UMAN. A șterge ce ai scris

DINCOLO de pericolul ca la un moment dat să șterg (s-au mai văzut cazuri!) fleacurile ce înșir aici, văd postările astea ca derulîndu-se una după alta, într-un volum - fie el și doar digital ori în formă samizdat.
E chestie de rîsul-plînsul, să privești spre gesturi / acțiuni / viață a ta cum e dominată de două sentimente contrare.
Unul este convingerea (delicioasă!) că scrii lucruri mari, și implicit lumea îți va cădea datorită lor la picioare. Un al doilea se află infinit mai nașpet, cum că scrii fleacuri, că totul e inutil, asta dacă nu cumva sosi-va crunt pedepsitor, că ai îndrăznit să faci acele afirmații, de prin blog și privind nefavorabil alți oameni).

DUPĂ CE SCRIU astea, revin la un text ce-mi ocupă mintea.
Și descopăr acolo, de pildă cînd un domn ține să impună un primat al gîndurilor românești de suit Himalaya, că nu-s unicul traversat de dorința punerii lumii, la picioare.
Ale condeierului.

PSIHO. Nu mi-a dat prin cap pînă astăzi

Nu mi-a dat prin cap pînă astăzi, să îmi întreb partenera ce nevoi sufletești îi rămîn nesatisfăcute, în relația cu mine / în vreme ce există relația noastră.
Se înțelege că există acolo și un revers, nesatisfăcutele subsemnatului - cu precizarea că la destule nici nu am apucat (ca orice masochist) a sonda, iar la cele deja știute nu-mi vine a privi lesne, cu atît mai puțin a le comunica.

Iar aici se șade totuși bine... Căci există rude de gradul I unde îmi pare mai mult decît delicat, a ridica asemenea problemă. Și unde pare să domine o noțiune întîlnită cîndva într-un op psiho: la peur d'etre englouti. Și unde există un frate la fel de rău: dorința de a înghiți tu pe altul.

Firește, ultimul calup cuprinde teamă că-l va privi un psiholog destupat, dar îmi asum riscul. Iar asta înseamnă deja că nu voi pica jos, la un eventual reproș al aceluia.

UMAN. Plăceri

Doritor să aflu ceva mai multe despre Alexandru Șerban sr. (1922-2002), am dat o căutare pe numele său. Am găsit, foarte probabil de la cineva cu nume similar, un volum de poezii lăudînd comuniștii anului 1946.

Revista 22, care îl consultă, face trimitere și la alte distihuri, de data asta ale unui elev. Care îl considera pe liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, la a 60 aniversare a lui, drept „„cel mai mare român de la Dromihete încoace“.

Și pentru prima dată simt că va fi existînd o plăcere nemaipomenită, să produci asemenea exagerări. Pentru multă lume, bănui că era o încîntare paradisiacă a produce astfel de elogii, iar asta înainte de a sosi mîngîierile de cap ale profesorului, secretarului de partid etc.

Trecînd în explicații raționale, cînd ridici altuia osanale te simți ca și cum le-ai primi tu. Iar totodată astupi astfel o groapă sufletească (în ordinea existenței, altminteri).

Și uite-așa mai năpîrlesc o dată, mai exact renunț la o zisă a lui G. Călinescu, cum că Bizanțul ne-a lăsat plăcerea pupatului tălpilor celor mari. Plăcerea aceea (însoțită eventual de mormăiala: „O să-l păcălesc pă prostu ăsta de boier, fir-ar mă-sa a d...!”) fiind, tare posibil, etern umană.

Firește, acea tendință poate fi adaptată de cultura locurilor în care ajunge a se produce, unde, de pildă, poți nutri o anume fascinație în admiratul unui alpinist plecat de tînăr din lume. Și de care se vorbește mult în grupul tău, de oameni conformiști și doritori de scrieri cuminți...

UMAN, MUNTE. Hainele rămase mici, ale copilului (II)

Năpîrlirea.
De convingeri
Mari și mici

Să renunți la pielea pe care o aveai pînă de curînd. Și care ajunsese să nu se mai potrivească realității.

Rămăsesem cu impresia că Alexandru Șerban sr (1922-2002) era - la vremea cînd Dinu Mititeanu ridică statuie fiului său - un limitat. Un inginer constructor muncind mult.
Or, descopăr că s-a ocupat de notele de subsol la cele patru volume, ale memoriilor lui Alexandru Vaida Voievod (nașul său altminteri).

Altminteri, și în ton cu o butadă, nu mi-aș arunca și copilul intuiților la gunoi, odată cu apa covății în care l-am spălat.
Mai exact nu aș renunța la unele observații, pornind de pildă din genul de corecturi pe care acela le execută în manuscrisul atribuit fiului său (și care vor deveni cartea „Singurătatea verticalelor”.

„Extrem de mici modificări fă­­cuse tatăl său – profesor universitar: bere în loc de «beroase». Ra­za Soarelui în loc de „Sunshine” dr. Mititeanu în loc de Dinu...”

Ce-i drept, concluzia cu pricina îmi vine pornind de la niște scrise (ale Dinu M.) de care nu poți ști, cînd reflectă adevărul, și cînd nu...
De pildă informația:

„La «priveghi», în garajul familiei. Timp de vreo 6-8 seri acel garaj – devenit cameră mortuară – era plin de tineri și nu nu­mai în jurul sicriului său! [...] Ceremonia funerară a fost impresionantă, (părinții profesori universitari, tatăl lui a devenit primul primar al Clujului după «revoluție»). A avut loc în ho­lul Casei de Cultură a Studenților cu sute de coroane și cu un con­voi spre cimitir foarte lung...”

Pot lua în calcul pile dintre cele mai mari, la stăpînirea acelor timpuri. Și în paralel nu cunosc în amănunt restricțiile sanitare ale acelei epoci. Dar tot nu cred că Inspecția sanitară de atunci (i se spunea Sanepid) ar fi acceptat asemenea expuneri, și încă de durată (sînt de adăugat două-trei zile de la accidentul în Retezat la sosirea corpului în Cluj, datorită rigorilor medico-legale).

UMAN, MUNTE Hainele rămase mici, ale copilului (I)

Hainele rămase mici, ale copilului

Am emis o părere, acum un an și ceva, despre un confrate montaniard.
Între timp, mi-au parvenit informații noi, care se vor distilate în alte concluzii.
Unele, inerent, diferite (din fericire, nu la antipod) , de precedenta.

De-aia pomeneam de hainele copilului, care între timp a crescut.

Oarecum pe aproape.
Luni bune nu am putut sa mișc nimic, la un capitol în lucru.
Apoi, par sa fi trecut în extrema opusa...

Nu m-aș alarma prea tare.
Va veni probabil timpul cind voi da iar ochi spre ale și ai muntelui.

MUNTE, UMAN Teoretic, eu sînt rău aici...

„Cristea moare (1982) într-un accident de bicicletă, pe o șosea arge­șeană.”

Oare o fi fost vina lui?
Foarte posibil, da.
În cazul unei culpe a șoferului, ori măcar a vreunei umezeli pe șosea în acea fi fatidică, s-ar fi pomenit de ea.

Oarecum la chestiune, citeam pe undeva că E. Cristea a încetat din viață a doua zi. Primul gînd mi-a zburat spre cum o fi traversat (presupunînd că a fost conștient) acele mai mult decît tragice ceasuri.

Spuneam că eu sînt rău, cu întrebarea din a doua linie a postării.
Am reușit să-mi atenuez însă eu însumi sentimentul (fără a o fi căutat intenționat), cu paragraful privind ultima zi de existență a înaintașului nostru.

PS2

Deși așa ceva nu se spune ăn ruptul capului, valsez destul de lesne între iubire și ură. Cît și invers.

Am scris ce am scris eu despre Cristea (mai ales în mileniul trecut), dar a fost imposibil să nu mă ia ceva umezeală la ochii inimii, gîndind la acele ultime ceasuri. La ce scene din viața ce pleca, i-or fi trecut prin minte.

UMAN Urît lucru, obsesiile...

Deși mă aflu primul să admit că ne aflăm bărcuțe pe valuri, parcă tot aș continua să observ simpaticul fenomen al vinovăției...
Inclusiv aș sta cu ochiul pe o idee mai veche: nu am greșit noi catastrofal, cît un nedormit-bine e mai puternic decît noi, cei puși la zid...

UMAN Criticismul

Criticismul îmi pare un lucru de executat totuși cu măsură.

Pare o afirmație bizară, din partea unui tip ce luă opul de purecat, pînă și într-o minunată plimbare de solstițiu estival. Dincolo de toate, ma strădui sa nu uit de vorba "Critica sa reprezinte niște ochelari, nu o nuia". 

Ce-i drept, tipii pe care mi-a cășunat s-ar lipsi bucuroși, de-așa ochelari asupra dumnealor. 

CĂ veni vorba, iar subsemnatul raminind eternalmente om, am dat azi peste pagina Facebook a unui top amintit cu fast, în cartea ce port pe ghiozdan... 

Pe cînd il răsfoiam, pe acea strada a lui Zuckerberg, mi-am descoperit - horrible dictu - sentimente de copil și privind maturi din jur. Care-s mari, superiori, cît și încruntați (cind v-am zis că-s horrible dictu, nu m-ați crezut... - e foarte posibil atitudinea părinților din căminul care s-a străduit sa ma crească mare, acum multe decenii).

Apoi, și avind în vedere ca acela - altminteri interesat azi de multe lucruri spalate - cintă și el aria Cuxi, pe libret Dinu Mititeanu, am o jenă să-l invit (eu fiind doritorul să-l bage vreun frate mai mare în seama, simt exact acum) a da un ochi pe niște scrise ale ediției secunde din Sus la munte...

UMAN Îmi fac niște așa-numite selfiuri

În cadrele nepregătite - pentru ochiul altora, cit și al meu - mă aflu natural.
Dar nu îmi plac.

O mulțime de semnale, în asa imagini, dinspre realitatea tipului de acolo.
Dar nu-mi arde, mie marele psiholog, a le sonda prea mult...

UMAN. Despre înțelepciune

Înțelepciunea.

E chestia aia care, cu un pic de noroc, nu e dată peste cap de valul irationalului din noi.
În asa eventualitate (că mai apucam a reacționa înțelept), e util sa punem în locul furiei, față de ceva neplăcut care ni s-a ivit deodată în existență, întrebarea:
"Cum moaș-sa/draci mă adaptez tîmpeniei ăsteia?!"

Infuriindu-ne, uitam ca aceea există.

UMAN O acuză cu multă trecere

O acuză cu multă trecere între oameni se află aceea de a fi rău.

Îndeobște, acolo, nimeni nu mai apucă să observe dacă învinovățitul are și dreptate.  Mai grăbită e lumea a identifica acolo un motiv, zice-se bazat pe morala socială, grație căruia acela poate fi măcar un pic, îngenuncheat nouă.

Ideea îmi vine pe cînd notez: „...Își doreau – dincolo de aducerea lui Cuxi sub reflectoarele opi­niei publice – o poziție socială cît mai ridicată”.

La așa vorbe, ești luat la șuturi urgent. Asta, deși, dacă te afli un pic cu picioarele pămînt, tendința cu pricina este evidentă.

Similar, vorbeam la un alt personaj montan de dregerea complexelor de inferioritate. Și legat de care, eu însumi mă privesc strîmb, cum că nu e frumos să afirmi așa ceva (frumosul cu pricina fiind precum răutatea, amintită inițial: nu aduce contraargumente, doar te vrea cocoșat, datorită pretinsei necuvenite pe care ai comis-o).

Firește, complexele cu pricina ne pot afecta pe mulți, dar afimația despre respectivul cred că rămîne în picioare.

(Sadism: să spui unora care te acuză de c.i. că mintenaș le poți vorbi pe larg, despre hibele-ți de acel gen)

Despre vinovăție

Traducînd cît de cît în noțiuni conștiente, vinovăția îmi pare să acționeze pe două direcții, altminteri vizînd ambele să descurajeze acțiunea luată în tăbarcă.
Pe de o parte este durerea administrată drept pedeapsă (întotdeauna de la ceea ce pare o ființă umană mai tare decît noi), iar pe de alta convingerea că o să ajungem cu siguranță foarte rău, pe acel drum...

Dincolo de asta, vinovăția e administrată de o persoană care amestecă multe altele de-ale ei (personale nedescărcate la timp), fie acestea din urmă rezultate inerent din contactul anterior între ceea ce sîntem (inclusiv cu primitive) și realitate.

Aproape prin definiție, cînd ajungem să simțim vinovăție, deja acea teamă e mai puternică decît noi. O poți gestiona zăbovind pe cît posibil în focul ei. Asta, cînd e mai slăbuță ori am apucat s-o suportăm și, deci, i-a mai scăzut din puterea nefastă. Alteori ea e mai tare, și să te ții groază aparte, pre noi...

Cînd debutez postarea

 Cînd debutez postarea cu ideea ca totul e deșertăciune, nu o fac în baza vreunei căderi psihice, ci a unei banale cunoașteri a lungului nasului. A, îmi place sa ma laud, unei conștientizări de caracteristici ale vietii.

Pe de o parte, realizez ca scrieri precum a mea de aici nu au citusi de puțin importanta pe care le-o atribuie o zonă a creierului, altminteri produsa de natura cu un rost cit se poate de justificat. 

Mai exact (ca amintita importanta), nu sta lumea în loc, pentru ca scriu eu niște fleacuri legate de mersul pe munte. Cu toate astea, continui a ma lasă dus de val, cel al creatorilor (nu neapărat divinin în sens religios) ai lumii ăsteia, al infinitului de diverse, care o caracterizează.

În lumina ultimei fraze, îmi reproșam deunăzi ca scriu doar despre vechituri, și nu despre lucruri prezente. Despre oameni actuali - de pildă tineri și cu performante alpine. 

Pe de o parte, conștientizez ca nu e deloc obligatoriu sa scrie care despre asa subiect. Îmi făcusem iarecari iluzii pe la 2000 și un pic, pe cînd indemna condei mai tinere (și mai puțin îndrăgostite de interbelic) sa scrie despre pleiada deceniilor sase ori șapte. Asta, pentru ca acei corifei se duc...

Nu a făcut-o nimeni. 

Vaccinat, nu îmi fac iluzii de cercetări asemănătoare azi, și în raport cu prezenți. 

În același timp, am rămas ochii ieri la prestația prezenta a Silviei Murgescu. Care ajunsa la un limbaj smestecind muntele cu Dumnezeu, ba si Isus.

Ferească..., a o lua în balon pentru asta! Doar vad acolo o pîine pentru cel cu chef sa iglindeadcă realist viata alpină românească.

PS

Există șanse ca vreodată sa scriu una și alta despre oameni fin prezent. 

Nu cred ca o voi face pentru a ma da deștept, cit pentru ca asa tine sa se elibereze o glandă din mine. 

Pe felie, știu că-i deranjant sa scrii realist despre care (și diferit de stilul social, cu lozinci și altele) . Căci e acolo un intrat în viata altuia. E formula sociala, traductibila prin băgat în sufletul altuia, iar de aici deja ne apropiem de acel sentiment real, unul deseori (foarte) neplăcut.

O precizare ar fi de făcut ca acele rinduri nu vor apărea pe vreun Facebook, ci în cel mai bun caz pe bloc, dacă nu de-a dreptul pentru așa-numitul sertar.

Poza e luată în metrou, la vremea cind scriu acestea, în matinalul drum dintre Leonida și Aviatorilor. 

(oare cum o fi arătat mijlocul de transport ca ducea vreun Nae Dimitriu la slujbă? 

Slujbă fiind predecesorul serviciului, care a stat la rîndu-i înaintea job-ului.) 

. 

Pe cînd răsfoiesc o filă montană Fb

 Pe cînd răsfoiesc o filă montană Fb, ma cuprinde un neplăcut sentiment.

E vorba de invidie. 

Nu e un ceva pe care sa îl mărturisești, mai ales cind te afli polemist și, deci, oricind adversarii îți pot reclama asemenea impuls, la fiind la baza acțiunilor tale.

După ce te obișnuiești ca aceia vor trata exact precum spui lucrurile, te ia cu ușurare. Ei, și (iar expresia fiind parcă, la origine, a lui Eliade)?!

Pe de o parte, de aici, cred ca e normal sa fii invidios pe una ori alta a semenilor, căci ne aflăm dotați, de la natură, cu lăcomie. Mai pot exista și probleme particulare, ce accentuează acea lăcomie.... Și care, nesatisfacută, naște oftică pe aceia ce-ți par, ca au...

Ca veni vorba, după ce reziști în neplacutul sentiment (cu cele două aripe: el în sine, plus ce vor zice inimi ii de asa belea, pe sufletu-ți), capeți un respiro. Și în care gîndul te duce a cerceta cum stau ceilalți (de pe acea fila Fb, de pildă) cu fericirea. 

Ultima fiind inevitabil efect al lui a poseda, îți zici... 

Or, e destul loc pentru a observa ca nu e caz a fi invidios pe multe, din ale acelora. Și nici chiar pe vîrsta lor (mult) mai jună. 

Pe felie, neplăcerile sufletești apar datorita faptului ca nu putem rezista unui impus inițial. 

Nu spun ca e ușor, a zăbovi acolo, dar cerul i se luminează, după o staționare voluntară în acea gheenă. 

Pînă una alta, voi mai trece pe asa file, cu semenii tineri, îndestulati materialiceste, mai pricepuți în cataratura decit mine, plus alte alea, numai bune sa înfigă gheara invidiei în pieptu-mi...

Posed totodată bunul simt de a intui ca nu voi rezolva problema. Asta, întrucît asa e viața, mai ales pre paliere unde speranța dăruită de acea Doamna (adică pomenita viata), pe-o dorinta/temere ori alta, s-a micșorat - în raport cu alte timpuri personale.

Deci nepermisa + dureroasa invidie ma va mai inhata în brate, raminindu-mi doar sa-nerc a sta, pe neplacutul dumneaei... 

Într-un rar moment de luciditate

Într-un rar moment de luciditate, realizez ca rînduri precum cele din facsimil nu se adresează celor ca mine.

Nouă, ticăloșilor, ne nasc furii și criticisme, în vreme ce destinatarilor reali le produc multă încîntare.

Cum scena lumii nu-i o chestie foarte plăcută, te poți trezi însă cu răuvoitorii amintiti, mursecînd spre onestile-ți zise. 

În acest stadiu, condeiului în cauză nu-i ramine decit sa stea calm și sa raspunză sigur pe el, reprosurilor...

Atita doar că, așa ceva, nu se poate. 

Omul cel-frumos-grăitoriu va sari în sus, iritat ca ii este tulburat locul de visat frumos. Eventual și ca este prins cu ocaua mică, de către acei oameni răi - care o fi ei mirșavi, dar se pricep a cerceta vorbe, pe o parte sau alta a lor. 

Pe cînd meditez că mai nimeni nu e interesat

Pe cînd meditez ca mai nimeni nu e interesat de scrierile acestui blog, deci nu voi avea niciodată vreun ucenic sa ducă asa idei în viitor (om fiind, am asemenea vanitate...), realizez ca lui nea Baticu nu i-au trebuit cohorte de învățăcei, pentru a-i prelua careva nefasta ștafetă. 

A fost de ajuns un singur ins.

Pe felie, simt ca rîndurile maestrului meu s-au aflat mici copii, față de ce așterne subsemnatul pe hîrtie... Ce-i drept, sînt alte vremuri. 

Ultimele, s-o precizăm, favorizează și făcutul mai dihai de baftă, decit înainte de 1989. 

PS

Vorba "a se face (careva) de baftă" de la nea Baticu o am. Mai exact, cred ca am auzit-o prima dată pe cînd reproducea un reproș: "Bine, măi Sandule [Beldie] să te faci tu de baftă, vorbindu-l de bine, pe [nu mai rețin epitetul] ăla de Cristea?!" 

S-o supăra NB, pe lumea ailaltă, că torn acea intimplare, aici?

Pe moment, atunci demult, nu m-a traversat vreo obiecție la acea zisă... 

Apropo... Dacă aș fi fost ucenic și atit, adică fără sa apuc ulterior un drum cit de cit propriu, as mai fi putut duce acea ștafetă înainte? 

Pe cînd răsfoiesc un site carpatin

Pe cînd răsfoiesc un site carpatin, îmi percep încă o dată dimensiunea caracterului dificil (ca să nu spun neam prost) din dotare.

Din fericire, simt ca nici calitățile nu-s chiar mici, la persoana ce am în vedere. În așa categorie as trece si oarece longevitate, în sensul ochilor mari asupra realității.  Ba chiar și un dram de interes asupra a ce mai apare nou, sub soare.

Firește, la un moment dat voi întra și eu în rindul lumii. Iar apoi în al ne-lumii (să-i spun aia de dincolo?)... 

Despre oameni normali.

Este vorba domnul care așterne, pe fila Carpați.org (fie și nu chiar recent), despre Mihai Haret (1884-1940).

De fapt, acela preia spusele altcuiva, despre M. H. 

1.

În acea zonă umană, a respectivului domn, dar și a urmaritorilor acelui site, este de aplaudat sa execuți acel tip de texte/gesturi. 

Unele de creativitate minimă, altminteri.

Dar care semnalizează supunere, către regulile locurilor, respectiv mai-marii zonei aceleia - cu toții voitori de liniște, de non-conflict, pe acea arie. 

Supunerea aceea marchează un tip comun de atitudine. Neexistînd mai multe, nu exista contradicții, iar prin urmare nu se afla pe acolo tensiuni, cele perturbatoare de entități sociale. 

În consecință, creativitatea nu este foarte agreata în acele locuri. Și implicit dispare acea glandă. A noului. A originalului. 

2.

Ad078 face niște observații legate de textul pomenit anterior. Și la care autorul acelei preluări nu produce - în cei 12 ani scurși pînă azi - nici o remarcă.

Asta, pentru ca ii lipsește acea glandă, ce semnalizind ca pot exista și alte unghiuri asupra realității, decit i s-a spus în cocoonul său că functioneaza.

În schimb, sosesc mingiieri pe creștet, pentru ca nu gîndeste diferit, respectiv pentru contribuția - via intervenții de tipul articolului semnalat - la păstrarea atmosferei locurilor. 

De notat este ca nu intervin nici alții, cu vreun dat de părere de pe Carpați.org...

Despre respect

 Este chestia aceea în schimbul căreia cel respectat nu îți oferă nimic.

Firește ca exista acolo dedesubturi psihice, ale tuturor celor implicați. Și anume mujicul de rind, respectiv cel care îndeamnă sa respecți un terț.

În Sus la munte..., tratind despre aceeași idee, vedeam lucrurile din cheie temporală. Mai exact respectă acum fără sa primești nimic, căci în viitor, pe asa drum, vei ajunge sa fii și tu respectat, fără sa dai nimic... 

Mă aflu o găină

Mă aflu o găină ce nu s-a pomenit. 

Nu neapărat aceea cu mărgica, ce cotcodăcește mult, despre fleacuri, cit una care vorbește de proiecte, și despre care nu e deloc sigur ca vor deveni ceva real.

E cazul proiectantului materiăluș despre Cristache Dedula. 

Dar mai ales al celui despre Al. Beldie, de care cotcodaceam acum aproape un an. Și care nici măcar nu s-a urnit. 

Noroc a ma afla perseverent, a la longue. 

Și risipindu-mi parte a lenei din autoflagelări ca mai sus.

În baza ultimeia, pus-am deja de un schelet al textului despre Dedula (sa nu uit acolo de șprițul rece pe care i-l strecura Nae Dimitriu prin oberlicht,pe cînd președintele AER asuda în ședințele asociației...).

Cu Beldie lucrurile stau un pic mai nașpa. Articolul lui Gh. Dihoru - ce stă la baza acestui nou material - e util, însă informațiile privind înclinație erotice ale inaintasul mi se află mai mult decît cartof fierbinte.

Pe felie, prin viață e bine sa ai grija de ce anume te revolti, căci se pot ivi lucruri și mai nașpa.

E cazul d-lui Mihai Ogrinji, iritat cindva de zisele mele despre Beldie. Or, Gh. Dihoru dă un citat și mai breaz:

CMN de pe insigna va fi însemnat ca purtătorul ei este custode al Comisiei Monumentelor Naturii. 

Altminteri, asa mărturisiri lasă loc și ele de mai rău, mai exact de vreo investigație psiho, asupra izvoarelor acelei atitudini/înclinații...

Măgării

Pe cînd vorbeam de ale lui Cristache Dedula prin Italie, voiam să adaug că misia dumnealui în peninsulă nu a fost doar pe tipicul acelei dispute cu un naționslist de-al locului, în trenul rapid de Roma.
Mai exact, a putut intra în contact cu bucuriile ce pot fi rezumate în populara vorbă (sper să reproduc bine gramatical!):

„Sette coze sono buone / Aqua fresco, uva, persica, peppone / vino rosso, figa stretta, cazzo duro”

Numai țin minte crui ins copt i-am pomenit, în aceeași ani '80, despre zisele anterioare. Auzise de ele.

Octogenarul a ținut să-mi comunice acest frumos dicton în vreo două rînduri chiar...

Pe atunci mă aflam om mai serios, așa că abia azi pornesc a medita cum s-o fi descurcat dînsul, la junețe, cu femeile (nu spun că prost...).

Pe cînd încerc a-mi imagina, gîndul zboară la alt înaintaș, locuind în aceeași zonă bucureșteană. Iar de aici, la adevărat sacrilegiu, e doar un pas...

...căci meditat-am dacă acel vecin nu reproducea un pic, în relația cu prima soție, pe aceea cu propria mamă, de altădată. Mai exact, nu reproducea nevoile din relația cu mama...

Și uite-așa sosim la ideea spuselor.

Care pot fi corecte. Dar totodată nu se cuvine a le pronunța.

Nu e vorba de cele cu figa stretta...

Încă una de-a lui Cristache Dedula...

Parafrazez mai sus vorba lui Camil Petrescu, din "Ultima noapte de dragoste..." și privind acolo pe Nae Gheorghidiu...

Nu regăsesc pe moment întimplarea în transcripturile discuțiilor cu dumnealui.. Era deja în diplomație, foarte probabil cu post în Italia. În rapidul ce duce la Roma, un localnic (iar eu neștiind de unde a pornit clinciul) îi spune: "Voi, romeni, siete zingari!"

Adică voi, românii, sînteți de fapt țigani... 

S-a iscat tărăboi (cu violențe doar în sfera verbală), căci mîndru nostru compatriot era iute la mînie, de care m-a asigurat că s-a scris în gazete. Incidentul a fost lipsit de urmări pentru cariera diplomatică a lui nea Cristi, de care comuniștii se vor debarasa, peste zece ani, cind atinsese treapta de consul general. 

Continuind o idee, din precedenta postare

Continuind o idee, din precedenta postare... 

Pe de o parte, a rîndurilor despre Cr. Dedula.  Pe de altă, a ideii de scrise dezinvolt, temperate vehement de un ceva interior...

Depinde de mine ca un C. Dedula (ori altul) sa se înscrie între personalitățile importante ale muntelui românesc. Dacă amestec oratorie ordeanistică în asa demers, cu atit mai mult. 

Iar de aici ma temperez singur, în genul vorbei You can, but you may not. Adică e de pomenit asa demers, dar va trebui sa fac precizarea ca scriu despre dînsul, mai mult, strict din simpatie... Ce-i drept, asa precizare dezarmează - ca nimic altceva - adversarii exteriori sau interiori...

Totodată, nea Cristi realmente are un ceva aparte, și din care sa tragi de-o personalitate montană (a timpului său) măricica... 

Iar scrisele cu pricina fiind reproduse peste ani de tipi care nu vor pomeni cine le-a fost autorul...

PS

Nu cunosc mare lucru despre copilăria lui C.D., cum îi fură, și unde școlile, însă parca la dumnealui am auzit pentru prima data despre liceul din Moscopole...

PS2

Scrisele pe Fb sau blog sint precum producțiile de beție. Implicit, te jenezi un pic, atunci cind le revezi...

Și invers... Cind ma uit de pildă spre rindurile din Sus la munte, mai exact partea veche (gata în 2013), nu ma ia nici o vinovăție, că ce smecher m-am dat, ca ce rău am fost (culmea, acolo fost-am mai critic, decit ulterior).

Ironia sortii face însă că, peste un n mulți ani, sa trezească interes rindurile mele nebunatic, nu cele cit de cit conformiste, ca formă...

Conformismul la momentul x garantează demidarea / prăfuirea curînd-viitoare... 

Privind pe felie îndărăt, îmi pare proaspăt scrisul lui Nae Dimitriu (din anii '30). Nae Nebunul, vorba unor cogeneri.

Rezista și articolele lui Radu Țițeica, în vreme ce, paradoxal, au un aer un pic desuet memoriile aceluia, scrise peste 50 ani. 

Pe cînd caut o poză

Pe cînd caut o poză (a lui C. Dedula) pe net - eu fiind la job, nu acasă - , dau de un material:

Mă irită binișor, că aceia nu indică și sursa textului preluat. (întru psiho, mă deranjează întrucît îmi simt amenințată statura de mare sculă, în acel domeniu)

Apoi, realizez ca aceia - avind nevoie de așa procedeu - nu vor putea lega vreodată două vorbe originale/necopiate de la alții. 

Previzibil, aceia nu sint în stare nici a depista erorile / insuficiențele din textul preluat... 

Un sentiment asemănător îmi născusera cîndva tipii care nu pomeneau cine le-a deschis ochii,  asupra unui itinerar montan necunoscut lor.

Inclusiv cînd scriu astea, mă aflu scindat între un filon ofensiv, sigur pe el, și o nuia care temperează asa pornire, în ideea ca sînt arogant, eventual ca nu se face a da acelora sub nas, dacă te-ai nimerit a fi mai dotat ca ei (simt un pic mîna mamei, via freudian Superego, în asa atitudine). 

PS

La acea postare, Mihai C. comentează: „Respect!”.

Se află deja o măgărie, a întreba pe acela ce înțelege prin acel respect - în cazul postării de care amintesc mai sus. Mai ales știind că de la subsemnatul vine așa curiozitate, s-ar înfuria.
Apoi, dacă prin absurd te-ai interesa ce e aia respect, în general, ți s-ar putea livra un limbaj de lemn (puteți să-i spuneți și social) prima, poci zice!

Ma bîntuie gîndul

Ma bîntuie gîndul sa îmi fac iar o pagină Facebook.

Între cele contra (alături de altele, la frontiera greu-avuabilelor), din așa tendință, se află sentimentul inutilității.

Și care a fost precedat de către opusul lui, un ceva evoluind altminteri în inconștient, cum ca dai gata toți oamenii, iar totodată vei schimba lumea.

Pe felie, nu erai conștient de acel mobil, doar erai traversat - cu excepția momentelor de saturație facebookiană - de un ceva plăcut, care te împingea a te produce pe acolo.

Așa că am coborît ștacheta, găvărind mult și prost (doar) pe aici. 

La chestiune, nu as regreta turuiala de aici. Căci asa ma uitam la mulțimea celor scrise pe Fb cindva (și în răstimp adunate in niște volume virtuale), iar azi sint ofticat, ca nu mai am vînă, sa trec așa fluviu prin tastatură.

Inutilitatea... 

Aparte joacă a sorții/Speciei, sa îți inducă o vreme ideea ca "Lumea e a mea" (la propriu, dar numai în capul răul. 

Și cind este a ta, exact cit una ori alta în visele insului ce-a adunat multe sticle, la piciorul mesei... 

Departe de mine a fi deprimat senectualiceste, constatind asta!

Revenind, plănui sa deschid o noua pagina Fb cind oi mirosi ca m-am schimbat un pic interioriceste, raportat la momentul în care am desființat precedenta... 

A fi om normal

A fi om normal, înseamnă să fii supărat ca realitatea nu e cum vrei tu. 

Ce îi supără

Mă refer la oamenii normali, cind ajung în clinciuri cu subsemnatul...

Postarea poate părea aroganță, dar e și un subiect i-aș expune științific. 

Explorare a unei situații de viață. Mai exact, într-o polemică (pagina CAR, unde este preluat o postare de pe blog Dinu M.). 

Îmi place sa cred ca răspund cu scaun la cap, acolo... Mai exact cu subiect și predicat, iar în același timp neferindu-mă sa îmi parvina un răspuns (tot punctual).

O doamna ma ia, cum se vede în imagine. 

Ce o fi supărat-o, pe ea ori alții ce reacționează similar acolo? 

Cred ca intervin mai mulți factori acolo. 

Pe de o parte e posibil sa existe o placere a conviețuirii în grup, mai exact una pe care o percepi cind realizează ca exista și un afară de acel grup. 

Mai exact, în exteriorul aceluia exista un rătăcit, care nu șede umil, și lasind-se luat în balon de către cei din grup. 

Prin urmare, toți un-pic-ratacitii se grăbesc sa vietuiasca într-un grup (entitate ce reproduce deseori, în mic, situația unui rătăcit de grup, stabilind în acest scop, din rindurile lui, un țap ispășitor). 

Cei ajunși deja în grup nu se afla acolo un baza vreunui efort, ori vreunei ideologii savante. Este la mijloc superficialitate, dor de a dobindi fără efort o situație plăcută, creata/sporita de păstorii acelui loc (a la Dinu M.) care le vorbesc plăcut sufletului, între altele pomenind o calitate de excepție a locului, a insilor care îl ocupa, în paralel viitorul fiindu-le mai mult decit roz. 

Or, ce dobindesti ușor, ușor (riști sa) pierzi. Și sa rămîi apoi în fundul gol al contactului cu realitatea (cenușie în sine, dar insuportabilă). 

Asta ii face (în principal) pe respectivii sa sară în sus, dar fără a putea lega două vorbe la chestiune! În schimb, încearcă a manipula, căci alta moneda nu poate avea loc, pe o scenă unde nu exista știință a argumentelor. 

Baticisme, via Dedula

Spunea ca a vrut sa plece și el să-l caute pe disparutul Alexandrescu (decembrie 1928), dar ca nu i-a dat voie șeful de la serviciu.

Eu reținusem numele acelui șef drept Iosifescu. C. D. îl va corecta pe transcriptul trimis. Descopăr azi cu relativa greutate ca a menționat "ministrul Ispasiu".

Merg pe net, într-o doară, și chiar dau de un asemenea om, în epocă! 

Fleacurile care ne înfrumusețează viața... 

Cum a ajuns Cristache, ce în 1925 (alături de un Nicu Comănescu) lua un examen la Chimie Industrială, sa lucreze peste trei ani cu Ispasiu, nu știu. 

Totodată, apropo de așa tăieri de fir în 16, nu pot sa nu (le) relaționez cu neumblatul deloc (al altora) în informațiile istorice care le ajung sub ochi. 

Încerc ins sa înțeleg, la aceia pare primordial a semnaliza conformismul (trăsătură cu multa trecere în acel mediu deloc restrîns), în paralel cu o exprimare - grandilocventă, și umblînd la sufletul educat - despre care publicul vizat a învățat ca e bine sa se lase mișcat/impresionat.

Iar el, publicul, sa aplaude, educind astfel o data în plus pe cei tineri, de pe acolo...

PS

Pe același tip de val... 

Odată trecută vîrsta la care ne asociem cu oricine, Dedula urca pe munte îndeosebi cu cumnatul Tudor Constantinescu și cu doctorul Anton (Toni) Socea. 

Despre ultimul, Dedula spune ca a fost - în acel deceniu patru - asistentul profesorilor Manicatide și Stroe.

Descopăr pe primul ca e considerat părintele pediatriei românești.

Alta. 

La școală Militară, Dedula îl are comandant pe Septimiu Pretorian, pe atunci maior (și căsătorit cu fața cofetarului Riegler din Bușteni). 

La sfîrșit de saptamînă Dedula pleca de la Vîlcele, pentru a fi cu rudele și prietenii, la Busteni. 

Pretorian face cariera în primii ani de comunism, ajungind șef Marelui Stat Major, dar este relativ repede debarcat, suferind o condamnare. 

Vezi Wikipedia. 

Un paradox

Preluat dintr-un comentariu, pe contributors.ro...

Vechiul paradox al lui Epicur :

„Vrea Dumnezeu să oprească răul, dar nu poate? Atunci nu este atotputernic.
Poate Dumnezeu să oprească răul, dar nu vrea? Atunci el însuși este rău.
Poate și vrea Dumnezeu să oprească răul? Atunci de ce mai există răul în lume?
Nu poate și nu vrea Dumnezeu să oprească răul? Atunci de ce îl numim Dumnezeu (și ne rugăm la El..)?”

Nutresc o dublă slăbiciune

 Nutresc o dublă slăbiciune, altminteri supousă unei oarece evadări în trecut...

Revăd note din convorbiri cu Cristache Dedula (avînd corecturile dumnealui, în cîteva locuri - de pildă colonelul Grigoriu nu avea să ajungă primar al Brașovului, ci al Predealului), de acum trei-patru decenii...

Care la rîndul lor transpun evenimente din tinerețea (alpină îndeosebi) a lui nea Cristi...

În fugă, dau de un zvon al vremii... Și anume se vorbea că, entuziasmat de tura-i pe Acele Morarului, Theodor Rosetti-Solescu și-a scos acul de cravată, deloc ieftin, și l-a lăsat într-o fisură.

Poate ar trebui să fac loc în ediția secundă a Sus la munte... acestui amănunt.

Nea Cristi mi-a vorbit și de copilăria lui (nu mai rețin dacă în Macedonia,  de unde implicit s-a refugiat în România urmare a războaielor balcanice). A fost bolnav pe la 7-8 ani, motiv pentru care va merge la școală abia la 9 ani. Ca un făcut, războiul mondial îl va opri să termine liceul la timp, ceea ce face să fi fost abia ăîn clasa VIII de liceu, cînd merge alături de Nae Dimitriu (deja student) pe creasta Meridionalilor.

Multă vreme am grafiat o zisă a lui CD campwanderung, descoperind abia acum un an-doi că nu era vorba de camp, de la cort, ci kamm, de la creastă.

Notam atunci, la vremea discuțiilor cu C. Dedula, în fugă ce-mi spunea... De pildă mi-a zis despre o întîlnire pe stradă cu unchiul său, Măciucă, asistent al medicului Thoma Ionescu. Unchiul era în trăsură cu profesorul Marinescu, neurolog. A oprit birja, chemîndu-și nepotul aflat în trecere, pe stradă: „Îl recunoașteți, domnule profesor? I-ați salvat viața cîndva...”

Cristache Dedula avea un șarm al lui, fie și posedînd la vremea discuțiilor cu mine peste 80 ani. Mediul acelor rememorări, după cum am mai notat pe net, era completată de atmosfera curții din strada Gazelei 42, cu un liliac alb și preajmă (din care mă ruga să duc un buchet nevestei) și o sticlă de vin roșu pe masa din grădină.

Tot acolo, nu-mi iese din minte episodul cu o femeie vîrstnică, părînd să locuiască în a doua clădire a curții, aceea dinspre stradă (erau două). Studiam la vremea aceea colecția Gazetei Sporturilor, unde era pomenită o Vivi Dedula.

Am crezut că era nevasta lui C.D. M-a lămurit că era de fapt sora lui. M-a traversat o gheară, a dublei ipostaze: fată energică pe munte, cîndva, iar în acel 1985-87 o bătrînă firavă, fie și activă.

Că veni vorba, nea Cristi mi-a povestit o scenă de la casa Omul, parcă 1929. Era cu nevasta și sora, acolo. Cele două ăîși scoseseră bocancii, aliniați pe undeva. S-a apropiat un domn distins, roșcovan, care văzînd doar încălțările a spus: „Foarte frumos, că ați adus și copiii! ” (fetele erau mai scunde). S-a prezentat: "Emil Racovițăc. Cristache a prezentat la scurtă vreme pe cele două tinere femei, celui cunoscut deja în epocă drept explorator de locuri îndepărtate.

În poză, tipi la cravată, pe munte (e și Dedula pe acolo:

Dedula a refăcut și în afara grupului Dimitriu turele kammwanderung, din care nu-i exclus să fie luată și această imagine (el e cu pulover alb):

Gradul de uman

Mă uit la un articol care deplînge scăderea interesului pentru învățămîntul uman (nici nu mai contează de cine este semnat).

Lucrurile sună tare frumos acolo, însă nu pot să nu observ un lucru. Și anume că autorul e deranjat dacă nu ești de acord cu el. Dacă nu vezi acele înclinații umaniste predate prin școli, iar totodată cu influență la nivelul societății.

Ferească Domnul a solicita mai multă nuanțe acelui condeier, cum că, totuși, educația (bună, a) cuiva e legată și de altele, nu doar de studiul în liceu sau facultate a așa-numitelor umanioare.

Cam toți sărim în sus, cînd vreun seamăn nu este de acord cu ideile noastre.

În prealabil, firește că avem grijă a le înveli în principii înalte - pentru a fi mai greu atacabile, iar implicit a masca slăbiciunea lor.

Ultima decurge din faptul că o nevoie interioară se află mare-mare, mai exact are nevoie a ridica persoana noastră, în detrimentul altora.

A lua de la alta, în folosul nostru.

Pichetul Roșu (Bucegi)

Despre acest punct din Bucegi, și care și-ar trage numele de la un canton grăniceresc existent pînă la primul război mondial în acea poiană dintre munții Căpățîna Porcului și Bucșoiul, citisem  (nu mai știu exact unde, poate Anuarele Bucegilor, respectiv Nestor Urechia) ba că roșu îi era acoperișul, ba pereții.
Acest articol din revista Boabe de Grîu (posibil să îi fie Emanoil Bucuța autor) nu rezolvă acea neclaritate, însă pare întîiul om - firește, după știința mea - care spune că l-a văzut.

(vezi coloana I a articolului)

Dincolo de asta, nu am descoperit niciodată vreo fotografie a acelui pichet.

Poate sînt de revăzut și materialele lui Nicolae Bogdan din Anuarele S.T.R.

Fotografiile din articol sînt semnate de G. Radovici, foarte posibil una și aceeași persoană cu Gigel Radovici, care participă la excursia pomenită în text (îl amintește și C. Dedula, însă indispus ca a abandonat la Malaiesti colțarii împrumutați de el, de la batalionul de vinatori de munte din Predeal) .

Bucătării de condeier

Inevitabil, realizez în numeroase situații că detaliez excesiv (îndeosebi prin intermediul notelor de subsol ori al așa-numitelor  comentarii în text, cu indent ceva mai la dreapta.

Iar acolo se pornește mic răzbel interior, în care cu greu îmi mențin o linie destulă de neclară alminteri: rîndurile subsemnatului nu sînt dedicate lumii largi, ci la două-trei persoane foarte asemănătoare în aspirații/conduită - din prezent ori viitor.

Nu-i ușor să urmezi ultimul drum, căci inima-i un supus clasic al firii umane, ea dorind a da gata pe toți (cu ce scop, nu-i frumos a spune, în afara canapelei psihanalistului, mai ales cînd te pricepi a replica răutăților).

Baticisme

 M-am nimerit la un moment dat în casa familiei (Radu) Țițeica, mai exact după ce capul de familie plecase din această lume, în martie 1987.

Auzisem de la nea Baticu de existența unor scrisori ale lui Nae Dimitriu, către Radu Țițeica și eram curios foc, să le consult.
Nu mai contează ce s-a ales de acea solilitare, cert este că în acea zi am auzit de la doctorul Barbu Nestorescu termenl de baticism. Și care indica un amestec de oroare de incorectitudinile altuia, respectiv vehemență în a le combate.

Imagine la senectute, a lui B. Nestorescu, circa 1980 (din albumul foto Sorin Tulea)

În încăperea ce servise pare-se drept cameră de lucru a lui RȚ se mai afla atunci Dorin Grigorescu, și el mergător pe munte cîndva

Mai jos, imagini din acea încăpere, luate cu un an înainte. Foarte tînărul din cadru e ful meu mijlociu, Gabi. Pisica aparținea gazdei

La acel termen mi-a fugit mintea azi.
Într-o primă fază, pe cînd - plecat de la amănunte ale capitolului Cuxi, aflat în lucru - am zăbovit asupra unor poezii atribuite Etei Boeriu. Și avînd sentimentul că îngrijitorii cărții Pe crestele verticalelor au trecut - pentru a le înnobila statura - poezii ale acesteia și sub numele altora.

De acolo, am simțit nevoia să cercetez asupra  acelui om de cultură (înțeleg că are stradă, în Cluj), care a trăit între 1923-1984.

Am dat de pildă de o pagină facebook, purtîndu-i numele. Iar apoi de un general Boeriu, de felu-i din... Recea făgărășeană, a lui Dinu Mititeanu. Nu-i exclus ca acel militar, fie și fără descendenți direct, să fie rudă (unchi?) cu cel care avea să devină soțul Etei Caranica, și anume dr. Nicolae Boeriu.
Ceea ce ar oferi suport ideii mele că mama lui Cuxi, Corina Șerban, se afla sensibilă la ideea de poziție socială foarte înaltă, unde și-ar fi dorit să ajungă fiul ei.

Revenind la ideea de baticism, eu i-aș adăuga o nuanță (altminteri decurgînd exclusiv din experiența mea, alături de NB). Și anume acest dus pe valurile informației. La dînsul am văzut prima dată, în odăița-i de lucru din strada Libertății/.Gladiolelor, cum pleca de la o informație, cercetînd prin juru-i, și ajungînd la multe altele, noi/inedite pentru ambii.
Prin urmare, aș trece sub faldurile ideii de baticism, cea emanînd inițial de la B. Nestorescu, și această ultimă trăsătură.

PS

Apropo de pagini confecționate sub numele altuia, există una privind pe Niculae Baticu.

Nu cred că mă înșel mult, afirmînd că părinte i-a fost confratele montaniard Eugen Popescu (fost, la un moment dat, secretar general al Clubului Alpin Român).  N-a mai postat nimic de peste doi ani. Similar s-au petrecut lucrurile și cu o filă a CAR, oblăduită de același.

De unde bănuiala, poate cam răutăcioasă, că respectvul animator a terminat-o cu benzina existențială.

Firește, ultima boală ne paște pe toți, carele ajungem a fi senecți, la un moment dat.

Mi s-a întîmplat să scriu la alcool

Mi s-a întîmplat să scriu  la alcool postările de acum două zile, despre oamenii României Pitorești (îi căzuseră ochii despre o veche notație,  a unui tip din Cluj).

Cum că au fost măgari, și că îi țin minte.

Acum mă jenez, a fi făcut-o.

Dar o pomenesc aici nu ne jenă, ci pentru că cea mai bună apărare este atacul, ibnclusiv asupra a ceva ce pare la un moment dat să fie mai tare ca noi (e vorba de acea jenă).

Firește, nu e obligatoriu ca lucrurile să stea la alții precum la subsemnatul, dumnealor neavînd (să zicem) jene a doua zi.

Dar acea stinghereală decurge nu atît din cele pe care le spui, la vremea degustării unor beri Bergenbier, cît din faptul că ai îndrăznit să ridici barierele spre inconștient. Și de unde apar, eliberate, acele idei care te încîntă pe moment, iar ulterior îți nasc jenă.

Posed suficientă experiență azi, pentru a ști că hulitele (postalcool) de azi ajung deseori adevărurile de miîne / pe o săptămînă sau un an. Dar pe moment, la ceea ce este socotită mahmureală, durerea de-a fi ridicat acea barieră psihică este măricică. Ca de rană, pe care poți călca, întrucît doare îngrozitor.

Ea trece, în cîteva zile, și la un moment dat ai forța să te uiți peste incriminatele scrise, descoperind nu o dată că nu-i acolo vreun cap de țară. Dar pe moment, a doua zi, doare, și implicit nu te-ai uita nici tăiat, peste acele afirmații.

E cazul meu, de acolo (ar fi vreo 36 ore de la dezmăț).

Întrucît mă frînau excesiv interior, am decis să șterg acele postări.

În paralel, îmi place să mă laud că am reținut ideile ce sălășuiau în pușcăria interioară (a inconștientului), vehemența lor.

De aici, poate porni (în viitor, căci acum ajunge un ciocan la un car cu oale) despre dor de alcool, la careva. Sau despre alte compulsii.

Recunoști cantitatea de omenesc din cineva

Recunoști cantitatea de omenesc din cineva după măsura în care sare în sus, cînd nu ești de acord cu el.

Spun asta privind două manifestări de așa-numită corectitudine politică, din aria fotbalului european.

Prima ar fi fluierarea a doi fotbaliști români care nu au îngenuncheat (în tot cu acțiunea Black Lives Matter) înaintea unui meci cu naționala Angliei.

Apoi, cele din timpul accidentului lui Cristian Erickssen (Finlanda-Danemarca), cînd ultimul lucru de admis acolo era să spui că mai și murim, pe lumea asta... 

Această corectitudine politică, extensibilă la corectitudinea socială / supunerea în fața ideilor comunitare se află din categoria religiei. Mai exact,  la adăpostul ei își poți urmări țintele de viață din categoria opusului civilizației. Să ocupi un loc mai sus, respectiv să agresezi (fie și nu neapărat cu parul) vreun seamăn ce respectă mai puțin acele reguli.

La cei care nu respectă deloc acele reguli lucrurile merg mai greu, căci nu au vreo jenă în atitudinea lor. Trasul de urechi ține cu cei educați în parte. Cu cei educați de tot se face echipă, întrucît îi mirosim drept puternici.

Cele de mai sus îmi vin în minte și pe fondul eternei mele obsesii, a unei scrieri ce nu vrea să avanseze... Sînt tentat acolo (altminteri parcă am făcut-o deja în prima ediție, dar nu atît de clar) să punctez acolo că pe X l-a mînat (mai exact, a mînat-o) în luptă umana tendință de a domina pe alții.

Pe toți cei din jur (și care altminteri se află în ADN-ul uman).

Argumente îmi sînt din categoria celor din prima parte a postării. Și anume o zisă din chiar cercul acelei femei:

X „se înălța impetuos pentru a-și depăși se­me­nii, pentru a se depăși pe sine.”

Depășitul semenilor cam asta are, dincolo de haina socială: dor de a-i domina / stăpîni. 

În rest, nu știu dacă e o treabă, acest perfecționism care mă animă, legat de capitolul Cuxi. Care orice dor de mai bine, poate să fie și garanția că nu va fi isprăvit nimic acolo. Perspectiva nu mi-i dragă, dar pînă la urmă e o felie de viață. În sensul că forțe m și forțe n duc la cutare (și inevitabil) deznodămînt.

PS

Mă uit la așa-numitele italice pe care le adaug în paragraful anterior (și nu numai). Se află acolo individualizări utile în perceperea textului, dar și semnalizări, a trata cu mai multă atenție respectivele bucăți de text marcate astfel.

Am observat că și un domn, cu carele am clinciuri în ultimii ani (sic!), practică ceva asemănător, însă folosind ghilimelele:

„Nu vreau să cunosc «argumentele» aduse în problema Cuxi de cri­ticul și «detectivul literar» MO. ”

Firește, nu indică un ceva de gîndit acolo, cît un luat în derîdere. Unul, firește, în fața suporterilor proprii, căci nu se cade să ieși cu asemenea îndrăzneli în afara eminescianului cerc strîmt (unde norocul ne petrece...).

Iar de aici poate sosi vreunul care să observe că al lui Ordean nu are cerc strîmt. Nu are grup. Și este natural a lătra la fericiții care au unul. Un grup.

Furia.

Pe cînd (răs-tot) lucrez la capitolul Cuxi, realizez ca o fac în baza unei vehemențe generate de modul în care au tratat aceia (Mititeanu and co.) observațiile mele.

(la o adică, sesizasem un asemenea fenomen general, în ce ma privește, în introducerea la Addendum, în Sus la munte...) 

Care vehemență, tehnic vorbind, decurge din furie. 

Pe felie, ma mai alint eu c-ar fi acolo deranj ca nu sint acceptat în lumea bună, dar în practică ma ia strechea, văzînd de pildă cum fratele Mititeanu ma face de tot felul pe blogu-i, dar la urma nu doar ca nu îmi prezintă (onest, adică fără afirmații inventate) punctul de vedere, dar afirma senin ca nici nu vrea să-l cunoască. 

http://www.dinumititeanu.ro/Despre%20cartea%20%E2%80%9DSingur%C4%83tatea%20verticalelor%E2%80%9D

Asta sub pretexte care ma înfurie încă o data, căci vin din partea cuiva ce ridica, prin alte părți, ode bunului simț. 

http://www.dinumititeanu.ro/Muntele%20%C8%99i%20bunul-sim%C8%9B

Pe așa fond, ipotezele, ori măcar exprimarea devin tot mai îndrăznețe.

Privesc de pildă la triunghiul Cuxi - maica-sa - Mititeanu, și l-aș trece în categoria amoros. Nu neaparat unul sexual, însă alt ciment - în afara dragostei - nu vad unind lucrurile acolo.

Pe felie, și ducind lucrurile în metafora celor care trag o ridiche imensa din pămînt, afecțiunea principala o primește Cuxi. Urmează apoi maica-ta, care primește mai mult decit dă, de la următorul component al triunghiului, Dinu Mititeanu.

Ce-i vine ultimului a se băga în poziția aceia, ce compensații interioare capătă, ramine de cercetat. 

*

"Întrebările aduc răspunsuri" 

Teoretic, sint eu într-o ureche. Dar cite asemenea blasfemii nu (mi-)au devenit banalități, în timp... 

Mi-aduc aminte cit de tare m-am jenat, după întîia ocazie (2006?) cind mi-a mirosit cartea lui Cuxi a fi, de fapt, scrisa de alții... Și am scris asta pe net, fie și foarte pe departe. 

A trecut. 

Din puțul modestiei

Problema nu se pune dacă în viitor cineva glosa-va despre scrisele subsemnatului, ci cind (50? 100? 150 ani?).

Legat de asa moment, frumos ar fi sa îmi aleg acum cîteva poze, care sa însoțească acele materiale (cărți?).

Firește, nimic nu poate cădea mai bine la suflet decit asemenea vise, iar în particular stilul de scriitura care le însoțește. 

Ca să nu mi se urce la cap, as îndrăzni un exercițiu de imaginație, ce s-ar face viata mea actuala fara asa vise (unele cumulînd grandomania prezenta, cu sentimentul ca stăpânesc viitorul, și implicit nemurirea). 

Am redescoperit ieri

 Am redescoperit ieri prezentarea pe care o făcea Andrei Badea, acum un an și ceva, cărții (mele) Sus la munte, la izvor. O și uitasem (sau, în fuga acelor momente, mi se păruse comercială și atît. Mi-a făcut mare plăcere, mai ales întrucît mă nimerisem în niște ceasuri sufletești mai puțin faste.

Am dat de ea cu ocazia unei postări aniversare, pe care acel confrate o face legat de înaintașul Nae Dimitriu (1899-1966).

La acele rînduri, am simțit destul de mult conformism (nici nu-i obligatoriu altfel), și pe care brusc am fost tentat să-lo risipesc/zgudui -  printr-un mijloc ce-mi stătuse pe limbă a recomanda, cu o zi-două înainte, și unui alt cunoscut. Și anume un plus de creativitate. Să treacă și de la ei, din ideile lor.

Pînă una-alta, mi-am zis - fără să gîndesc prea mult - că Nae D. ar merita un material nou. Căci , eu unul, simt că s-ar putea aduce informații ori unghiuri noi despre el.

Pe așa fond, poate și vrînd să mă dau deștept (și implicit om), scriu pe acea filă a lui Andrei că ar fi loc de un material, unul care - îmi pare de acum -  ar fi de două ori iconoclast. Mai exact ar călca binișor (și neplăcut), obișnuința publicului).

Întrucît a început să mă lase memoria, am realizat după un timp că un așa material se află ieșit deja, mai exact sub forma unui articol ieșit pe net mai demult (ar apoi șters...) și cuprins deja în cartea amintită mai sus. E vorba de o paralelă Dimitriu-Baticu-Cristea.

În afara de aceasta, mi-au sărit în minte două lucruri privindu-șl pe Nae Dimitriu. Unul ar fi spusele lui Lică Ionescu (1900-cca 1987) ce deplîngea că fumatul a prins rău lui Nae, căci poseda un gît destul de sensibil (așa spunea Lică). Al doilea moment privește incinerarea lui Nae D., despre care scrie fugar Sorin Tulea. La toate acestea, inevitabil te întrebi - mai ales dacă ai trecut de vîrsta a doua - cum i-or fi fost anii din ultima parte a existenței. La aceasta mi-a dat ghes mintea a scotoci - indiscutabil nepoliticos -, fie și pe calea supozițiilor.

Oare cum arăta un dat cu părerea despre viața mea, peste 25, 50 ori 100 ani? Nu-mi spuneți aici că aș vrea eu așa băgat în seamă, atunci...

Că veni vorba de Lică Ionescu, tot mi-am spus să extrag din cele două lungi scrisori pe care mi le-a trimis (1987?), însă demersul mi-a fost descurajat și de lenea-mi, dar și de un oarece infantilism al relatărilor, cu un vizibil subiectivism (altminteri delicios).

PS

Privindu-mi ce am scris ori voi scrie (parol!) despre Nae Dimitriu, nu vad deloc asemenea materiale în postări precum aceea (aniversară) a lui Andrei. 

Puteți sa mi-o luați de fudulie, dar nu se adresează publicului larg, ci doar initiatilor. 

Apropo de fudulie, și de gradul înalt (nu neg asta) pe care îl posed, poate ar fi de cercetat ce situații din familia-mi de origine au forjat asa atitudine / mască. 

Interesant este acolo cit voi fi preluat din ale mamei, în sensul deranjului cu care tata îi dădea superior peste nas, în ale mobilarii intelectuale... 

Dialog, pe undeva

Dialog, pe undeva:

– De ce preferi forma gălbinele [și implicit Valea Gălbinelelor], în locul celei de gălbenele? 

Andrei Badea:

– Gelepeanu numea valea "Gălbenele", de la florile numite "gălbenele". Aici se impune o precizare de ordin botanic: florile numite gălbenele, Calendula officinalis, NU cresc pe văile alpine și sunt unul și același lucru cu binecunoscutul ceai; floarea care crește pe văile alpine este gălbinelul de munte, Doronicum carpaticum.
În ceea ce mă privește, merg pe "mâna" lui Gelepeanu, care denumea valea după florile galbene, care însă se numesc "gălbinele".

– Oare Nae Dimitriu își va fi bazat opțiunea pe argumente asemănătoare?
De felul lui era un om atent la limbă. Poate ar fi de revăzut un articol din Gazeta Sporturilor, prin 1930-31, unde ia în colți - cu unii de la SKV parcă - legat de așa domeniu.

Mihai Ogrinji, de la RP

I

Nu am meditat pînă azi sa alcătuiesc măcar un articol fugar despre dînsul. Ideea îmi sosește azi, pe cînd îmi ajung sub ochi cîteva afirmații de-ale dînsului.

Întrucîtva neașteptat, nu cred ca as vîntura în asa demers vreun toroipan (pe măsură aceluia cu care m-a onorat el). As cauta sa înțeleg individul, iar finalmente as scrie domol despre asta. 

Ce-i drept, la acel tip uman, o atitudine temperată din partea unui inamic pică și mai prost, decit vreun atac fățiș. Asta, pentru ca lipsa agresivitatii fățișe - din partea cuiva la care te aștepți la asa ceva - dace sa rămîi cu a ta în brate. Mai mult, Paște pe acolo pericolul coborîrii barajului mental, în față opiniilor aceluia. 

Eventual, și dacă pornesc realmente asa material, e posibil sa prindă bine drept completare a articolului "Spiritul revistei România Pitorească", din "Sus la munte, la izvor". 

II

Cred ca niciodată nu ne va juca animalicul din noi feste mai mari, decît atunci cind pretindem că nu ne tragem din maimuță (și, implicit, ca exista un Dumnezeu neevolutionist, pe care îl veneram, iar el ne protejează). 

E valabil și țiganilor (cei 'duși la Bug' de Ion Antonescu). 

Iar despre ceilalți amintiți de Ogrinji se poate discuta, ce le venea... 

Zic asta privind fulgerele către comuniștii care s-au înscăunat cindva la noi. Și care cuprindeau mulți alogeni (adică ne-români). 

Frumos ar fi aici sa explorezi de ce procentul acelor alogeni se afla ridicat, în partidul comunist, și nu doar sa îți asmuti cititorii pe amintita cale. Și erau mulți, întrucît - pe de o parte - încoroporasem în 1918 teritorii cu un mare număr de alogeni. Apoi, din 1938 ne pusesem pe capul compatrioților evrei (vreo 800.000 pe atunci) cu sumedenie de legi rasiale, care au culminat cu deportari și chiar multe ucideri. Era normal ca parte dintre aceia sa se ralieze cu un curent politic - comunismul - ce părea altfel. 

Totodată. 

Pe cînd sondez mental cum vedeau alogenii (altminteri discutabila vorbă) statul român, îmi fuge mintea la revolta din Tatarbunar (1924). Firește, e de luat acolo în calcul coada sovieticilor, dar aceia veneau după un secol de trait în alt stat. Nu mureau de plăcere de noile autorități și pentru ca nu le erau familiare, dar și pentru ca se aflau agresive, voind sa implementeze românismul (altminteri, cam orice stat proceda similar, pe atunci). 

Trec aici peste faptul ca Basarabiei nu i-a ars a se uni cu România decit după ce a fost ocupata de trupele acesteia. 

Deși nu e patriotic, nu as pierde asta din vedere. 

Legat de acri tatarbuneni, execut o paralela cu Dobrogea. Și îmi imaginez ce ochi ar face etnicii români de acolo, la un 1978, dacă se apucau turcii a ocupa iar provincia, iar apoi a o plamadi după cum le prindea lor bine. Cum le-ar fi căzut, acelor români (urmași ai coloniștilor dusanterior acolo) . 

*

Apropo de Basarabia, fratele Ogrinji pomenește ca Dobrogea a fost luata la 1878 drept compensație pentru hrăpirea celor trei județe din sudul Basarabiei. 

Cind ajunge apoi la pomenirea Marii Uniri, firește ca nu menționează nimic despre a înapoia Dobrogea, de bine căpătasem iar acele trei județe basarabene. 

*

Stilistică. 

"Vremurile cumplit de tulburi, violent bolșevizate" 

Aș puncta aici, din start, dacă folosit stilistica de mai sus, e foarte posibil sa ai în tine cel puțin violența. 

Apoi, cind nu fuseseră la noi vremurile violente? 

Totodată, și fără sa ma traverseze simpatii pentru comuniști, aceștia mostenisera o țară și secatuită, și indatorata vecinilor pe care găsise de cuviință sa îi viziteze - cu tancurile - pînă la Stalingrad.