(și chit că unele afirmații de acolo, mai ales ale scriitorului Gala Galaction, sunt discutabile)...
Arhivele Nationale ale Romaniei
Amintiri despre Bucura Dumbravă
La 30 ianuarie 1926, pe când se întorcea din India, Bucura Dumbravă, scriitoare, alpinistă, fondatoarea primei societăți de turism și a unei asociații feministe masonice, s-a îmbolnăvit de ciumă bubonică și a murit într-un spital egiptean, la Port-Said. Urna cu cenușa ei a fost adusă în țară în primăvara anului 1926.
Fanny Seculici (Bucura Dumbravă era o poreclă, de la iezerul Bucura și dumbrava de la poalele Acelor Morarului [!]), s-a născut la 28 decembrie 1868, la Bratislava (Slovacia, în Imperiul Austro-Ungar), fiica lui Julius Bernhard Sekulis, functionar de asigurări, prieten cu Regele Carol I, care a locuit cu familia la Sinaia, apoi la București. Fanny Seculici a venit în România la vârsta de cinci ani, vorbea germana, franceza, engleza şi româna, de mică a scris poezii în limba germană, iar la 14 ani le-a citit Reginei Elisabeta (Carmen Sylva). Fanny Seculici o vizita la castelul Peleș și o fermeca cu povești despre drumețiile ei montane, cu interpretarea la pian a unor piese de Brahms, Bach, Schumann, Beethoven. Au avut și un proiect literar comun – „Cartea îngerilor” –, nefinalizat însă din cauza morții lui Carmen Sylva.
Bucura Dumbrava a scris în limba germană și a publicat romanul istoric „Haiducul” (1907), tradus în limba română de Teodor Nica. A continuat cu „Pandurul” (1912), tradus din germană de Eliza Brătianu, cu o prefață de Carmen Sylva, în 1920 a scris direct în limba română „Cartea munţilor”, iar în 1922 a publicat o culegere de legende „Ceasuri sfinte”, cu influențe teozofice, în limba germană. A colaborat la revistele „Convorbiri literare”, „Ideea europeană”, „Lumina”, „Viața Românească”.
Bucura Dumbravă a fost o pasionată alpinistă, a făcut numeroase expediții pe munți, de regulă, în grup de 5-6 persoane, unele de câteva zile în masivul Făgărașului, pe Retezat, Parâng sau Iezer, care se organizau din timp – pașapoarte, bilete de liberă trecere pentru cai, angajarea călăuzelor, provizii, corturi. Iarna, chiar dacă era mioapă, Bucura Dumbravă urca munții pe schiuri. A suit pe Negoiu, la Bâlea în Munţii Făgăraşului, în Retezat, Parâng, Iezer, însă marea ei slăbiciune era masivul Bucegi cu Peştera Ialomiţei. A fost prima femeie care s urcat pe vârful Omu, cel mai înalt din masivul Bucegi și ca o preţuire a acestei activităţi, „Vârful Ocolit” de pe Omu a primit numele ei.
După încheierea Primului Război Mondial, împreună cu Simion Mehedinți și Mihai Haret, Bucura Dumbravă a contribuit la organizarea turismul în Carpați, a fost una dintre ctitorii societății de turism „Hanului drumeţilor” şi mai apoi a Turing-Clubului României.
Bucura Dumbrava a fost implicată în activitatea Asociației Creștine a Femeilor (după modelul YWCA – Young Woman Christian Association) din România, a cărei preşedintă de onoare a fost în perioada 1919-1938 Regina Maria a României. Activitatea asociației a fost orientată spre educarea tinerei generaţii în spirit creştin şi creşterea rolului femeii în evoluţia societăţii.
Bucura Dumbravă, ca și tatăl său, membru al Masoneriei, a fost o lideră a Primei Mari Loji Feminine din România, de fapt Prima Lojă Feminină Independentă din lume. A studiat istoria societății teozofice, în 1924, a tradus cartea lui Jiddu Krishnamurti, La picioarele Învăţătorului, autor considerat de fruntaşii mişcării teozofice un Mesia, şi datorită căruia a participat la Congresul Societăţii Teozofice de la Adyar din 1925-1926.
La Arhivele Nationale ale României se păstrează un volum cu memorii, amintiri, versuri ale unor prieteni și colaboratori ai Bucurei Dumbravă, precum cele ale doctorului Alceu Ureche [Urechia!, n. M.O.], care le-a dat titlul: „Un tovarăș fără pereche”:
„Zeci de ani am cutreierat munții noștri cu Bucura Dumbravă. Cu Bucura am fost noi, nevasta-mea și cu mine, pe Piatra Mare, pe Tigăi, pe Postăvarul, să cuprindem cu vederea Țara Bârsei, departe, departe...
Cu Bucura am bătut hățișurile Caprelor Negre în Bucegi, cu ea am urcat vârfurile lor însorite și am coborât văile lor misterioase. Aciuiți la Baba Mare, cu Bucura am auzit furtuna dezlănțuită în valea Ialomiței, urlându-și simfonia ritmată de trăsnetele care loveau în Cetatea Zănoagei, cu Bucura am asistat, smeriți, noi, necredincioșii, în fața Bisericuței la închinarea iluminatului părinte Ieronim, al cărui fierbinte lamento era purpurat de ecourile peșterii până în fundul munților. Până’n susul cerului, la Dumnezeu.
Cu Bucura am mâncat mămăliga blândului părinte Ioil și păstrăvii prinși de Badea Chircu. Cu scumpa dispărută am suferit asaltul puzderiei de pureci din bordeiul lui Burlacu...
Cu Bucura, sus la Omu, ne-am încălzit sufletul la focul aprins de soarele care scăpăta în dosul Pietrei Craiului și al Făgărășenilor, cu Bucura am suit Biștea și Negoiu și ne-am rostogolit prin Strunga Dracului, până’n apele albastre ale Lacului Călțunului. Cu Bucura am urcat Parângul și Retezatul, cu ea, legănați de valurile Bucurei, am dormit zgribuliți în cortul nostru; cu Bucura am petrecut nopți și nopți sub bolta atât de înstelată a munților, și am dormit ascultând, departe, departe, lătratul câinilor din Jepul Mare.
Ceasuri întregi am privit smeriți, cu Bucura, minunea ce se desfășoară ochilor, din Vârful Tătarului și rotogoalele vulturilor deasupra noastră, cu Bucura am trăit o viață de munte, Bucura a fost tovarășul nostru cel mai bun, cel mai scump.
Bucura a fost o fire profund optimistă, toate le primea cu voie bună: de ningea primăvara, când eram pe munte, îi părea bine, căci ce frumoși sunt roșiii rododendroni în zăpada albă, de-o ardea, nemilos, soarele, râdea de inseparabila mea umbrelă, de ne uda ploaia până la piele, Bucura asculta cu drag cântecul ploii și privea uimită cum se ridicau fantastic, negurile din cazanele în care fierbeau și dacă rămâneam nemâncați, Bucura se înveselea, c-o să fim mai ușori la drum.
Inimă mare, Bucura nu vedea decât binele, decât frumosul, urâtul ea nu-l vedea, nu vrea să-l vadă.
Bucura iubea, firește, florile, de la modesta pyrola, până la mahalagioaica dalie, Bucura iubea nu numai florile, ci și toate vietățile – cine ca ea știa să vorbească câinilor la stână? – iubea toate animalele, chiar și pe cele mai rele: oamenii!
Cu atâtea însușiri, se putea ca Bucura să nu fie tovarășul ideal de munte?
Se putea, se putea, dacă față de măreția naturii, Bucura n-ar fi știut... să tacă!
Câți în fața unui apus pe Omu, ori a unui răsărit pe Negoiu, pot să spună prostii?”
Despre viața și moartea Bucurei Dumbravă a scris și Gala Galaction, în revista „Adeverul literar și artistic” la 7 februarie 1926:
„Deși, în fiecare zi, moartea culege pe câte unul dintre noi și vestea morții este fluturele cu aripi negre, care se zbate de colo până colo la ferestrele noastre, totuși uneori această veste ne surprinde ca un paradox dureros.
A murit Bucura Dumbravă! A murit energia, veșnic tânără și nebiruită! A murit voia bună! Au murit munca fără preget și dragostea de viață...
Plecase din țară la sfârșitul lui noiembrie, deci acum două luni, călătoare spre India – țara spiritualității – spre a lua parte la un congres, pentru mine unul cu totul vaporos. Atâta știu că locul de întrunire era Adyar. Pe când venia înapoi și după ce urcase Marea Roșie până la Port-Said, Bucura Dumbravă s-a îmbolnăvit greu. Medicul vasului a debarcat-o la Port-Said și într-un spital de acolo și-a dat sufletul.
Fie că boala era molipsitoare, fie că așa a fost cea din urmă dorință a Bucurei Dumbravă, rămășițele ei au trecut prin cuptorul funerar și, peste câteva zile, cenușa amicei noastre ne va sosi, într-o glastră de pământ egiptean...
Aproximative sau eronate, acestea sunt singurele informații pe care le avem până azi asupra acestei morți neașteptate. Pe de altă parte, ce amintiri, ce gânduri, ce păreri de rău, pot fi culese, în această oră de surprindere și de grabă?...
Am cunoscut-o pe Bucura Dumbravă, în fosta ei locuință din strada Dionisie, unde mă chemase să-mi spună câteva cuvinte de mulțumire pentru articolul meu „Tudor Vladimirescu”. Citisem cartea ei „Pandurul” și căutasem să strâng, în câteva pagini, generoasa răscoală sufletească pe care mi-o pricinuise. Dar nu era cadrul cel mai potrivit ca să cunoști pe Bucura Dumbravă.
Adormită întru fericire Carmen Sylva, mama sufletească a Bucurei Dumbravă, începe astfel prefața care împodobește ediția originală a romanelor „Haiducul” și „Pandurul”:
«Să nu cauți niciodată pe tânăra poetă, autoarea acestor cărți cu bogat cuprins, să n-o cauți la masa ei de scris, ci s-o cauți pe munții cei mai înalți, în sihăstriile vechilor călugări, la pășunile ciobanilor, lângă ochiurile de apă de pe Negoiu, în vreme de furtună și de zloată, în zăpadă și în ghețușuri pe vârfurile Carpaților, sau – în nopțile de vară, în covercile din pădure, la marginea pârâului, unde stă la pândă, să auză ce povestește luna...»
Cu părere de rău, vie, lungă și acum iremediabilă, nu am văzut-o niciodată pe Bucura Dumbravă, în cadrul și în lumea din sfatul Carmen Silvei!
Nici zilele în care ne-am cunoscut (de la 1912 încoace, timp în care s-a schimbat fața pământului), nici viața împovărată pe care o trăiesc, nici... nu știu câte împrejurări rău venite nu m-au iertat să iau parte la vreuna din acele excursiuni pe munți, întreprinse de Bucura Dumbravă și de coreligionarii ei întru turism.
Mărturisesc, cu remușcare, că n-am avut pentru acest suflet excepțional luarea aminte, dinadinsul și devotamentul pe care-l merita. Ar exista azi, în limba română, o interesantă carte cu narațiuni creștine, dacă aș fi fost mai sârguincios și m-aș fi hotărât să tălmăcesc proza germană a Bucurei Dumbravă.
Nu-mi este aminte să vorbesc de literatura ei... Ce a scris – cât a tipărit, cât a rămas în vrafuri manuscrise, peste care va cădea într-o zi lumina notorietății – a rămas aici cu noi, în lumea pământească. Mă înfioară subitul ei exod și, ca un vultur, care știu că planează în azur, deasupra capului meu, mă obsedează zborul ei cel nou...
L-a început prea de vreme! Era o nobilă bucurie să întâlnești, în putreda noastră congregație, acest suflet închinat frumuseții și bunătății. Convingerile spiritualiste ale Bucurei Dumbravă, mersul ei în viață – ferit, atent și curat, ca pe cărările din munții ei iubiți – mândria ei nebiruită în fața adversarilor și a adversităților din ultimii ani, așază pe Bucura Dumbravă în galeria marilor personalități.
Fără frică și fără vină! Cuvintele acestea ar trebui scrise cu linii de mărgăritare pe amfora care va păstra cenușa ei. A știut să fie inimoasă, voioasă, cumpănită, zi de primăvară, pentru toată lumea – și când ieșea din palatul Carmen Sylvei și când ieșea din bordeiul unei cerșetoare.
Moare când se întorcea din India, de la un congres spiritual. Probabil că se întâlnise acolo cu principii idealismului indian și că, sosită printre noi, ne-ar fi împărtășit și nouă ceva din comorile sufletești adunate de pe malurile Gangelui.
Bucura Dumbravă era adepta unei înțelepciuni care proclamă nemurirea părții celei mai nobile din noi și predică iubirea de oameni și virtutea. Este o doctrină respectabilă ca multe altele, care cresc azi ca niște vlăstari împrejurul tulpinii creștinismului. Bucura Dumbravă pleacă fără să-mi fi dat prilejul să aud din gura ei mărturisirea acestei doctrine...
A scăzut cu unul numărul atât de mic al idealiștilor din lumea atât de mică și de robită pământului, în care trăim.
Am trecut aseară, purtând în inimă parfumul dureros al plecării Bucurei Dumbravă, pe lângă casa unuia dintre pontifii afacerilor veroase, ai milioanelor stoarse din oasele mulțimii, ai corupțiunii universale și ai rușinii naționale. Un șir de automobile vegheau sub geamurile cu storuri lăsate. Înăuntru, desigur, era timp de liturghie politică. Și mi-am spus resignat: „Da, așa trebuia să fie! Ca să-și mai aducă aminte Dumnezeu de noi și să nu ajungem toți lupi și porci, trebuia să plece dintre noi, spre lumile cerești, nu acest idol al turpitudinii noastre, ci sufletul de viorele – Bucura Dumbravă!”
Fotografii, în acea postare a Arhivelor Statului:
