Viața nu e o treabă simplă. Ci chiar nasoală. Asta decurgînd din însăși ideea de a ne naște, iar apoi de nenumăratele belele (deseori făcînd părul măciucă) din viața de zi cu zi...
Ca urmare, omul se refugiază, în ce poate și el..
De pildă în ideea Părintelui ideal. Iar eu tratîndu-i mai jos secțiunea Tatăl (din care la o adică se trage și ideea de Dumnezeu).
Nu prea m-am uitat (admit asta cu jenă) ce spun filosofiile înalte, despre acest subiect. Ce zice vreun C.G. Jung, de pildă. Ori nenea ăla într-o ureche. Freud...
Cert este că, din ce am observat eu (în prea multu-mi timp liber), tatăl ideal ne hrănește impresia că sub pulpana/ocrotirea, dragostea lui am duce-o bine, dacă nu paradisiac, în lumea asta.
Am mai observat că, odată asigurat un așa „acoperiș”, prima grijă ne este una de tip d. Goe, și anume să tratăm cu dispreț acel protector...
Că (mai mult ori mai puțin conștient) umblăm după așa ceva, e una. În același timp, unii se prind de fenomen, și pozează în părinte ideal, sau măcar adult la umbra căruia prinde bine să stai.
Priveam de pildă la statura dlui Gabriel Liiceanu, spre care privești și zici urgent: „Am dat peste un om nemaipomenit, de drag să șezi sub pomul său!”.
Iar ambii fiind oameni, iar subsemnatul, din eleganță, nemaipunînd acum lupa peste gesturile și vorbele dumnealor...
Nu am avut o relație strălucită cu părinții mei (și dînșii, ca și mine: lume imperfectă). Așa că am rotit capul spre un pom uman, care să mă protejeze de ploile cele rele.
Nu m-aș întinde prea tare în cercetări, cînd s-a ivit așa ceva întîiași oară, în existența-mi, cert este că pe la 40 ani am nimerit în redacția unei reviste de fotbal un redactor-șef pîinea lui Dumnezeu. Nu ridica tonul, îi mergea mintea - ce mai, Dumnezeu-tatăl venit în concediu, pe pămînt...
Ce e drept, inevitabil omul a obosit la un moment dat de purtat acea mască, naturelul ieșindu-i la suprafață. Asta s-a petrecut pe motive politice: că de ce am votat cu tabăra adversă, ăleia pe care o plăcea dumnealui.
Dincolo de asta, am rămas cu părerea că îi mergea mintea (ce editoriale echilibrate - sau așa îmi aduc eu minte - semna dumnealui!
Or, îi reîntîlnesc de curînd o luare de poziție. Îl laudă pe (filosoful) Dinu Noica.
Iar despre întîlnirea cu acela, omul-meu publicînd cîndva un articol în „Dilema”.
Toată postarea merge pe ideea vizitei pe care nu a apucat să i-o facă aceluia (căci a tot amînat șamd). Dar că a mers anterior și i-a privit cu sfințenie ogeacul de la Păltiniș (vezi textul, la PS1)
Ce n-am văzut în acea luare de poziție, este un minim cuvînt despre opera lui Noica (dacă nu vreau prea mult, altceva decît clișee). Despre ce e nemaipomenit în ea, din momentul ce autorul trebuie privit cu evlavie... Să spună „Tare faină afirmația / conceptul cutare...”.
Cu atît mai puțin nu vădește rezerve, ori contrazice fățiș, vreo afirmație a magului de la Păltiniș...
Eu unul, ca anomalie a naturii ce mă aflu, nu aș putea să citesc vreun text, fie și al lui Dumnezeu, fără să-mi stea spiritul critic la datorie.
Pot ce e drept, în paralel ori măcar posterior acestuia, să tratez cu înțelegere afirmațiile/persoana.
Foarte probabil însă, în lumea normală nu e voie să critici mai-marii din Grupul/bula ta...
În același timp, acel (căndva, și strict pentru mine) pîinea-lui-Dumnezeu este iute vărsătoriu de judecăți în alb și negru.
Ale lui, dar și din materialele pe care le găsește simpatice, pe net:
**
Dacă tot veni vorba de Noica, am zis să văd și eu ce scria dumnealui...
(am mai răsfoit, în timp, și-mi aduc aminte de ceva foarte sec, plus prăfuit)
Am trecut cu ochii peste doar două file, al unei lucrări găsită pe net, și pot avea destule observații... Asta, pentru că inevitabil opera aceluia are de făcut plăcere / dat gata niște oameni în căutare de (aparentă) dumnezeire. Altfel aceia nu pot uita altfel, de avatarurile (groaza?) traiului între semeni, eventual și sub soare.
În același timp, asemenea lucrări urmează o spirală, să-i spun ascendentă. Mai exact, se alambichează suplimentar lucrurile, de către pleiadele consecutive de autori. Și care vor să-și aducă o contribuție proprie (cam ca alpiniștii care se cațără pe umerii înaintașilor). Așa se ajunge la un Hegel, cel purecat de Noica (iar apoi de fanii acestuia).
Prestațiile lui Hegel au priză strict la slujitorii respectivului templu, care pot glosa înalt despre acel filosof. În același timp, o categorie mai largă de oameni aplaudă superficial, căci așa dă bine, la părerea de sine, respectiv în ochii vreunora dați gata de aparenta erudiție a acelor... superficiali.
Dacă vii, în calitate de copil privitor la hainele împăratului, și spui ceva de goliciunea ce observi acolo, vei fi luat cu „Aaaa, nu înțelegi dumneata, domne... Nu ai față de asemenea adevăruri înalte!” șamd.
De chiu de vai, între războaie se uita o parte din opinia publică la așa minunății, dar astăzi, cu excepția unor trăitori de pe urma fenomenului (și al altora extaziați de așa intermediari), altcareva nu stă să caște gura ce zis-a Hegel.
Aici e ca la Scripturi... Nu orice Gheorghe poate pricepe adîncimea lor - acolo fiind totuși niște banalități, peste care s-a dat cu bagheta pomenitei deja dumnezeiri)
P.S. 1„O ANIVERSARE PERSONALĂ
Într-o lungă existență, care este tot mai greu de purtat de către un trup de la o zi la alta mai ostenit, am fost răsfățat de un destin care mi-a oferit șansa întâlnirii cu oameni absolut deosebiți. Unul dintre aceștia a fost filozoful Constantin Noica, pe care l-am cunoscut în Septembrie 1987, când l-am condus la Gara de Nord din București. Pleca la Păltiniș. Atunci m-a invitat să-i fac o vizită. Nu am apucat pentru că a plecat dintre noi trei luni mai târziu, în 4 Decembrie. (Relatarea acestei întâlniri a apărut zece ani mai târziu - Februarie 1997 - în săptămânalul Dilema, datorită bunăvoinței scriitorului Radu Cosașu.)
La Păltiniș am ajuns abia după mai bine de douăzeci de ani. Prima oară în toamna anului în care am (re)devenit sibian, 2008. Drumul la mormântul lui Noica a venit ca o dorință firească, păstrată într-un colț de suflet. Știam unde fusese înmormântat, iar liniștea maiestuoasă a pădurii de brazi în mijlocul căreia se află Schitul care atrage atâția credincioși și simpli turiști, m-a făcut să înțeleg de ce marele nostru filozof și-a dorit să se retragă, asemenea unui pustnic, într-un asemenea loc.
Cum nu am găsit pe cineva care să mă îndrume și spre cabana unde a locuit Noica, după o căutare fără succes pe cărările Păltinișului am renunțat, cu convingerea că o altă ocazie se va ivi în viitor.
Iar aceasta a apărut după doi ani, la prima din cele câteva întâlniri pe care le-am avut cu Gabriel Liiceanu la Sibiu. L-am rugat atunci, în Mai 2010 - la primul Bookfest organizat de Editura Humanitas în Piața Mică - să-mi faciliteze vizitarea ”cabanei lui Noica”. Știam că prin grija Fundației Humanitas aceasta fusese renovată și transformată într-un loc de creație pentru tineri filozofi români, fiind închisă pentru publicul larg. În aceeași săptămână Gabriel m-a sunat și m-a invitat ”să-i facem o scurtă vizită lui Noica”!
”Siegfried”, BMW-ul lui atât de îndrăgit, ne-a purtat, lin și elegant, pe serpentinele care leagă, poate deloc întâmplător, Rășinarii lui Cioran și Goga de Păltinișul lui Noica!
Există lucruri și situații care nu pot fi descrise în cuvinte, din cauza unor emoții, sau a unei atmosfere care pot fi doar trăite, nu și relatate. Am pășit smerit pe treptele care urcă spre cămăruța de o sărăcie neverosimilă în care a trăit, a gândit și a scris mentorul lui Gabriel. Când am ieșit din nou în aerul tare cu parfum de rășină, mă simțeam copleșit de gândul că un spațiu atât de mic și modest a putut cuprinde un spirit atât de uriaș, profund și generos...
Astăzi, 31 Mai 2026, se împlinesc exact 16 ani de la acea vizită în Păltiniș! ”
P.S. 2
Mare șarlatan, Noica! Auzi, acel Mathesis e bucurie simplă (la oa dicp, și N. Stein- hardt vîntura ideea unui Jurnal al fericirii...)!.Pur și simplu acolo Noica hrănește primitivul din cititor, cum că respectivul text e o bucurie simplă. Cum o face și (între altele) prin ideea de demnitate a Europei...Iar eu, mă repet a la longue, prin demnitate văzînd mimarea siguranței de sine..
