Dau de un material-prezentare

Dau de un material-prezentare al unui număr (nu chiar nou) din revista „România Pitorească”:

„A ieșit, cu față primăvăratecă, un nou număr al revistei „România pitorească.” Încă un pas înăuntrul vârstei de jumătate de veac, soroc ce va să vină în scurt timp. În tradiția ei semi-seculară, de-acum, revista își îndeamnă cititorii statornici și ocazionali, la fel de prețuiți, să călătorească și să citească, să citească și să drumețească […]
Veritabil patriarh spiritual al alpinismului românesc, doctorul Dinu Mititeanu ne îndeamnă la respect și bună cuviință, riguroasa pledoarie a domniei-sale derulându-se în paginile revistei sub titlul: „Muntele și bunul simț”. Știu, Dinu nu agreează să i se alăture numelui și profesia sa. Dar tocmai am rămas cucerit de le lectura unor pagini de alpinism din perioada interbelică în care admirabilii cățărători, iubitori de munte în general, erau avocați, juriști, ingineri, medici, chiar și câte un ministru - deși această demnitate a devenit un fel de profesie doar în zilele noastre golite de bun simț...”

Dragostea subsemnatului pentru acea publicație nu mai e demult un secret public, iar corect ar fi, din acest motiv, să nu zgîndăr lucrurile. Atîta tot că o voi face însă, căci se ivi o idee nouă. Un subiect zic eu necercetat.

Mai exact, ce-i veni lui nea Baticu, ce pînă în 1990 se avu cu RP asemenea cîinelui cu pisica (ori, mai plastic, precum subsemnatul cu aceia, în prezent) să se facă prieten cu dumnealor după Revoluție și să rămînă astfel pînă la plecarea-i din această lume, în 1998.. Asta deși respectivii, după cum observ în prezentarea de care amintesc mai sus, sînt cam leit cei care îi cădeau greu la stomac pomenitului înaintaș.

În decembrie 1990, schimbări ample au avut loc și la acea publicație (precizez că era ca singura care scria despre munte în precedentele două decenii). Au apărut și acolo materiale / luări de poziție proRevoluție, și implicit împotriva stărilor de lucruri anterioare, din țară. Noua echipă de conducere, Anda Raicu - Mihai Ogrinji a renunțat în primii ani și la idolul locului, Emilian Cristea. Ceea ce a ușurat apropierea de dumnealor a lui N. Baticu , pe fondul nevoii acestuia de a-și tipări idei ori anunțuri legate de funcționarea grupării pe care o reînființase, Clubul Alpin Român.
Nu știu să fi apărut sincope în această colaborare postdecembristă, cert este că ușor-ușor (dar sigur) revista și-a căpătat caracterul pășunist de dinainte de 1989, fie și condimentat cu naționalism - alimentat cu precădere de M. Ogrinji.

Prin pășunism înțeleg inclusiv nevoia de vorbe mari-mari, cît și de idoli - cam totdeauna inși deloc îngeri, dar cu pretenții de contrariu.

Pe așa vector, a fost reluată și simpatia către Emilian Cristea, inclusiv pînă a aduce în sprijinul acestuia un capitol din cartea inamicului său („Pe crestele Carpaților”, 1984), dar îndepărtînd fără jenă pasajele care nu dădeau bine idolului revenit pe soclu.
Căci, români mai mult ori mai puțin onești fiind, cei de la România Pitorească țineau a duce mai mulți pepeni într-o mînă. Și pe Cristea, și pe Baticu - a căror antipatie reciprocă a devenit demult timp legendară.

Prin 'Cristea' înțeleg spiritul acestuia, al cultului ce-i fusese dedicat cîndva, și căruia i se află azi fruct inclusiv ideea că Dinu Mititeanu este ”patriarh spiritual al alpinismului românesc”. Iar totodată posesor a mult bun-simț. De care, eu unul, mă cam îndoiesc...

Teoretic, eu-s aici și cîrcotaș, și distrugătoriu de corolă cu minuni a lumi dar asemenea lucruri se cer zise...