Despre infantile

Ordeanisme.
Și privind infantile.
Ale mele, respectiv ale altcuiva.

Cineva mă onorează, între altele, cu așa zise:

„Eu cunosc destul de bine cotloanele Bucegilor. Am umblat chiar și de mai multe ori prin cele mai multe dintre ele. Așadar nu mă simt îndemnat a citi cartea; doresc a evita binecunoscute ”șopârle” și ipoteze năstrușnice, nu doresc să mă încarc cu energie negativă, nu vreau să cunosc ”argumentele” aduse în problema Cuxi de criticul și detectivul literar MO. Nu doresc o polemică cu Domnia Sa, ar fi inutilă. Cei care vor citi cartea sa și această opinie a mea, au capacitatea să-și formeze o părere proprie despre problema asta.”

Între altele aș puncta că mai sus, după ce mă trece Dunărea, condeierul de mai sus 'refuză polemica'. Adică ar vrea să lovească numai el.
Mă lipsește și de posibilitatea de a replica, pe fila respectivă - căci asta e inevitabil iubitorilor de roz., să nu ofere rubrică de comentarii.

Pe așa fond mi se animă (crunt) glanda infantilă a lui „Nu e drept/corect!”.
Urmarea este dorința de a replica.
Vehement.

Una ponderată de moralitatea ce mi-a fost plantată (cîtă a fost) prin educație, dar și sporită via inteligență..

Mă uit că Mititeanu scrie (de ani buni) de pe fila neveste-sii.
A mai trecut el, în main image, „...și Dinu”, dar comentariile, luările lui de poziție continuă să apară dinspre numele neveste-sii.
În așa condiții, ajung să mă întreb dacă nu e acolo dorință de contopire fizică (trecînd de persoana intermediară) cu mama.
Asta, de bine ce s-o fi simțit în momentul în care a fost trimis a merge pe picioare proprii, în lume.

Iar din stadiul acesta al discuției nu are decît a sta dumnealui, a clama că „Nu e drept!”
Adică să purceadă preopinentul la așa construcție de idei, și să nu aibă cum răspunde.

Este drept, nu pentru că acela n-ți dă voie a replica, ci pentru că subiectul e al naibii de minat.

Cum s-ar spune, popular: Să vezi și tu cum e!.


PS
Altminteri, nu am urcat pe munte (al subiectului, și metaforic spunînd) dintr-un pas...
Capitolul pe care i l-am dedicat de curînd se încheie așa:

„...Se pune problema și Cui prodest mitul Cuxi.Tenacitatea (acoperind decenii) a dlui Mititeanu nu cred că își are izvor doar în simpatia pentru scurta viață a unui alpinist oarecare. Intuiesc acolo apetit pentru construcțiile mitizante, dar și o sensibilitate aparte pentru familia Șerban – una la care ajungi să te întrebi dacă pentru fiul propriu s-ar fi zbătut atîta. Cu riscul de a mă înșela, văd acolo o datorie sufletească rămasă din vremuri de răstriște, în paralel cu o translare a nevoii de afecțiune maternă.”

PS2
Nu m-am gîndit niciodată de unde provine formularea (/vorba/insulta) „Du-te în p...mă-tii”.
Nu m-ar mira să aibă legătură cu ce spun eu mai sus.

PS3
Inevitabil, după așa material, mă întreb de unde mi se trage firea, aceea care produce intervenții ca mai sus.
Miros ceva, cam ce vrea sufletul, respectiv cum mi-o fi arătat copilăria.
Miros și-atît.
Căci rîul nu întreabă coaja mea de nucă. nimic.

PS4
Unde a mers mia, merge și suta...
Oare de ce își acoperă unii ochii, cu ochelari de soare, de pildă?
Iar asta într-o imagine de profil.



**

Unii mai răi ca mine pot întreba de ce s-o fi cuplat vreo doamnă oarecare, cu un domn oarecare.
Iar bănuielile materialiste se află cele mai comode dintre răspunsuri.

Scrise istorice despre muntele românesc

Pe la 1970, din motive și condiții istorice de care se poate discuta, se apucaseră mai mulți a scrie despre trecutul turismului românesc.
Nu neapărat volume, dar cel puțin capitole ori articole.

Tendința a dispărut după apariția volumului „Pe crestele Carpaților”, de Niculae Baticu și Radu Țițeica.

Aceasta, inevitabil, a impus un standard - de corectitudine, dar și de volum al muncii, pentru așa tip de lucrare/tipăritură.
A fost mai greu, cu așa reper, că treci pe hîrtie scrise turistice care, de fapt, gîdilau persoana autorului ori a amicilor.

Peste un an, într-o discuție cu subsemnatul, Ion Ionescu-Dunăreanu se plîngea de omul care monopolizase (sic) scrisele istorice despre mersul pe munte.
De fapt era supărat, vorba aceea, că ”Nu mai ține cum ținea...”

Prin 1988 „buchisea” - expresia îi aparține - la o istorie a turismului în date, dar nu a dus-o la capăt.

Orice asemănare cu situația prezentă, pe felie, nu e întîmplătoare...

Despre o posibilă ediție critică Radu Țițeica

Vin la dumneavoastră cu o rugăminte...

Și anume ca la poliloghia anterioară să mai adaug ceva, mai exact dintr-o ogradă vecină subiectului de acolo...
E vorba de oamenii cuminți (reverențioși social), păstoriți de oameni precum Dinu Mititeanu și cei de care voi pe omeni mai jos.

Spuneam la un moment că distinșii de la trustul România Pitorească plănuiesc o ediție critică despre înaintașul Radu Țițeica (1905-1987).
Dincolo de faptul că e posibil să nu înțelegem același lucru, prin noțiunea de ediție critică, un demers al dumnealor întru extinderea unui subiect mi se pare minat/sabotat de însăși condiția dumnealor, a categoriei umane din care fac parte.
Iar de aici mă întorc spre zisele din postarea-mi anterioară.

Publicul de acel gen are nevoie de scrise/afirmații de tip drog. Mai exact unele prezentînd elogios situații, oameni iar uneori și existență umană în sine.
În același timp, acea categorie este mult supusă clișeelor sociale. De pildă (și simplificînd), țara e frumoasă, iar Eminescu mare.

Pe așa fond, al conformismului, creativitatea dispare. De exemplu, despre amintitul Eminescu nu îți permiți pași în afara cărării bătătorite.
Prin urmare, nu vei vedea originalitate la așa oameni, căci li s-ar afla o contradicție în termeni.

Ce-i drept, uneori apa vieții rupe malul pe care s-a aflat amintita cărăruie răs-bătută. În așa situație, te uiți în jur, la particularitățile unde ai de croit o nouă potecuță. Te adaptezi, naturii acelui teren, dar și celui care e șef pe acolo.

În așa situație, execuți replieri și/sau adaptări la moment. De pildă, în cazul înaintașului Mihai (Gold) Haret.
Pe vremuri, elogiase fără rezerve, pe acela. Acum echipa dă însă înapoi. Iar asta nu datorită vreunor cercetări proprii înnoitoare, ci pentru că viața a mers înainte.

„Mihai Gold – Haret [...] a fost o figură controversată. Unii, se prea poate și din interes, au lăsat vorbe oarecum frumoase despre el. Alții, reprezentativi pentru turismul și publicistica domeniului din perioada interbelică, l-au judecat cu dreaptă măsură, chit că par aspre criticile care i s-au adus. Între cei din urmă, îi regăsim pe Nicolae Baticu, Al. Beldie, Ion Manof, Nae Dumitriu, care l-a archituit cu formula “sfinxul alpin cu mustăți de slătar.”

(despre a doua parte a pasajului reprodus am vorbit în alte postări)

Refuzul/teama de a încropi ceva nou transpare inclusiv din primele trei fraze, ce au fost preluate dintr-o carte a lui Valentin Borda (1979).

Nu le-au verificat, nu s-au străduit a le da o nouă haină.
Căci nu le-a dat voie imobilismul.

Îmi par oameni care ar dori să trăiască mai bine, dar să nu se schimbe nimic.

În același lumină, valoarea adăugată (fără de care nu poți sta sub reflectoare) consistă în cazul dumnealor în reproducerea vreunei vechi scrisori, nu și în vreun comentariu.
Nici nu știu, în așa situație, dacă nu-i duce mintea (urmare a conformismului), ori îi sperie să vină cu o idee proprie - de teamă că așa ceva nu se face, respectiv că vor greși cu siguranță, în afirmații.

Polemici, cu Dinu Mititeanu, despre cartea „Singurătatea verticalelor” (II)

MUNTE
Uman
Istorie

Am a vorbi despre ultima luare de poziție a dlui Mititeanu.
http://www.dinumititeanu.ro/Despre%20cartea%20%E2%80%9DSing…

Pînă acolo, șade bine o introducere. Și anume despre faptul că există o soartă...
Pe unul Dumneaei l-a pus s-adune timbre (ori kituri ale primelor Windows-uri). Diverși sînt pasionați de munții Făgărașului. Alții colecționează scobitori. Cu toții, nearanjîndu-și ei atomii la naștere, ci lucrurile fiind aranjate de Care-i mai mare, pe lumea asta...
Iar omul simplu, după ce-ncepe a respira, umblînd vreînd-nevrînd în ton cu acea dorință a Creatorului.

În cazul subsemnatului, a trimis hoașca aia de ursitoare a doua - să susure, în podul casei un' m-am născut...:

„Tu, să te legi de scrisele montaniarzilor de treabă, să critici orice virgulă a lor, orice scăpare...Pentru că te iubim însă, fiule, vom face cît să nu te-alegi c-un ulcer, din treaba asta...”

Și uite-așa fus-am desemnat drept caraulă, în ale scriselor montane românești (știți că mi-am trecut funcția asta pe cartea de vizită?)
Bunul d. Mititeanu vorbește de multe, în ultima sa luare de poziție, dar aș puncta două lucruri esențiale, privitor la atitudinea mea.

Eu am afirmat că volumul „ Singurătatea verticalelor” nu-mi pare a fi scris de autorul pomenit pe coperta-i (A.B. / Cuxi Șerban).
În același timp, pot da îndărăt cu afirmația, dacă mi se aduce manuscrisul trimis de dumnealui la tipar.

La acest stadiu al discuției, mi se poate reproșa de ce îmi bat capul cu lucruri din preistorie.
Există aici un răspuns ce poate face părul măciucă, căci ce altceva poate veni din partea unui paria social interesat de psihanaliză...
Dincolo de el, eu sesizez că alții pot clădi cult (ori adula spre acela), deși la origine se află ceva tot din vremea lui tata-mare...
Cum s-ar zice, la dînșii e voie, la inimici ba...

REVIN la ideea cu manuscrisul.
La acel stadiu, d. Mititeanu o scaldă clasa întîii - de ajung să mă întreb dacă mai există pînă și jurnalul inițial al lui Cuxi, în baza căruia acestuia ar fi construit o carte voluminoasă.
În mare, pe subiect, d. clujean amintit face parte din categoria oamenilor normali, care au nevoie de povești (iar acestea nefiind rude bune cu Exactitatea).
În același timp, dacă e prins cu o minciunică, nu e omul care să dea înapoi - căci i s-ar duce d. giudețul.

Prin urmare, face ce fac toți cei ca dînsul. Nu răspunde preopinentului din afara tribului, ci se adresează celor din interiorul lui.
Și o face lansînd alte povestioare.

Ele or da binișor la acel public, însă în afara țarcului cu pricina răspund la numele de mistificări (altminteri pe multiple paliere).

Privind dedesubturile pledoariei dlui Mititeanu (poate analiza și dînsul pe a mea, căci nu mă supăr), ador trimiterile la înmormîntarea lui Cuxi, treabă ce-nmoaie îndeobște inima oricărui om normal (și care uită repede ce era în discuție).
În general, există pe acolo felii oratorice de mai mare dragul (și vizînd ceea ce mi se întîmpla de curînd a numi Copiii cuminți), din care nu putea lipsi mențiunea că bunicul Șerban e pomenit în cartea „Brazii se frîng, dar nu se îndoaie”.

Firește, combativul înaintaș n-a ajuns în vreo pușcărie, ba nici de spațioasa-i casă nu s-au atins ticăloșii bolșevici...

Și tot așa.

Legat de producerea dumnealui, eu am mai văzut filmul.
Mai exact genul de reacție a existat și imediat după apariția unei alte cărți (nu a lui Cuxi, ci a subsemnatului care tulbură cuibul de viespi al admiratorilor respectivului mit).

Vă stau la dispoziție cu detalii, inclusiv despre cum au dres apoi busuiocul respectivii, în sensul de-a se apropia de insul ce le dăduse cu bățul în bîzîitoarele pomenite mai sus.

Este drept că subsemnatul nu e nea Baticu.
Cu mine nu vor face pace, distinșii.

Despre imaginație

Cînd acuzi (altminteri cu destulă rea-credință) imaginația cuiva, cred că e sănătos să fii atent la două lucruri.

1.  Cît practici tu însuți imaginarea/imaginația.

2. Dacă ai apucat să-i guști acelui preopinent, cu adevărat, imaginația...

Zic asta, între altele, privind spre plăcerea cuiva de a se produce pe Facebook, doar de pe fila nevestei.

**
Viețuim inevitabil în grupuri / triburi (excepțiile de la așa apartenență se află neînsemnate).
Pe de o parte, ne adaptăm acelui loc, mai exact deprindem un anumit tip de comportament, de gîndire, de minte. Și care e antrenat doar în acel loc. În care ne simțim bine.
Nu mergem la alte triburi. Cu atît mai puțin nu intrăm în polemici cu ele. Și, implicit, nu deprindem din particularul acelora - cărora le rămînem străini. Iar totodată vulnerabil lor.

Dinu Mititeanu e un asemenea om normal.
S-a produs doar în interiorul tribului/cercului pe care și l-a ales (aș minți să ascund c-a preferat în jur imaturi..., din motive care se pot cerceta..). .
Prin urmare va avea probleme, într-o dispută cu vreunul care a mai umblat prin 'lume'.

În tribul său, de pe poziția pe care a atins-o, a practicat limbajul, gesturile care îi prindeau bine.
Ele fiind totodată îndreptate spre egali ori inferiori (iar de acolo comunicînd cu superiori aflați în afara cercului).

A avut de a face și cu răzvrătiți, față de care și-a format un anumit sistem de tratament, și pe care-l bănuiesc a fi avut succes.
Fiindu-i obișnuință, îl practică și cu subsemnatul.

Permiteți-mi să arunc încă un ochi asupra particularităților grupului.
Este omenește să vrei a-i/a-ți întinde avantajele cît mai mult, pe scena socială. Să ajungi cît mai sus. În acest scop, se fabrică o partitură. Să zicem mitul lui Cuxi Șerban.
Acesta, inițial, e menit unui spațiu restrîns. Amicii/subalternii ideatici ai dlui Mititeanu. Se dorește însă ca acele 'moaște', acea carte de vizită să ajungă cît mai sus. Să fie cunoscută și îmbrățișată/apreciată de acele zone mai extinse, decît teritoriul nostru inițial.

Șanse nu-s asigurate automat, dar e bine să fie confecționată acel car alegoric, așteptîndu-se apoi, în paralel cu gesturile binevenite, să se ivească împrejurări favorabile.
Să înceapă și copii cuminți (/vulnerabili stilului lui D. Mititeanu) din alte colțuri ale țării a îmbrățișa acel idol, al lui Cuxi Ș.


PS1
Imaginație a vrut, imaginație a avut.

PS2
Despre chestia cu fila nevestei rămîne cum am stabilit.
Adică de explorat.

La chestiune, nimeni nu ne aflăm perfecți.
Atîta doar că unii recunosc, atunci cînd greșesc.
Nu le e ușor, însă o fac.

Polemici, cu Dinu Mititeanu, despre cartea „Singurătatea verticalelor” (I)

MUNTE,
Uman

Dinu Mititeanu n-are de lucru, onorîndu-mă cu acest material.

Vezi:http://www.dinumititeanu.ro/Despre%20cartea%20%E2%80%9DSing….. dar și reproducerea de la finalul postării.

Pot răspunde punctual celor de acolo, și fără îndoială o voi face.

Aș puncta doar, și cu NE-modestia aferentă, că există dezavantaje, în traiul călduț din mijlocul amicilor/ucenicilor. Nu știi a combate cu cineva din afară.
Mai exact, vei folosi inevitabil genul de pastile care țin la comilitonii tăi. Și cărora un antrenat-paria le poate răspunde cu ușurință.

Mai mult, furnizezi și energie polemică aceluia, prin afirmațiile nedrepte care le faci despre el.
Iar în plus, îi conferi interes pentru a explora subiectul în discuție (inclusiv despre construcția celor doi opinenți).

Dincolo de astea, dacă înțeleg eu bine, d. Mititeanu nici nu a apucat să citească volumul în discuție.
Îmi pare să fi lecturat cîndva, pe net, doar partea inițială, căreia aveau să i se alăture (în 2013, respectiv 2020) tot atîtea calupuri.

PS
Un singur răspuns: 

„Apropo de imaginația ”bogată” a lui MO: lansase ipoteza că tatăl lui Cuxi ar fi fost ”omul securității”...”

Dincolo de jucatul cu ghilimelele - mai exact o vorbă trecută între așa ceva semnalizează ori un citat, ori un sens exact invers al ei...
Nu am spus nimic despre tatăl lui Cuxi (dar dacă Mititeanu ține, o voi face - prea a devenit brusc în 1990 primar al Clujului,...). Am zis că nu-i de obraz, ca în anii cînd compatriotul normal avea probleme a merge pînă și în Bulgaria socialistă și vecină, tu să lauzi suișul pe Matterhorn al lui Cuxi Șerban.
Care avea bănet, iar totodată i se permisese nu doar a pleca în Vest, dar și să-și aibă părinții alături în acea călătorie.

N-am zis nimic de Securitate, instituție de care nu pomenesc altminteri în luările mele de poziție (din motive asupra cărora pot stărui).
Cu atît mai puțin că Șerban sr. i-ar fi fost om.

PS
„

Despre cartea ”Singurătatea verticalelor”.

...și despre o contestare a paternității acestei cărți a lui Cuxi.

”Singurătatea verticalelor” este numele unei cărți semnate Alexandru Brăduț Șerban- cunoscut sub numele Cuxi. Autorul ei - tânăr student și pasionat alpinist- a decedat în munții Retezat în 11 febr. 1983 într-o avalanșă provocată de el. Unii știți desigur crucea ”In Memoriam” aflată cu vreo 15 minute mai amonte de cabana Gențiana. Jurnalul lui în care își relata cu meticulozitate toate ascensiunile pe munte, l-au pregătit pentru tipar îndurerații săi părinți - universitari clujeni, dar a putut vedea lumina tiparului abia în 1990 cu titlul de mai sus, carte rapid epuizată , dar reeditată în 2003.

Despre această carte și despre autorul ei : http://www.dinumititeanu.ro/Alexandru-Bradut-Serban--CUXI

Un cunoscut montaniard din București -Mircea Ordean- a susținut cu diverse ocazii ideea aberantă că nu Cuxi e autorul cărții, iar mai recent a spus și numele ”autorului” din umbră bănuit și depistat de el : eu -Dinu Mititeanu ! Scrisese chiar recent asta într-un comentariu pe FB la o postarea alpinistului Lucian Apostu din BV: o imagine cu cărți de munte din biblioteca sa, printre care erau ambele ediții ale cărții lui Cuxi. Culmea e că nu spune: ”au mai intervenit și alte persoane în text” - cum se întâmplă uneori, ci susține că acea carte nu e scrisă de Cuxi. Sper că niciun montaniard nu crede în această idee fantasmagorică ! Cineva chiar se întreba de ce aș fi făcut-o?

Știam de la Cuxi că ține un jurnal și îmi mărturisise că are în plan ca peste ani să scoată o carte. Dar jurnalul său în care își transcria îngrijit relatările escaladelor sale, făcute mai întâi ca ciorne, eu l-am văzut prima dată la ”priveghi”, în garajul familiei. Timp de vreo 6-8 seri acel garaj - devenit cameră mortuară- era plin de tineri și nu numai în jurul sicriului său! L-au ținut părinții lui acolo (era iarnă rece !) până ce s-a încheiat vacanța, să poată participa la înmormântare și colegii lui și alți mulți studenți care îl știau și îl admirau. Ceremonia funerară a fost impresionantă, (părinții profesori universitari, tatăl lui a devenit primul primar al Clujului după ”revoluție”). A avut loc în holul Casei de Cultură a Studenților cu sute de coroane și cu un convoi spre cimitir foarte lung.

Acolo, în garajul familiei, în acele seri am citit fragmente din jurnal, care trecea din mână în mână. Acolo am aflat de câteva ”prostioare” făcute de el cu amici ai săi care îl adulau (de unii atunci aflasem!) pe care îi ruga ”să nu afle dl.Dinu și Vali ” (șeful nostru). Acel jurnal i-l voi cere mamei sale care încă trăiește, să xerocopiez mare parte din el, să postez undeva unele pagini, să poată cei interesați să le confrunte cu cartea. Iar dovada că acel jurnal e scris de mâna lui, o aveți comparând scrisul (de mână !) cu cel existent în a 2-a ediție a cărții la pag.120-121: xerocopia scrisorii trimisă de el bunului său prieten Bebe Pozdârcă din Tg.Mureș, după ascensiunea lui de iarnă în decembrie 1982 (cu Tavi Bortoș) a Fisurii Albastre dedicată memoriei lui Emilian Cristea.

Izvorul resentimentelor lui MO la adresa lui Cuxi pornește de la Cristea. Resentimente ce le-a extins asupra tuturor celor care -la fel cu Cuxi- l-au vorbit doar de bine pe Cristea: Toma Boerescu (naș al lui Cristea), speologul Clujean Mihai Șerban- unchi al lui Cuxi, eu și alții.

Comparând pagini din jurnal și din carte, vă veți putea convinge că ”Singurătatea verticalelor” e reprodusă după jurnalul lui Cuxi scris de el până la moartea sa din 11 febr. 1983, că nu puteam fi eu autorul! Mai ales că atunci eu încă nu eram ”scriitor”, nu scrisesem NICIUN rând în vreo publicație ! Vă puteți da seama de asta citind pagina 104 a cărții mele ”Chemarea muntelui” unde explic de ce am scris primul meu articol în revista România pitorească abia în 1985 iar următorul abia în 1997. După care - la insistențele revistei Rp am început să scriu în fiecare număr, iar prima mea carte a apărut după alți aproape... 20 de ani, în 2016 ! Cum aș fi publicat-o pe prima ”scrisă de mine” sub numele lui Cuxi? Care ar fi logica ? În carte Cuxi scrie despre oameni pe care (pe unii) nu-i cunoscusem și relatează multe alpiniade și ascensiuni la care eu nu am fost prezent. Cum le-aș fi putut relata eu în scris ? Cuxi era un analfabet care m-a angajat și plătit pe mine (medic, nu publicist !) să mi le povestească și eu să le scriu și să le dau o formă publicabilă ? Cum, dacă încă nu publicasem încă nimic ? Și când ? Aveam serviciu, familie, antrenamente, nici el nu prea avea timp liber !

Apropo de imaginația ”bogată” a lui MO: lansase ipoteza că tatăl lui Cuxi ar fi fost ”omul securității”, altfel nu ar fi putut pleca cu soția sa și cu Cuxi în tură prin Europa. Adevărul e simplu: aveau o casă de invidiat, plasată într-un vechi și select cartier, așa că VIP-urile comuniste ale Clujului s-ar fi bucurat să le rămână lor. Cunosc și unii cunoașteți multe situații similare. Despre unele case faine se spunea că se decisese cui vor fi atribuite încă din momentul aprobării pașaportului, înainte de a se afla că respectivul nu va mai reveni în Ro ! Iar dacă dl. Șerban ar fi fost ”omul securității”, manuscrisul cărții n-ar fi trebuit să aștepte din 1983 până în 1990 pentru a fi publicat ! În plus, între universitarii clujeni se știa ce ”relații” au existat în anii instaurării în țară a regimului comunist între acesta și bunicul lui Cux- fost profesor universitar la Facultatea de Agronomiei (sala festivă îi poartă acum numele !). Unii ați aflat asta din cartea ”Brazii se frâng dar nu se îndoiesc” a făgărășanului Ion Gavrilă-Ogoranu.

Două relatări din cartea lui Cuxi: ”Matterhorn” și ”Singurătatea verticalelor” (relatarea ascensiunii de iarnă a Fisurii Albastre) fuseseră tipărite mai întâi în anii 80 în ”Almanahul turistic” editat anual de redacția revistei Rp. Pe acelea, sau doar pe primul, mi se pare le dăduseră în prealabil părinții lui la verificat, ”cizelat” și aprobat unei cunoscute ”doamne a culturii clujene” -Eta Boeriu- care semnează în cartea lui Cuxi o poezie dedicată acestuia. Poate că în acelea -reproduse apoi și în carte- acea filoloagă a mai intervenit ici și colo. Iar înainte de tipar, știu că tatăl lui Cuxi a mai intervenit și el: Dl. Mititeanu în loc de Dinu, Raza Soarelui (cabana din Cheile Bicazului ) în loc de Sunshine (mă întrebase ce e aia?), bere în loc de ”beroase” , poate și la alte câteva ”puștisme”, la care, după insistențele mele, a renunțat la a 2-a ediție ! Deci intervenții minore în textul scris de Cuxi !

Stilul cărții lui Cuxi e diferit de stilul meu, e modern, reportericesc în mare parte. Despre al meu MO a scris că e vetust, à la Hogaș, Vlahuță... Lui MO îi place să-și etaleze ”curajul sincerității”, de a scrie și despre ”umbre” ale unor oameni, umbre ale unora neagreați de Domnia Sa le caută ”cu lumânarea”. Ca ”dovadă” a ”obiectivității” sale, a mai scris critic câte ceva și despre idolul său Niculae Baticu.

În fraze mai scurte, cele de mai sus le-a aflat și MO din vreo două comentarii ale mele pe FB, dar n-a acceptat argumentele expuse de mine. Promisese că va aduce argumente în favoarea tezei sale în cartea ce o va tipări. Carte din care apăruseră fragmente interesante, apreciate, pe net și prin reviste. Am aflat recent că a apărut. Cartea merită citită de oricare iubitor de munte, mai ales de ”bucegiști”, e o carte scrisă de un foarte bun cunoscător al abruptului prahovean al Bucegilor. E muncită, e bine documentată. Din ea se pot afla și lămuri date despre topografia, toponimia și istoria alpinismului în Bucegi. Cartea îi poate învita și îndruma pe mulți iubitori de munte pe trasee ușoare, dar frumoase: văi de abrupt, vâlcele, brâne, creste ușoare, cele parcurse de ”alpiniști” în perioada interbelică, când aceștia nu-și puteau imagina că se pot urca și pereți verticali, cum a dovedit mai apoi Niculae Baticu cu traseul său Furcile din Peretele Gălbinele.

Eu cunosc destul de bine cotloanelor Bucegilor. Am umblat chiar și de mai multe ori prin cele mai multe dintre ele. Așadar nu mă simt îndemnat a citi cartea; doresc a evita binecunoscute ”șopârle” și ipoteze năstrușnice, nu doresc să mă încarc cu energie negativă, nu vreau să cunosc ”argumentele” aduse în problema Cuxi de criticul și detectivul literar MO. Nu doresc o polemică cu Domnia Sa, ar fi inutilă. Cei care vor citi cartea sa și această opinie a mea, au capacitatea să-și formeze o părere proprie despre problema asta.

Cluj Napoca, 14 aprilie 2020 Dinu Mititeanu

Drum pe Umerii Pietrei Craiului, 1984

Am nimerit întîmplător peste pozele astea. De la primul meu drum pe Umerii Pietrei Craiului (1984).
Dus de un tînăr, pe care nu l-am mai întîlnit de atunci, dar îi sînt etern recunoscător.

Locuri care mi-au fost teribil de dragi.
(îi invidiez pe aceia care-și pot trece marile încîntări pe hîrtie!)

E un personaj feminin în Caragiale, care se extaziază: „Ah! mamiţo! menuetul lui Pederaski (honni soit qui mal y pense!), mă-nnebunesc...” .
La fel oi spune și eu, cîndva: „Sfinte Petre... Mersu pă Umeri, în acel iulie rece (sus în creastă se pusese zăpadă!)... Aaaaah!!!”

Imagini din partea de jos a drumului, plus una de sub creastă.

În hornul de la intrare (mai exact din traseul ADMIR/Titi Ionescu/Dunăreanu).

A fost urmată o variantă la traseul Titi Ionescu (aka Dunăreanu).
Mai exact, capul de coardă s-a dus pe gangul de la intrare pînă la ieșirea lui, nu a ocolit prin dreapta, cum face traseul clasic.
Aici e pe acea porțiune directă, care scoate în muchia-cumpănă a apelor.

Probabil imediat sub ramura inferioară a Brîului de Mijloc.

În vîlcelul care ocolește Umărul de Sus.

Alexandru Orășanu

În stînga imaginii, Alexandru Orășanu (lt. colonel în 1931).
Acesta, pe cînd se afla comandant al batalionului VM din Sinaia, a dat o mînă de ajutor Turing-Clubului României, pentru construcția casei de pe vîrful Omul...
Predecesorul acestuia la comanda acelui batalion, Vecchi, ajutase la construcția casei de la Peștera.

Gînduri despre munte.

Nu e ușor să ne-o recunoaștem, dar gîndurile nemaipomenite despre munte pornesc acasă, și mai puțin cînd ne aflăm la pieptul Lui.
.
Acasă lipsesc îndeobște și emoțiile din momentele tîmpite, cu pericol de luat la vale (ori cînd am luat-o de-a dreptul, dar am scăpat miraculos).

Inițial, postarea era proiectată la ce-i mai sus.Dar s-a lăsat cu vorbă lungă...

...Apropo.
Nu am văzut pe aici clasamente ale clipelor proaste, trăite pe munte. Îndeobște se relatează doar despre roz.

Întrebați care îmi fură cele mai recente momente proaste?
Păi, și cu precizarea că umblu mai rar pe coclauri, punctez că ele au fost de vreo trei feluri.

a.
Gîndul acut că VOI AVEA probleme, într-un loc pe care îl știam delicat. Deja asta îți încurcă mult deplasarea.

Locul delicat a devenit așa, în mintea personală, și pentru că anterior nu îl luasei în seamă, că există. Ori că te-ai mai rablagit între timp. Plus că așa au ele plăcere, locurile neplăcute, sî te trezești că acum un an nu ai avut probleme cu ele, iar deodată produc puls foarte mare (și măcar de-ar fi doar atît).

b.
Locurile unde apar probleme pe neașteptate.

La un ocol de probleme fioroase pe o vale, m-am trezit cu două traversări tare subțirele... Faptul că mai fusesem demult pe acolo, fluierînd chiar nu schimba datele problemei. Așa că m-am uitaaaat, apoi am mers pînă în buza uneia, apoi a celeilalte (doar-doar o fi mai cuminte, decît soră-sa).
Dedesubt hău, generînd un început de groază. Mi-l pot reaminti și acum, chit că trecerea îi va fi etern dificilă a pune ceva pe hîrtie. Pînă la urmă am optat pentru traversarea superioară, fiind teoretic mai departe de hău, dar acolo s-a ivit un pas cîș (pentru sexagenari, barim).
Pînă la urmă, cu metode despre care nu se bate toba între confrații tineri, am trecut.

c.
Și locurile unde se lasă cu groază. Aceea că acum pleci de pe prize (în munca subsemnatului, se asigură mai rar, iar în frecventele ture solitare, nici pe atît)
Am pățit-o de cîteva ori, de-a lungul deceniilor - cu marea baftă de a nu fi savurat și căderea.

Aici există o nuanță. Cînd te ia pe neașteptate, e una. Frumos (al dracului) este și cînd ai revenit la loc mai domol, dar urmează - căci nu e altă soluție - a te duce iar în pasajul supărat. Necheful de acolo are șarmul lui, iar ideea că riști a pierde trenul de seară, cu așa cîcîieli, nu înseninează deloc lucrurile.

PRIVIND ÎNDĂRĂT (și implicit cu subiectivismul depărtării în timp) cel mai tîmpit moment a fost cînd - după ce anterior trecusem cam fluierînd - nu am mai nimerit prizele la trecerea pe lîngă Dintele dintre Colți, al Mălinului
S-a rezolvat, prin mîna providențială întinsă de colega Ana, dar groaza mare a pornit după aceea.
În sensul că mă prăpădeam în sine era una. Probleme de copii lăsați, era a doua. A treia și cea mai aiurea era faptul că alde consoarta era în valea vecină (Seaca din Coștila) așteptînd liniștită să revenim în preajma ei.

Recunosc, nu-i subiect pe toate drumurile...

La chestiune, cred că relatarea montană care m-a mișcat cel mai mult a fost a lui Toma Boerescu. Una sonoră. Despre cum reveneau la viață (pînă atunci fuseseră în ghearele Ăleilalte) alpiniștii surprinși de-o aversă cu grindină în ulucul inferior al Furcilor din Gălbenele.

Hornul Portiței, 2A, Caraiman (Bucegi)

Mi-a fost un pic de jenă să intervin pe marginea postării lui Zoli... În sensul că am fost pe acel horn, dar nu i-am dat de cap.

Nu mai țin minte că dacă avusesem acel Horn al Portiței în minte încă de la suirea în tren (se pleca la 4 am, din București) ori ideea a venit mai tîrziu, în acea zi închisă de august 1984.

Am intrat eu în prima lungime, dar locurile mi-au părut destul de neclare, ca prize. Bașca o lărgime cam mare a pereților, în acea primă lungime barim. S-a dus apoi colegul. Nici el n-a reușit mare lucru - asta pe fondul de lene al amîndurora.

Am propus apoi să-l coborîm, căci cunoșteam o cale ușoară de-a ajunge deasupra lui, pe la obîrșia Văii lui Zangur.

Acolo treburile au pornit bine. Am lălăit-o pe pajiști alpine pînă în buza uluclui, după care am coborît încîntat o primă lungime, pînă într-un horn.
A venit și colegul Toni Luțaș. Dedesubt hornul părea să se deschidă puțin, a ceva hău, dar nu ne-am bătut capul...

Acum îmi cade fisa că ideea coborîrii îmi venise și de la un drum descendent asemănător, efectuat cu puțin zile în urmă, pe Valea Spălăturii, din apropiere.

... Atîta doar că alde corzile au refuzat să vină, din rapelul deja efectuat. Nu mai țin mine de unde ni s-a tras. Va fi fost locul de cui destul de depărtat, de gura hornului, altminteri nu eram chiar novici în ale fixării unor așa puncte de sprijin.

Probabil am notat mai multe amănunte în Jurnalul epocii, dar nu îl am acum, la îndemînă... 

Așa că am luat-o înapoi, pompierește. Se pare că nici în urma dregerii a ce se putea drege, sus, corzile nu au vrut să circule. Așa că s-a întors și Toni.

Nu-mi aduc aminte să ne fi existat vreo iritare: zilele ploioase nu excelează în chef de treabă, insuflat montaniarzilor... Probabil am luat-o la vale pe Jepi, cu multă vorbă, Toni fiind un bun și instruit companion de așa ceva....

Declar fără jenă că era mai destupat ca mine, pe atunci. Parcă și mintea îi mergea mai repede domnului inginer Luțaș, eu fiind pălmaș/lăcătuș...

Ce avurăți mai sus este, dacă nu introducere, atunci măcar jumătate a postării...

Pe de o parte, apropo de acel trecut cu orice preț al unei performanțe / loc în palmares (chit că, firește, nu vei pretinde că ai și suit acel drum), se poate întîmpla ca nevoile sufletești să împingă la acel ne-cavalerism. Așa vrea sufletul, așa reclamă, țipă, plînge el.

Dar mai există un ceva.
Există, barim la subsemnatul, plăcerea de a umbla printr-un loc. Printr-un ungher / cotlon de natură, ce respiră/promite mister, emoții, griji cît și un ceva probabil neputînd fi trecut în cuvinte, dar făcînd al naibii de bine la suflet.

Iar din acest loc al discuției se lasă cu procentaj...
Cît am fost interesat de performanță în cățărătură, și cît de atinsul unor locuri de care auzisem că sînt faine, respectiv pe care (neexistînd izvoare ale parcurgerii lor de către oameni) le bănuiam astfel?
Socoteala îmi iese de 66% interesat de locuri, treimea restantă cuprinzînd încîntare de a fi depășit obstacolul sau cutare (firește, în raport cu mediocra-mi pricepere în alpinism).

Într-adevăr, în primii ani au existat situații gen dromovorus (apud A. Urechia) / mănîncă-drum, un fel de mers ca și orb, dar cred că asta s-a întîmplat în lipsa elementelor de cunoaștere alpină, respectiv a unui îndrumător sufletist, care să-mi deschidă ochii asupra împrejurimilor..
Abia cînd locurile mi-au devenit o idee mai familiare, în paralel cu identificatul vreunei descrieri tipărite (nu erau pe toate drumurile, la un 1980) am căpătat drag tot mai mare de văgăunițe ori pajiști cu iarbă.

Revenind la procentaj (iar un documentar din Alpi redeșteptîndu-mi ieri sentimentul), lumea alpină bună are interes doar pentru depășirea obstacolelor, sau măcar în covîrșitoare proporție, în favoarea acestora...
Se înțelege însă că are tot dreptul din lume, a proceda astfel.

Poate că longevitatea-mi - în mersul (sau măcar interesul) pentru abruptul Bucegilor - s-a datorat în bună măsură faptului că acele locuri mi-au fost dragi. Și care a decurs (altminteri soarta aranjînd lucrurile), din acel interes cu precădere pentru locurile de simțit bine.
Că așa atitudine decurge din cutare ori cutare fleac psihologic, deja nu mai contează...

PS
De traseu aveam idee din cartea lui W. Kargel („Trasee alpine în Carpați”, 1976), care îi conferă 2A.
Prispa de deasupra Hornului îmi era cunoscută atunci de doi ani. Intrasem singur pe Seacă, întîlnind apoi pe Voicescu din Cîmpina. Am mers pe Zangur, probabil pentru că nu mai fusesem pînă atunci pe acolo. În Brîul Portiței colegul al luat-o spre Jepi, în vreme ce eu mi-am propus să văd dacă de sub peretele (NV) al Portiței (unde se isprăvește Zangur) se poate trece în Vîlcelul Mortului.

În aceeași zi am văzut două persoane urcînd vîlcelul de sub Portiță, de care nu știusem că e fezabil)

Am descoperit un singur pasaj mai delicat, de care nu m-am învrednicit a depșăși însă. Așa că am ieșit la stînga, sub ceea ce se numește Muchia Portiței, și de unde coboară în sens opus inclusiv hornul pomenit în amontele postării.
Îmi amintesc și azi că, probabil din grabă amestecată cu lene, mîncarea zilei era constituită dintr-un pește afumat, consumat pe tăpșanul de sub Muchia Portiței. Se înțelege că mîinile au mirosit pe măsură, ulterior...

Pe felie, am cunoscut inși infinit mai ordonați, curăței și toate cele. Dar nu știu cum se face că vălul senectuții le-a căzut mai cenușiu pe ochi apoi, decît mie... Ori mai ga-ga. 

Unghiuri, spre munte

Piatra Craiului fotografiată (Alexandru E.) din apropierea Piteștiului.

Îmi place cum se vede Craiul (și) din Cîmpulung...

La chestiune, eu umblu îndeobște prin Bucegi, însă am apucat să-i văd din alte unghiuri relativ tîrziu.
De pildă dinspre sud (Fieni etc.).

E un sentiment aparte, cînd îți descoperi locuri dragi din perspective diferite. Poate se trage din ciocnirea contrariilor (familiar, respectiv străin legat de ceea ce credeai că îți este familiar).

Îmi apare, în dreapta filei Fb, despre existența FRTA...

MUNTE. Uman.

Îmi apare, în dreapta filei Fb, despre existența FRTA...

Nu mai bine revăzusem ieri un clinci al subsemnatului (la altceva nu mă pricep...), cu Dinu Mititeanu.
Prins de subsemnatul cu ușa, legat de paternitatea cărții lui Cuxi Șerban (adică nu acela, ci cam el, Mititeanu, dar în numele aceluia), distinsul clujean îmi răspunde la un moment dat:

„Nu e vina lui Cuxi sau a părinților care i-au tipărit jurnalul post-mortem - că alpiniști mai buni ca el, cu un palmares mult mai bogat nu au putut tipări o carte – mai ales cei ne-afiliați la Federație […] Cuxi a făcut «marea crimă» că a fost alpinist legitimat la un club studențesc. Și n-a ascuns asta, o scrie în carte...”

Pentru cine e mai prostuț, respectiv (cam tot aia!) luînd pe nemestecate ce-i spune tatăl spiritual, citatul se află beton.
Or.
De rău ce se avea rău cu Federația, Mititeanu era fan al sufletului Federației, adică Emilian Cristea.

Ultima chestie o spun și oamenii FRTA, la vremea aceea.

Trec aici peste faptul că fratele Mititeanu nu spune pîs, în acea carte, despre doamna F(ederație).
Spune doar acum, cînd e prins cu ușa...

PS
Surprizele spre final de viață se află inevitabile.
Nu-mi vor lipsi nici mie.
Dar trebuie să fie ceva pe capul lui Dinu Mititeanu, descoperind un buldog de pulpana creației lui de o viață.
Mitul Cuxi Șerban.

Lenevit la soare, pe o brîniță estivală

Ce chestie...

Ca să treci o surplombă, ai nevoie de antrenament.
Pentru a zăcea (încîntat, nu mort!) pe-o brîniță însorită, mai puțin.

Se înțelege că fiecare, cățărător ori zăcător, își are socotelile lui...

MUNTE. Parc natural, respectiv național.

MUNTE. 
Parc natural, respectiv național.

În prima categorie se află Bucegii.
În a doua, Piatra Craiului și Ceahlăul.

Spre deosebire de PC și C., în Bucegi este majoritar vizitatorul din Capitală - care se duce în provincie, și simte în consecință un ascendent. Bucegiul e reședința lui de week-end.
Jandarmul ori funcționarul localnic nu se ia cu una cu două în bețe, cu un vizitator de care nu știi de relații are, în buricul țării.
În plus, e numeros. Și de unde să găsești cohorte de pîndari, pentru ei?

În cazul altor masive montane, tipul de vizitator este al provincialului, care știe de teamă, la ideile Stăpînirii.
Ba poate chiar caută un loc de refugiu (din viața lui de zi cu zi), pentru care nu găsește deplasat să dea n lei ori să ceară voie a ieși din poteca marcată.

Că veni vorba, eu tot n-am înțeles ce strică un om, dacă pășește pe valea X ori brîul Y.
Înțeleg să nu murdărească (deși el însuși poate reproșa sacii goi de ciment căzuți de la crucea Caraiman), dar nu cred că pașii lui încurcă la ceva.
Mai degrabă e acolo eterna înclinație a omului normal... Care, ajuns în post cu putirințe, își maschează dorința de a domina prin reglementări precum cele privind abruptul Pietrei Craiului.

Montane. Și mai ales Umane.

MUNTE. Uman.
.
Într-o discuție cu un confrate, acela spune cu privire la un terț: "Nu stiu de ce e asa pornit [X] impotriva dvs.” (am preluat copy/paste, minus paranteza dreaptă).

X fiind un om pe care nu l-am vorbit chiar de bine, acum cîteva luni, într-o carte.

Deși oamenii se pot suci, iau de bune afirmațiile cu pricina.
Apoi, meditez că dacă cineva e nemulțumit de producțiile mele, îmi poate comunica.

„Domnule, nu-s de acord cu dumneata / am altă părere despre afirmația cutare...”

La acest stadiu, realizez că - în decursul timpului - s-au aflat rarisimi preopinenții folosind așa stil.
Pentru că nu m-am născut învățat, am învățat la un moment, de la un înaintaș montaniard, metoda citatelor, cînd ești în dezacord cu afirmațiile cuiva. Reproduci zisa aceluia, apoi o exprimi pe a ta (că îți mai scapă vreun dram de revoltă, nu cred că schimbă datele gestului în sine).
Nu știu cum se face însă că am primit rarisim răspuns, la așa obiecții. Ori nu a venit replică, ori m-am trezit, de pildă, că am fost declarat reclamagiu (cazul unei reviste pitorești, în anii 80, către forul dumnealor tutelar).

Și uite-așa ajung iar la fenomenul Cocoon, acela pe care-l confecționăm pentru a ne simți bine. În el vrea să se simtă bine nu atît ființa noastră educată, cît aceea primară, cu nevoile ei. Să zicem de considerație, dar și de sentiment că poate jongla cum voiește, cu realitatea domeniului ales. Bașca putința de a se referi la altul, după cum iar face bine sufletului din dotare.
Pe acest fond, se execută o urzeală, o țesătură - cu concursul altminteri al unor oameni deveniți interesați, de așa joc, pe principiul O mînă sală pe alta, cu totul se simt bine acolo.

Construcția se află însă mai mult decît vulnerabilă („datorită elementelor fictive implicate”, ar spune un manual de psihologie), în fața cuiva care nu e de acord cu acel 1+1=3, ce stă la baza raiului de acolo.

1+1+=2 n-ar avea nici un haz, nu ar produce niciun cocoon paradisiac (grație căruia să traversăm mai plăcut prin cenușiul existențial)... 

Asemenea cîrcotași se află, ce-i drept, extrem de rari, poate pentru că sînt accidente ale naturii, ori poate că natura i-a semănat foarte rari, în ton cu socoteli de-a le dumneaei.

În fața unor asemenea rătăciți, e foarte greu/imposibil să pretinzi că suma ta este egală cu doi. Tot ce-ți rămîne, pe fondul iritării că ți-a fost afectat cuibul de simțit bine (deseori, țel al întregii tale vieți), este să te faci că nu s-a întîmplat nimic, eventual să contraataci vizînd scăpări ale adversarului, respectiv să speri că îl poți înfricoșa/descuraja.

ABSOLUT ÎNTÎMPLĂTOR, dimineață priveam un pasaj al celui voitor să mă descurajeze (via cercul de amici ai săi, și în fața căruia mă bănuia singur).

„Cuxi știa că: «Cei mai buni alpiniști sunt cei în viață» (Reinhold Messner) și că “Cel mai important în alpinism este să trăiești mult” (Luis Trenker). Așa că îmi mărturisise la un moment dat că și-a rescris îngrijit jurnalul cu ascensiunile lui și că-l va completa în continuare cu conștiinciozitate. Gândea desigur ca însemnările sale să vadă cândva lumina tiparului.”

N-am idee cum stau alții cu așa acuitate, însă eu miros iute șarlatanul.
Îți dă pe la nas cu acele citate. Asta deși respectivul respectivul Cuxi nu le-a luat suficient de în seamă, cît să rămînă viu... Apoi sare la ceva care nu are treabă cu fraza precedentă (și oricum fără legătură cu adevărul...).

Recunosc, tot eu, că doar aparent lucrurile nu au sens, acolo. Omul nostru execută însă un șuvoi pe care îl bănuie plăcut urechii publicului său (și e posibil să nu se înșele, căci e vorba de o aulă supusă, inferioară - datorită vîrstei, dar și firii subordonate).
Problemele apar însă odată cu ivirea cîrcotașului - fie ea și rarisimă. Și care poate pune pe tapet observațiile mele de mai sus.

Mare parte din vulnerabilitatea acelei construcții se trage însă din faptul că acel meșter nu admite să facă un pas înapoi. Fie el și sub forma: „Să fii sănătos cu părerea dumitale cu tot, eu mi-o mențin pe a mea”. Și face asta întrucît nu-i dă voie propria opinie de sine (a omului care și-a construit un areopag), iar în paralel nu-și permite să apară drept imperfect auditoriului său.

BINEÎNȚELES că poate fi pus sub lupă și omenescul demolatorului de construcții roze.

Și mai prost decît atît este să vină acela singur, cu lista defectelor sale, sustrasă din mapa doctorului Freud.

PS
Mi-a mai sărit ceva în ochi azi, revăzînd textele acelui simpatic om de munte. Legat de observațiile mele, spunea că am imaginație bogată, ba și despărțea cuvîntul „imaginație” în silabe.

1.
Se înțelege că nu răspundea la obiect (ori măcar deja pomenitul „Să fii sănătos, cu părerea matale cu tot!”.

2.
Avînd în vedere producția editorială din imaginea alăturată. ghici cine stă nemaipomenit la acel capitol (al imaginației debordante)?

https://drive.google.com/open…

Revista „România Pitorească”, subsemnatul și înaintașul Mihai Haret

MUNTE. Uman.

Lucrez la modificările aferente ediției a doua a volumului „Sus la munte, la izvor...”
Modificări în sensul corecturii o idee mai atent (mai mult de atît, nu pot...), respectiv a ceea ce a intervenit nou, între timp.

S-a întîmplat ca nou să fie ceva legat de 'bunii' mei prieteni de la Spiritul „România Pitorească”...
Mai exact, de unde dădeau cu subsemnatul de toți pereții, declarîndu-l în chipuri care de care mai infame („personaj zdruncinat, cu privirea rătăcită și apetit nețărmurit pentru dejecții”), în paralel își însușesc fără vreo jenă din munca mea.



Mai-marele respectivilor, Mihai Ogrinji pe numele lui (deși materialul este nesemnat în ediția online a revistei, am recunoscut personajul datorită formulei „poate vom stărui altă dată asupra lor”) pomenește, într-un material despre înaintașul Mihai Haret, de părerea - în ce-l privește pe acela - a contemporanilor:
(România pitorească nr. 1 – 2019)

„Mihai Gold-Haret [...] a fost o figură controversată. Unii, se prea poate și din interes, au lăsat vorbe oarecum frumoase despre el. Alții, reprezentativi pentru turismul și publicistica domeniului din perioada interbelică, l-au judecat cu dreaptă măsură, chit că par aspre criticile care i s-au adus. Între cei din urmă, îi regăsim pe Nicolae Baticu, Al. Beldie, Ion Manof, Nae Dumitriu, care l-a archituit cu formula «sfinxul alpin cu mustăți de slătar». Oricum, observațiile lor, dincolo de picanterie – poate vom stărui altă dată asupra lor – erau în cele mai multe privințe obiective.”

Or, acele observații au fost solicitate de mine, în vizite pe care le-am făcut dumnealor, prin 1985-87. Și legat de care posed notațiile din epocă, despre care se poate deduce iute dacă realmente poartă patina timpului scurs.



După nefericitu-mi obicei, nu m-aș fi apucat doar pentru atît de o postare. Dar am căzut în observații/gîndiri asupra unei situații.
Aș împărți scrisele / scriitorii despre munte în două categorii, reprezentînd altminteri firi umane generale.

O categorie se străduie să fie cît mai obiectivă.

Alta nu.
Mai exact, și pornind de la firea acelora, caută să mulțumească anumite trăsături - personale, respectiv ale publicului pe care și l-au ales (pentru a primi de la dumnealui, încîntat, aplauze cît și mici-mari foloase materiale).
La acel stadiu, esențial este a gîdila interiorul celor mini-două categorii amintite (adică autor, plus public)

Se merge în principal pe două direcții: buna părere de sine a respectivilor, în paralel cultivării sentimentului că realitatea este o plastilină roză, pe care o putem modela după cum ne prinde bine.
Acel roz nu este neapărat unul paradisiac, întrucît cuprinde o trăsătură esențială a firii primitive: agresivitatea spre cine e în afara grupului nostru, în paralel cu miere cursă pe ai noștri.

Pînă aici, totul este ok.
Această fire însă, îmi pare mie, conferă însă un handicap. Și anume lipsa creativității.

Categoria cu pricina nu-i în stare a cerceta spre nou, ci ia de-a gata ale altora. Din tribul lor cu precădere, dar și de afară (cazul textului meu, de care v-am vorbit).

La această din urmă opinie am ajuns privind și spre textul lui Ogrinji de mai sus.
Și unde observ reproducerea aproape integrală a textului din lucrările de inspirație:

„„Mihai Gold-Haret [...] a fost o figură controversată. Unii, se prea poate și din interes, au lăsat vorbe oarecum frumoase despre el. Alții, reprezentativi pentru turismul și publicistica domeniului din perioada interbelică, l-au judecat cu dreaptă măsură...”

Un inițiat recunoaște iute aici stilul în care a tratat subiectul Valentin Borda, în volumul ”Călătorie prin vreme”, 1979.
Urmează apoi parazitarea sondajului efectuat de subsemnatul, între contemporanii lui Haret.

Totodată, și în mod neașteptat, Ogrinji își asumă independențe exact unde nu trebuie, și anume în reproducerea opiniei lui Nae Dimitriu, despre Haret.
Și unde atribuie o expresie eronată lui ND, care vorbește însă de „sfinxul alpin cu mustăți de cîrnățar, nu de slătar (sic, fiind foarte probabil vorba de slătar/zlătar).

Nu departe de subiect, citisem cîndva că Ogrinji și ai lui au luat în calcul o ediție critică despre Radu Țițeica (după reproducerea Memoriilor acestuia, acum cîțiva ani:

„...O ediție critică – poate o vom săvârși cu un alt prilej, cine mai știe – de aceea structura cărții a rămas deschisă, intenția noastră fiind, între altele, de a croi o imagine cât mai apropiată de contribuția cu totul remarcabilă a lui Radu Țițeica și în domeniul turismului.”

Personal, am luat de glumă asemenea pretenție, avînd în vedere imobilismul dumnealor.
Se pare însă trebăluiesc în continuare asupra activității lui Radu Țițeica, între altele dorind să reproducă materialele rămase de la acesta (solicitîndu-mi inclusiv mie scrisorile de la N. Dimitriu spre R.Ț.).
Precizînd din start că e posibil să vedem lucruri diferite, prin noțiunea de ediție critică (nu am pricepere în acel domeniu, dar tot bănui ceva mai complex decît pelteaua complezentă), eu nu-i cred în stare de ceva creativ.
În cel mai bun caz, pot profita să insereze în zidul dumnealor ceea ce au descoperit alții, în răstimp.

(va urma)

Bucegi. Fascinație

Bucegii m-au fascinat la cub. Dar nu mi-am putut trece pe hîrtie acel sentiment.

Asta, pentru că sînt din lumi diferite, inconștientul și conștientul.

Îmi pot privi acea încîntare teribilă, în căușul pieptului, dar a o duce în cuvinte e ca și cum aș scoate o ființă din mediul ei.
Nu ar mai fi aceeași, dacă nu moartă de-a dreptul.

Cărți

MUNTE. Uman.

Deretic la o ediție secundă a cărții „Sus la munte, la izvor” și mă pufnește rîsul.
Poate una din cele mai complexe, mai alambicate lucrări turistic-alpine este opera unui om (eu) îngrozitor de împrăștiat și de inconsecvent.
Bașca nu foarte atent.

Numitele belele au fost compensate însă prin amor pentru acel subiect, respectiv prin bafta unei tenacități a la longue (fie dînsa și aiurită).

La fel de amplă îmi pare a fi fost „Pe crestele Carpaților” (1984), de N. Baticu și R. Țițeica.

Dacă tot am pornit la gargară, nu ea m-a influențat, căci eram deja format pe stilul lui nea Baticu din diversele lui scrieri personale ce-mi ajunseseră sub ochi. Mai degrabă am fost marcat de cartea dînsului de Amintiri... (1981), prin curgerea pe care aș numi-o din suflet, a textului.

Pe aproape, și chit că din zilele noastre, m-am trezit recent cu încă un tip acuzîndu-mă - în focul unei polemici pe care nu o putea cîștiga - cum că „Sus la munte...” e cartea lui N.B.
(altminteri nu-mi pare să fi răsfoit vreuna din cele două tipărituri)

Un altul m-a declarat „om care odată stătea pe lângă nea Baticu pentru a afla cât mai multe lucruri, iar acum publică pe blogul lui multe pagini scrise cu migală de marele alpinist”.

Am ajuns și eu pom cu roade, în care se aruncă pietre...

**

Deși n-ați bănui, mă aflu om atent să nu scriu tîmpenii, respectiv să nu exagerez cu egocentrismul.
Cu niciunele nu-i lesne, căci vin precum torentul...

Este drept că insul care-i deranjat de așa scurgeri se poate ruga să-l scutească Dumnezeu de ele. Simt că ar fi mai nasol...

Foto:
În acei ani de început, pe un brîu între Vîlcelul Clăii Mici și Hornul cu Florile (muntele Jepii Mici)

Ceahlăul, sub vremuri istorice

Îmi fuge mintea la anul 1812.
Un strănutat mai altfel al istoriei, atunci, și nu mai puneam azi tricolorul românesc pe Ceahlău...
(foto: Daniela Ursu)

M-am întrebat totodată, prin prisma aceleiași istorii, un lucru.
Dacă nu luau austriecii Bucovina, în 1775, moldovenii s-ar fi apucat în veacul romantic să laude Pietrosul (care-i mai înalt decît Ceahlăul)?

Subiect delicat. Și pornind de la niște poze de munte.

Subiect delicat. Și pornind altminteri de la niște poze de munte.
Una dintre ele, aranjată coloristic parcă în exces, pe computer.

Cred că există două moduri (dacă nu mai multe) de rezonanță între oameni.
Există aceea în doi (mamă-copil, dar și doi iubiți maturi), respectiv aceea de grup.

Aceea în doi funcționează după o valoare ce-i duce spre coagulare, implicit îndepărtîndu-i de restul oamenilor.
Ea poate fi de tipul în-doi pomenit mai sus, dar și între doi inși care gustă mult o zonă.

Pentru rezonanța socială/de grup, inevitabil valoarea ce-adună plătește tribut rozului. De culoare adăugată în computer, sau a metaforelor.

Stau cu sentimentul că alăturarea mamă-fiu durează inevitabil doar un an (sau pe aproape), după care ea îl trimite către coagularea de grup, în care el va urma să trăiască (dar și pentru că mama nu știe cînd se procopsește cu un alt copil).

Căzînd la cuvenitul egocentrist, cred că am reușit să nu dobîndesc abilitățile necesare coagulării/viețuirii sociale.
Am ratat saltul către Grup, rămînînd într-o epocă de care psihologii nu pomenesc extaziați...

**

OARECUM ÎN TEMĂ, un prieten dădea glas dragostei lui pentru munte.
„Colosala vale Ciubotea, of, Bucegiul ăsta, ce poezie, ce munte!”

N-aș izbuti să-mi trec pe hîrtie fascinația (deloc mică) pe care o am - și mai ales am avut-o - pentru munte. Asta, atît datorită imposibilității de-a transla stările din inconștient la lumină, cît și pentru că simt - în amorul pentru ceva - o treabă în doi.
Acesta e motivul pentru care mă mulțumesc cu ziceri a la „Mă simt minunat, acolo...”

În răstimp, amicul pe care îl citez imediat mai sus a trecut examenul viețuirii cu mulți-alții...

PS
Postarea de mai sus este, asemenea multor altele, copil nou născut / cu zoaie...
Admit primul că el poate face impresie proastă...
Dar nu e o soluție să-l ștergi din filă, respectiv să dai la coș acel copil jegos. Abia nejenîndu-te de el ajunge să crească, să se întărească...

Imprevizibilitatea vieții

Viața e imprevizibilă.
Nu știi pe ce drumuri vei apuca, mîine. Ori peste un ceas. Nici din cine vei cita.
În cazul meu, din Emilian Cristea (1915-1982). Care se plîngea la un moment dat că scrie greu, umplînd coșul cu ciorne de care nu e mulțumit.

Cam așa paț în dimineața asta.
Probabil că și subiectele or fi mai dense, decît baterile-mi de cîmpi curente...

De pildă, despre faptul că uneori ai nevoie de un public la zisele tale (ori măcar de iluzia că cineva e atent la ele!), în vreme ce la alte vîrste te mulțumeai cu jurnalul personal ori cu așa-numite lucrări de sertar.

Mai meditezi despre condiția istoriei. Mai exact, despre prezent, iar apoi despre cît și cum rămîne din ele. Acel rămas fiind lipsit de energia vieții, iar în paralel căscînd gura la el doar vreun 0,3% dintre oameni.

Dar dintr-un prezent rămînînd a doua zi, peste un an ori un secol exact nimic.

Chestia cu istoria mi-a venit în minte pe cînd meditez dacă vreo obsesie personală (despre o revistă contemporană, de pildă) ar merita să rămînă în istorie.
Aici îmi aduc aminte de cifra 0,3%, amintită mai sus, care mă deprimă, dar apoi merg înainte, Cu gîndul că măcar acelor rătăciți le-o prinde bine.
La o adică, și fără să întrebe prea mult trecutul, prezentul are nevoie de nobilitatea conferită de trecut.

**

Mă întreb uneori dacă scrisele-mi se vor demoda curînd.
Nu știu.
M-o chema vreun confrate montaniard la masa de spiritism, peste niște decenii?

Oare eu cum aș reacționa, citind că înaintașul X, la un 1910, se întreba cum i-or fi urmașii de la un 2020?

Paralelă, cu semeni

Făceam acum ceva timp niște paralele, între unii înaintași. De pildă între N. Baticu și E. Cristea (la un moment dat, li-l alăturam și pe Nae Dimitriu).

Demonul cu pricina nu-mi dă pace nici azi... Mai exact asupra relației dintre apă și foc. Dintre conservatori și mythbusters.

Ultimii fiind subsemnatul plus un înaintaș.

Dacă vorbesc prea mult de acel premergător, nu oprește nimeni mai tinerii momentului, să gloseze despre apropiați lor de vîrstă... Despre un Viorel N. de pildă.

Posesor al unei firi leite ordeanului (putem explora ce și cum aici, cu părul măciucă de rigoare), N. Baticu nu s-a înghițit cu singura publicație turistică antedecembristă.
E vorba de „România Pitorească”.
Și care, cînd nu i-a ignorat realizări deloc mititele, l-a făcut albie de porci, fie și la rubrica Poșta redacției.

După revoluție, sentimentul că lucrurile s-au schimbat, dar și un pic de oportunism l-au făcut pe nea Nae să lege amiciție cu noii oameni de la frîiele revistei (altminteri, nu chiar noi în redacția aceea, campioană în 'periile' trase lui N. Ceaușescu i socialismului).

Respectivii i-au publicat ideile, respectiv anunțurile legate de funcționarea Clubului Alpin Român, alegîndu-se cu o valoroasă floare la butonieră. Atunci, dar mai ales după dispariția lui N.B. (1998).
Și s-a ajuns la o situație un pic ciudată, ca publicația aceea să îl aibă pe Baticu între miturile locului, dar în același timp să se laude cu anii în care îl făcea de baftă (expresie NB...). Ori să îl plaseze în vitrina cu mituri, alături de nu tocmai prietenul E. Cristea.

De unde bănuiala că e bine să lăsăm niște rugăminți, înainte de-a sucomba, cum că nu dorim să ne vorbească de bine cei din categoria - să zicem - naționalistă...

În ce mă privește, și spre deosebire de nea Nae, nu țin a face vreo pace cu respectivii.
Nici cu tabăra conservatoare pe care o reprezintă (puteți trece acolo și pe frații din CAR, să zicem, ce făcură echipă cu ei).

Ziceți că de mult n-ați mai întîlnit tip atît de iritant, precum subsemnatul?
Și că să fiu atent, căci o să ajung rău?

Numai bine cad minutele astea peste fila unui furtunos, pe unde nu mai trecusem de vreo șase luni. Parcă e mai mult nașpa sufletesc, acolo. Mai multe nerezolvate - semnalizate prin frecvența ridicată a îndemnului „Muie!...”.

Pe unde e lupa? Să văd cum stau și eu...