Prietena Codruța Munteanu:

„Am promis să postez un vis pe care, înainte de a citi cartea Laviniei Bârlăgeanu, îl consideram banal.
Mă pregăteam de întoarcerea dintr-o călătorie. Eram într-o încăpere cu mai mulți prieteni și mă chinuiam să îmi fac bagajul. Aveam trei rucsaci.
Toate personajele din vis păreau că mă așteaptă pe mine.
Apoi ne îndreptam spre gară. Eu înaintam chinuit, simțind disconfortul bagajelor. La un moment dat mă pierd de grup și nu mai reușesc să găsesc peronul.
Gara arăta ca un bloc cu multe etaje.
Mult timp, visele de acest fel mi s-au părut banale sau „neimportante”. Nu aveau imagini spectaculoase, ci mai degrabă senzații de grabă, presiune, pierdere.
Abia mai târziu am înțeles că acest vis vorbea despre fragmentarea mea interioară. Despre părți diferite din mine care nu erau încă integrate și despre dificultatea de a mă conecta cu realitatea și cu ceilalți în momentele în care sunt disociată.
Jurnalul de vise m-a ajutat să nu mai trec peste astfel de vise.
Să le acord timp, fără grabă, fără comparație.
Uneori, sensul vine mult mai târziu.
Voi vă notați visele?”

 

„Da, notez unele dintre ele.
E jurnalul meu psihanalitic. Notez acolo toate tâmpeniile. Mă jenez îngrozitor că le ar putea citi cineva cândva.
Ies însă mai ieftin astfel, decât să dau bani la vreun psihanalist (o meserie stimabilă însă pentru care nu mă ține buzunarul, să frecventez)

Azi noapte am visat că stăteam de vorbă cu înaintașul montaniard Ion Ionescu Dunăreanu (1905-1991). Dar care era în vis o persoană ceva mai destinsă, mai amabilă decât fusese respectivul.
Având în vedere terminația numelui,am realizat că este vorba de altcineva, din realitate.
Apoi, scociorînd pe acolo, mi s a făcut părul măciucă, la ce gen de sentimente refulate voi fi având față de respectivul.”

„Dacă reproducem visele într un limbaj elevat, nu am făcut nicio treabă. Nimic nu e mai străin adâncului nostru, decât limbajul elevat...”

.

Să fie.

 La astă imagine, postată de Daniel Andrei Badescu..:

 

  

 

... prietenul Alexandru Popescu zice:

„În cartea sa ”Vraja Bucegilor” (reeditare, editura ”Sport-Turism”, 1979), Nestor Urechia redă un fragment dintr-o scrisoare trimisă de Petre Gold Haret (nepotul lui Spiru Haret) către fratele său Mihai:
<<Noi ne aflăm pe Sorica, unde suntem sub pământ foarte bine instalați. Am un bordei splendid. Acuma zic și eu că sunt un om norocos, căci mi-a fost dat să fac războiul pe Valea Prahovei, chiar sus pe creasta munților, în fața măreției Bucegilor.
Cât e noaptea de lungă, cu riscul de a primi vreun obuz în cap, stau și privesc la zidul fantastic al Coștilei, iluminat de colorații extraordinare, când se sparg de dânsul obuzele nemților care produc și ecouri nemaipomenite, prin ploaia de bolovani ce provoacă."

Subsemnatul:

 

„Ce soare frumos, de miez al verii...  Ce i drept, unii montaniarzi, de prin pușcării, nu aveau parte de el...

Mai găsești uneori prin abruptul Bucegilor, fragmente din obuzele de care scrie mai sus...

Găsisem unul în vâlcelul Cantuniari din Caraiman, sub ruptura acestuia de pe la cota 1900. L am băgat într o mică fereastră de pe acolo, zicând să stăm de vorbă și altădată. Altfel l ar fi luat apa / zăpada la vale, ducând îl într o zona inferioară a vâlcelui, mai dificilă si pe unde nu trec.

Cu imaginația mea cea maladivă meditez cum va fi fost atmosfera la bateria germană, care l a trimis către Coștila (sic, acolo fiind bateria românească, ce se ținea și ea de prostii). Cum îi va fi fost acelui obuz în zbor, până când s a făcut zob de peretele Caraimanului. Cum a fost mustruluit ochitorul teuton, de către feldwebel, că a trimis obuzul atât de departe, în loc să i dea în cap lui nenea Caranfil și ai lui (românii de pe Coștila, ale căror tranșee se văd și azi).

Iar apoi cum au trecut anii peste acea bucată de metal, stînd cuminte pe povârnișul Caraimanului...

O bucățică de așa obuz am și acasă, o țin lângă ceasul din sufragerie. Sunt pe acolo și câteva pietre mai mici, adunate de prin văile Bucegilor.

Acum îmi dau seama că nu am pupat peste iarnă niciuna, deși mă dau mare de iubitor al acelui abrupt...

Vecinii spun că am dat în mintea copiilor, cu așa mod de gândire.

Bineînțeles că au dreptate!„

 

„... Cu aceeași imaginație de ajuns la balamuc, ne putem închipui cum arătau militarii români pitiți în tranșee pe Coștila. Cum stătea uniforma pe ei. Și cum le era privirea. Ori gândul, că cine dracu a pornit războiul ăsta?! Și că să îi ia dracul pe boierii care stăteau la cald...

Se înțelege însă că e patriotic să realizezi filme precum Ecaterina Teodoroiu, nu despre cătanele care înjurau (de toți și toate, inclusiv Dumnezeu) prin tranșeele umede..”

 

Apropo de „Să fie!”, din titlu. 

Nu am tratat niciodată pornirea omului (grafoman ca mine) de a scrie, iar apoi de a strădui ca acele rînduri să rămînă (... viitoriiiiimii!).

Ce fel de nevoie sufletească împinge la aceasta.

 

O fi nevoia de considerație? 

Iar de aici, în lanț, pot fi identificate porniri interioare, numai bune de făcut părul măciucă, celor ce află de ele (asta, și pentru că abia-și țin și el în chingi, filoane de interior interzise - de el însuși ori de societate) 

 

 

Cazul Octavian Bortoș (III)

 (urmare)

Pentru următoarea bucată a acestui material, aș face o recapitulare, utilă pentru cele ce urmează...

 

E în firea omului să-și creeze un cocoon, în care să uite de ale vieții (a se citi angoasele căpătate la naștere). Poveștile în brațele cărora se lasă legănat acolo nu pot fi decît mincinoase - adevărată este doar neplăcuta realitate.

Inevitabil sînt și cărămizile în baza cărora a fost construit Mitul Cuxi Șerban, altminteri unul făcînd bine preoților locului, ajutoarelor dumnealor (este cazul lui O. Bortoș), cît și credincioșilor de acolo, cărora acea religie le-a susurat frumos, la ureche.

 

Îndeobște, mulți oamenii își clădesc - adunați într-un grup - asemenea culcușuri. Iar de acolo nu se prea bagă în poveștile similare ale altora, deși nu o dată au loc și competiții,al cărui culcuș e mai roz și mai puternic....

Prin urmare rar se găsesc oameni care să arunce cu pietre într-o construcție, totuși foarte-fragilă. De exemplul mitul / statuia de care am pomenit mai sus.

Dar apar.

Putem pune și de-o analiză a lor, dacă e cazul, ce le vine să strice bunătate de construcție, a unor inițiatori de treabă, precum Mihai Haret, Emilian Cristea sau Dinu Mititeanu (în cazul ultimului, plus doamna Șerban, mama lui Cuxi).

Cert este că acțiunea unor asemenea rătăciți pică tare prost, celor din culcuș: ziseseră și ei c-au luat pe Dumnezeu de picior, cu acel idol, și iată vine careva care-i întoarce, și încă destul de iute, cu fața la urîtul de care fugiseră.

Sînt însă prinși cu spatele la zid, în materie de argumente, căci, după cum ziceam, edificiul lor e făcut din minciuni. Iar atacatorul, dincolo de faptul că mînuiește o noțiune tare dragă în societate, și anume adevărul, e un tip prudent, dacă tot umblă de unul singur, fără grup. Iar prin urmare nu i se poate replica foarte ușor.

 

Așa că acei credincioși dau din colț în colț, situație nu chiar plăcută... Uneori aleg să contraatace, dar niciodată la obiect, contraargumentînd ziselor acelui om rău, ci cam pe acest tipic: 

„Speculații fără temei, subiective, răutăcioase și chiar jignitoare”

Nu ai să vezi vreodată liderii ori fanii unui așa grup că iau frumos o afirmație a acelui răutăcios, și răspund punctual. Nu! Procedează ca în extrasul de mai sus. Asta pentru că edificiul li-i unul teribil de fragilă, însă cu toate acestea nu vor să abandoneze starea de bine - la umbra zeului ori, în cazul șefilor, poziția de om superior.

 

În rest, deși cochetează din greu cu incorectitudinile (măcar discursive), aceiași vîntură din greu vorbe mari, la opusul atitudinii lor curente.

Iată-l pe dl Bortoș:

„Îți este teamă când spui adevărul? Ai putea deveni o țintă?” (FB, 11 nov. 2024)
(aici, Bortoș și detaliază: „Adevărul este ceea ce corespunde realității.” 

 

 

 „[citat din „Edgar Morin, filozof și sociolog francez”] «Problema nu este că nu ai fost educat. Problema este că ai fost educat doar cât să crezi ceea ce ai fost învățat, dar nu suficient pentru a pune la îndoială tot ce ți s-a spus.» (idem, 9 nov. 2024)

 „Charlie Chaplin: „Chiar dacă trăiești într-o lume nedreaptă, rămâi drept.” (14 decembrie 1925).

În fila (CuZîmbetulPeBuze) de unde este extras pasajul, in extenso:
„Știi să trăiești atunci când, chiar dacă trăiești într-o lume complicată, rămâi simplu.
Chiar dacă trăiești într-o lume nedreaptă, rămâi drept.
Chiar dacă trăiești într-o lume plină de oameni necinstiți, rămâi cinstit.
Dar, mai presus de toate, știi să trăiești atunci când, într-o lume lipsită de iubire, reușești totuși să iubești.”

„Vincent van Gogh: «Ce ar fi viața dacă nu am avea curajul să încercăm ceva?» (7 iunie 2025)” 

„Câteva rânduri edificatoare dintr-o scrisoare a lui Vincent Van Gogh, adresată fratelui său, Theo, în 1882: «Ce sunt eu în ochii majorității? O nonentitate sau o ciudățenie sau o persoană dezagreabilă – cineva care nu are și nu va avea nicio funcție în societate, pe scurt puțin mai jos decât cea mai josnică poziție.
Foarte bine – presupunând că totul este într-adevăr așa, atunci prin munca mea aș vrea să arăt ce există în inima unei astfel de ciudățenii, unui astfel de nimeni.
Chiar dacă sunt adesea într-o încurcătură, în mine există încă o armonie calmă, pură și muzică. În cea mai săracă căsuță, în cel mai murdar colț, văd tablouri sau desene. Și mintea mea se întoarce în această direcție ca și cum ar avea un impuls irezistibil.» 

 Uneori, O.B. se citează din sine însuși, mai exact din „«Clujul în 12 dimensiuni», ediția a II-a, pag. 51. Cluj-Napoca: Editura Proart 21, 2015. (ISBN: 978-606-92334-6-7) 27 0ct. 2024”:

„Ce poate fi mai plăcut spiritului universal decât a explora, a decanta și a savura la nesfârșit chintesența creației umane, în multitudinea limbajelor sale culturale? Spre liniștea și pacea fiecăruia, printre roadele acestei desfătări am putea culege întâi de toate comunicarea, apoi diversitatea, toleranța, pluralismul și respectul față de valori, totdeauna complementare.”

 „Caracterul nu poate fi schimbat prin educație, ci doar camuflat. Bunătatea, bunăvoința, toleranța, înțelegerea și buna-cuviință aparțin caracterului, nu educației.” 

De reținut, în contextul genului anterior de maxime, sînt și titlurile de tablouri personale:

„Octavian Bortoș – „Nu tot ce-i roz se mănâncă”, tehnică mixtă, UE, 2024...”, cu adăugirea: „A nu te lăsa înșelat de aparențe. 26 nov 2025”

Sau:
„Octavian Bortoş – «Politica struțului” sau a te face că nu vezi realitatea. Tehnică mixtă» (12 aug 2025)”

Îndrăznesc să identific mai sus aserțiuni care dau bine mediului în care trăiește autorul, respectiv atitudini, gesturi pe care acesta și le-ar dori, în conduită.

 

Pot bănui de asemenea așa-numite proiecții, ale propriilor stări (însă refulate): 

„Octavian Bortoș – «Psihopatia; boala secolului XXI», tehnică mixtă, UE, 2023, 7 dec 2025”

„«Suferința umană, la paroxism»”, din ciclul «Lumea în război», fotografie, 23.07.2025” 

 

„«Joc periculos»”. Tehnică mixtă, 24 iunie 2025.
Din ciclul «Lumea pe marginea prăpastiei!»” 

 

Sînt formule care dau totodată bine unei anumite felii de public, angoasată de ale zilei (și de care pot paria că nu le-a nutrit, pe cînd avea 20 ani...).

 

Idem:

„«Prin cenușa secolului XXI». Fotografie, 14 august 2025.”
 

Cu ultima ocazie, autorul oferă și o mostră a nivelului său (elevat) de exprimare:

 

«... Incomprehensibilul se refugiază în abstractul relativ, iar concretul se revelează evaziv în oglinda cunoașterii, ca mărturie a sensibilității și creativității umane.» Octavian Bortoş – «Refugiul din nori»”

 

Pe aceeași plajă:

„Incomprehensibilul în abstractul relativ” 

 

 

Nu cunosc exact rațiunea existenței filei Facebook menționate aici, dar este una accentuat egocentrică, sufletește propriu-zis, cît și comercial.  Ea cuprinde cu precădere tablouri personale, din colecții proprii ori străine, pe o plajă de creație începînd cu 1988.

La chestiune, apreciez ca redactate post-factum asemenea explicații, mai exact pe așteptările publicului de peste decenii:

 

„35 de ani de la căderea comunismului
[...] „Nebunul”, ulei pe pânză, 1988, colecția autorului.
„Nebunul” își are rădăcinile în hidoșenia sufletească și cinismul dictatorului Nicolae Ceaușescu, în disprețul acestuia față de poporul din care s-a născut.
În 1988, lucrarea-manifest a venit ca o răbufnire în fața lipsei de libertate, terorii securiste, penuriei de alimente, propagandei comuniste, limbajului de lemn și vidului de informație, dar și în fața altor încălcări ale drepturilor omului. Pentru mine, „Nebunul” a înmănuncheat tocmai trăsăturile fundamentale ale lui Ceaușescu.

 

Caracterul de glumă al acestui tip de explicații se relevă și mai jos:

 

„După «Femeia care plânge», pe 27 februarie 1989 așezam pe pânză acest soldat răpus în luptă; o luptă imaginară care prindea contur în mintea mea, ca o presimțire a sângeroasei Revoluții Anticomuniste de la sfârșitul aceluiași an. Tensiunea momentului și incertitudinea zilei de mâine au răbufnit atunci în această lucrare, pe care n-am mai avut puterea de-a o și boteza.” 

 

Nu departe întru spirit, un tablou creat în 1990 („Călugărul”), iar ulterior reprodus în volumul „Biserici și mănăstiri din Arhiepiscopia Ortodoxă Română de Alba Iulia” (2009), primește peste 16 ani o iritată legenda:

 

„În trufașa atmosferă imperială vieneză, modestia unui călugăr creștin-ortodox [unul din imaginația pictorului...] este desigur șocantă. Relația între cele două entități diametral opuse se regăsește însă cu prisosință la nivelul istoriei, atunci când generalul Adolf Bukow – slujitor al împărătesei Maria Tereza – își desfășura ampla campanie de exterminare a ortodoxiei din Transilvania, „încheiată cu distrugerea a sute de biserici și mănăstiri, a numeroase opere de artă, documente istorice și obiecte de cult din toată Transilvania” – așa cum arătam în cartea mea „Biserici și mănăstiri din Arhiepiscopia Ortodoxă Română de Alba Iulia”, Editura Proart 21, Cluj-Napoca, 2009.
Din perspectivă contemporană, analizându-i toate faptele incriminate, campania lui Bukow poate fi considerată drept crimă împotriva umanității și o amplă acțiune teroristă austriacă împotriva românilor ortodocși din Transilvania celei de a doua jumătăți a secolului al XVIII-lea.
„Călugărul” s-a născut la Viena, în primăvara anului 1990, ca reacție la faptele abominabile menționate. 

 

Dacă notațiile de mai sus trezesc dubiul, altele provoacă zîmbetul...:

 

„Octavian Bortoș – «Ceapă și usturoi» (ulei pe pânză, 1 ianuarie 1992) este lucrarea prin care am ținut să marchez intrarea în anul nașterii fiicei mele, Stanca-Barbara, anul dobândirii calității de tată. Tabloul face parte din colecția familiei Bortoș și împodobește, încă de atunci, o încăpere a locuinței noastre.”

 

 

Fila cuprinde și mențiuni aniversare ale volumelor scoase cîndva:

 

„10 ani de la publicarea primei ediții a volumului «Hajongard – Orașul morților». Cluj-Napoca, Editura Proart 21, 2015.”  

 

(...și despre care se menționează, în altă postare, că a luat „Premiul „Monumenta”, oferit fiind în acest sens un link lămuritor. În același sens, despre „Sat românesc” (ulei pe placaj, 1988)” se detaliază că „este prima mea lucrare din ciclul cu același nume. Tabloul a fost expus pentru prima dată la Petroșani, în 1989, în cadrul unei expoziții de grup, unde a fost răsplătit de către juriu cu premiul 2 pentru pictură”. 

   

 Sau, în 2025:

„Octavian Bortoș și Stanca Barbara Bortoș – „Biserici și mănăstiri din Arhiepiscopia Ortodoxă Română de Alba Iulia”, apărută cu 16 ani în urmă. 

 

Etc. 

  

Pot fi remarcate și postări care se vor de sensibilitate aparte, dar de care nu pot ști cît de sincere sînt (defulînd nevoi personale), și cît doresc să impresioneze o anumită plajă de vizitatori ai paginii: 

 

 

 

 

Nu pot să nu remarc, mai sus, că e o poză realizată de altcineva, un asemenea cadru nefiind remarcat de O. Bortoș, în drumurile lui cu aparat foto de gît, iar totodată în compania sensibilității personale. Oricum ar fi, O.B. are un cîine, pe care îl prezintă în mai multe ipostaze temporale, între care aceasta: 

 

În loc de încheiere.

Mesaj al subsemnatului, pe fila ClimbRomania, 9 februarie 2026:

 

„Ceva nou, domnule Bortoș, cu semnalarea - pe fila Wikipedia ce păstorești - a materialului subsemnatului despre Mitul Cuxi Șerban?

Iar implicit, să lași onor publicul să decidă , dacă într-adevăr acolo sînt „speculații fără temei, subiective, răutăcioase și chiar jignitoare” ?

Știi ce e amuzant? Acum patruzeci de ani, la fel era tratat N. Baticu, ca om și volume semnate (vezi „România Pitorească”, nr. 6/1985). Iar astăzi, același curent conservator le citează cu evlavie!
 

Ce chestie... Voi sînteți niște dinozauri. Mai exact stați să apărați astăzi o tărășenie clădită în vremuri tare depărtate, cînd zburdați prin „natura” ce vă era favorabilă, mai exact îi erați stăpîni...
 

Și aș mai îndrăzni o comparație... Comuniștii, cînd ajungeau la putere, interziceau opiniile celor ce nu gîndeau ca ei, dar în lumea liberă profitau de libertatea cuvîntului. 

Cam așa și voi. Dinu Mititeanu de pildă mă poate face cum vrea el, pe blogu-i, dar nu pot răspunde acolo. Căci nu are rubrică de comentarii... Iar dumneata nu dai acces, pe acea filă Wikipedia, linkului pe care îl solicit aici.

În paralel, excelezi (pe fila-ți Fb) în citate despre adevăr, caracter, toleranță... Iar cu practica stînd cum stă orice vînturător de asemenea lucruri.
La o adică, ești și la acest capitol Tel valet..., al lui Tel maître Dinu...”