Întrevederea mea cu Alexandru Calista, noiembrie 1985.

Pe cînd mă

27 noiembrie 1985, miercuri. La domnul Calista, care stă undeva în zona străzii Tra­ian, mai exact în preajma intersecției ei cu Bd. Republicii.

 Iar de aici, și poate obosind cititorul, am de punctat că asupra acelui moment există mai multe unghiuri, cu toate ale mele.

Una este a memoriei de la 2025:

„Aici am parte de mai multe surprize, din fericire nu neapărat proaste. În cuier, de la intrare, remarc o haină de piele, pe care o asociez au­­­to­mat unei persoane din aparatul represiv. Omul care o poartă (căci nu văd să fi existat altcineva din casă care să o facă) nu este însă vreun înnegurat agresiv la chip. Posibil să fi fost într-adevăr cineva din apa­rat, doritor – în puterea obișnuinței – să vadă ce hram poartă omul in­teresîndu-se de cineva cu numele lui.

Nu mai știu dacă încă de la te­lefonul prea­labil, ori abia intrat pe ușă, aflu că nu e vreunul dintre cei doi frați si­năieni ce urcau în anii ‘20 pe munte, ci un descendent. Era în afara fenomenului montan, dar cu toții am acceptat si­tuația, purtînd de coni­vență o discuție agreabilă.

Și el, și soția mi s-au părut oameni la locul lor. Inevitabil, le-am spus despre cartea pe care o plănuiam. Venind vorba de dl. Beldie (că se afla între cei pe care îi consultasem), am avut încă un semnal privitor la înclinațiile lui sexua­le, mai exact parcă doamna m-a pus în gardă, că s-ar putea să-mi facă așa-nu­mită curte[1].

 Există însă o problemă, legată de crisparea ce am și azi la amintirea acelei întrevederi (și care a lipsit din discuțiile cu veteranii montaniarzi, din acea campanie)[2]. Mai exact am reținut deformat, sau măcar totuși superficial acea întrevedere, la mijloc bănuindu-mi o refulare [sic].

Am realizat aceasta revăzînd acum, prima dată după 1985 (la ceilalți interlocutori am revăzut în timp, fie uneori și superficial, transcrierea respectivelor discuții) însemnările asupra întâlnirii cu Alexandru Calista.

 Există în context, pe de o parte scrisele executate pe loc, foarte puține:

 „L-am cunoscut pe Nae Dimitriu. Lucra la Banca Națională. Mie și unor prieteni ne-a făcut o hartă a Făgărașului, chit că pînă la urmă nu am mai mers.

Dr. Nini Parhon umbla pe munte cu ruda mea Toma Calista.”

Am notat în fugă și diverse nume, despre care am vorbit, dar fără a reține în nici un fel amănunte: „ADMIR - Amilcar Constantinescu”, „Csallner”, ”Al. Bibescu, bucureștean”, „Virgil Georgescu”, „V.A. Marinescu”, „Cunescu [foarte probabil, Sergiu)], IPCM [să fie Institutul de proiectări pentru construcțiile de mașini?], Org.[-anizarea?] M[uncii?]”, „Simion Culică”. 

În paralel, descopăr acum că am întocmit (la scurtă vreme) un rezumat destul de detaliat asupra întrevederii. Și care infirmă impresia ce am pur­tat, vreme de decenii, că gazda era în afara fenomenului montan, iar prin urmare am discutat strict de complezență una sau alta, ca să nu fi făcut drumul de­gea­ba. Or, revăzînd după 40 ani și ceva filele pe care am notat despre acea în­tîlnire, descopăr că lucrurile nu au stat chiar așa[3]:

 „De Alexandru Calista știam din Anuarul T.C.R. L-am re­gă­sit în cartea de telefon[4]; îl sun la 25 noiembrie, întrebîndu-l dacă a luat parte la cro­surile din 1925. Nu-mi venea a crede, interlocutorul vorbea foarte bine pentru un om de 80 ani! Misterul se va destrăma însă în două-trei minute după ce mi s-a deschis ușa apartamentului din stra­da Stu­pinei[5]: este un descendent (în vîrstă de vreo 40-45 ani) al fa­miliei...

Ne căutăm totuși subiecte de discuție. De pildă despre madam Ha­berman (fața ca pergamentul, soț binevoitor virgulă accident pe o vale de abrupt, cu o groază de fracturi), de Beldie („manichiură, pretenar, a venit la Schiller și i-a speriat pe toți - parcă am mai auzit asta…).

Îmi relatează episoade cu viscolul [de la cabana?] Caraiman, din 1950. La e. Cristea pare neinformat.  Mă întreabă dacă Dunăreanu este evreu – spunîndu-mi în context un banc: ”Cum te chema înain­te?”. E e omul care bagă în seamă orice virgulă.

De Baticu aduc eu mai mult vorba două puncte: ar veni și el la rendez-vous [probabil cel de la „Grădinița”], chit că nu cunoaște pe nimeni.

Doamna Calista mă întreabă dacă am mașină de scris [asta, apropo de cartea ce plănuiam] și-mi zice de permis. Eu am văzut de afară o haină de piele pe bleu, grad de co­lo­nel, și sunt în gardă. 

El aduce vorba de culoarea verde a unora din Clubul Alpin Român și de activitatea scăzută a C.A.R. după 1944, chestie de care nu știam. Îi replic a fi fost mult mai simplu pentru C.A.R., decât pentru alte asociații, să lucreze individual.

Vorbim de Coman și de rezerva lui, ba le spun și de refuzurile de a vor­bi cu mine[6]. Ei frecventează Turing [cel din Mircea Vodă].

Doamna, solidă, dar se îmbracă într-o rochie à la sarcină și n-arată rău: e un tip voluntar, à la Ana Iliescu. Ea zice: Emilian Iliescu era cu muntele, nevastă-sa cu cărțile.

Alexandru Calista este la prima vedere bonom („ne confunda lumea, pe mine și pe Puiu Fomino. Acum trebuie să aibă mai mult păr decât mine…”)

Televizorul dumnealor recepționează și programul 2 de la bulgari. La un moment dat, pe ușă apare un câine cu o fundă roșie, care mă miroase și pe urmă mă latră.

Doamna mă tratează cu ceva gen pricomigdale. E mirată mai ales de faptul că sunt interesat de așa ceva, la vârsta mea.

Dl Calista nu a avut onoarea să îl cunoască pe Valeriu Pușcariu, des­pre care a aflat din cartea lui V.Borda [probabil și că locuia pe aceeași stradă]. Sînt vreo 25 de ani între ei, cam ca de ai mei 28 la cei 53 ai gazdei.

Ei fumează de zor „Cișmigiu”, cu o brichetă cu gaz, bibelou. Fotolii foar­­te mari, în care, neașteptat, îmi amorțește fundul.

Pe Baticu l-au văzut la Turing, unde ar fi adus și diapozitive. Poze lă­sate de la frații Calista[7]. Tot dânsul îmi cere să îi las numărul de te­lefon. La plecare, domnul Calista își ia cipilica și mă conduce la poartă[8].

Doamna a tricotat de zor (extrem de iute!), cu fir gros, o căciuliță. O bibliotecă cu cărți și cutii diapozitive. Discutăm de Bibescu și boala lui de a ațipi 10 minute, în cele mai neașteptate locuri. Îl ține minte și pe Teo­doru. Se vorbea și atunci că E. Cristea a fost scos cu coarda din Fi­sura Albastră...”

 

 Nu ne-am revăzut.

Am modificat textul din acea relatare, unde a fost imperios necesar.

 

---

[1] Nea Baticu mi-a vorbit destul de devreme despre Beldie, fiind aproximativ coge­neri, de pildă des­pre reproșul pe care i făcuse cîndva, după o ședință publică în ca­re botanistul îi adu­sese elogii lui Cristea: „Bine, măi, Sandule, să te faci tu de baftă, cu așa vorbe...?!”. Am dedus de acolo că sînt la per tu, iar am notat expresia a te fa­ce de baftă.

[2] Tatăl meu nu știu să fi avut probleme concrete din partea regimului comunist, în anii ’50, dar l-am simțit că evita cu orice preț să aibă de-a face cu aparatul represiv (la o adică era o tendință generală a omului de rînd, în epocă). Va fi contat aici și faptul că s-a temut să nu i se ceară socoteală pentru anii petre­cuți de el în Trans­nistria, în anturajul arhimandritului Scriban, care între altele bote­za copiii localni­cilor. Altminteri Ordean sr. nu era îngrozit, ba chiar își permitea cu mine glume à la „Nu are cine să te ajute? Du-te la milițianul din colț, că tot stă de­geaba!”. Însă am moștenit de la el (de la altcineva, nu văd cine) o teamă accentuată de Miliție și com­pania, care s-a manifestat și în discuția pomenită mai sus.

În paralel, tata, fără să bată toba de asta, nu agrea valorile stăpînirii de atunci (nici în glumă nu sa discutat în casă despre  adevni membru al partidului comunist), iar instinctiv cred că da­torită lui am dobîndit simpatie pentru perioada interbelică.

[3] Bănui că s-a instaurat o amnezie, o refulare, din motive pe care le voi pomeni în continuare.

[4] Căutam în cartea de telefon nume de mergători interbelici pe munte, cu speranța că mai sînt în viață.

[5] În preajma străzii Traian, acum Const. Kirițescu.

[6] Probabil la data aceea nu se urnise schimbul de scrisori dintre noi

[7] Nu scrie în text dacă mi le-a arătat, ori numai mi-a spus de existența lor.

[8] Locuiau într-o casă cu cel mult două niveluri.