http://salvamont.org/.../show_ro_t_muntele-ca-rezistenta...
.
Acolo, și inițial, Gheorghe Mazilu se află extraziat de Ion Udriște-Olt, dar spune - mult pe alături - că acesta fusese „preşedintele clubului Alpin Brav Român din Braşov [sic], care a construit [cabana] Bâlea, pe malul Lacului Bâlea din Făgăraşi [sic]”.
Șamd.
Al doilea intermediar, grăbit să defileze alături de un material eroic, îi alătură cuvenitul titlu („Muntele ca rezistență morală - Odă”) , dar nu verifică/amendează nimic din ce-i transmite acel Gh. Mazilu.
I se alătură Cătălin Olteanu, care îl preia pe nemestecate în Alpinet.
O va face și Ică Giurgiu, în revista „Munții Carpați”
PS
Reproducere:
O va face și Ică Giurgiu, în revista „Munții Carpați”
PS
Reproducere:
„Autorul acestui poem a murit în temniţă, la Aiud. Poemul era sortit dispariţiei, odată cu autorul lui. Dar, în anul 1958, într-o celulă a închisorii "Mal maison", de pe strada Plevnei din Bucureşti, autorul s-a găsit, timp de cinci luni, împreună cu inginerul Gheorghe Mazilu, din Bucureşti.
Iată cum l-a reţinut Gheorghe Mazilu pe colegul lui de celulă: un bărbat bine legat în spate, nu prea înalt, de vreo 60 ani. Avea o figură de dac autentic, cu nasul prelung, cu privirea dreaptă, cu maxilare puternice, parcă desprins de pe reliefurile Columnei lui Traian. Fusese alpinist pasionat, căţărător pe munţii noştri. Vreme de 15 ani, nenea Jean, cum i se adresa Mazilu, fusese preşedintele clubului Alpin Brav Român din Braşov, care a construit cabanele Babele, din Bucegi, şi Bâlea, pe malul Lacului Bâlea din Făgăraşi.
Era anchetat pentru legături cu mişcarea de rezistenţă din munţi. Anchetatorul său, un căpitan scund, negru, urât, îl bătea rău că n-ar fi fost sincer cu ancheta. Într-o bună zi, Ion Udrişte - Olt se întoarce de la anchetă, cu cămaşa sfâşiată, plin de sânge pe nas şi pe gură, cu faţa tumefiată, vânătă.
După ce l-a aşezat pe pat, inginerul Mazilu l-a spălat cu apă şi i-a pus comprese pe faţă. Apoi l-a întrebat: de ce te-au bătut, nene Jean, atât de rău.
- Anchetatorul a găsit, în timpul percheziţiei, la mine în casă, un caiet cu poezii în care se găseau şi mai multe satire. Una din ele se referea la poetul comunist Marcel Breslaşu (pseudonimul lui Marcel Bresliska) autor a numeroase poezii de propagandă (Poeme pentru un ziar de perete (1948), Griviţa Roşie (1949) etc.). A primit de două ori Premiul de stat (1957 şi 1962).
I. Udrişte - Olt i-a recitat satira (11 strofe) pentru care a fost bătut (la 60 de ani!) până la sânge, dar din ea inginerul Mazilu n-a reţinut decât distihul:
Eminescu zace-n criptă rece, desconsiderat,
Iar Breslaşu stă la Capşa, emerit şi decorat.
Se vede treaba că anchetatorul nu gusta poezia bună, adăugă Mazilu.
În cele cinci luni cât au stat în aceeaşi celulă, deşi i-a recitat numeroase poezii proprii, pentru care Gh. Mazilu îl socoteşte poet autentic, acesta a memorat Odă Munţilor Făgăraş, pe care, o publicăm în continuare.
De-a lungul celor peste 30 de ani, câţi au trecut de la memorarea ei, cu toată bunăvoinţa, cinci distihuri s-au pierdut, dar ele nu afectează unitatea şi continuitatea poemului. Unele uşoare modificări ale ritmului şi înlocuiri involuntare ale unor cuvinte, datorate igienei pe care şi-o face orice creier cu timpul, au fost corectate tacit de semnatarul acestor rânduri.
Redus la oralitate, universul concentraţionar românesc, şi poate, nu numai românesc, a reuşit să creeze mii de poeme, unele de excepţie (N. Crainic, Radu Gyr, I. Caraion etc.) şi, prin memorarea lor de către autori sau de către colegi de celulă, s-a salvat de uitare o întreagă zonă a literelor româneşti, unele atât de expresive că pentru ele (Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane ş.a.) s-au pronunţat condamnări la moarte.
Unii din aceşti recitatori sunt cunoscuţi, printre ei figurând şi Gh. Kaftangioglu, în cazul lui I. Caraion, Gh. Mazilu pentru I. Udrişte - Olt, dar şi numeroşi alţii, ştiuţi sau neştiuţi.
Importantă rămâne păstrarea, în condiţii de neimaginat în secolul nostru, mai ales în lumea occidentală, a numeroase bijuterii literare, unele fără egal în literatura lumii, pentru care creatori şi memoratori merită cu asupra de măsură recunoştinţa noastră.
Iată cum l-a reţinut Gheorghe Mazilu pe colegul lui de celulă: un bărbat bine legat în spate, nu prea înalt, de vreo 60 ani. Avea o figură de dac autentic, cu nasul prelung, cu privirea dreaptă, cu maxilare puternice, parcă desprins de pe reliefurile Columnei lui Traian. Fusese alpinist pasionat, căţărător pe munţii noştri. Vreme de 15 ani, nenea Jean, cum i se adresa Mazilu, fusese preşedintele clubului Alpin Brav Român din Braşov, care a construit cabanele Babele, din Bucegi, şi Bâlea, pe malul Lacului Bâlea din Făgăraşi.
Era anchetat pentru legături cu mişcarea de rezistenţă din munţi. Anchetatorul său, un căpitan scund, negru, urât, îl bătea rău că n-ar fi fost sincer cu ancheta. Într-o bună zi, Ion Udrişte - Olt se întoarce de la anchetă, cu cămaşa sfâşiată, plin de sânge pe nas şi pe gură, cu faţa tumefiată, vânătă.
După ce l-a aşezat pe pat, inginerul Mazilu l-a spălat cu apă şi i-a pus comprese pe faţă. Apoi l-a întrebat: de ce te-au bătut, nene Jean, atât de rău.
- Anchetatorul a găsit, în timpul percheziţiei, la mine în casă, un caiet cu poezii în care se găseau şi mai multe satire. Una din ele se referea la poetul comunist Marcel Breslaşu (pseudonimul lui Marcel Bresliska) autor a numeroase poezii de propagandă (Poeme pentru un ziar de perete (1948), Griviţa Roşie (1949) etc.). A primit de două ori Premiul de stat (1957 şi 1962).
I. Udrişte - Olt i-a recitat satira (11 strofe) pentru care a fost bătut (la 60 de ani!) până la sânge, dar din ea inginerul Mazilu n-a reţinut decât distihul:
Eminescu zace-n criptă rece, desconsiderat,
Iar Breslaşu stă la Capşa, emerit şi decorat.
Se vede treaba că anchetatorul nu gusta poezia bună, adăugă Mazilu.
În cele cinci luni cât au stat în aceeaşi celulă, deşi i-a recitat numeroase poezii proprii, pentru care Gh. Mazilu îl socoteşte poet autentic, acesta a memorat Odă Munţilor Făgăraş, pe care, o publicăm în continuare.
De-a lungul celor peste 30 de ani, câţi au trecut de la memorarea ei, cu toată bunăvoinţa, cinci distihuri s-au pierdut, dar ele nu afectează unitatea şi continuitatea poemului. Unele uşoare modificări ale ritmului şi înlocuiri involuntare ale unor cuvinte, datorate igienei pe care şi-o face orice creier cu timpul, au fost corectate tacit de semnatarul acestor rânduri.
Redus la oralitate, universul concentraţionar românesc, şi poate, nu numai românesc, a reuşit să creeze mii de poeme, unele de excepţie (N. Crainic, Radu Gyr, I. Caraion etc.) şi, prin memorarea lor de către autori sau de către colegi de celulă, s-a salvat de uitare o întreagă zonă a literelor româneşti, unele atât de expresive că pentru ele (Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane ş.a.) s-au pronunţat condamnări la moarte.
Unii din aceşti recitatori sunt cunoscuţi, printre ei figurând şi Gh. Kaftangioglu, în cazul lui I. Caraion, Gh. Mazilu pentru I. Udrişte - Olt, dar şi numeroşi alţii, ştiuţi sau neştiuţi.
Importantă rămâne păstrarea, în condiţii de neimaginat în secolul nostru, mai ales în lumea occidentală, a numeroase bijuterii literare, unele fără egal în literatura lumii, pentru care creatori şi memoratori merită cu asupra de măsură recunoştinţa noastră.
Gabriel Gheorghe
ZIUA I-a
Merg spre munte, din Arpaşul, mai pe jos, mai cu căruţa
Destinaţia Podragul, peste creasta din Tărâţa.
Bat cărarea peste lanuri, adormite în câmpie
Şi, domol, în pas cu seara, am ajuns la Glăjărie.
ZIUA II-a
Plec în zori şi-n faţă-apare, aplicat pe un jugastru,
Semnul ce mă va conduce: un triunghi cu fond albastru.
De pe culmi cădeau alene, în imensele căldări,
Zdrenţe moi din ceaţa care, umplea munţii-n depărtări.
Iar pe creasta de pădure strălucesc mărgăritare
Luminate-n plin de focul soarelui, care răsare.
Trec, pe sub cununi de ramuri, malul gârlei solitare
Şi pătrund în nesfârşitul unui lung drumeag de care.
Printre fagi giganţi şi falnici, printre şisturi cristaline,
Drumul m-a condus sălbatic înspre culmile alpine.
Când credeam că birui creasta şi-n sfârşit ating limanul,
Cu noi trâmbe de pădure, mă întâmpină Boldeanul.
Un desiş îmi taie calea şi doi ochi iscoditori
Mă privesc din frunza deasă, printr-un prag tivit cu flori.
Am emoţii! Dau un chiot, ca de tunet răguşit,
Paşi elastici, vreascuri rupte, ciuta-n hăuri a pierit.
La o scurtă cotitură, peste-o culme de pripor,
Ca un dar ceresc, în faţă, brusc, apare un izvor.
Prind puteri miraculoase, fac un salt de căprioară,
Despicând pădurea-n două, îl apuc, să nu dispară.
Blând îmi susură pe buze apa limpede şi clară
Care-mi răcoreşte trupul şi plăcut mă înfioară.
Stau pe iarba de mătase mai tăcut decât pădurea
Îmi şterg fruntea-nfierbântată şi privesc în gol, aiurea.
Jos, în pulberea albastră, Ţara Oltului se-ntinde
Calmă şi multicoloră, cât din ochi n-o poţi cuprinde.
Colo-n vale, până-n zare, se aştern în faţa mea
Jucăriile de case, printre lunci de catifea.
Văd Arpaşul, Cârţişoara, Porumbacul, şi, mai sus,
Oltul şerpuieşte leneş, tăind şesul spre apus.
Cad în visuri! De adâncul nesfârşirii mă-nfior
Zece ani aş sta sub vraja nesecatului izvor!
Dar cum sunt drumeţ, şi viaţa cere veşnică mişcare,
Respect legile naturii şi-mi iau sacul la spinare.
Pasul greu loveşte-n stâncă, colţii muşcă din pământ
Mi-au crescut deodată aripi, parcă sunt purtat de vânt.
Nu merg mult şi dau de urma unui părăsit canton
Aud sunete de note de la un acordeon.
Trei turişti veneau la vale, toţi în floarea tinereţii,
Prin brădetul cu miresme, cântau imnul dimineţii.
Un ecou stârnit de sunet, dintre cutele de stânci,
Repeta, şi el, mecanic, imnul văilor adânci.
Prind cărarea iar pe stânga şi urcând mereu pieptiş,
Rup contactul cu pădurea şi respir în luminiş.
Mai fac câţiva paşi şi creasta, domolită sus pe stei,
Îmi oferă tot belşugul de comori din sânul ei.
Stânci pleşuve răvăşite se reped din curmături
Ca să piară sugrumate sub noianul de păduri.
Vârfuri aspre, ascuţite, curg departe, în aval,
Şi spre cer înalţă mândre ascuţişuri de pumnal.
Îmi orientez privirea rezemat în piolet:
Primul este Bălăcescu, îmbrăcat în violet,
Următorul, Gălăşescu, stă măreţ, pe-al doilea plan,
Lângă bravul lui tovarăş, ţurcănatul Gârdoman.
Gura Viştei, larg căscată, vrea s-ascundă în cazanul
Ei, de-aramă, toată zarea; dar, deasupră-i, Moldoveanul
Îşi înalţă peste creste fruntea cruntă, temerară,
Demonstrând că-n înălţime n'are concurent în ţară.
Dintr-un unghi cu perspectivă, peste vale, insistent,
Ca un deget lung, Podragul a răspuns şi el "prezent!"
Printr-o magică fereastră, zimţuită pe chenare,
Limpede se conturează: Ucea Mică, Ucea Mare.
De sub sânul lor fantastic, se desface-n şiruri lungi
O bogată broderie de zănoage şi de strungi.
Sus peste-o căldare arsă, îşi desfăşură elanul,
Cu pistolul ei magnetic, Vânătoarea lui Buteanu.
Mai departe îşi întinde trupul vânăt, de oţel,
Într-un salt gigant Vârtopul şi odrasla-i, Vârtopel.
Creşte ziua şi dogoarea se revarsă peste mine...
Iată şi Negoiul, falnic, faima crestelor alpine.
Şi ghicesc că sus, pe culme, pe o creastă, lângă el,
Se mai află două vârfuri: Laiţa şi Lăiţel.
Vremea curge ca o apă peste culmile deşarte...
Orizontul se aprinde, dar cabana e departe.
Zăvoresc, ca-ntr-o cetate, tot ce-am prins în ochi acum,
Şi cu-o nouă-nsufleţire o pornesc din nou la drum.
Pe sub pasul meu gigantic, ţintuit pe văi şi pante,
Defilează tot Infernul din Comedia lui Dante.
Calc pe urme milenare de gheţari, printre morene
Şi pe măruntaie smulse din adâncuri pământene.
Urc o pantă, cobor alta, drumul nu se mai sfârşeşte...
Soarele mă frige aspru, tot mai larg pustiul creşte.
Arde gura ca grătarul, rumenit seara de jar,
Caut, frânt, un strop de apă, dar îl caut în zadar.
Pierd acum din importanţă circurile glaciare,
Nu mai vreau decât lichide şi un pat pentru culcare,
Căci materia din mine pare că a biruit,
Ea îmi cere, categoric, să-i redau ce-a cheltuit.
Nu există-alternativă, şi-n această circumstanţă
Singura măsură-i zorul şi scurtarea de distanţă.
Prind cărarea pe sub ţancuri, iar mă sui şi-n jos mă las
Până când apare lacul şi cabana, la un pas.
Sunt salvat! Era şi timpul, căci pe culmea depărtării,
Dincolo de muchia neagră, se întinde geana serii.
După moarte, omul speră să ajungă în Nirvana;
Fericirea-n munte este când, trudit, zăreşti cabana.
ZIUA III-a
Cetluit sub stânci, Podragul a rămas demult în urmă.
Nu se vede-o vietate, numai sus, pe-un plai, o turmă,
Risipită, paşte-n tihnă sub năframa unui nor
Ca stăpână, rânduită, a singurătăţilor.
În răcoarea dimineţii, lin sub cerul de cristal,
Zboară doina ciobănească, tristă, zisă din caval.
Şi din fund de văi un vultur, prins de sunetu-i duios,
S-a ivit pe neaşteptate s-o asculte curios.
Urc în lung spinarea crestei cu splendorile-i alpestre
Şi pătrund treptat în zona zvârcolirilor terestre.
...
Arpaşu-mi retează zarea cu făptura lui severă
Şi masiv îmi taie drumul, ca o lungă barieră.
Chibzuiesc şi acţiunea se petrece-automat:
Zbor peste Arpaş mai iute ca un tren accelerat.
Şaua Buda mă aşteaptă cu trei spiţuri puse-n frac
Şi cu zâmbete ţesute pe mărgeaua unui lac.
Urc eşarfa-i de mătase şi centura de oţel
Şi pătrund în cotitura cremenei lui Vârtopel.
Îl înving cu greutate şi străbat impetuos
Prin ţinutul lui de stâncă, aspru, neprietenos;
Mai trec peste-o coamă lungă, depăşesc un mamelon
Şi, cu-o ultimă-ncordare, sunt în vârf, lângă jalon.
De-aici ochiul mi se pierde până-n zare, în neant...
Iarăşi s-a deschis cortina cerului de diamant.
Creta zării estompează pe adâncuri fără margini
O mulţime nesfârşită de culori şi de imagini.
Chiar sub creastă, Podrăgelu, lac de smalţ în matca lui,
Floare de azur ţesută pe şerparul drumului.
Iezerul îmi fură pasul şi discret îmi dă de ştire
Că doar el, din ierni trecute, mai păstrează-o amintire.
Dar să nu duc ştirea altor lacuri, ca să n-aibă sfadă,
Să-ş strice prietenia pentr-un petec de zăpadă.
După ce-mi alină setea şi-mi fortifică elanul,
Bucuros el mă-îmbie să fiu oaspe şi la anul.
I-am făgăduit, din suflet, că am să revin la vară
Să-i admir din nou oglinda şi hermina glaciară.
...
...
În căuşul mic de zgură, smălţuit cu mozaic,
Lacul Capra, singuratic, m-a primit ca pe-un amic.
A ţinut să-mi spună-n şoaptă o anume întâmplare,
Ce i-a însemnat pe hartă numele pe care-l are.
Mi-a istorisit că-n vremuri foarte vechi, deodat' pe coastă
S-a ivit o capră, care avea coapsa-nsângerată.
Şi orbită de durere şi-a frânt pasul într-o stâncă
Şi-a umplut cu sânge negru toată apa lui adâncă.
A ţinut-o el pe apă încă mult, la suprafaţă,
Dar n-a stăpânit şi darul ca s-o mai aducă-n viaţă.
Oamenii, aflând povestea caprei care s-a-necat,
Din această întâmplare ca pe ea l-au botezat.
Dar cum stam la sfat cu dânsul, sus, Văiuga-nfiptă-n zare
A furat pe nesimţite tot tezaurul din soare.
Aşa faptă infamantă nu mai pomenise lacul,
Şi de ciudă şi ruşine, s-a făcut roşu, ca macul.
Eu, ca musafir vremelnic, m-am simţit foarte jenat...
Şi, ce să mai lungesc vorba, mi-am luat sacul şi-am plecat.
...
...
Dincolo de muchia neagră, peste Lacul Bâlea-n vale
Asfinţitu-şi scuturase trandafirii de petale,
Iar când de pe luciul apei, pierea ultima lumină
Eu păşeam pragul cabanei, pentru-o noapte de odihnă.
ZIUA a IV-a
Pe tăriile de piatră naşte o nouă dimineaţă,
Cu o tainică lumină şi un nou avânt de viaţă.
Strâng tarhatul din odaie şi cu aripile-ntinse
Plec în ultima etapă înspre culmile aprinse.
Paltinul, luat prea devreme, pare încă somnoros
Şi mă poartă-n serpentine, rece, nepoliticos.
Mi-a-ntins o reţea de curse, cu-o drăcească voluptate,
Şi pândeşte ca să vadă, dac-am să le trec pe toate.
Stânci abrupte, prăvălite, mă întâmpină în cale,
Lespezi, pietre ascuţite, răvăşite pe cărare,
Suliţi, săbii şi topoare, apără pe patru laturi
Citadela lui eternă cu treizeci şi trei de caturi.
E fortificat puternic, îl iau mai întâi cu-ncetul,
Îl adorm din nou cu-n cântec şi-l atac cu pioletul.
Speculez terenul aprig, mă feresc de lovituri,
Şi-n curând, pe chica-i lată, mă strecor prin crăpături.
De sub Paltin, înspre Argeş, fuge-o vale disperată
Până o prinde-n braţe zarea, în culcuşul ei de vată.
Iar pe latura opusă stau culcate Babele
Cărora-n limbajul crestei, li se spune "Doamnele".
Nu ştiu câte-or fi la număr, însă ştiu că sunt cochete.
Fiindcă le-am găsit gătite cu smirdar şi violete.
Mai purtau din zorii zilei urme vagi de reveneală,
Iar un lac le puncta sânul, ca o pată de cerneală.
Le-am lăsat să-şi doarmă-n pace somnul lor cel liniştit
După Făt Frumosul care pân-acum nu s-a ivit.
Nu eram eu Făt Frumosul, cel din carte, aşteptat,
Şi de-aceea-n mare grabă, mi-am luat sacul şi-am plecat.
...
...
Nu se vede nici o piatră, calc ca pe-un covor persan
Iarba îmi adoarme pasul, şi mă-ntind ca pe-un divan.
Dintre cutele albastre, ce ascund un piept de plai,
S-a ivit o-nvolburare ascendentă, un buhai.
Şi vizibil cum se-nalţă şi se-ntinde ca o pastă...
M-am trezit, cum stam pe iarbă, că nu se mai vede-o creastă.
Mă-ntrebam de unul singur: e miracol sau e glumă,
Cum se poate să dispară muntele ca ras de gumă?
Până să-nţeleg misterul, din trei puncte cardinale,
Oastea unui vânt năprasnic a-mpins tot buhaiu în vale.
Pe când jos se destrămase ultimul crâmpei de fum,
Vântul s-a retras sub creastă, iar eu mi-am văzut de drum.
Arcul Laiţei se-ntinde în adâncul transparent
Unde creasta, potolită, pierde din temperament.
Dau devale prin poiana care duce spre Negoi,
Mărginită ici si colo cu bordeie pentru oi.
Lunec, depăşind iuţeala unui proiectil de tun,
Până când ajung în matca lacului numit Călţun.
Strâns sub lespedea de stâncă, l-am găsit ascuns în zid,
În culcuşul lui de piatră, palid, tremurând, timid.
M-a recunoscut, şi-ndată chipul i s-a luminat
Şi, spre cuşca lui de piatră, bucuros m-a invitat.
Mi-a destăinuit că duce trai de câine sub Negoi
Că-l îneacă-aproape zilnic cu zăpadă şi cu ploi.
Că i-e dor de-o atmosferă luminoasă şi senină
Şi-ar dori să părăsească locuinţa lui alpină.
I-am răspuns: "Îţi ştiu necazul ce te macină de veacuri
Dar nu mă ocup, iubite, cu mutările de lacuri.
Sunt alăturea de tine, dar nu am ce să-ţi mai fac
Chiar de mi-ar sta în putere, n-aş schimba de-aici un lac.
...
...
Am o singură părere: stai aici că e mai bine,
Câte lacuri din câmpie n-ar schimba locul cu tine!"
Încă nu sfârşisem vorba şi pe ceru-ntunecat
Scapără deodat'un fulger! Tunetul ce i-a urmat
Sparge liniştea solemnă până dincolo de zări,
Zguduind adânc cetatea cu imensele-i căldări.
Acum chingi de foc aleargă, încurcate în eter,
Un alt tunet, mai sălbatec, urlă-nnebunit sub cer
Descărcând deodată-n vale, într-un singuratec brad,
Cel mai autentic trăsnet care s-a produs în Iad.
Dintr-un nor, o picătură m-a plesnit deodată-n frunte
De credeam că-mi crapă ţeasta şi că mă cufundă-n munte.
...
...
A-nceput apoi să cadă, violent, şuvoiu-n voie
Parcă-ar repeta potopul, cel din biblie-al lui Noe!
Şi a stat! Din cuşca-i rece, m-a privit mâhnit Călţunul
Şi pe unda-i tremurândă, parcă-şi blestema destinul.
Ceru-ndepărtase-n grabă uriaşul alambic,
Soarele râdea de parcă nu s-ar fi-ntâmplat nimic.
Iar pe zări atent Negoiul cerceta, bănuitor,
Să constate că toţi munţii au rămas pe locul lor.
Trec pe ultima terasă şi mai urc a doua treaptă.
Cu olimpică prestanţă, grav, Negoiul mă aşteaptă.
...
...
Alungând un nor din frunte-i, îl zăresc cum de departe
Îmi strecoară câte-un zâmbet prin dantura Bergersarte:
Iar când creasta-şi lăsa umbra peste luciul lacului
Atac stânca sfredelită unde-i Strunga Dracului.
Nu-nţeleg cum Necuratul, dintr-o coamă aşa de lungă,
Şi-a ales tocmai Negoiul, să-şi plaseze aici o strungă;
Dar prezenţa ei arată că şi-n lumea de granit
Diavolul, ca-n viaţa noastră, are-un rol de împlinit.
Dracul, meşter în de toate, şi-a pus forţa la-ncercare,
Şi-a înşurubat în stâncă o enormă-ncuietoare.
Cu o forţă diavolească a tras zidurile-alpine
De m-am pomenit cu ele că se pleacă peste mine.
Trebuie să sparg tăria ce m-apasă, deci curaj!
Reazem coatele de ziduri şi pornesc în ramonaj.
Mă-nălţam cu-aşa iuţeală că precis puteam să-ajung
Proiectat peste Negoiul, la Piteşti sau Câmpulung.
Dar, cum aveam alte planuri, m-am oprit pe creastă, sus,
Tocmai când, pe cerul galben, soarele dădea-n apus.
Ospitalier, Negoiul m-a primit pe creasta lui,
Şi pe razele de soare a transmis ţinutului:
Să nu mişte nici o piatră, nici un nor şi nici o stană
Până când, nu voi ajunge eu, în vale, la cabană.
Calm, în aurul luminii, îşi înalţă braţul drept
Taie spaţiul într-o parte şi-mi grăieşte înţelept:
"Cred că-i bine să ţii minte că-nălţimea în vârful pietrii
Este două mii cinci sute, patruzeci şi patru metri.
Iartă-mă că n-am, pe creastă, să-ţi ofer cafea sau vin,
Dar în schimb te-ncânt cu vraja din decorul meu alpin.
Foarte clar ţi-arăt Ceahlăul, iar pe zare revărsat
Vezi ca-n palmă relieful din Masivul Retezat.
Piatra Craiului, departe, îşi înalţă, diafană,
Ca o antică statuie, creasta ei marmoreană.
Cu Parângul stau de vorbă, cum grăiesc acum cu tine
Şi comorile ce poartă sunt mai toate de la mine.
Iezerul, Păpuşa, Codlea, Piatra Mare, Postăvarul
Şi Bucegii... Pân'la dânşii, vizual, îmi duc hotarul.
Şi de-aicea Topîrceanu a văzut, plutind la vale,
Jos pe Dunărea albastră, nişte coji de portocale.
Şi tot de la mine pleacă, mai în fiecare seară,
Ploile răcoritoare care duc belşug în ţară.
Dar n-am fost scutit desigur să nu-mi am şi eu duşmanul
Sus pe creste, unul singur, prea semeţul Moldoveanul.
Eu, preocupat, pe vremuri, cu aranjamentul pietrei,
Mi-a ştirbit din înălţime nu mai mult de şapte metri;
S-ar fi cuvenit, desigur, să pornesc cu el război,
Şi, pentru cei şapte metri, să fac mare tărăboi.
Dar mi-am zis să-l las în pace, fiindcă nu iubesc războiul
Şi-apoi, cu cei şapte metri, nu umbreşte el Negoiul.
Doar Parângu-odinioară, m-a făcut să-mi ies din fire
Şi-n mod iremediabil să-l trag în nenorocire.
Mai semeţ ca Moldoveanul, a dat buzna peste mine
Vrând cu ori ce preţ să-ncalce culmile mele alpine.
Fapta lui necugetată a fost pentru el nefastă:
Cu un singur gest, din slavă, l-am şi scufundat sub creastă.
M-a cuprins, pe loc, regretul, şi-astăzi dacă-l vezi în viaţă
Parţial, e că tot mâna mea l-a tras la suprafaţă.
Incidentul şi-a şters urma şi azi ne avem ca fraţii
Prietenie ca a noastră nu găseşti în toţi Carpaţii.
Mă ridic uşor, ca umbra, de pe jeţul de cleştar
Când Negoiul, ca-ncheiere, îmi întinde-o floare-n dar.
Pare ruptă din grădina tainică-a cereştei bolţi
Floarea culmilor alpine, care creşte sus pe colţi.
Şi, zâmbind pe sub mustaţă, blând, o prinde-n pieptul meu:
"Floarea asta să te-ndemne ca să urci pe culmi mereu".
Îi răspund timid: Maestre, nu-s fiinţă de granit,
Dar aşa mărinimie, ca la tine, n-am găsit.
Ţi-adresez o rugăminte: n-ai vrea să te osteneşti
Să cobori şi tu o dată şi să vii la Bucureşti?
Este capitala ţării, foarte frumos aşezată,
Nu se cade ca Negoiul să n-o vadă niciodată.
Mi-a răspuns: "Veneam desigur, dar o lege suverană
M-a fixat, indivizibil, sus în lumile de stană.
Pironit în locu-acesta, eu nu pot fi călător
Am fost pus să stau, în spaţiu, rece şi nemuritor.
Nu ştiu cine-a putut crede vorba spusă de-un poet,
Că s-a deplasat pe vremuri muntele la Mahomet.
Fantezii de felu-acesta cred că azi nu se mai spun,
Uite-acum se face seară, mergi în pace şi drum bun".
Când era s-o iau la vale peste aprigul teren
S-a produs în atmosferă următorul fenomen:
A sunat prelung la stână buciumul de şase ori
Pe cer s-au ivit deodată patru telegari de nori
Care aveau probabil rolul să transporte un rădvan,
Încărcat de diamante, din Cândrel pe Caraiman.
Dar în drumul său năvalnic s-a produs un incident,
Într-un punct pe firul crestei, foarte grav şi violent:
Un pârdalnic nor din Iezer, camuflat în chip de leu,
A pândit în drum rădvanul şi cu o aripă de smeu,
L-a învăluit pe-o coastă prăbuşindu-l în aval
Peste o turmă spectatoare de pe un colţ piramidal.
S-a produs o-ncăierare formidabilă din care
S-a ivit ca prin minune o cetate zburătoare;
Dar nici ea n-a fost în stare să dureze mult pe cer,
Piatra Craiului în abur, a trimis un rinocer
Care năvălind c-o furie ce nimeni n-a explicat-o
I-a străpuns pereţii şubrezi şi într-o clipă-a dărâmat-o
Foarte mânios Negoiul şi-a înfipt mâinile-n brâu
Şi-a chemat un pui de Crivăţ, cam sălbatec, fără frâu
L-a trimis apoi pe creastă să ia-n foc pe luptători
Şi să cureţe toţi munţii de gâlcevitorii nori.
Vântul s-a pornit din creastă şi, cu-o forţă uimitoare,
A cuprins toţi norii-n braţe şi i-a risipit pe zare.
Iar ţinutu-a primit veste că în noaptea care cade
I s-a ordonat pedeapsă: ger de minus zece grade.
Plec în zbor, la vale, totuşi, când ajung pe şaua patra
Nu rezist să nu pun frâna pentru Acul Cleopatra.
Nu se ştie până astăzi, cum acul ascuţit de piatră
S-a asociat prin vremuri cu faimoasa Cleopatră.
În această chestiune, de la Tacit pân-la noi,
Nimeni nu ne informează ce-i cu acul din Negoi.
Bănuiesc, dar nu sunt sigur, că-n conflictul cunoscut,
Dintre Cezar şi Antoniu, un acord a fost făcut.
Şi anume, Cleopatra, cât va fi-ntre ei război,
Să-şi petreacă, liniştită, o vacanţă pe Negoi.
S-ar părea că în momentul, când s-a terminat războiul,
Faroana, foarte grabnic, a şi părăsit Negoiul;
Şi-n emoţia-i firească, pregătind în grabă sacul,
După cum se vede astăzi, şi-a uitat pe munte acul.
O pornesc, zburând, la vale, printre culmi şi stei de piatră,
Cu puteri mereu sporite, spre cabana ce m-aşteaptă.
Frumuseţile din preajmă pier ca într-un nor de fum
Căci acum se lasă seara şi eu sunt încă pe drum.
Doar izvorul cu cascade ce mă însoţeşte-n vale
Mă conduce drept şi sigur spre cabana mea din cale,
Care-apare, liniştită, estompată-n ceaţa zării
Tocmai când pe cerul vânăt se trăgea cortina serii.
Pacea nopţii se aşterne peste patu-mi primitor,
Jos, sub geam, murmură apa cu un susur de izvor,
Şi mă poartă-n sus cu gândul înspre culmile de stâncă
Peste brazi negri şi falnici, peste zarea cea adâncă.
Bucureşti, aprilie 1963
