Părere

Îmi expusesem în ultima postare, ideile, simțire de la o recentă lansare de carte...

Mărturisesc a nu fi reprodus acolo mai multe, din șuvoiul interior care mi se născuse, în situația respectivă... Unele rămăseseră totuși de nezis, în vreme ce altele nu s-au lăsat toarse, din bulucul de lînă, pe fuior... Asta e.
Cert este că, și aici,  o idee atrage pe alta...

Precizez din start aici că am un caracter îngrozitor, însă fără el nu aș putea lansa priviri - zic eu - ceva mai apropiate de viață, decît următoarele:

„Această carte e povestea călătoriei noastre în căutarea propriei identităţi, a rațiunii vieții, a bazei noastre emoționale, ancorată în ce oferă mai bun umanitatea care ne leagă. Povestea eliberării noastre de tirania unei înregimentări politice. Este călătoria noastră de la un sistem social la altul. Este navigația noastră printre minunile Pământului nostru şi prezenţa sa singulară în Univers. Este călătoria noastră de-a lungul evenimentelor istorice şi a revoltelor sociale care ne-au modelat inevitabil viaţa şi caracterele. Este călătoria a două picături miraculoase binecuvântate cu viață, dăruind viață, bucurându-se de viață, cu străduința spre bine şi împăcați cu gândul încheierii acestei călătorii fascinante. Oricât de mult a fost şi este viaţa noastră împletită, fiecare dintre noi este prin el însuşi o lume proprie. Cu întrebări şi răspunsuri, îndoieli şi asigurări, vise neîmplinite şi speranţe năruite, bucurie şi tristețe, dar totul cu o dorinţă nesfârşită de a iubi...”

Spre deosebire de rîndurile mele, cele de mai sus conțin nesfîrșit artificial, fals. Asta, a autorul se află un om educat (cît toroipan a presupus asta, e de discutat, respectiv de bănuim cum s-a pliat acela, în prima tinerețe și în faze succesive, în fața educației... Cea din mediul său, și adaptată totodată firii lui.

Acel fals, admit cel dintîi, este un purice viu. Cu stilul meu, cel... viu (pasămite) nu poți trăi între oameni. Iar mulți nu își permite statutul meu de paria, solitar etc., ce dă cu tifla îndemnurilor de a fi într-un fel ori altul.

În același timp, rîndurile citate se adresează unor oameni educați în același fel, mai exact să aplaude așa discurs. Deși cu toții se învîrt într-un fals, fie el și singurul acceptabil, pentru funcționarea mașinii sociale. Iar totodată, urmare a acelei înstrăinări interioare, nu-mi par să aibă parte de prea multă dragoste la viața lor (altfel nu ar ședea încîntați, la tirada în cauză).

Dincolo de asta.

Tocmai pentru că e vorba de un fals, care nu poate hrăni prea tare în adînc, speech-ul respectiv inventează lucruri plăcute. De pildă, „două picături miraculoase binecuvântate cu viață, dăruind viață, bucurându-se de viață, cu străduința spre bine şi împăcați cu gândul încheierii acestei călătorii fascinante”...

Aici este un pic de laudă a sine, însă face bine publicului, căci acesta se poate proiecta în starea respectivă, iar totodată se poate transpune în poziția copilului legănat de altă dată...

Starea plăcută se induce, pentru a detalia, prin defilarea vorbelor frumoase: miraculos, binecuvîntat, a dărui, viață, străduința, împăcați cu gîndul, fascinant.

**

Textul are însă o problemă (prin urmare, nu se va grăbi să iasă din bula unde circulă)... Nu îi place să-i fie solicitate detalii, despre acele afirmații... 
Atenție, nu e vorba de a le contrazice! Ci doar de a cere detalii despre acele minunății, să zicem din partea unui copil pe care nu-l prea duce capul. Deja din acel stadiu se rupe firul. Căci la mijloc se aflau nu doar vorbe umflate cu pompa, ci și creație a inconștientului. Care nu suportă să-i zgîlții (nici măcar în benignul mod amintit mai sus) starea de roz pe care și-o confecționează.

Altminteri face și el, săracul, ce poate pentru a trăi într-o lume nasoală...

De pildă, să întrebi: „Cum este, vă rog, cu întrebări şi răspunsuri, îndoieli şi asigurări, vise neîmplinite şi speranţe năruite, bucurie şi tristețe... Eu sînt mai mic, înțeleg mai greu , iar prin urmare mi-ar prinde bine asemenea detalieri...”.

De ce pot paria că răspunsul ar fi un privit de sus, cît și reproșul (îndeobște mut-superior) că oratorul e deranjat cu așa fleacuri.

**

Aș mai da ochi și la alte detalii. Dl. conferențiar de acolo vorbește de iubire... Ceva nu e în regulă cu pomenirea ei, mai exact cu măsura în care o face. De ce am sentimentul că, de fapt, îi lipsește (la o adică, ce om primește dragoste, pe cît își dorește?). Iar totodată, că lauda relației respectivului ține de un mic pus sub papuc, din partea doamnei?
Totodată, pentru că scrie la foc automat volume în ultima vreme, foarte posibil nu are o comunicare grozavă (cea naturală) cu doamna.

Se înțelege că asta mi se întîmplă și mie, adică lipsa de comunicare adîncă, cu partenera - căci prea miros iute situația, la alții...

 

**

Autorul citat este Iosif Gheție (n. 1944 parcă).

Legat de dumnealui, am avut inițial o atitudine de oarece extaz, în sensul că dumnealui a semnat una din primele descrieri alpine la care am avut acces (Valea Morarului, 1974 parcă). Am perpetuat acel sentiment multe decenii, pînă l-am cunoscut pe autor, la o lansare de carte a sa, iar apoi prin cele citite în acel volum.

Nu era chiar genul meu... Pe urma, luatu-m-a un val de uitat strîmb. Aș putea să pun lupa, pe sentimentul respectiv. Simt acolo inclusiv iritarea infantilă că vreun matur nu mă bagă în seamă. Dar că dă atenție, în paralel, altora...

D. Ogrinji spune, în prezentarea volumului „Povestea unei perechi”, că I.G. se află „de o sinceritate dezarmantă”. Îi așteptat caracterizarea pentru ideile-mi de aici, deși simt că va spune despre privirea-mi cea malefică, bolnavă și tot așa.

Sentimentul mi s-a menținut și la prima lectură a materialului indicat, atîta doar că apoi rîul cel independent, din interioru-mi, a ajuns cu privirea pe chipul autorului. A cărui senectute avansată este evidentă. Iar de acolo, el (interiorul, adică) a tras scurt paralelă, cu propria-mi nemulțumire, de ceea ce  văd în oglindă, alături de nostalgia pentru răposatul meu tată... Care, inevitabil, afișa trepte trupești descendente, la bătrînețe...

**

Dînd la final încă un ochi asupra textului citat, m-am oprit la această bucată:

„...Povestea călătoriei noastre în căutarea propriei identităţi, a rațiunii vieții, a bazei noastre emoționale, ancorată în ce oferă mai bun umanitatea care ne leagă.”

Din start remarc ideea de poveste. Nu spune relatarea, căci ultima ar presupune obiectivitate. Amănuntul îmi semnalizează că noțiunile de pe acolo, fie și foarte umflate, nu ies în afara poveștii. A falsului.

Iar totodată a deranjului, dacă ai cere detalii. De pildă, dacă și-a găsit (propria) identitate. Sau rațiunea vieții. 

Observ acolo și pastila înaltă, despre umanitate (cea a autorului și a doamnei lui), asociată cu a oferi mai bun.

În fața unor asemenea observații (ale mele), omul normal se înfurie. Iar implicit nu îmi va spune, destins: „Domnule, legat de afirmația dumitale, îndrăznesc să am altă părere... Acordă-mi un minut, să-ți spun cum văd eu lucrurile...”

Totodată, privind imaginea dlui Gheție înconjurat de volume scoase la editura lui Mihai Ogrinji, parcă simt nițel lucrurile, din arie... Serviciul (deloc de colea) pe care îl aduce ultimul autorilor publicați este nu doar de a-i tipări, mai ieftin decît o editură clasică, dar și de a-i îndemna să o facă.

...Dacă mi-ar plăcea, să fiu publicat acolo? Mmmmm... Admit tentația, iar in extenso aceea de a intra într-un grup uman. Atîta doar că firea-mi ar strica urgent lucrurile (nu aș avea nici aici vreun Dumnezeu, de menajat), în ipotetica situație. Asta și pentru că a-mi schimba firea de pînă acum mi-ar fi probabil tare neplăcut / îngrozitor de frustrant, ca debranșat de la energiile ce m-au mișcat și mă mișcă în viață...

Tranșeu de acum o sută de ani,
nu departe de strada Paltinului (Bușteni)

 

Cu ochi în jur, la o lansare de carte

...La urcarea în trenul de Bușteni (unde a avut loc lansarea cărții)...

(nu e chiar acel tren, IR 1530 parcă...)

... am dat de confratele (cu palmares alpin mai valoros decît al meu), Mircea Săndulescu. 

Deși ne-am luat în bețe de vreo trei ori (sau mai mult) în trecut, el se poartă întotdeauna ca și cum ne-am fi despărțit prieteni. Asta, și pentru că i s-a întîmplat să mai aibă nevoie de mine, în materie de istorie montană...

Ce nu înțeleg eu la tipii serioși din aria spirituală a revistei „România Pitorească”, este cum izbutesc să agreeze, ori măcar să nu-i deranjeze optica (hipernaționalistă între altele) a directorului ei, Mihai Ogrinji. Mie unuia mi s-ar face rău, să defilez alături de un asemenea personaj! Să fie enteresul și iar enteresul, de a-și vedea publicate cărți, fără durerea de cap a investiției în tipar și toate celelalte? Ori vreun dezinteres, pentru gesturile celui de alături, esențial fiind că trăim într un grup?

Mă salută, îi răspund, iar apoi se întîmplă să urcăm în același vagon, fie și în zone diferite ale acestuia.

Pe drum, revin pe o filă a carpati.org (firește că elogioasă!) despre Emilian Cristea, de data asta privind și comentariile de acolo. Și unde cîțiva mi-au luat la refec opiniile exprimate anterior. Mi-am zis că sănătos este să le răspund cînd voi ajunge acasă, dar curînd inflamarea din mine m-a împins s-o fac hic et hunc.

E de spus că (voi observa după o vreme) salva acelora e de la anul Domnului 2012, dar pas de domolește drăcușorul iritat din mine! Așa că m-am întins la vorbă spre aceia (manipulatori din greu, ca tot omul normal), și mai puțin temător ca altădată fiind eu, că o să mă avertizeze/suspande mai-marii acelui site, ca incălcător al  conduitei locului. Simt însă, precum în cazul Facebook, că așa responsabili au lăsat-o mai moale, pe de o parte pentru că au mai îmbătrînit, iar pe de altă parte pentru a nu le fugi clienții la concurență...

La Bușteni, pe cînd mă îndrept spre ieșirea din vagon, observ că Mircea S. e însoțit de Mihai Ogrinji și de d. Puiu Dimache. Pe peron, ultimul rămîne secunde bune cu ochii la mine, aflat inițial la vreo zece metri de grupul lor (foarte probabil surprins de vederea în carne și oase, a ciocanului care încurcă grozav carul cu oale al amicului său Ogrinji). Se înțelege că nu refuz așa sport, al privirilor... 

Pleacă apoi ei în direcție opusă (celei de unde veneam), eu ajungînd-i curînd din urmă. Adresez o formulă de salut lui D., ba îi întind și mîna. Omul e stingherit, dacă nu chiar crispat, dar întinde și el mîna. Mă săgeată din atitudinea lui, cel puțin pe moment, sentimentul că am depășit măsura, prin per-tu-ul meu..

Fiind și Mihai Ogrinji acolo, mă adresez și lui, cu o infantilă (sigură pe ea) de-a casei: „Am onoarea, domnule Ogrinji...” (de data asta nu mai întind mîna),adăugînd: „E o plăcere să combat cu oameni, ca dumneavoastră!”.

Recunosc a mă fi simțit nașpa, după momentul cu d. Dimache. Cum că nu am procedat corect (plus alte șuturi, venite dinspre Superego). Sentimentul a persistat (ori s-a întărit) în sala unde a avut loc lansarea amintitei cărți, inclusiv datorită amiciției acestuia cu corifeii locului (Nicolaescu, Coliban, Mititeanu). Ulterior, sentimentul mi s-a domolit. Asta și pentru că atît D., cît și Coliban, afișau un oarece sentiment de le-pute-tot. Apoi, mi-am reamintit chestia cu privitul insistent din gară. Și din care am început să traduc, una-alta...

În spațiul de la căminul cultural „Aurel Stroe”, care ne-a găzduit...

Acolo există ceva informații despre respectivul A.S. M-am așteptat să fie vreo personalitate locală, cînd colo era un străin care-și făcea (fie și din copilărie) vacanțele în Bușteni. Situația m-a făcut să bănui că acela sau familia lui a lăsat ceva material primăriei locale, care în schimb i-a nemurit numele, pe stabilimentul cultural din urbe.

... mai exact în lungul hol de la intrare, se află și Dinu Mititeanu. Constat (o dată în plus) că stînd atîta timp în clinci cu el, mi-a devenit familiar, iar de aici la o domolire a adversității, nu e mult. Mi s-o trage și de la nevoia de amici, de grup, ce șade dincolo de fronda mea... Ce e drept, am idee că nu-mi trebuie mult, pentru a mă (re)înfuria, pe oameni ca d. Dinu. E de ajuns să îmi reamintesc zise, ori gesturi de-ale lor...

Mă uitam aseară, de pildă, la modul cum se tămîiază singur, pe pagina-i Fb... O să mi se zică aici că nu mă oprește nimeni să procedez la fel, să scriu pe undeva că ce deștept sînt eu... Corect! Cum educațiunea nu-mi permite așa ceva însă (nici vreo degradare fizică...), nu-mi rămîne decît să mă ofusc, de faptul că unii pot face asta, iar eu ba.

La o adică, destui s-or irita că mie educația personală îmi dă voie la un gest/idee ori alta, iar dumnealor nu. 

Aici apare și Dan Vasilescu, foarte amabil cu subsemnatul. Între altele, laudă coborîrea ce am făcut de curînd pe Valea Spălăturii, după care îmi vorbește de ale lui. De pildă că nu s-a pensionat, ci lucrează în continuare la vechea lui firmă de alpinism utilitar (bănui altminteri că nu el mai stă atîrnat în coardă, acolo...). Vorba lui Nae Dimitriu de altădată, are omul confiență în mine și basta.

Ce e drept, mă simt măgulit de această atenție, alături - știu că nu e frumos să spun, fie și voalat - de povara anilor pe care i-i simt în spate. Și țin să-i mulțumesc, să-i comunic despre încîntarea (reală!) că am putut sta de vorbă.

Prin preajmă e și Dan Burlac, organizator al manifestării... 

...M-am invitat cîndva să îmi prezint "Sus la munte ...", într-un festival alpin de-al lui. Atîta doar că eu m am dat curînd deștept, ca să te ții întâlnire de gradul 3 între mine și Mititeanu ce va fi, acolo! Așa că propunerea a dispărut în ceață... Nu-i port pică pentru asta, dar nici etern neamului meu neam-prost (până la urmă, el furnizează ființei mele, combustibilul existențial majoritar).

Intrăm în sală. Lumea se așază majoritar în stînga, cum privești la scenă. Cînd aleg eu jumătatea opusă, sîntem acolo doi-trei, completați un pic numericește, ulterior.

... Răzbate nemulțumirea unora dintre cei prezenți că sîntem atît de puțini (20? 25?), asta deși, se perorează pretențios, ne aflăm în ditai capitală a alpinismului românesc. Dincolo de toate, manifestarea pentru care am venit pornește repede...

Inițial e vorba de proiectarea cîtorva materiale video descoperite de Dan Burlac, în arhiva TVR: interviuri cu Carol Lehmann, Ion Coman și Emilian Cristea. În sine sînt interesante, patinate însă de un aer oarece de demult (poate nu s-ar cădea să spun eu asta, amator de interbelic...). Neadaptatul care mă aflu remarcă în clipuri și pastilele de captat bunăvoința (a intervievatului, dar și a telespectatorilor), cît și formule să se afle în treabă ale realizatorului, inevitabil cu gîndul la viitorul material ce are a încropi, pentru redacție.

Se aprinde lumina și unii spectatori punctează ideea îmbătrînirii care le-a rărit  - via decese - rîndurile. Și al cărei efect, între viii de aici, se vede cam la toți, inclusiv o delăsare cu privire la vestimentație. La acest capitol, dintre cei mari, mai bine îmi pare să stea d. Dimache, secondat de Coliban. 

Se înțelege aici că-mi pun urgent problema, cum mă voi prezenta eu la vîrsta lor (asta dacă o apuc). Iar de aici simt deja disconfort, reamintindu-mi o constatare recentă, că arăt mai rău decît acum trei ori patru ani. Asta la mutră, dar și la performanțele pe munte...

Apropo de atitudini, îl văd prima dată pe Emil Coliban (cu excepția unei prezentări publice din 1979). Observ la el ceva morgă, comun fiindu-i cu Dimache o mică iritare, poate numai pe mediu. Încerc să simt de unde li se trage. Cred că de la umanul Eu merit mai mult.

N-am avut de-a face cu E. Coliban, dar l-am urmărit întrucîtva. Inițial am sesizat diferența de temperament dintre el și consoarta Taina. L-am privit (cu ochii minții) și relația cu copiii, după decesul nevestei. Iar apoi am observat că a evitat să-și scrie memoriile (să fie indispoziție, la ideea de a retrăi, chiar indirect, trecutul?).

În sală, a strîmbat din nas la invitația de a spune cîteva vorbe, la invitația lui Viorel, în fața unei săli atît de puțin populate (el a zis-o). Destul de mofturos ca atitudine mi a apărut și un tip (cu nevastă) care stătea în spatele lui Coliban, nu departe de vârsta acestuia.

Se înțelege că nu am scăpat din vedere și faptul că senzorii mei se înșală, deși instinctul meu (cel neluat la șuturi de educație) e posibil să nu se înșele... 

Întrucîtva, mi-am revăzut aici și dorința de a fi acceptat în vreun grup, fie ea și în formă de filon-țipar, intersectîndu-se cu altele de prin sufletul personal.

La chestiune, mi-am lăsat sufletul să se lase în simpatii ori chiar duioșie față de un Mihai Ogrinji, în paralel cu o sănătoasă scindare, dincolo fiindu-mi tendințe contrare - cu toatele alcătuind un salvator echilibru, pe așa mare de stimuli...

D. Nicolaescu a vorbit frumos, cu precizarea că atît el cît și alți vorbitori s-au lansat și în tirade la adresa comunismului, a oamenilor lui...

E o atitudine ce am remarcat cu precădere în clasa socială detronată după 1944, pînă atunci membrii ei făcîndu-și planuri, de menținere sau chiar ascensiune, pe paliere superioare, ale societății românești. 

...Totodată, unii dintre cei prezenți  (Mititeanu, Vasilescu) au reproșat alpiniștilor că se ceartă vîrtos, pe cînd în tinerețea lor ar fi domnit) o camaraderie ca la carte, inclusiv între adversarii competiționali. Ce e drept, oameni care să privească lucrurile nuanțat, nu sînt fi pe toate drumurile...

Autorul cărții a invitat cîțiva colegi de ascensiuni să vorbească și ei, la subiect. Aceștia au fost Dimache, Coliban, Vasilescu și Dinu Mititeanu. 

Mi-a plăcut curgerea vorbelor și implicit a minții, în cazul celui dintîi, la antipod aflîndu-se clujeanul.

Legat de prezentare, am simțit (poate și pentru a compensa în viitor, prin acces YouTube, prezența redusă din sală, de acum) să filmez cît mai mult. Sînt oameni interesanți, de expus viitorimii. Ce e drept, cînd mi-am zis asta, am luat în calcul, cu durere, nu țin să se înghesuie la la așa vizionări, sau barim departe de cîți și-ar dori sufletul meu ... 

Cert este că am fost mulțumit de filmul rezultat, mai ales de momentele în care am filmat de aproape (via zoom, fie el și digital).

 

Ce inavuabilă a scăpat, dintre cele observate cu amintitul prilej?

Aaa, n-am zis nimic de Dinu Mititeanu!

Cît și de prima grijă a lui Emil Coliban, ieșit la final în afara clădirii, aceea de a-și aprindă o țigară. Nu dau cu piatra, căci nu știu cum mă voi prezenta eu, peste 14 ani...

Nu mai știu cum vorbea Mititeanu acum 20 ani, când l-am audiat la cercul turistic „Floarea de colț”. Dar acum o face la volum mare, iar totodată îmi dă sentimentul unui mecanism afectat de nisip: scârțâie, huruie. Totodată, și sper că nu vorbesc de funie în casa spânzuratului, îmi pare egocentrist. Iar ochii îi sunt destul de imobili, nu departe de ai insului posedat, semn că nu mă înșel cu ideea degradării - previzibilă altminteri, având în vedere cei 87 de ani ai lui.

Cei ieșiți la pupitru îl priveau cu oarece deferență, fără să-mi pot da seama dacă dacă era acolo era complezență sau vreo fascinație pentru vitalitatea fără zăgazuri, a lui nea Dinu. Cert este că nu am citit în ochii vreunuia ideea "Săracul de el...".

A mai prestat Dan Burlac, cu o simplă introducere, cât și Mihai Ogrinji. Ultimul nu s-a mai desfășurat ca la manifestările patronate de dânsul, dar nici nu părea stânjenit de asta. A secondat bine, pe oratorul principal ori grupul cu preocupări înalt-alpine, care se forma în jurul acestuia.

(plimbare pînă la venirea trenului de întoarcere)

PS
Bîrfe.
Cînd trec pe lîngă D. Mititeanu, la intrare, acesta vorbește elogios de cartea lui Sorin Tulea („Amintiri din războaie neterminate”, alta nu știu să fi scos).
Nu mi-am dat seama însă dacă aveaeîn vedere activitatea aceluia ca pilot, ori aprecierile lui politice...

UPDATE

În sală, la redarea materialului TVR cu E. Cristea, remarci: „Uite-l pe Paul [Fozocoș]!”.

Totodată, am observat la Cristea pronunția „Ieremia”, în cazul celui cu care se legase în coardă de mii de ori (el o zicea!), cum formula și intervievatorul (parcă Aristide Buhoiu). Eu știam de Irimia (și contemporanii pe care i-am cunoscut, a la Pompi Pascu, ce să mai spun de Baticu, ziceau așa)...

Privind pe cei din sală, cu palmares dar bătrîni, m-a săgetat dureros ideea că junii lumii montane - mai exact cei neinformați asupra  performanțelor lor - nu vor fi interesați de Coliban și compania. Asta dacă nu vor sta crispați, la vederea stadiului lor senect.

De aici, m-am crispat eu însumi la fizionomia marcată de ani, și chiar mai rău la cum voi arăta în viitor (cel cu viață în mine).

Totodată, gîndul mi-a mers (la fel de neentuziast) la faptul că eforturile mele în domeniu (de care inconștientu-mi e convins că vor ieși chestii etern admirate de muntiști) sînt și vor fi în vînt...

Ce e drept, după așa gînduri, răsare soarele, al ideii Oare cum o fi să pui totuși de gesturi, idei știind că ele sînt și vor fi în vînt?

ți

 

Diurne...

Nicu Covaci, de la grupul „Phoenix”, sărea iute la tărăboi, la școala pe care o frecventa.
Întrucît din asta se alegea cu nota la purtare scăzută, a schimbat tactica (vezi cartea („Phoenix însă eu”). Mai exact își aștepta inamicul dincolo de poarta școlii...

Asemănător pornesc a proceda și eu...

La Bușteni, ieri (lansarea cărții „Între două lumi”), m-am purtat natural, iar pe urmă m-au luat cuvenitele remușcări. Mai exact față de un domn mai așezat de pe acolo (octogenar căruia i-am lăudat gestionarea neuronilor).
Că ce om de treabă e dînsul, și ce derbedeu mă aflu eu...

De bine ce fac asta, nimeresc pe fila lui și văd că dă link spre o vorbă pe care bănui că i se află foarte deșteaptă:

„Esența umanității cuprinsă în cuvintele Marelui Dirijor:

”Micșorați, dacă puteți, suferința din lume!” 

 

La o adică, esența umanității este să emiți asemenea măreții, dar fără să te uiți (cît de cît) atent la ele... Și să te întrebi apoi, dacă în urma înîlțătorului tău îndemn („Micșorați [...] suferința în lume!”), necazul cu pricina s-a redus măcar atîtica.

Cît de frumos pune S. Celibiadache la treabă pe alții (altminteri sarcina este mai mult decît sisifică)!

Dacă stau să mă gîndesc, de la Adam s-au emis asemenea sentințe, pentru ca să pice bine celor din jur, dar și nouă înșine (folosesc aici iar metafora cu mîna mamei sau profesoarei pe creștet, că ce copii de treabă sîntem, preluînd jongleria cu așa pastile)...

Este drept că lumea nu este precum subsemnatul. Ea, lumea, nu cercetează. Pentru că se duce dracului giudețul, acolo unde se simte bine. În paralel, Stăpînirea încurajează așa gen de drog, căci îi ține cît de cît destinși supușii, în țarcul ce conduce.

La o adică (și repetînd că oamenii normali nu giudecă precum rebuturi ca subsemnatul), a existat și există o campanie întreagă din partea Stăpînirii, pentru a canaliza omeneștile umori, agresivități ale supușilor, în direcții cuminți. Domeniul culturii este unul dintre ele. Iar ea fiind, în opinia mea, un moft - dar de simțit bine -, grație căreia insul ceva mai destupat nu umblă bosumflat prin agora, încurcînd socotelile pomenitei Stăpîniri... PS Uman este și să pretinzi că ai descoperit esența umanității... Însă ar putea vreun adevăr să pice bine la inimă?

IAR DE AICI încep să mă leg de o postare (foarte probabi o serie) legată de cele simțit, de subsemnatul egocentrist, la manifestarea de ieri, de la Bușteni.

Iar prim pas ar fi a spune că nu izbutesc să am Dumnezeu. Mai exact vreo eprsoană, la care să nu sar ca mai sus, cînd îi observ vreo omenească...

Nu pot. Asta, deși am de pierdut.

Ci procedez ca mai sus.

În paralel, apropo de cotocodăcita serie, o idee va trage pe alta. Mai exact va trage din adăncul interziselor niște idei, care vor durea, apoi se vor răci, iar ața lor va porni imediat a remorca altă interzisă, de Nu am curaj să gîndesc/spun altora așa ceva!

Scriu așa ceva doar pe blog, întrucît fila mea Facebook se află precum Nicu Covaci la școala lui elementară.... Acolo trebuie să par cît de cît la locul meu...

Descurajări (unele, totuși, de moment).

Cînd mi-am băgat nasul prima oară în scrisele montane românești, m-au iritat grozav două lucruri. Unul, că diferiți inși mințeau fără jenă. Iar decurgînd de aici, că nu aveau cum să-i contracarezi, căci nu aveai acces la tipar - stăpînirea momentului (cea comunistă) preferînd mistificări care nu-i tulburau apa, în defavoarea adevărurilor care tulburau liniștea.

Am lucrat atunci la cartea „Sus la munte, la izvor”, în ideea că alde socialismul nu va dura o veșnicie (începuse era reformistă/Gorbaciov, în ogradafrateluicel mare. și anume Uniunea Sovietică). Iar implicit, că atunci cînd unor asemenea rînduri li se va permite să circule liber, minciuna se va evapora, din ale literelor noastre montane. 

Or nu a fost așa. Iar apogeul l-a atins descoperirea imaginii lui Emilian Cristea, pe afișul ediției din acest an, a Festivalului Alpin.

Posibil ca despre Cristea să se trateze în calupul „Un munte de istorii” (sîmbătă)

Chiar la deprimare nu am ajuns, dar m-a cuprins sentimentul inutilității, legată de explorările mele istoric-montane.

Ce e drept, dacă nu fugi de așa sentiment (neplăcut...), parcă revine soarele, pe ulița proprie...

Cred că voi merge înainte.

În paralel, mă întreb cum se judecă în acea zonă, a iubitorilor de povești frumoase (furnizate de niște tipi, care astfel ajung să ocupe o poziție superioară, pe acolo. Ei sînt slujitorii Domnului... Iar plebea își scoate pălăria în  fața lor, nu de frică, ci de încîntare pentru poveștile furnizate, atît de necesare sufletului dumnealor.

Se prea poate ca acolo să nu prea ființeze ideea de adevăr. Iar asta pentru că acea ființă cu capul spart e total depășită de ceața ce stîpînește locul respectiv. Unde e nevoie de liniște, de roz. Deși ceva se crispează în mine la idee, se pare că acolo contează adevărul care ne convine. El e stăpînul absolut. Altminteri impus de necesitățile sufletești ale indivizilor, cît și de nevoia liniștii...

Ca discurs al dumnealor: 

„Vom străbatem conduși de veteranii noștri, teritoriile trecutului cu ale sale alcătuiri și prefaceri în căutarea mai-binelui, cu mari oameni de suflet, de care se cuvine să știm să fim mîndri” (revista „România Pitorească”, 1972)

Așa oameni îți spun că „Hanul Drumeților” a organizat locuri de cazare în Sinaia, nu și că acelea au funcționat în pierdere. Totodată, cînd vreunul pune umărul la atari istorisiri, trage rapid spuza și pe turta proprie, de pildă că el a îngrijit ediția III a „Cărții munților”, de Bucura Dumbravă. Bașca ideea că volumul „ar trebui să se afle în buzunarul fiecărui turist” - eu fiind altminteri rezervat, în privința utilității lui.

 

Aia e.

E posibil să merg înainte, după acest duș rece (mea culpa, eu nu am mirosit pînă acum realitatea!)...

.

M-aș duce și eu pe acolo, mai exact pentru lansarea (ediției secunde, a) cărții lui Viorel Nicolaescu („Între două lumi”)...

Simt că procedez precum nea Baticu pe vremuri, cînd se ducea la proiecțiile Cristea ori, mai rău, la ședințele de istorie montană ale vreunora. Singurel, poate cu capul nițel plecat, dar la vederea căruia „amicii” capătă disconfort, în fotoliile lor de favorizați ai sorții... Dar, și deși paralela nu-mi pică bine, precum un Ică Giurgiu, el din ultimii 20 ani.

Sînt curios cît mă voi crispa, la vederea vreunor (nelipsiți, pentru firile conflictuale) inamici. De pildă bușteneanca Mariana Antonescu.

Altminteri, cu vreun Mihai Ogrinji m-am vaccinat. Îl consider amic. Asta, în sensul că îl pot întreba, la vreo vedere față în față: „Mișule, cînd ai gata vreun nou perdaf, de-ăla de mers fulgii, pentru subsemnatul?”. 

Eram parcă prin clasa VII...

Iar printre noi umblau, în ultimul trimestru, oracolele... Nu erau cele precum în Matrix, ci un fel de caiete, în care posesorul invita colegii să spună una alta. Cum imaginația discursivă nu ne era încă un domeniu stăpînit, se puneau întrebări. Parcă dacă apucasei să fii îndrăgostit (mnu era de bon ton să negi...), între alete. Cert este că-mi aduc aminte de curiozitatea, pe la cît avem de gînd să ne căsătorim.

Am declarat scurt că la 30 (de ani).

Socoteala de acasă (în răspăr cu a lui Freud) fiind una, aveam să trec pe la așa-numita Starea Civilă exact la 21 și jumătate.

Similar am precedat și mult mai tîrziu (spre 68 ani, mai exact), cînd băgam mîna în foc a nu poseda nostalgii. Sau barim ca ăia ce zîmbesc dulce, cu gîndul la un moment fericit de-al lor, din trecut.

Or, mai ales în ultimele luni (iar ăsta fiind semn de rablagire), am destule momente paseiste, cu aferenta strîngere de inimă.

Ce e drept, acea convulsie interioară nu e ca altele... Mai exact, mă simt nu o dată stînjenit, îndurerat, complexat dureros cu gîndul la o filă din trecut. Mai exact la vreo interacțiune cu oameni, de atunci. 

Cum asta nu e de ajuns, observam odată în plus azi, la un umblet cu bicicleta prin nordul Bucureștiului - că le caut cu lumînarea, acele tempo passati dureroase...

De pildă că la un liceu electronic (la 1972, azi nu știu ce mai e acolo) de pe șoseaua Pipera, am petrecut un moment nașpa (fiind refuzat la admitere). Ori în preajma acelui loc, pe la 1997 mai exact, la o firmă (Keppler?) ce-mi dădea de lucru acasă.

La bani mărunți, sentimentul nu e chiar nou, atîta doar că îl remarcasem după ce părăseam un serviciu (puteți traduce și că eram dat afară), unde reveneam prin cartier, cu ochii la raiul (de la etajul șase) de unde fusesem izgonit... E cazul unui job de pe Bd. Decebal, la un job unde fusesem tehnoredactor/dtp-ist/(savant zis) Art director.

Nu aș fi pomenit astă plictisitoare tărășenie, dacă ceva asemănător nu aș mirosit mai demult în materie de mers pe munte (făcînd abia acum relaționarea).

Mai exact, se prea poate să merg în locurile dureroase (chestii unde nu te simți bine/te joci cu moartea), pentru a descărca din proastele acumulări. În cazul joburilor, de sentimentele neplăcute pe care nu ai apucat a gusta suficient, acele cadavre neîndepărtate împuțind insuportabil existența.
Iar curățenia generală (dincolo de sentimentul că ce breaz ești tu, suind prin coclauri) executîndu-se prin umblet prin abrupt. Iar asta însemnînd locuri bizare, cît și cu morcov. 

Despre o formă a minciunii

 OPINAM CÎNDVA că nicăieri nu se minte mai abitir, decît în numele religiei.

La o adică, se minte grosier în numele oricărui mit, căci nu poți face altfel tranziția, de la deprimanta / angoasanta realitate, la o bulă unde să te simți precum drogatul... Și anume în roz.

Un asemenea spațiu este și cel privind Națiunea / Patria.

Revedeam în context informațiile privind ceea ce este numit Masacrul de la Fîntîna Albă (1941). Acolo, dacă e să dau crezare numeroaselor variante circulînd pe net, niște conaționali din Bucovina nordică (ocupată de sovietici în anul anterior) s-au luat după zvonuri, pornind în grup mare spre granița cu România, spre care au vrut să treacă fraudulos.

Unul nu a întrebat primarul / reprezentantul autorităților locale (fie ele și sovietice) dacă e adevărat acel zvon (ulterior, acesta a fost pus în seama autorităților, deși problema a fost a celor care l-au crezut!)... Ci au pornit către fruntariu, convinși că grănicerii le vor saluta respectuoși defilarea.

Or nu a fost așa, ci au fost primiți cu gloanțe (foarte probabil, în urma propriilor gesturi agresive, căci în grup/haită ne simțim mai puternici).

Iar de aici vaiete (azi), că uite ce ticăloși erau bolșevicii, și ce băieți de treabă fură ai noștri. Iar implicit să omagiem acele victime, să le punem de monumente, discursuri, cît și o pagină Wikipedia.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Masacrul_de_la_Fântâna_Albă

Se minte din greu (și) pe acea felie, după cum pică bine sufletului (de om)... Iar destulă lume destupată ia în serios întreaga tărășenie (de pildă regizorul Tudor Giurgiu), mai ales cînd are un ce profit din afacere.

(în general, am fost educați să nu ne băgăm peste 'poveștile' altora, asta din mai multe motive, ce pot fi explorate)

.

https://romania.europalibera.org/.../interv.../33562876.html

**

Inevitabil mă întreb ce s-a întîmplat acolo.

Pot bănui a fi fost o încercare mai puțin eroică de a trece granița, în care, dacă transfugii s-au adunat mai mulți, și crezînd zvonurile care le prindeau bine, au zis că alde grănicerii nu li se vor opune. Asta, în vreme ce existaseră treceri anterioare, iar autoritățile (sovietice, mai exact, deci dure din principiu) vor fi fost exasperate de fenomen.

.

Ulterior, pot bănui că dramaticul eveniment a fost umflat într-o primă fază de propaganda antonesciană (poate și imitînd situația poloneză de la Katyn), cu toate ingredientele necesare, momentul fiind jelit apoi de naționaliștii postdecembriști.

.

Iar de aici e de privit spre trăsătura insului simplu, de a fabula. Și prin care, pentru a-și asigura confort interior, pe de o parte își plămădește (strict în minte!) un mediu favorabil, iar totodată atacă pe cei socotiți dușmani.

Tendința este amplificată de aceia care pot fi socotiți șefi de cete / lideri ai curentului,. de pildă gazetari, oficialități interesate a cînta în struna norodului etc.

**

În context, nu cred că poate fi persoană mai iritată, decît omul care și-a construit un cocoon de simțit bine (dînd sfoară în paralel de el), cînd îl acuzi de minciună. Este acolo iritarea fiarei, deranjată la culme de faptul că îi strici culcușul cald, iar totodată că o faci de baftă în fața altora, declarîndu-l mincinos.

PS

Pe felie, privesc un comentariu de articol sportiv, unde cineva declară că TOATĂ ROMÂNIA e la picioarele conaționalului Cristi Chivu, după o performanță a echipei de fotbal antrenate de el. Acel comentator se va supăra îngrozitor cînd vei obiecta că există (destui) compatrioți - gospodine, locutori de orășele și cătune îndepărtate etc. - care habar nu au de acel 'allenatore' / coach.

.

**

Am adunat informații inclusiv dintr-un material intitulat „POVESTEA [subl. mea] Moldovei”.

Or, am o mică problemă, cu ceva care ține să se declare poveste...

.

Înțeleg, în paralel, că un public cu scaun la cap nu ar fi atras de un sinonim cu picioarele pe pămînt, căci l-ar tulbura din dorința-i de roz...

.

**

Interesantă opinia despre mituri, a lui L. Boia, într-o care nu chiar recentă altminteri!

**

Apropo de naționalism (și selectivitatea lui)...

Sumedenie de moldoveni, din provincia cedată Austriei la 1775 (Bukowina), pleacă de acolo, spre țara-mamă. Provincia nu fusese oricum foarte populată, motiv pentru care vor exista imigrări masive (de ucraineni, evrei etc.) în perioada următoare.

Similar, odată cu cedarea Basarabiei către ruși, la 1812, moldoveni din sudul provinciei pleacă, alături de turci localnici, în Dobrogea (otomană). Ubi bene, ibi patria...

Prezentul... Cel devenit mintenaș trecut...

Ca dus cu mintea ce mă aflu (pe apele imaginației), mă întreb cum va trata istoria montană manifestările de acet gen. Unde membrii „tribului” se perie între ei.

Numai bine citeam azi despre expunerile unui Vasile Marinescu, la proiecțiile de acum 40-50 ani. Și implicit cine mai are azi idee, de el.

    

(sursa) 

Se va spune aici că de subsemnatul nu are idee nimeni nici măcar azi, ce să mai spuneam peste o jumătate de veac...
Așa e. Prin urmare, e de aranjat o expunere, despre deșertăciune în mersul pe munte...

Între oameni

La o plimbare de seară, trec pe lîngă o librărie religioasă, la poalele Dealului Mitropoliei (e interesant că i-a rămas acest nume, deși de un veac acea instituție a devenit patriarhie...).

Sumedenie de titluri acolo, care îmi trimit imediat gîndul la ideea de a servi celuilalt ceea ce vrea el să audă. Cu subiectivitatea aferentă. A autorului, respectiv a publicului vizat (dacă atragem și vreun neutru, cu atît mai bine). Asta, pentru că avem nevoie de fals, unul oblojind sufletul, pentru a răzbate mai bine prin lume.

Observînd un titlu din acea vitrină, nu departe (la poalele statuii lui Barbu Catargiu)...

Acesta servește inevitabil și el povești (dacă nu i le pun  alții  în cont...), cum că „Totul pentru Patrie, nimic pentru noi” (aici avînd de cîștigat nu doar expeditorul ideii și destinatarul, ci și pomenita Patrie)

 

... dau să mă lămuresc - via search net - despre Richard Wurmbrand.

Acesta, după ce se școlește comunist în Moscova interbelică (inevitabil, și cum să-ți distrugi semeni), o sucește total, devenind om al Domnului (luteran).

Dau un ochi în zisele lui, ori despre el, și inevitabil subiectivitatea / servitul celuilalt ce prinde bine (lui și mie), e prezentă.  

Datorită ei, avem sentimentul de a fi valoroși, iar totodată protejați de ceilalți...

Cum anume sînt ceilalți? Păi, precum în acest enunț, din presa sportivă:

„<Ridicol!> Sergio Conceicao a dat de pământ cu Istvan Kovacs şi asistenții lui. Gestul făcut de Vasile Marinescu după gafa uriașă. ”

Nu atragi omul (normal, curent) dacă nu folosești formule precum cele subliniate, mai sus. A da de pămînt, de pildă. Și care eliberează agresivitate, iar totodată coboară pe inamic (fiind ridicol, el este inevitabil mai mic decît emitentul acelei formule).

Altminteri, ideea că I. Kovacs e ridicol ne estompează din complexele de inferioritate față de acela - posedînd defectele de a fi bărbat bine, imun la manipulările noastre, iar totodată cu succes (pe linie de arbitraj fotbal) în Europa...