Ceva texte zilele acestea, pe net...

...despre alpinistul Emilian Cristea (1915-1982).

Pentru că emană de la oameni, toate sînt elogioase / unul nu pomenește vreun defect al aceluia.

De pildă:

 

„Pe 12 noiembrie 1982 se stingea din viață Emilian Cristea (1915–1982), o figură marcantă în istoria alpinismului românesc.

Dincolo de orice dezbateri de-a lungul timpului, în arhiva muntelui rămân consemnate realizările sale tehnice și sportive:

- Premiere alpine: A deschis și pitonat numeroase trasee alpine în masivele din România, în special în Bucegi (ex. Fisura din Pintenul Văii Albe, Trei Surplombe, Creasta Centrală din Peretele Urlătorii Mari) și Piatra Craiului (ex. Traseul Central din Peretele Piscului Rece, Muchia Roșie).

- Fisura Albastră (1953): A realizat, împreună cu Aurel Irimia, prima ascensiune a acestui traseu emblematic din Peretele Văii Albe, un reper major pentru gradul de dificultate al epocii (6A).

- Traversări de iarnă: A efectuat premiere hibernale importante, printre care traversarea integrală a Crestei Carpaților Meridionali (de la Băile Herculane la Sinaia, în 1955, alături de Aurel Irimia și Ladislau Karacsonyi), precum și parcurgeri de iarnă în Munții Făgăraș și Rodnei.

- Literatură montană și instruire: Ca antrenor și autor, a format generații de cățărători și a publicat numeroase ghiduri, manuale de tehnică alpină și lucrări de promovare a Carpaților.

Reușitele sale din perete și traseele deschise rămân repere concrete pentru oricine parcurge astăzi stâncile din Carpați.” (vezi PS1)

La comentarii, tot aici, Ion Cîrstea postează o imagine („La stafeta muntilor in muntii Ciucas , cu un an înainte de a se sfirsi”):

 Ca de obicei, în context Mihai Ogrinji bate recordul:

„Atâta vreme cât îl vom păstra, într-un fel sau altul, printre noi, Nea Milică va rămâne modelul viu, dintotdeauna, de care au atâta nevoie toate generațiile.”

Hm...

Model viu, ba și dintotdeauna, plus că pentru TOATE generațiile...

În paralel, ca paria ce mă aflu, am altă părere (extrasă altminteri din opul subsemnatului „Sus la munte la izvor”):

https://archive.org/details/emilian-cristea

**

În altă parte, M. Ogrinji spunea de curînd (între altele lucruri de comentat):

„Între Niculae Baticu și Emilian Cristea a intervenit la un moment dat – după ce inițial au fost buni colegi de coardă, cum se spune – o ruptură ireconciliabilă. Din păcate… Dincolo de un anumit folclor care circulă între alpiniștii care le-au fost mai mult sau mai puțin apropiați celor doi protagoniști, dedesubturile acestei pizme vor rămâne pentru totdeauna nedeslușite. ”

Mie unuia, nu mi se pare un lucru greu, să cercetez ce i-a apucat. Nu voi identifica adevărul integral, dar, dacă d. Ogrinji tot ridică ideea, cred că merită explorat pe acolo.

Și anume ce le-a venit, să se încontreze așa de tare (fără egal, în istoria noastră alpină).

UPDATE

Deși arată a prețiozitate, cred că o așa explorare are obligatoriu a trece prin întîia copilărie a respectivilor.

PS1

„Dincolo de orice dezbateri de-a lungul timpului, în arhiva muntelui rămân consemnate realizările sale tehnice și sportive:”

Subsemnatul, tot acolo:

1. Care e aia arhiva muntelui, pe care altminteri ai consultat-o și ai văzut ce rămîne acolo?

2. În arhiva cu pricina nu rămîn și altele, despre distinsul Cristea?”

Al treilea volum de memorii montane, al subsemnatului

 

download, aici

Din istoria recentă... Miting al „Solidarității universitare”, cca 1 aprilie 1990

Era o grupare condusă de rectorul Facultății de geologie din București, viitorul președinte Emil Constantinescu.

Fotografiile subsemantului (de calitate mai scăzută...)

Unghi teoretic iconoclast...

Forma Facebook:

Un material video pe care îl socotesc pentru istorie... Asta, nu în sensul că urmașii vor sta insomniaci noaptea, din grija și respectul pentru înaintași. Ci că se află pentru cei puțini, din viitor, care vor fi interesați de cele ce-au fost înaintea lor.

https://studio.youtube.com/video/9C9ihJcXfAE/edit

Filmul este și în siajul adagiului că Totul curge [Panta rhei] (am în vedere aici pe toți cei prezenți în sală)... Nu o spun cu vreo deprimare, cît acceptînd realitatea.

Iar totodată încercînd să anticipez, cum îmi voi gestiona inevitabila vîrstă înaintată.

La o adică, e un „traseu” cu nimic mai simplu, decît verticalele montane...

foto Mihai Sava

Completări post-Facebook:

M-am străduit mai sus a fi elegant, cum că Totul curge...

Dar mi-a fost inevitabilă concluzia, privind majoritatea celor din sală.

Și care l-a rîndul ei era alcătuită din numeroase femei, colege de generație cu d. Nicolaescu (nu pot ști exact cît de apropiate au fost acestuia, pe munte).

Pentru că îmi trebuia o gură de aer, la constatarea de mai sus, am meditat că la fel or fi privit și supraviețuitorii epocii Nicolae Bogdan (circa 1910), pe cea de la vreun 1965. Să zicem (acceptați-mi jocul imaginativ), într-o sală a I.P.G.G., în perioada de glorie a secției alpine de acolo.

Inevitabil, am privit la oameni. De pildă la Mircea S...

Tot de neocolit, am meditat pe cît s-a putut la cum voi arăta eu, peste 14 ani. Subsemnatul fiind altminteri nemulțumit încă de acum, de ridurile, de cearcănele, de obrajii căzuți ce posedă. Cum îmi va sta mintea, atunci? Voi da din cap, în sensul gesturilor necontrolate, adică nucă-în-perete, la vreun context oarecare?

În context, de unde sala urmărise cu sufletul la gură speech-ul energic al autorului cărții prezentate (Viorel Nicolescu), a urcat pe scenă Emil Coliban. Mi-a fost o surpriză dezagreabilă. Pe de o parte, pentru că bătea cîmpii. Apoi, a fost (hiper?)critic cu amfitrionul. Cum că, dintre cele trei ture parcurse împreună în Franța anului 1970, nu cutare a fost prima, ci alta. Asta, însoțită de tonul acru aferent. Nu a fost singurul caz. Era vizibilă și dorința de a domina, inclusiv aroganță, acea scenă.

De curînd, la Bușteni, simțisem antipatie față de dînsul (pe care nu o prea avusesem anterior). Acum am realizat că mesajul inconștientului îmi fusese justificat (cu regret completez că ceva similar am simțit acolo și față de d. Dimache).

Inevitabil m-am gîndit cum îi va fi fost relația cu soția Taina. Cît și cum a fost viața copiilor cu Emil, după dispariția soției...

Mi se pare un pic aiurea să te apuci să faci trei copii, cînd tu, și ca femeie pe deasupra, ai damblale din categoria Fisurii Albastre iarna, respectiv a Himalayei (firește, aici privesc și spre mine, om cu doi copii, cît și damblale nu departe de ale Tainei Duțescu-Coliban...).

Firește, pot găsi și argumente în sprijinul celui în cauză (cine se pricepe la așa volute, mai bine decît mine?).

În sală, a luat-o mult mai rău razna un domn (identificat ulterior drept V.N.), care la finalul manifestării s-a apucat a perora cît de la locul lor au fost - în august 1944 - germanii, și cît de ticăloși fură rușii, tot atunci.

Prin jur, mă lămuresc cine e Dan Zincenco, de care tot auzisem. Cît și George Iușco, camarad așezat cu amfitrionul. Pornind de la ultimul, îmi fac mental o scală a modului cum arată confrații octogenari, din sală. Dl. Iușco e la polul pozitiv (pe primul loc e Nicolae Dimache, absent azi, căruia nu i-aș da 85 ani, nici să mă tai!).

Aici, inevitabilă îmi este paralela cu Niculae Baticu. Este drept că el nu avea, în al nouălea deceniu de viață, vitalitatea, dezinvoltura unui V. Nicolaescu. Compensa însă prin autocontrol, faptul că psihicul îi permitea un asemenea lucru fiind o bilă mai mult decît albă. Nici Radu Țițeica (nu departe de starea unui Mircea S. de azi, inclusiv ochelarii de aproape cu dioptrii mari) nu dădea rateuri dezagreabile, în ale minții, ceea ce nu e mirare, cîtă vreme supraveghea la 80 ani doctoratele altora!

Prin sală, o doamnă dezinvoltă (altminteri cu ani multișori în buletin) face poze. ParcăViorel o pomenește fugar la un moment dat, că e Terez(i)a Pupeza, soția lui Mihai. Mă fascinase cîndva în niște poze, altminteri dînsa nefiind chiar tînără acolo. Cum s-ar spune, doctorul a recomandat, cu amendamentul lui Const. Argetoianu însă: este și genul care curăță, pe cel care o socotește femeia vieții lui...

Hm... Fascinația de careva. Iar aici nu e obligatoriu a fi cineva de sex feminin. Am fost întrucîtva legat de Viorel Nicolaescu, mai exact cănd nea Baticu mi-l prezenta elogios (pe cît era firea dînsului în stare), iar în paralel citeam că fusese în asociația „Sănătatea”... Cam tot pe atunci, aflînd că merg la Brașov, nea Nae îmi vorbea de un amic (al lui Viorel) Dan Alboteanu, locuind precum mătușa mea la poale estice de Tîmpa. Aveam cam 28 ani atunci, iar picasem în privit de zei (altminteri nu am ajuns la el, după cum avea nevoie NB).

Ce o mai fo'? Păi, relatînd întîi despre ceie calde, aș pomeni că Viorel Nicolaescu, scrierile lui (una singură la o adică, fie și în două ediții) se află aproape ex-aequo pe podiumul valoric editorial, respectiv uman. Iar de aici, îmi recunosc spășit tendința de a mă amoreza de dînsul...

Risc aici să mi se zică „Ia uite, domne, cum bate ăsta cîmpii! Auzi, amorezat! Mă mir că nu i-e rușine!! De la vîrstă i se trage, deși razna a fost de cînd îl știu!”

Ce e drept, cînd subsemnatul zice așa iconoclaste lucruri, cam totdeauna are în preajmă zise și mai nașpa. De pildă, cum că acel amorezat i se trage (lui Ordean) de la nesiguranța existențială diurnă, așa că sufletul lui, cel de nimeni ascultător (nici de purtătorul său, iar cu atît mai puțin de reguli sociale) se agață și el, de ce Dumnezeu din jur i se pare a identifica. Iar dincolo de ultima idee se află altă foaie de ceapă/varză, și ea de făcut părul măciucă, oamenilor la locul lor (și crezțtori că au reușit să mă prindă, în sfîrșit, la potecuță).

Revenind la d. Nicolaescu, unele afirmații nu s-au potrivit modului meu de a vedea lucrurile (unul pretențios, cu semenii pe care îi apreciez/simpatizez). Mi s-a părut văzător în alb-negru al unor lucruri, deși, după criteriile mele, după o vîrstă e sănătos a lua nuanțele la braț. De pildă optica despre sovieticii invadatori (la 1944) ori comuniștii pe care ni i-au implantat, locului. Similar, i-am întîlnit o formulă peiorativă a celor din decembrie 1989, din categoria așa-zisă revoluție.

Iar aici inevitabil îmi zboară gîndul la un clinci ce am avut cu dumnealui, cînd la o afirmație asemănătoare, i-am spus verde (pe net) că-mi păruse om serios, anterior! Ne-am reapropiat ulterior, inclusiv printr-o cerere de prietenie Fb din partea dînsului, în completare aflînd - chiar la prezentarea de care vorbesc aici - că stilul meu ascuțit i-a fost simpatic de multă vreme.

M-am întins ceva la vorbă...

Trecînd în partea opusă a bărcii, mi-a mers la inimă relatarea despre cum ducea - la vremuri de foamete cincizecistă - mîncare unor fete dintr-un cămin de pe strada Brezoianu, între ele fiind și viitoarea soție, Viorica. Dincolo de tabloul ce a picat la fix unei minți și romantice, ca a mea, am văzut parcursul ulterior al acelei fete, profesional în țară, iar apoi peste Ocean, unde a luat lucrurile de la cap, precum partenerul ei la o adică...

Apropo de performanțele lui Viorel N., dar și de avatarurile personale/familiale din obsedantul deceniu, el oferă informații destul de puține, despre mediul în care i s-au format capacitatea intelectuală deosebită, dar și tenacitatea. Și care nu poate fi decît unul de calitate. Or, dînsul vorbește destul de puțin în acest sens (de pildă ce i-au fost părinții), menționînd doar că au pătimit inclusiv în închisori - dacă am înțeles eu bine deunăzi, inclusiv părinții, ce să mai spun de rudele care făcuseră politică. Am dedus a-i fi fost părinții niște persoane deosebite și prin faptul că au fost detașate la vremea războiului în Basarabia (posibil să fi fost situație asemănătoare și în cazul lui Emil Coliban).

Parcă l-aș întreba despre acest aspect, deși sînt minat de ideea infantilă că deranjez prea mult adultul...

Pierdere de timp

Descopeream în dimineața asta că sînt în (mare?) pană de atenție. Mai exact, mi-ar prinde bine atenția, amabilitățile etc. altora.

Veți spune aici că bine-ar fi și să investesc, atenție și amabilități către alții, iar aceștia se vor revanșa, cu bunătăți similare.

Mica problema este însă că văd nu o dată în ceilalți inamici, gata să mă agreseze, ori măcar unii puși să înșele; aroganți; atenți doar la ei etc. Așa că stau la distanță, iar în paralel suspin...

Asta e. Și urmînd a călători în continuare, coajă de nucă, pe valurile vieții...

Reciteam de curînd un jurnal personal, cu tentă psiho, de la 2009. Și unde observam (chit că asta nu servea finalemente la ceva), cum ne lua valul, pe mine și doamna, către ceartă. Cum vorbea gura noastră aproape fără ea.

Oare de ce lumea normală nu tratează așa subiect (nu-mi spuneți aici, că Dumneaei e sănătoasă la cap, ce nu s-a pomenit...)?

Păi, nu tratează pentru că interzice educația. Și asta, pentru a nu tulbura pe onor supușii din jugul ce au a duce.

Culmea este că și societatea, care emană acea educație, își duce un jug. Al spuraviețuirii prin această simpatică viață.

Muzica, muzica!...

PS1

Relația-mi din ultima vreme cu inamicul Mihai Ogrinji e mai destinsă (foarte posibil eu am contribuit decisiv la asta - probabil pentru că sînt în căutarea de copii de joacă). Ieri i-am semnalat, pe mail, jurnalul montan al lui Gligor Bodea.

E jenant să purced la așa apropiere, dar mă las fără opreliște pe valurile ei, căci știu a sosi curînd un taifun (sau măcar vînt puternic) în sens contrar...

Dumneavoastră, care ați atins 70 ani, cu ce vă umpleți timpul?


PS2

A spune că ești în pană de atenție (și altele similare) sînt precum a recunoaște destins că ne aflăm proști.

E cu totul altceva decît a nu putea să plimbi asemenea vorbe (și implicit acea părere să tragă sforile proastei păreri de sine, în inconștient).

Prin suflet

 M-am nimerit de curînd la mînăstirea Antim (ateul care sînt i-a călcat prima dată pragul).

De acolo, așa m-a dus pe ceea ce s-a dovedit a fi continuarea vechii străzii Antim., pînă la o intersecție. unde pe o plpcuță scria „Strada Gladiolelor”

Este cea pe care a locuit Niculae Baticu (numită Libertății înainte de 1989, cînd denumirea a fost preluată de bulevardul din apropiere. Mpa săgetat scurt un sentiment altminteri nu prima dată întlnit, și anume necunoscutul unei zone pe care crezi că o cunoști (inconștientul are însușirea de a se întinde la tot, în cazuri unde de fapt este vorba de numai o parte).

Am pornit pe acea bucată pe care nu o știam, traversînd curînd Calea Rahovei, apoi apropiindu-mă, pe teren cunosacut de acum, de casa unde a locuit cîndva nea Nae.

Hm... Cămăruța din pod, care îi era de lucru lui nea Nae, la vremea cînd l-am cunoscut. Și unde l-am cunoscut de asemenea pe Radu Țițeica, dar și raiul reprezentat de colecția Buletinului Alpin interbelic...

Am privit-o îndelung, am făcut ceva poze, după care, scurt, am descoperit America. Omul acesta m-a marcat și mă marchează.

De unde mi s-o trage,acest interes?

Cum întrebările aduc nu o dată răspunsurile, am simți că practic m-am comportat cu dumnealui - cu bune și rele -  așa cum nu am apucat s-o fac cu tatăl meu.

Și nu am apucat întrucît acesta era foarte ocupat, iar totodată parcă rece cu mine (deși subiectul, odată ajuns aici, poate fi cercetat).

Iar eu am făcut, mă repet, cu nea Nae ce nu ma apucat să fac cu tata. Inclusiv reproșuri mascate (după descătușarea dimbilor în 1990), că nu e cum dorește copilul mic din mine.

Pe felie, tot am impresia (teoretic inconștientă) că fiul meu cel mic, Radu (26 de ani) îmi reproșează, în sinea lui, unele lucruri...

Sentimentul a revenit, poate sporit, cînd am terminat recent al treilea volum de memorii (na, că nu am apucat să-l pomenesc, pe acest blog!). Este vorba, mai exact, că-mi acord prea multă atenție, libertate, dezinvoltură, deși ar trebui să îi acord lui toată atenția.

Treaba pare aiurea, dar asta spune, irepresibil, adîncu-mi.

Aici, e foarte posibil ca acele gînduri ale fiului chiar să fie așa . Dar cel mai nostim este că, foarte posibil, am refulat cîndva așa dorințe ale mele, către tatăl meu.

De chiu de vai, în relația cu nea Baticu am apucat să simt, după 1990 (cînd au fost eliberate inclusiv dorințe, aspirații individuale) că îi reproșam a nu-mi da atenție (iar eu urmînd ca orice copil normal, să profit, rewspectiv să mă port ulterior cu dînsul precum ștersul pe un preș - la o adică astea-s dorințele oricui, drese inevitabil de educația socială).

Dar nu am mirosit (rrefulate bine, dé...) niciodată cum au arătat dorințele către tatăl biologic.

a) Mărturisesc a nu fi avut vreodată nemulțumiri, la nivel rațional, față de dînsul. A fost perfect, dar partea plină a paharului dumnealui a fost mai mai mare decît cea goală;

b) de chiu de vai, în cazul mamei mele am explodat la un moment dat, fe fond alcool (dacă nu era acesta și episodul dramatic pe care l-a născut), nu aș fi descărcat un cartof, ce indiscutabil a fost unul fierbinte. Treaba asta s-a petrecut la 45 ani ai mei.

Apropo de nea Radu Țițeica, și pe la el am ceva proiecții - e de stat mai atent, pentru a mirosi ce și cum... Aici, ca teorie barim (sau așa mi-a devenit mie, după mai mult jucat cu focul psihanalizei), mi-aș fi dorit un tată ca el...

Mmm... Ideile care se trag una pe alta. Poate nea Radu era doar proiecția dorinței de a respecta suferința ce-o simțeam în tatăl meu...

PS

Pe fila Facebook a subsemnatului:

„LA VREO 15 ANI, am vizionat pelicula „Felix și Otilia”.

Mi-a plăcut foarte mult, așa că am citit și romanul ce avea la bază: „Enigma Otiliei” (le am și azi, pe amîndouă, la loc de cinste - chit că aflu un pretențios ce nu s-a pomenit).

E, în carte am citit despre strada Antim, unde se desfășoară mare parte a acțiunii. Foarte exact nu știam unde este, iar totodată nu am trecut prin acel cartier, pînă împrejurimile au fost dărîmate, pentru a face loc așa-numitului Centru civic.

Am bănuit că a fost demolată și acea stradă (bașca stabilmentului religios de la care-și trăgea numele). După muuult timp, mai exact acum vreo trei luni, preumblîndu-mă creanga prin București (poate după principiul lui Radu Țițeica: „Pe aici ce-o mai fi?”), am dat de mînăstirea Antim. A scăpat!! (toată lume aștia la o adică asta, numai eu nu...).

Am privit cu acel prilej doar poarta, din exterior. Azi, din nou umblînd pe unde avu chef sufletul, am ajuns iar lîngă respectivul lăcaș, dar de data asta am intrat.

(acum am aflat că acolo e biblioteca sfîntului Sinod, chestie care sună frumos, chit că nu știu exact ce e aia sinod).

Mărturisesc a nu exista șanse, să mă (re)apuc de credință, dar îmi plăcu locul. Semnalizează o stabilitate în timp, iar totodată e curat. Iar de aici aplaud această caracteristică a „unităților religioase”, întronată, dacă nu mă înșeală memoria, odată cu venirea ca patriah a lui Daniel Ciobotea (2007?).

Nu am pretenția că am văzut foarte multe biserici și compania, dar toate au fost lună.

Revenind la neapetitul meu religios, nu pot și pace să iau în serios - de pildă - frescele de sub turnul de la intrarea în amintita mînăstire. Texte pe acolo (care au nevoie de analiza mea, ca d... de tămîie) din categoria glumelor proaste, iar totodată sfinții reprezentați cu așa prilejuri arată de parcă nu au mai mîncat de o lună.

Iar cum prin incintă se găsea și un trandafir foarte frumos, încă o dată am realizat că mai degrabă la așa bucăți de natură îmi fuge gîndul la vreo divinitate, nu la vreo incintă de biserică (unde, colac peste pupăză, se dă și cu tămîie!).

Se înțelege însă că majoritatea oamenilor văd altfel lucrurile, decît subsemnatul...

La chestiune, în umbletul de ieri am trecut pe lîngă școala generală „Sfîntul Calinic de la Cernica” (sic!).

Mie personal, o așa denumire mi se pare o tîmpenie, dar dacă oamenii simpli de pe acolo nu zic pîs, iar militanții religioși veniți cu așa botez sînt suficient de tenaci pentru a-și impune vrerea, înseamnă că realitatea e altfel, decît îmi pică mie bine.

 

 

 

Campanie de interviuri care nici nu a apucat să pornească... (II)

(urmare)

 Din start aș preciza, apropo de o pre/postfață precum cea scrisă de Mircea Săndulescu, faptul că nu aș putea scrie așa ceva, mai exact în termeni absolut laudativi. Nu m-aș simți bine, aș avea senzația că mint.

Alunecînd acum un pic în observații asupra cărții dlui Nicolaescu, încă de la prima ediție mi-a reținut atenția un pasaj. Și anume cel legat de prima noapte petrecută în lumea liberă.
Unde colegul din camera repartizată a făcut-o lată, pentru a mă exprima elegant.

„A urmat apoi primul meu contact cu civilizația occidentală. Puţin după miezul nopții, am fost trezit brusc din somn de doi indivizi, beţi criță, care vorbeau germană, dar nu sunt sigur că erau nemţi pentru că aveau un accent ciudat. Poate că era un dialect, poate că era numai rezultatul teribilei stări bahice în care se aflau, cert este că asta a fost numai începutul. A urmat un preludiu în toată regula şi apoi o concretă acțiune homosexuală - am rămas consternat pur şi simplu înmărmurit. Lăsând la o parte faptul că în viaţa mea nu mă mai confruntasem cu ceva atât de pervers și de neruşinat, felul brutal și neașteptat în care m-a frapat a lăsat o pată de neşters pe memoria mea.”

Există două lucruri oarecum contradictorii în extrasul de mai sus. Autorul nu se ferește să vorbească de cele petrecute atunci, deși putea să tacă (nu că i-aș recomanda tocmai eu asta), ori măcar să învelească altfel lucrurile. Surprinzător este că, după asemenea tur de formă (a cutezanței, fie și strict descriptive), intervine o altă parte, aceea raliată educației bazată pe (acuza de) nerușinare și perversitate.

Inevitabil, caut aici să miros cum a impietat acel cod (indicscutabil moștenit) gesturi curente din viața dlui Nicolaescu.

Teoretic, eu aici îmi bag nasul înainte de toate în sufletul altuia, dar la o adică e și problema sensibilității sufletului, dacă se tulbură din atît. Pînă la urmă, els e poate căli cît să nu-l mai deranjeze vreun fapt de viață ori altul.

Este drept că îndeobște oamenii au alte treburi (iar panoplia perfomanțelor dlui Viorele ste mai mult decăt lăudabilă), nu au timp de pierdut, ca subsemnatul.

M-a mai mirat un pic (așa îmi trebuie, dacă pun altora ștachete foarte sus - tot eu minunîndu-mă, apoi de ce nu am relații cu semenii...) părerea despre America de azi, 2026. Care, la o adică, e rezultanta tuturor filoanelor implicate în viața, în mersul ei.

Surprinzător este și faptul că autorul în discuție așteaptă să revină America pe care a cunoscut-o el cîndva, cînd așa ceva prin definiție nu este posibil. Căci lururile se schimbă inevitabil, sub soarele ăsta.

Întrucîtva în context, V. Nicolaescu își încheie volumul cu: 

,,Nu-mi rămâne decât să sper că pe viitor voi reuşi să-mi păstrez sănătatea cât mai bună, care să-mi permită să pot continua să fac ceea ce am iubit din totdeauna, adică să călătoresc și, de ce nu, să mă şi cațăr" 

Mircea Săndulescu preia în postfața lui aceste vorbe, eu simțind aici o proiecție a propriilor griji, privind finalul de viață. Și le adaugă o bucată de etxt ca nuca în perete, din punct de vedere a logicii, dar tare plăcută ilogicului:

„Sunt vorbele unui om [V. Nicolaescu] care iubeşte muntele şi îndeamnă la o mărturisire de credinţă asupra acestei pasiuni de o viață de om, aşa cum a fost.

Nu văd și pace, în rîndurile respective, vreun îndemne la ceva, cu atît mai puțin la vreo profesiune de credință (ultima fiind altminteri vorbă mare, iar implicit găunoasă, dacă e luată la întrebări).

Campanie de interviuri care nici nu a apucat să pornească... (I)

 DEUNĂZI, și cu un pic de bere la bord, mi-am zis să reiau campania-mi de altădată, de intervievat confrați alpiniști/cățărători, pentru binele istoriei domeniului.

Situația este, ce-i drept, un pic schimbată față de anii '80, cînd m-am îndeletnicit cu așa ceva. Mai exact am o vîrstă, iar implicit (din motive psihice care se pot discuta) aș săru-mîni mai greu, pentru a dobîndi colaborarea unor așa performeri.

Dar, datorită amintitei beri, am trecut peste acest obstacol.
Și am început a privi în jur.

Mi-a fugit scurt mintea la două nume, realizînd însă că dacă inimoșii de la „România pitorească” nu i-au convins să-și scrie amintirile, mie îmi va fi și mai greu.
Dar mi-am continuat raționamentele, de prin minte.

Instinctul nu este o treabă în ale cărui sentințe să te dai legat, dar mi-a semnalizat că unul dintre cei ochiți s-ar putea să fie acrit de viața, cît să nu-i ardă de Memoirs. Iar în paralel existînd o reținere, la acela, de a ieși cu persoana proprie (fie și cea de altădată) în public. Iar rezerva aceea fiind inculată demult, prin educație.

La al doilea înaintaș pe care am pus ochii, mai aș fi luat taurul de coarne, pregătindu-mă pînă și un refuz, dacă nu m-ar fi pus dracul să răsfoiesc recenta apariție a ediției secunde „Între două lumi” (de Viorel Nicolaescu). Mai exact postfața semnată de respectivul.

Și unde am dat de pasajul:

„... România ciuntită și ocupată de Rusia sovietică după un război pierdut. Instaurarea comunismului a adus o serie de greutăți și situații dificile care au marcat în sens negativ viața întregii societăți românești, care nu a revenit la normalitate nici după schimbarea de regim din 1989 [...] Suportul moral al oamenilor de valoare din generațiile de dinainte de război, formați în spiritul cinstei, adevărului și al seriozității în orice activitate...”

La prima vedere, afirmațiile se referă strict la traiectoria lui Viorel Nicolaescu, dar ideea că nu s-a revenit la normalitate după 1989 e legată atribuirea acelei normalități în anii de dinainte de război. Or, la așa optică, aș avea o problemă să relaționez cu posesorul unei asemenea optici.

Reticența îmi decurge și din ideea „au marcat în sens negativ viața întregii societăți românești”. Or, să fiu eu sănătos pe cîți a omenit democrația populară...

(Și iar) or, nu știu cum m-aș fi descurcat, intervievînd un om cu așa punct de vedere, mai exact în alb și negru, iar implicit iritîndu-se inevitabil, cînd ar fi dat de optici contrare gusturilor domniei sale.

Ajuns pe așa palier, m-am întrebat cum stăteau la capitolul Optică asupra lumii cei pe care i-am intervievat cîndva. Mai exact oameni care apucaseră interbelicul, ba și în pătura mai mult ori mai puțin favorizată. Parcă nu erau așa de porniți, de extremiști.

Cu precizarea că nu pot ști cum s-ar fi comportat cei care m-au refuzat, în acea campanie a subsemnatului din anii '80...

Aș pune un exercițiu de imaginație spre cum vedea un I.I. Dunăreanu lucrurile, la vremea respectivă), dar simt că lui îi puțiseră cam toate, de cînd se ivise sub soare...

... niciunul nu a fost aprig precum cel pomemit mai sus. Și nu se poate spune că erau speriați de bombele comuniste, iar implicit temători să-și facă știute punctele de vedere.

Iau în calcul însă ca acelora, emigrînd iar apoi punîndu-li-se un pix în mînă, să nu apeleze la clișee, ce ar fi dat bine mediului unde au ajuns.

Dar, în relația cu mine, nu i-am simțit scrîșnind în interior, de starea lucrurilor, în lumea momentului. Un Florin Ștefănescu, de pildă, fusese iritat de legionari, la vremea guvernării lor, și de ascensiunea comuniștilor, dar trata lucurrile cu umor, în sensul că pe primii îi declara căciuloși, iar pe ceilalți cizmăruși. Era la acel sinăian, poate, o percepere a faptului că omul e sub vremi, și sub care depinde ne noi să ne facem suportabilă viața, iar asta nu neapărat prin compromisuri jenante cu stăpînii.

Un Niculae Baticu făcuse îndelungată pușcărie dar nu avea nevoie să - repet termenul -  scrîșnească de timpuri. Își avea condeiul, mersul pe munte, ieșitul în proximul parc al Libertății (Carol, acum).

A existat și o excepție, în materie de marcați de sistemul comunist (sau așa l-am perceput eu), și anume Matei Dănățoiu. Acesta, datorită sorții, fusese dus la săritură peste cal. Nu protesta împotriva regimului, dar se vedea destul de clar sperietura din el, fie și inoculată demult. În situație vor fi contat mult însă și particularitățile personale.

Acuma, privesc inerent și la firea insului, ce voiam a intervieva, dar după o zi m-am răzgîndit. Mai exact încerc să pricep de unde i se trage.
Asta, în condițiile în care nu știut să fi avut probleme (de tip penitenciar) cu regimul comunist, el fiind născut la 1943.

Îmi par să se fi acumulat în el mai multe... Mai exact, a fost într-o familie ce a avut de pierdut, odată cu instalarea roșiilor. Iar asta, în sens că au pierdut poziția socială, dar și vor fi avut membri ajunși la pușcărie. Iar asta, foarte posibil și datorită virulenței lor contra. Spun asta întrucît subiectul nostru uman era fan în anii '90 (bănui că și mai tîrziu) al țărăniștilor, de felul lor mai arțăgoși politic decît frații (raportat la moștenirea interbelică) liberali.

Vezi totodată cum socotește mult mai brează societatea pe care, altminteri, a apucat-o doar din spusele apropiaților, idealizată apoi în mintea/sufletul propriu.

Prin urmare, am lăsat baltă proiectatul contact cu respectivul confrate montaniard. Nici la alții nu m-aș mai înghesui (cum fui tentat la bere), pentru că eu însumi am devenit mai arțăgos, mai totalitar (fie și față de intransigența ori primitivismul altora), odată cu trecerea timpului.

TEORETIC, o pîine de mîncat mi-ar fi rămas cu d. V. Nicolaescu (și care s-a arătat dispus să colaborăm, în direcția menționată), atîta doar că mă descopăr eu acritură, la un eventual contact mai apropiat (fie și pe net).

Aaaah, viață, viață...

P.S.
Ar mai fi cîteva observații, născute pe cînd am scris cele de mai sus, pe care le las însă pentru un episod viitor.

Contribuții la subiect

LA ANIVERSAREA primului traseu de perete din România, nu am ce idei noi să aduc evenimentului...
Dar aș privi spre cel căruia îi este atribuită acea performanță, și anume Niculae Baticu (1909-1998). Mai exact spre apetitul său antisemit.

Am în față o broșură a Ligii Apărării Național-Creștine, la care aderă el în adolescență (cel mai tîrziu în 1926). Conținutul ei este bizar nu doar politically corecteness-ului de azi, dar și pentru, îmi pare mie, o inteligență medie...

Este o grupare politică pe care Baticu o servește mai mulți ani, de pildă se află la 1929 în conducerea recent înființatului Tineret L.A.N.C. al Culorii de Negru (unul din cele patru sectoare ale Capitalei).

Va rămîne în Ligă o vreme, după care are impresia (comunicată mie), că masonii au acaparat filiala din care făcea parte, așa că părăsește formațiunea. La mijloc pare să fi fost și simpatia pentru mai energica – în epocă - Legiune a arhanghelului Mihai (a lui C.Z. Cordeanu). Și care atrăgea în epocă, la jumătatea deceniului patru, pe unii dintre apropiații de munte ai lui Baticu: Ion Trandafir, Sorin Tulea, Dan Popescu, Mircea Casassovici cît și alții.
.
În bună parte, cel în cauză împarte lumea în naționaliști, evrei și autohtoni vînduți ultimilor. În context, pe cînd pomenește despre un accident mortal pe Valea Colților, precizează că vinovatul era evreu, optică generală ce nu-l ca părăsi nici după ieșirea din închisoare, cînd pomenește - deloc apreciativ - despre jidovi (și prietenul comun Vlad Petrușca îmi pomenea existența respectivei particularități, în discuțiile lui - din anii ‘80 - pe care le avea cu cel în cauză).

Cred că este de cercetat însă și de unde i se trăgea acea aplecare.
De fel, tatăl lui Baticu se trăgea din zona Vasluiului (unde bunicul Ionescu fusese embatic), parte și ea a Moldovei, ce avusese parte de o rată mare a imigrației evreiești, dinspre Rusia (de unde, trebuie spus, era gonită de pogromuri ce aveau ca țintă acea etnie). Va fi fost în acel spațiu românesc o mare antipatie pe jidani, care, s-o spun, căpușau cu succes viața economică a regiunii (ce-i drept, și cu concursul indigenilor binevoitori, socotiți jidoviți).

E de notat că Niculae nu apucă să cunoască situația vasluiană la fața locului, dar foarte probabil preia optica tatălui – căci prea i se întipărește în conduită! Asta, deși nu pare să fi avut relație strălucită cu acel părinte, de care nu pomenește în scrisele sale (spre deosebire de un Radu Țiețica, de al său). Genul de relație este depistabil și în nevoia tînărului de un tată idealizat (dar și puternic, autoritar), motiv pentru care se raliază L.A.N.C., iar apoi Legiunii, ambele formațiuni totalitare, doritoare a-și ajudeca total deciziile în societate.

Nu ar fi de mirare ca și Mihai Ogrinji, de la „România Pitorească”, să-și fi preluat antisemitismul pe aceeași cale, a antipatiei pentru evrei pe care a simțit-o la cei mai vîrstnici din mediul său vasluian).

Cert este că acel apetit antisemit nu va fi fost un moft, ci doar rezultantă a condițiilor de viață, ale respectivului. Și care avea la origini disconfortul înaintașilor, a-și vedea plaiurile ajunse în bună parte sub conducerea unor venetici...

Foarte probabil, evreii constituiau și un util (din punct de vedere psihologic) țap ispășitor, pentru nereușitele generale în viață, ale acelor supărați pe jidovi.

LA FINAL, aș menționa că cercetarea mea de mai sus poate fi considerată, pe tipic Wikipedia, drept un ciot. Iar implicit îndemnînd la dezvoltarea subiectului, respectiv corijarea eventualelor erori, ale textului de mai sus.

În context, aș puncta că, în baza unui etern uman, aprecieri precum cele de mai sus sînt cotate nu o dată drept răutăți, deși acolo se poate răspunde cu „Afirmația dumitale e incorectă/discutabilă”...
.
Aș mai spune că m-am separat de dl. Baticu precum a făcut-o dumnealui însuși (maturizîndu-se, respectiv căutînd loc mai larg pentru aripi), de mentorul din prima tinerețe, liderul L.A.N.C., profesorul A.C Cuza... Ce e drept, nu m-am dus prea departe spiritualicește de dînsul, întrucît ne-am aflat material uman foarte asemănător.
Unul, la figurat, fără mamă, fără tată.

PS
E de notat și că Ion Trandafir, în scrisorile lui din detenție, nu pomenește de capul de coardă ce avusese în „Furcile”, ci de Dan Popescu, Mircea Casassovici, Sorin Tulea..

Tenacitate.

Octavian Bortoș, recent:

„Această pagină conține atacuri la persoană, prin următoarele fraze:
– „Ești un dulce, amice Bortoș... Iar totodată ai ceva din acel șarpe, carele atunci cînd are chef de sucombat, iese în drum, să dea vreo căruță peste el...”
– „Doi la mînă, vă aflați hoți dintre cei care strigă «Hoții»”.
Solicit ștergerea frazelor în cauză.”

Dincolo de replica mea…:

„Ce e atac la persoane în formularea «Ești un dulce, amice Bortoș»?
În rest eu nu mă ocup cu atacurile la persoană. Lucrez în schimb cu materialul clientului. Iar acesta din urmă nefiind obișnuit să primească replici, ca ale mele.

Și nu este, pentru că a evoluat într-o zonă socială redusă. Unde există anumite șabloane, inclusiv întru polemici. Unul dintre ele este acuza de atac la persoană (ceea ce nu împiedică pe respectivul să practice exact acel lucru), la care preopinentul (membru și el a cercului de care pomenesc mai sus) se înroșește, dispare din peisaj etc.
Or subsemnatul nu intră în asemenea categorie. Ca urmare, întreabă candid și respectuos, ce e aia atac la persoană. Și ce e rău în asta”

... la așa situație, încerc să înțeleg funcționarea celor ca O. Bortoș.

Din cîte simt, înainte de toate există o tenacitate de-a o ține gaia mațul. Nu simt așa indivizi să stea o secundă, a medita dacă ei greșesc/adversarul are dreptate, pe undeva.
Pentru asemenea cecitate/orbire, îți trebuie o solidă putință de a refula, adevărurile neconvenabile.

Iar de aici pornesc explorare, de ce acele adevăruri sînt atît de neconvenabile. Și-mi par să fie, pentru că așa funcționeză mediul/tribul/gașca respectivilor. 

Nu spun aici că acele reguli sînt de rîs, de condamnat și tot așa, doar încerc să înțeleg lucrurile...

Tendința în cauză dorește a semnaliza înainte de toate, inamicilor din exterior, faptul că ai noștri stau bine la putința de a o ține gaia-mațul. Că sînt tenaci (iar asta însemnînd și că nu uită). În fața unei asemenea însușiri, nu o dată preopinentul – poate mai slab dotat pe felie - se cabrează, începe să se îndoiască a putea duce, pe termen lung, o bătălie cu dușmanul în cauză. 

Care e mai slab de țîțînă, dă înapoi, în fața unei asemenea fortărețe. Între altele,  simte acela, o dispută de durată cu așa adversar l-ar obosi - stare ce naște inevitabil sentimentul de frică.

În paralel, e de văzut cum decurg inevitabilele dispute între membrii găștii, căci sînt oameni, și inevitabil vădind agresivitate inclusiv între ei... Cred că lucrurile se rezolvă prin acceptarea palierelor. Că X este mai tare sau mai slab decît Y. La care inferiorul șede cu capul în pămînt, sperînd totuși la mărinimia celui căruia i-a acceptat superioritatea, respectiv la faptul că se poate ivi și vremea lui, legat de acel șef.

Același simte că și mai rău este să nu aibă grup. Asta, pentru că a viețuit exclusiv într-unul, iar solitarismul îl sperie, întrucît - nepracticîndu-l în timp - îi lipsesc însușirile, pentru așa postură.

În principal însă, lumea de acolo este interesată a servi interesele găștii, în relația cu exteriorul (și în competiție pentru resurse inevitabil limitate). Între altele, dorește a impresiona/intimida prin trenacitatea în luptă ce vădește (dacă nu vădește, și acel grup procedează precum individul care se supune celui mai puternic decît el).


Despre lupta cu alte grupuri, cu toții aflîndu-se oameni, e de spus că metodele nu prea contează. Se merge și aici gaia-mațul, sperîndu-se în intimidarea adversarului, respectiv în captarea simpatiei neutrilor. În caz de eșec, grupul își blindează/ refulează disconfortul, căci orice semn de slăbiciune i-ar fi fatal, în acea arenă inevitabil dominată de Homo homini lupus (care s-a domolit doar aparent, în societatea modernă).

În acest sens, priveam deunăzi o știre de presă…:

„O doctoriță de la Spitalul Județean din Alexandria a provocat un accident rutier în timp ce mergea la serviciu. Femeia urma să intre în gardă la UPU, însă drumul spre spital s-a încheiat cu o coliziune și cu un control al poliției care a scos la iveală că era băută.

După producerea accidentului, situația a căpătat o turnură neașteptată odată cu sosirea soțului doctoriței. Conform relatărilor din presa locală, acesta ar fi încercat să își asume responsabilitatea pentru coliziune. Bărbatul i-ar fi explicat celuilalt conducător auto că femeia este medic la UPU Alexandria, că întârzie la serviciu și că trebuie să ajungă cât mai repede la spital pentru a intra în gardă, în încercarea de a o salva din această situaţie. Explicaţiile lui, însă, nu au avut niciun rezultat, întrucât martorii prezenţi la eveniment au confirmat că la volan se afla doctoriţa de la UPU.

În cazul conducătorului autoutilitarei, etilotestul a indicat un rezultat negativ. Pentru medicul Mirela Mirea, însă, aparatul a arătat însă 0,71 mg/l alcool pur în aerul expirat, astfel că, după testare, polițiștii au dus-o la spital pentru recoltarea probelor biologice.”

Colegii de serviciu al acelei doamne emit următorul material, fără minimă trimitere la culpa respectivei, de a se urca abțiguită bine, la volan. Iar și aceia mizînd (inclusiv pe calea amenințărilor) pe sentimentul de tăvălug pe care l-ar putea naște, în fața adversarilor:

Inevitabil, îmi pun problema aici dacă respectivii slujitori ai lui Hipocrat sînt legați de glie, la acel UPU. Și de ce nu se duc într-un loc sanitar mai liniștit (îi rog să nu-mi vină aici, cu grija pe care o poartă ei pacienților, și binelui lumii în general).
Or nu se duc, pentru că acolo cîștigă bine. Și implicit pot trăi pe picior mare.

Altminteri, respectivii mint fără jenă (bașca trecerea sub preș a băutului), cum că incidentul e minor, iar totodată că reținerea doctoriței (simt că în baza unui articol de lege) este „excesivă, abuzivă și denigratoare pentru întregul personal al SJU Alexandria”

Observ la punctul 1 că nu avea  sancțiuni din partea organismelor profesionale. Cum va fi stat la acest capitol, din partea altor organisme, de pildă cele rutiere?