nu știu una de alta.
După o vreme, mi-a spus spășit că i se păruse lui că Hannelore nu are idee de Irina, căci îl sancționase de situație, între altele atentînd la... tes­ticolele berbantului. „Nu ai ai crede-o în stare, cînd o vezi, dar știi ce dură poate să devină?!”. Altminteri lucrurile au rămas neschimbate. L-am între­bat la un moment dat cum e, să fii cu două. „Al naibii de obositor...”, mi-a mărturisit[5].
Irina era ceva mai coaptă (de vîrsta mea, iar Vlad avînd doi ani mai mult) și fusese căsătorită cu fiul scriitorului Constantin Chiriță. Avea un bă­iat. La un moment dat m-a rugat Vlad să-i duc ceva, la casa ei (dintr-un bloc, etajul 9) din bu­­­­­­le­vardul numit pe atunci 1 Mai[6] (vizavi de intersec­ția cu Banu Manta). Lucra la revista „România Li­terară” (poate și prin alte păr­ți), în anturajul cri­ticului Nicolae Manolescu. Tatăl ei era scriitorul Ion Horea, despre care Vlad îmi spunea că încer­ca­se la o petrecere să-l ia de sus, cul­turalicește vorbind, dar nu i-a ținut.
A doua Evă, Hannelore, era medic. Prin 1988 a decis să emigreze, in­vitîndu-l pe Vlad să meargă cu ea, dar acesta a refuzat. În ce-l privește, și pe principiul Jamais deux sans trois, a cunoscut-o după Revoluție pe Da­na. Și ea era dintr-un mediu mai elevat (cu casă într-un bloc re­­lativ nou din zona Grigore Alexandrescu), dar mi s-a părut – strict subie­ctiv! – de ca­litate mai joasă decît celelalte două. Era parcă și mai supusă[7].


Revenind la Vlad cel de la jumătatea anilor ’80, în ale muntelui era un fel de Daniel Georgescu, în sensul că hălăduise mult prin abrupt[8] (mai ales în prima tinerețe). Asemenea bărbosului nu ținuse să noteze însă ceva – schi­țe ori impresii. Puteam discuta împreună despre multe din Bucegi, în același timp fiind mai priceput decît mine în ale Pietrei; este și motivul pentru care mi-a oferit în­drumări mai mult decît utile. Stătuse cu cortul nu o dată, în Crai. Cele două prietene îl însoțiseră (pe rînd, firește), în drumurile lui; între altele mi-a vorbit de ascensiunea contrafortuli ce se­pară Valea Morarului spre obîrșie, de afluentul ce-i vine de sub Bucșoiul.
Stătuse de vorbă cu alți știutori ai abruptului, de pildă localnici, de la care aflase o variantă se urca din zona Poienii Văii Cerbului către Mănușă. În pa­­­ralel, îl știa pe Sandu Pizanti, de care ținea să amintească, cu oarece de­­ranj pentru neîngrijirea lui, dar și cu duioșie. O afecțiune aparte avea pen­tru cunoștința noastră comună, Niculae Baticu.
Îmi povestea (mi-a și scris pe undeva) că l-a cunoscut în strunga Găl­be­nelelor, în timpuri de privațiuni pentru nea Nae, cînd acesta se stră­duia să deschidă o conservă cu ajutorul unui... piton. Vlad i-a oferit din ali­men­tele procopsite ce avea la el.


Vom avea la chestiune o traiectorie total opusă, eu (anticipez!) intrînd în conflict cu nea Baticu după 1990, în vreme ce Vlad a tratat cu înțelegere oc­togenarul aflat în ceea ce socotea el a-i fi ultimii ani ai vieții. În paralel, nu s-a revoltat de cum vedeam eu atunci lucrurile[9].

Deși stirpă de filosof (o idee mai sus de precaritatea lui Diogene), a ținut prin 1988 să-și ia mașină, un Oltcit. Era primul meu amic posedînd așa ceva – nu chiar la îndemîna oricui în epocă.

Era destul de acruț, în modul cum privea pe mulți din jur, și în general privea oamenii cu destulă aroganță, fie și nu una de mahala. Despre optica lui asupra lui Dan Vasilescu am vorbit. În mare parte, împărtășea părerile despre diverși montaniarzi ale lui nea Baticu – nu și ideile legionare). Ve­he­mența lui, e de spus, era una așezată, ce nu ridica tonul.

Prin 1992 s-a angajat la o firmă americană, avînd tangență cu domeniul Sănătății (ori al adopțiilor?) și cîștiga grozav, față de noi ceilalți. Este pe­rioa­da în care i-a cumpărat Danei un computer performant pentru acele timpuri, și anume un 486. Am vizitat o dată casa acesteia din strada Puțul cu Plopi[10]. După un timp, angajatorii americani s-au retras, Vlad fiind nevoit să revină la spital. Nu știu exact cînd s-a căsătorit cu Dana, cert este că la un mo­ment dat au emigrat în Stalele Unite, stabilindu-se la Indianapolis. În răs­timp, partea cu greu­tate materială a cuplului pare să fi devenit Dana. Au avut un fiu, o idee mai mic decît mezinul meu Radu (venit pe lume pe cînd aveam 43 ani).

În martie 1995, i-a luat partea lui nea Baticu în adunarea generală a C.A.R. (căruia Vlad îi era atunci secretar general), considerînd că fronda mea față de părintele postdecembrist al Clubului trebuie sancționată. Nu i-am declarat război pentru asta, însă relațiile noastre s-au răcit, fenomen favorizat și de plecarea lui din țară.

Prin 2006, la vremea unei susținute activități pe internet a subsem­na­tu­lui, a dat pe undeva de pozele ce trăsesem la reînființarea C.A.R., în ia­nua­­rie 1990. Entuziasmat (stare rară la el!), și-a făcut mea culpa, mai exact că pe vremuri îl deranja cînd mă apucam eu să pozez una ori alta, dar că imaginile luate la acea reînființare, descoperite acum, i-au produs mare plăcere. Ne-am întins la vorbă, în cîteva mesaje, dar apoi s-a ridicat pe ne­simțite oarece agresivitate, în ambii[11], și relația s-a oprit. L-am reîn­tîl­nit ulterior, pe neaș­teptate, în parcul zis Național [fost „23 August”] din Bu­cu­rești, unde ieși­sem cu a treia nevas­tă, Tatiana. Erau acolo și niște amici comuni[12], așa că nu am putut rela­țio­na prea amplu. I se simțea, vîrsta[13].

 

Note subsol:
[1] Geormăneanu?
[2] În locuința din Drumul Taberei avea tabloul acelui tată, în uniformă militară și re­la­tiv tînăr, pe un perete. Nu mi-a spus vreodată (nici eu nu am întrebat) din ce cauză a murit, la o etate ce nu părea să fie înaintată.
[3] Nu-i exclus să fi fost în vremea foametei din 1946-47.
[4] Vlad îl mai numea uneori pe acesta Fiodor, cu i (uneori și Mihailovici).
[5] Am privit inițial tare încîntat așa dus de doi pepeni, însă ulterior am trecut scurt timp și eu prin așa situație, dîndu-i dreptate.
[6] Ion Mihalache, azi.
[7] Asta, cel puțin pe atunci.
[8] Pe Daniel parcă nu l-am simțit împătimit de Piatra Craiului, deși nu se poate spu­­ne că nu o străbătea, iar implicit admira.
[9] „Mircea, are 84 de ani, ce naiba?! Mai lasă-l și tu în pace!” „Păi să se comporte atunci înțelept, dacă tot are 84 ani!”
[10] Oarecum neașteptat, Vlad o aprecia mult pe Flori, a doua mea nevastă (aflată la an­ti­podul Marianei). Între altele, în 1994 a ținut să-mi spună, într-o tabără la Plaiul Foii unde am fost împreună (și în franceză, probabil ca să nu priceapă cei­lal­ți), că i-ar fi plăcut o asemenea parteneră, pe care eu nu aș fi apreciat-o îndeajuns.
[11] Am revăzut acea caracteristică și în convorbirile pe net de atunci cu o cunoștință feminină (de la 18-19 ani ai noștri), Geta Andrei-Bercu. Îmi permit să cred că am con­­tribuit ambele părți la acea tensiune.
[12] Tineri din C.A.R. (viitori titrați) conduși pe munte în 1993-94.
[13] A fost o perioadă a mea destul de delicată, materialicește. Așa că am spus verde în față unor amici (de pildă Mugurel Ilie) că, dacă stau întîmplător mai bine cu banii, mi-ar prinde bune un ajutor. Am procedat așa și cu Vlad, parcă și cu Liviu Enache. Nu s-a executat nimeni direct. Vlad mi-a cadorisit însă la o următoare vizită, printr-un intermediar, un fel de costum ski. Perioada financiară de care vorbeam s-a în­­­­cheiat (iar asta fără să devin vreun harnic, între timp) în 2014.

 

 

Boogie-woogie...

De bine ce ajunsesem la doi pași de finalizarea bucății de memorii 1985-85, oarece lăcomie autoricească a făcut să încep a o împăna cu diverse declarații ale înaintașilor pe care i-am cunoscut, în acea vreme.

Nu pot să nu observ că eu deja ies în peisaj descrindu-mi viața (altminteri legată de subiectul principal) din afara turelor în abrupt, însă reproduc de acum și multe din turuielile acelor înainte mergători. Dar tot nu am dat înapoi.

La o adică, ceva asemănător produce Nicolae Steinhardt în „Jurnalul fericirii” , care scrie el ce scrie, apoi își ia un fel de pauze, sub titulatura Bughi mambo rag, în care o ia razna cu diverse meditații.

Wikipedia:
„Este un termen metaforic, pentru a descrie fragmente disparate și amestecate, o bughiwughi [boogie-woogie] a existenței.
Sugerează o combinație de genuri muzicale (boogie-woogie, mambo, ragtime) care, deși par a nu se potrivi, creează un ritm unic și dinamic.”

 

Cam așa iese:

„3 decembrie [1986], marți. După-amiază, la Schiller (cu Dan, care e cuminte) Revăd pe dl Manof, pe care îl privesc, meditînd fascinat că el a urcat în legendarii anii 1933-34! Fac cunoștință cu Vasile Marinescu și cu unul Pe­trescu[1]. Conferențiarul întîrzie. Printre spectatori Aura (cu care mă voi în­toarce spre acasă), Titi Dinescu și unul Captarencu.

Diapozitive din RDG, cu Sans Souci Berlin și Weimar – frumoase locuri! Clou-ul expunerii e o poză la un camp naturist, rătăcit printre celelalte spre deliciul babelor (care constituie majoritatea celor prezenți).

Vorbite cu [Ion] Manof:
„Prima intrare în Coștila am făcut-o de unul singur. Mai exact pe Valea Albă. Aveam ceva informații de la Radu Țițeica (el sfătuindu-mă să nu merg singur), dar găsisem și la Brașov o schiță de mînă. Am avut un rucsac ușor. În buza platoului, mai apare unul... Era Beldie. Fă­cuse Mălinul.
Informații am căpătat și prin intermediul lui A(i)urică Rădulescu. Era băiatul unui cărciumar din Comarnic, la care mai trăgeam și eu, căci era gratis. Prin intermediul lui Aurică am cunoscut mai mulți tăietori de lemne de la Schiel, care, umblînd pe munte, aveau idee de unele in­trări pe văi de abrupt.

La îndemnul lui Nae Dimitriu s-a apucat Beldie de articole și hărți pen­tru Buletinul Alpin.

Beldie a lucrat și cu alții la harta abruptului Morarului. Eu l-am ajutat doar în cazul Rîpei Zăpezii. Sandu s-ar fi apucat în acea vară și de Bucșoiul, dar a survenit accidentul lui din august, din Acul Crucii.
Aveam un desenator la Direcția generală a silozurilor, o mînă extra­ordinară...

Nicu Comănescu era mic, vînos[2], destul de taciturn, cam scump la vor­bă. Se hazarda în abrupt, nu-și lua prea multe măsuri de prevedere, sigur pe forța lui.

4 decembrie, miercuri. Seara, la „Grădinița”. Nu m-aș prea fi dus, căci nu stau strălucit material, dar îi promisesem lui Manof că vin în prealabil la „Schiller”, iar totodată eram doritor să revăd gașca. Masa lui Moșu[3] e plină cu trei noi recruți, plus d. Manof. Eu prind altă masă, cu Boitor. Mai apa­re Ionescu-Mutu, apoi Dionoiu și încă unul nou ce bea Quick Cola (ori­­bil!). E pe acolo și doamna (sau domnișoara) Liliana Becea[4], iar la urmă apar dom­nul și doamna Pompiliu Pascu. Între ei, Beldie, verbal și cu ace­lași țol (ce e al lui e al lui, e consecvent). Ne grupăm lîngă el... ”

[1] Avea un cerc de turism la Casa de cultură a sectorului bucureștean 2 („Plaiuri și po­ieni române”, parcă). Spre finalul vieții (va atinge 90 ani), era personaj cunoscut – destul de infantil - la „Floa­rea de colț”. După ce a murit, rudele i-au tras un fel de monument, lîngă ca­bana Gura Diham, că ce mult iubea el muntele.
[2] O descriere asemănătoare a lăsat Vasile Steopoe, în Buletinul Alpin.
[3] Foarte probabil preluasem apelativul de la Vlad, căci nu mai apare pînă atunci în scrisele mele. În rest, deși am făcut eforturi, nu am reușit să abandonez adresa­rea cu „dumneavoastră”, către nea Nae. Ba i-am și zis la un moment dat (prin 1988?) că încerc să-i spun „dumneata”; dar că nu reușesc. A zis să mă adresez cum îmi pică bine. Ca atare, priveam cu oarecare invidie la un Eugen Rusu, care îi vorbea cu „Nea Nae...!”, iar în general la oarecare per tu.
[4] Pe Liliana Becea o întîlnisem prima dată în vara acelui an, pe Creasta Coștila-Găl­benele. În zona mai puțin înclinată dinspre capătul traseului (dinainte de pajiș­tea aflată sub brîu), ne-a atras atenția că sîntem destul de imprudenți, în materie de asigurare. Erotomanului care mă aflu, și ea i s-a părut atunci zeiță. Ne vom apropia prin 2010, la Căminul Alpin, pentru ca aceeași gură rea a mea să strice lucrurile.