Preliminariile unui mers la munte...

Preliminariile unui mers la munte...
Azi nu a fost cazul, însă în cazul turelor mai complicate în așa interval sînt cele mai mari emoții. Cele din categoria cui să las butelia, dacă.

Nu spun ultimele lucruri din prăpăstioșenie, ci pentru că și ele, asemenea momentelor matinale prin urbea de baștină, fac parte (totuși) din mersu-mi pe munte.
Nu m-aș jena prea tare de ultimele informații. Pînă la urmă, a nu fugi de rele îți oferă acces și la gustatul din plin al bunelor. Al floricichii mai mică decît unghia, de pildă.

Reguli Parc Piatra Craiului

„Astazi am avut in teren o echipa formata in comun cu Jandarmeria Montana Zarnesti, pentru verificarea respectarii regulamentului parcului privind parcurgerea traseelor nemarcate (2 prevederi principale - obtinerea unui acord pe email si respectarea numarului de 5 persoane in grup, inclusiv ghidul...”

Mie unuia, mi se par un pic exagerate solicitările acelei administrații. Mai exact ale acelui curent, care îmbină puterea statului cu grija de mediu. Inevitabil, cineva (inși mulți, la o adică) își sublimeaza omeneasca agresivitate în limite exagerate, puse oamenilor de rînd.

La chestiune, privesc spre măsurile impuse la început de pandemie, cu mănuși la raion de fructe și spălat de douăzeci de ori pe zi. Și care s-au dovedit inutile - iar prin urmare, azi au dispărut.
În paralel, există o categorie de oameni simpli care nu spun pîs la asa reglementari, ba chiar susțin demersul, incîntați că pot fi declarați copii ascultători.
Pot fi socotit cîrcotaș, însă uneori un exces temperează un altul.

Apropo de Omul (II)

Apropo de Omul (II)
Despre cîrcotași, dar nu numai
Acum cîteva luni, s-a prăpădit Corina, meteorolog la Omul. Am văzut eu atunci - pe net - un fel de placă omagială, dar abia recent, trecînd pe cel mai înalt vîrf al Bucegilor, am descoperit că e 'plantată' pe blocul de conglomerat de acolo.

Nu mi se pare o treabă corectă. Iar de aici intrăm în domeniul cîrcotășelii...
Tipii de acest gen, și dincolo de genul de tensiuni interioare care îi împinge în acțiunea lor, au îndeobște dreptate. Atîta doar că intră în conflict cu simțitul-bine dobîndit de alți semeni, și anume pe căi discutabile.
Ultimilor, de obicei evitînd subiectul ori apelînd la argumente lăcrămoase, nu prea le vine să renunțe la bunăstarea dobîndită, plus că se pot face de baftă în fața lumii, dacă acceptă reproșurile cîrcotașului.

Oarecum neașteptat este că morala socială le ia lor apărarea, iar asta din rațiuni relativ simple. Tipii respectivi se simt bine, iar dacă membrii ai Societății nutresc așa sentimente, ei nu tulbură atmosfera acelei ample scene.
Îmi asum însă așa postură, de cîrcotaș, legat de amplasarea acelei plăci. Dincolo de faptul că de chiu, de vai acel bloc de conglomerat scăpase de la căderea comunismului de asemenea înscrisuri, nu cred că e o treabă să reluăm obiceiul. La o adică, poate veni cam oricine să-și pună ori să-i fie pusă o asemenea placă. Și nu cred că va ieși cel mai potrivit columbar din lume.
Faptul că răposata Corina activase profesional multă vreme acolo, iar totodată își va fi alăturat singurătatea celei a stîncii mari de pe Omul, nu cred că-i un argument, cîtă vreme pot apărea vreunii pretinzînd - de pildă - că-s iubitori ai Bucegilor ce nu s-a pomenit - și pas de-i contrazice...
Nu știu cine a avut ideea acelei plăci, însă nu o dată rudele ori amicii dispărutului se află mai catolici decît acela, în acțiunea de a-l face cunoscut publicului.
Locul oricum posedă un precedent nefericit, mai exact în preajmă se află crucea unui alt meteorolog (cu o poezie aparte atașată de ea - și de care Alex. Beldie îmi spunea că nu prea are acoperire în realitate), de care nu am știință să fi murit acolo.

Apropo de Omul (I)

Apropo de Omul, și de vizita-mi relatată în precedenta postare, între altele mi-a reținut atenția un cioban în floarea vîrstei.
Supărat vizibil pe viață (mai rău ca subsemnatul).
Inițial nu mi-a trezit simpatii, dar apoi am realizat că trebuie să fie al naibii de neplăcută situația lui, de păstor al turmei umblînd prin Valea Gaurei, cînd dă de acea multă lume procopsită-material dar și erotic (dumnealui nedînd semne că excelează în domeniu) se perindă prin fața ochilor săi.

Te cam ia un pic amocul, realizînd ce ghinion avuși tu în viață (putem pune de-un exercițiu al imaginației, cum îi e viața de zi cu zi / anotimp cu anotimp), în raport cu acei semeni ce par să pleznească de bunăstare.

Firește, nu se face a medita, în genul meu de aici...

Ordeanisme, iulie 2021 (sic)

Inevitabil ieri, în drumul meu de la Omul către Acele Morarului, mi-a fugit privirea spre locul - din învecinatul Bucșoiul - unde a fost răpus de o avalanșă un bun amic (2018).
Pe acea rută, m-a întîmpinat apoi ceea ce a mai rămas din crucea lui Niki Alexandrescu (+1928).

Completare, cu oameni trecuți pe acolo:

Un gînd necuminte s-a întrebat dacă s-or întîlni noaptea. Partea mai serioasă din mine a răspuns că nu, iar asta nu neapărat datorită distanței în timp care le-a despărțit nefasta plecare.
În rest, pe cînd vîrsta îmi identifica probleme măricele pe o pantă de iarbă înclinată, mi-am dat seama (încă o dată?) că nu e deloc mult, pînă la statutul de pierit pe munte...
(tîmpit moment, acela cînd ești - neasigurat - pe muchie de cuțit a prizelor, aș minți să spun că e o premieră pentru mine...)

PS1
Mai meditam pe acolo (fără vreun dor revoluționar) la diferența profesională dintre tinerii umblînd pe Ace (fiecare cu echipa lui, ieri!) azi, și cogenerii mei de acum cîteva decenii. Firește, nu am pretenția să fi stat timpul în loc, dar majoritari erau pe atunci muncitorii. Ne-licențiații.
La o adică, azi e și progres, cît și reîntoarcere la genul uman - ceva mai școlit - ce caracterizase alpinistul român înainte de venirea comuniștilor.

PS2
Mă uit la așa scrise și meditez cît e dor de a fi băgat în seamă, și cît un ceva al minții care ține să se elibereze, prin scris.
Iese cam juma-juma.

Lucru interesant, condiționările impuse de specie...

Lucru interesant, condiționările impuse de specie...

Hai s-o luăm cu cea mai cunoscută. Aceea sexuală (și vizînd, dincolo de toate, perpetuarea Numitei - adică specia noastră).
Îți creează o stare din categoria Morcovul și bățul. Unul atrage, datorită dulceții pe care o promite, altul te împinge să scapi de un disconfort interior (sădit și el cu schepsis, și demn de pana doctoranzilor).
Idem în cazul întemeierii unei familii, mai ales în cazul unuia dintre sexe, unde fugi pe de o parte de gura lumii, iar pe de alta te fascinează postura de mireasă...
Tragi în folosul ei, al Speciei...
(admit primul, că se află și vorbe mai tonice, pe lumea asta...)

De ceva asemănător (se putea altfel?) se bucură o minte oarecare, pusă pe scrise de istorie montană. Acolo bățul și morcovul împing spre a fabrica pagini zice-se tot mai valoroase.
Tendința generală cu pricina fiind proiectată tot de fata aia de treabă - adică stirpea biologică a omului, sau poate a oricărei vietăți.

Pe de o parte, îți creează cu mînuța ei un disconfort - în cazul pomenit oroarea de a te șterge cîndva în vid/uitare. Pe așa fond, aduce morcovul: „Știi, dacă te zbați să faci o treabă tot mai bună, vei fi etern pe scena luminată a semenilor, inclusiv după ce matale vei fi oale și ulcele...”
Și-uite-așa asuzi a face trebi cît mai bune (zici tu...), de pildă în ale unui capitol despre un mit montan clujean.
Unde apărură informații noi, care-ți dau nițel peste cap însăilarea anterioară. Asta, și iertată fie-mi modestia, pe fondul unor scrupule de care tabăra adversa s-a împiedicat, de n-a mai putut...

Vorba unui cîntec ceva mai vechi...
„Să vedem, ce-o să iasă”.

PS1
Mă jenez nițel de ăle scrise mai sus, dar tot nu scap din vedere că există cogeneri care nu se (mai) produc deloc, întru coclăurit, respectiv notat una ori alta.
Imaginea e din rîul de grohotiș, lăsat în zona... forestieră a Văii Mălinului (Bucegi) de recentele viituri.

Că veni vorba, iar totodată orgoliul sădit de Amintita mai sus (Specie) strîmbînd din nas, priveam de curînd cîte fleacuri se află necercetate, de pildă în talvegul Cerbului de pe la 1400-1500 m alt.

PS2
Apropo de perfecționism.
Și nemaideranjîndu-vă cu semnalul Facebook, cum că Ordean a mai născut o doxă postare.
Mă uit pe fila Clubului Alpin Român, secția istorie, nu există și materiale ale subsemnatului.

Departe de mine a reclama aici că nu primesc respect și alte altea (ori a găsi formule sociale care să mascheze așa dorință)... Doar punctez că nu o dată lucrurile bune (îndrăznesc să trec în așa categorie rîndurile istorice ale subsemnatului) vin deseori la pachet cu o mare vanitate.
Ultima fiind a mea.
Este drept că stă soarele în loc, dintr-atît.

Modificări ale reliefului Terrei

Mă aflu ultimul om, care să clameze că ce sfîrșit al lumii ne paște, în materie de modificări ale reliefului Terrei.
Prin urmare, simt nevoia a puncta schimbări de prin Bucegi, și care, dincolo de cheful omului pentru stabilitate, s-or afla cît se poate de naturale.
Prin Caraiman, am observat că vegetația s-a dezvoltat mult, în copăița aflată imediat la nord de Portița. Zade mai multe, stufoase (asta depînzînd și de ploile relativ recente). Iar asta, în condițiile în care, tot pe acolo, așa-numita Poiană a treia (aprox. la obîrșia vecinului Zangur) nu avea - apud Radu Țițeica - deloc vegetație, acum un veac.
De asemenea, între Brîul Portiței și Poiana Mare (în bazinul Văii Seci mai exact) zona din apropierea Văii Spălăturii s-a îndesit mult ca număr de arbuști, în ultimii 20 ani.
Pe de altă parte, observam din Valea Jepilor că zadele din creasta omonimă (muntele Jepii Mici, la nivelul Brîului lui Răducu) au fost puși la pămînt de vreo furtună. Iar un brîu mai puțin cunoscut din anterior pomenita Vale Seacă a Caraimanului - și iubit de un urs energic, pe care îl filma acum puțini ani Adi Costache - s-a surpat, și încă neștiind dacă din prea multă greutate, ori lovit de vreo avalanșă.
Poate, de această dată, prin contribuția unei circulații umane mult crescute față de trecut, pasaje expuse din Brîul Portiței (partea la nord de Hornurile VSC) au devenit și ele lipsite de vegetație.
Asta e.

PS1
În răstimp, și dacă tot am amintit de Adi Costache, Brîul de sub Streașină la nord de Valea Spălăturii e neschimbat. Adică prizele lui fragile descurajează în continuare bucegiștii de rînd...

PS2
La comentarii (pe Facebook, inițial)

Andrei Badea
E posibil ca Poiana a Treia să fi fost înadins curățată de vegetație, stânele din Caraiman fiind active la acea vreme.

Mircea Ordean
Nu știu dacă își duceau oile peste așa-numitul 'punct urît' (apud N. Urechia) aflat imediat la sud de Portița...
Eventual dacă acei ciobani cărau jnepeni pentru foc, pentru Bordeiul din dreptul Spumoasei principale, tocmai de dincolo de Portiță. Aveau surse forestiere mai la îndemînă.

Floarea de colți (II)

Cred că floarea de colți și-a avut perioada de maximă... recoltare, de către oameni, pînă la apariția primelor legi de protecție a naturii (1930).
După aceea, a fost mai greu sa fie vinduta în gara Sinaia. După cum, i-o fi trecut și moda, de a sta agățată la rever ori pălărie.

Spun asta și observind ca Floarea stă bine mersi în locul circulat care este Șaua Mare a Caraimanului. Nu o bagă nimeni în seamă (mai de mirare este cind cineva o observă).
Ba aș putea spune ca desimea acelor plante descurajează apariția unor exemplare mai mari.
Firește, nu indemn pe aceasta cale întru plivirea ei, în acele locuri...

Aș mai adaugă că, dacă pe vremuri era la moda culegerea respectivei plante-simbol, i-a succedat pozarea în protectori ai ei, în revoltați pe niște culegători care nu prea mai există.

Floarea de colți (I)

Oare, dacă nu as fi știut ca floarea de colț e socotită una dintre cele mai valoroase specii din vegetația montană, i-aș mai fi dat o atenție deosebită?
Cred ca nu.

În același timp, mă întreb spre ce surată a ei mi-aș îndrepta cu naturalețe privirea...
Îmi fuge mintea la o specie tare plăcută pe care am remarcat-o doar pentru ca frumusețea i-a întrat în contrast cu asprimea unui canion de vale oarecare...

.

Rămînînd la test, se pare ca ăl mai tare îmi plac buruienile din pereții săritorilor.

Probabil e aici asemenea pasiunilor teribele pentru un exemplar de sex opus. Cel mai tare te dă gata unul puțin strălucitor, ca să nu spun urîțel de-a dreptul.

„BIZARA POVESTE A UNEI CĂRȚI DE ALPINISM”

(postare Facebook la 30 iulie 2021)

„BIZARA POVESTE A UNEI CĂRȚI DE ALPINISM ”

Bizara...
Poveste...

În opinia mea, cînd folosești formule ce se adresează inconștientului (ba și unul care se trădează astfel mai puțin educat), nu te aștepta să poți dialoga apoi cu finețurile celui captat prin așa mijloace.
La o adică, tipii care vor cumpăra (totuși) acel op îl for pune în bibliotecă pentru a semnaliza - lucru neadevărat altminteri - că ei l-au citit cu atenție, profund.

Că veni vorba, am îndrăznit să intervenit azi în postarea unde un distins confrate clujean pomenea, legat de imaginea unei pajiști frumoase, că locul e demn de metafora „splendoare în iarbă”, popularizat de o peliculă de acum multe decenii. Și căreia domnul cu pricina ținea să precizeze că regizor i-a fost cutare (Elia Kazan, mai exact).
La acel stadiu, mi-a fost imposibil să nu pomenesc faptul că splendoarea eroilor prin lăudata fîneață a sfîrșit - barim peste niște ani - nu prea grozav.

Omul nostru, care are un talent grozav a turna gaz peste focul subsemnatului, n-a răspuns că e interesant ce spun ori, și mai simplu, că așa e, splendoarea se isprăvi nașpa.
Ci:
„Eu mă refeream la titlul filmului, nu la conținut/final !”

Îmi pare aici sindromul cărții puse - cu filele netăiate - în peretele cu cărți din apartament.
Și unde poți adăuga titlului, pe cînd bine-vorbești acel volum (necitit), amănunte de dat gata amicii, a la cine a fost regizor / a luat un Nobel.

PS
În postarea cu pricina intervine, cu finețea dintotdeauna, dl Mihai O.

„Dragă Dinu, Superbă imagine! Oamenii normali nu stiu cum sa se mai bucure de asemenea minuni; cei bolnavi, Dumnezeu sa-i ierte, cauta sa le mânjescă cu tot dinadinsul. Păcat...”

Dincolo de faptul că acel d. O[grinji] îmi pare un fan de seamă, al dictonului cel cu „Perseverare...”. Mai exact, l-a mai scăpat gura asemănător cîndva, și a generat fără să vrea un capitol întreg, într-o carte oarecare.
Asemenea vorbe (ale dumnealui) au circulație strict în grupul comilitonilor de idei, care nu te contrazic, nu-ți cer detalii. Și nici nu te atenționează că ai ce ai cu ideea de boală, prea o pomenești des, fie și strict în direcția inimicilor. Iar de aici, dacă nu e cumva opinia de sine, căci prea apare lesne.
Totodată, și foarte posibil pe principiul cărții din bibliotecă amintite, de chiu de vai subsemnatul mai iese în natură, iar apoi vine cu impresii - să zicem -din Poiana Mare a Caraimanului.

Or, pe dl Ogrinji parcă nu l-am auzit, să fi gustat clorofila ierbii, altfel decît prin intermediul tastaturii de gazetă.

Nefericită condiție, a celui considerat cîrcotaș...

(vezi, la PS) acel text in exteso)

Nefericită condiție, a celui considerat cîrcotaș...
Aceasta, în condițiile în care acela însuși se consideră un încurcă-lume. Ultima, fiind de treabă. Unde, între altele, ne trecem cu vederea subiectivismele, cele atit de bine mergatoare la inimă...
Activitatea, personalitatea lui Dan Vasilescu mi se par de notă mare, dar tot găsesc aiurea sa ajungă, în ceea ce-i numită Bibliotecă Niculae Baticu (și totodată în Căminul Alpin recuperat, după 1990, îndeosebi prin eforturile acestuia), bocancii Heddei Cristea. Și care, pe de o parte, a fost o doamna umblînd pe munte cu nimic deosebită de alte mii, ca ea.
Ce e drept, acelea nu erau soții ale unui montaniard de frunte. Iar totodată acel cuplu colaborând fructuos cu Dan Vasilescu.

În același timp, soțul ei a fost Emilian Cristea.
Din acest punct al ziselor mele, mă puteți acuza liniștiți de atentat la corolă cu minuni a lumii (asta egal distrus acea corolă, cit și lumea în totalitate).
Mie unuia mi-e greu sa uit ca dnii Baticu și Cristea s-au avut - în ultimele decenii ale existentei lor, barim - ca șoarecele cu pisica.
O sa spuneți aici ca a fost o treabă nefericită, ca să trecem cu vederea, dar tot m-aș pune în locul lui nea Nae, cum ar vedea el cele de care va spun aici.
Simt că deloc bine. Între altele, ii simt pe virful buzelor expresia "... tu-i mama lui!".

Repet, afectez o anumită corolă, dar tot nu as pierde din vedere cum ar reacționa cel ai cărui prapuri sint purtați prin urbe.
În paralel, și fără sa ma implic politic mai mult decit e cazul, Cristea a pus umărul la un regim care l-a trimis pentru mulți ani la pušcarie, respectiv a confiscat Căminul Alpin (și altele) de la cei ce asudasera sa le ridice.

Totodată (și memoria fiind cea care mă va ucide), mi-e greu sa uit cum a reacționat grupul văduvei Cristea, la cartea "Pe crestele Carpaților" (1984), scoasă de Baticu și Radu Țițeica.
Mai exact, au reacționat de record al neamului prost.

Nu cer imolare în piață publica a cuplului Cristea, ci doar sa nu ignoram micile detalii de mai sus.

PS

„MUZEUL ALPIN și BIBLIOTECA NICULAE BATICU!
Am primit de la Dan VASILESCU, un veritabil reper al alpinismului românesc, această veste minunată. O reproducem integral. Deocamdată, mai adăugăm faptul că redacția noastră va dona modestului „templu” al alpinismului românesc colecțiile pe 25 de ani ale revistelor „România pitorească” și „Holidays in Romania”, Almanahuri turistice, întreaga serie de 30 titluri de cărți apărute în „Colecția Verde”, alte tipărituri. Să fie într-un ceas bun!
„Căminul Alpin - leagăn al alpinismului românesc - are nevoie de sprijinul Dv. pentru dotarea bibliotecii cu cărți, documente, obiecte și echipamente personale care alcătuiesc autentice pagini de istorie.
În momentul de față, există deja un inventar semnificativ de reviste (multe de la Dorel și Irina Sapira), cărți, fotografii, hărți, schițe (7 de la W. Kargel), nomenclatorul FRAE (40% a fost aranjat de D. Colan), documente ale IPGG din partea domnului N. Dobre, mobila donată de Marius Marcus, pioletul memorial donat în urmă cu doi ani de Zsolt Török, pitoane, carabiniere, corzi istorice (Buila 71 -72) donate de Gelu Peteu, bocancii D-nei Heda Cristea și multe altele.
Panourile de încalzire de la etapele IWC s-au montat în bucătăria de la parter.
Stela Vărgulescu dorește să amplasăm, în Cămin sau în fața lui, pictura și bustul lui Cezar.
In sala de mese s-au montat două benere mari cu imagini reprezentative din Piatra Craiului și Retezat.
Am promisiuni de la Mihai Badralexe că ne donează documente și fotografii ale Sandei.
Este un început, dar este departe de a putea fi baza unui adevărat muzeu alpin.
De bibliotecă s-au ocupat două voluntare, nu le dau numele deoarece nu au fost la înălțimea acestei funcții.
Astept din partea Dv. si a altor camarazi de munte donații materiale care să vă aducă bucurii și amintiri frumoase când reveniți la Cămin.
Dan VASILESCU

N-am spus niciodată Bucegilor

N-am spus niciodată Bucegilor (la care se intimplă să țin multișor) "Te iubesc". 
Sentimentul mi-i și mai complex/amplu, și pendinte (parcă) de altă lume.

Ca tot veni vorba, parcă nici în pat nu as spune asa ceva.
Iar asta, din motivele pomenite mai sus, plus altele - ce îmi par a trezi inclusiv opusul iubitului, adică agresivitatea acută.

Cercetînd în cheie psiho, "Te iubesc" e totuși o vorbă, în sine la degetul mic al tărîmului inconștient, unde sălășuie trăirile reale. Pe deasupra, e și un termen (impus) social - motiv în plus pentru a nu zgîlțîi decît în mica măsură.
Aș minți sa nu cred însă că asemenea formulă își are rostul ei, în a te apropia afectiv ori măcar a bine dispune pe careva.

Vi se întîmplă să aveți emoții

Vi se întîmplă să aveți emoții în preziua unui drum prin zone montane ceva mai accidentate?
Mie da.

**

Ce chestie...
N-am văzut pe unul să spună aici, că azi nu are chef să meargă la munte. Eventual că e saturat, de respectiva activitate, și vrea o pauză.

La capitolul ăsta, m-aș simți tare prost, de sucitul lumii, dacă nn mi-aș aminti că mentorul trata pe undeva („Amintirile unui alpinist”) problema...:

„Altădată, conduceam, împreună cu doctorul Vasile Steopoe, un grup dintr-o colectivă C.A.R. pe Colţul Mălinului, avînd ca obiectiv Hornul Central-Comănescu şi Hornul Ascuns. Am dormit la Oancea. Pe la ora patru dimineaţa ne-am trezit. După vreo jumătate de oră, doctorul a întrebat:
– Cum e vremea afară ? Nu plouă ?,
– Nu, i-am răspuns.
Mi-am dat seama că nu prea avea chef de mers. Ca şi mine, dealtfel. Se întîmplă, uneori, să nu ai chef de drum. E o stare psihică, căreia nu-i poţi comanda. Probabil de aceea, în întreaga lume, alpinismul (căţărătura) nu a fost acceptat ca sport de performanţă, de arenă”

Partea proastă aici este că prin aprilie-mai făceam niște planuri grozave, de ce urma să hălădui în miez de vară. Iar acum dau din colț în colț, legat de următorul week-end barim...
De-ale sufletului...

Tot nea Baticu are pe undeva o vorbă (reproduc din memorie: „M-am jurat să nu mai fac asemenea greșeală, și nu am mai făcut-o!” (era vorba de a intra cu mulți însoțitori la premiera unui traseu)

Întrucîtva simt nevoia să îmi iau la fel o promisiune (dar am bunul simț de-a realiza că nu e obligatoriu să o respect...). Mai exact mi-am propus una, pe cînd am vrut să scriu o descriere a turei pe Brâul caprelor. Ba am și scris o prefață care se voia în sprijinul unei relatări-din-suflet.
Atîta tot, că omul propune, iar Altcineva dispune... Atîta am pregătit acea prezentare-minune, că s-a închis - deranjată de tam-tam, calcule dar și inevitabile interferențe cu viața reală - poarta spre adîncuri, grație căruia doream să fac o prezentare mai altfel... Aceea cu poiana Mălinului precum un spațiu unde știi că au fost descoperite cîndva schelete de dinozauri (acceptați licența...).
Iar de-aici, inevitabil plecă mintea s-observ că relația-mi cu un personaj important persoanei mele (recte N. Baticu) e din alt film, comparat cu elogiile aduse de alți semeni unor oameni declarați importanți pentru existența lor.
Avînd înțelegere pentru fenomen, observ că acolo sînt vorbe mari cu carul, dar printre care, dacă scociori, nu dai de mai nimic viu. De mai nimic, de relatat domol...

PS
Răutăți.
Oare urmașii lui Mihai Ogrinji de la România Pitorească, peste niște ani, se vor da de ceasul morții să scoață volum din așa notații, cum fac cu toate fleacurile altor oameni? Mă pot aștepta la orice. Este drept că nici nu aș muri de plăcere, de prin eter, observînd asemenea acțiune.
În imagine, o parodie a ideii „Înaintași privind din cer cum scriu urmașii (vii) despre ei...”

Unele ture montane sînt obositoare

Unele ture montane sînt obositoare, ba chiar riscante, dar ce urmări frumoase lasă a doua zi (după risipirea oboselii) în suflet...

Oarecum la chestiune, după depășirea unui punct de care fusesem îngrijorat, m-am simțit tare bine. Demonul intelectualului a ținut să se -a intereseze cum as numi asa stare. I-am răspuns, străduindu-se sa reproduc pe aproape la ce venea din suflet, "Mă simt bine...".
Un alt demon s-a băgat și el: "Ești fericit? Ceea ce simți, e fericire?"
"Nuuuuu!", am sărit revoltat. „Vorba fericire vine de la două tărîmuri distanță de ceea ce-i prin suflet. Mai exact ține de pastilele sociale, iar la mijloc fiind etichetele/formulele de exprimare ale conștientului”.
Negatia pomenită venea în bună parte din suflet, deranjat că îi pun asemenea ștampilă, tare depărtată de ce i-i în ogradă.

Aproape de vis (în accepțiunea Dex, nu metaforică) îmi pare vederea abruptului Bucegilor, vara și la prinz, de la distanță.
Cind lipsesc umbrele.

Valea Priponului (Coștila, Bucegi)

De la o vreme, simt nevoia sa împart Valea Priponului (Coștila, Bucegi) în patru sferturi.

Cel mai sus este cea pe care as numi-o de-la-Cer, din preajma Releului (aflat pe cel mai înalt punct al muntelui Coștila). Apoi, cea (tot sub formă de căldare) mărginită în dreapta, cum cobori, de flancul brîurilor, cel mai de jos fiind cel Mare.
Valea începe sa se strîngă apoi, trimițînd montaniardul în ocoluri pe fețe. Pentru ca finalmente sa ajungă la antipodul formei de la obîrșie, mai exact luînd caracteristicile unui canion cu săritori dificile, și care își expulzează de-a dreptul vizitatorul, spre Valea-mamă, a Cerbului...

Căscam gura, de curînd, și asupra altor aspecte 'poetice'.
Valea Priponului nu are măreția alpină a suratelor (în cap cu Valea Urzicii), din acel flanc nordic al Coștilei. Aceasta, pentru ca ea nu a prea izbutit sa sape în pieptul muntelui ce ii stă la un moment dat în cale, între brîurile Mare și de Sus.
.
A avut șansa a se putea desfășura însă în terenul mai permeabil din dreapta/vest de acesta.
Și care i-a permis nu doar largi căldări, dar și sa își întreacă în înălțime mult mai titratele rubedenii din așa-numitul Dos al Coștilei, deasupra cărora iese finalmente, printr-un negrăbit ocol.

"Dă, Doamne, să...".

(scris inițial, în august 2021)

Pe cînd alerg sa prind, pe muchie de cuțit, metroul spre gară, țîșneste în minte vorba "Dă, Doamne, să...".
Mă mir cel dintîi, de acea producție a unui compartiment interior independent. Și mă întreb cînd oi fi emis ultima dată așa cereri.
Simt ca sînt ceva decenii (asta, dacă nu or fi existat două-trei asemenea scene în vremea depresiilor din timpul lipsei de serviciu).

De ce nu am (mai) facut-o? Cred ca din oroarea de a vedea asa rugă neascultată.
Firește, nu exclud sa apară vreo situație neprevăzută prin viață (și foarte nasoală), la care sa mă agăț și de așa pai.
Ce-i drept, trebuie sa fie nasol sa ai și situație nașpa, și rugă neascultată.

PS
Oare dacă Cioran nu ar fi vestit, și s-ar apuca de scris pe aici (pe subiecte actuale, firește) v-ați uita la dînsul ca la subsemnatul?

Dau de un material-prezentare

Dau de un material-prezentare al unui număr (nu chiar nou) din revista „România Pitorească”:

„A ieșit, cu față primăvăratecă, un nou număr al revistei „România pitorească.” Încă un pas înăuntrul vârstei de jumătate de veac, soroc ce va să vină în scurt timp. În tradiția ei semi-seculară, de-acum, revista își îndeamnă cititorii statornici și ocazionali, la fel de prețuiți, să călătorească și să citească, să citească și să drumețească […]
Veritabil patriarh spiritual al alpinismului românesc, doctorul Dinu Mititeanu ne îndeamnă la respect și bună cuviință, riguroasa pledoarie a domniei-sale derulându-se în paginile revistei sub titlul: „Muntele și bunul simț”. Știu, Dinu nu agreează să i se alăture numelui și profesia sa. Dar tocmai am rămas cucerit de le lectura unor pagini de alpinism din perioada interbelică în care admirabilii cățărători, iubitori de munte în general, erau avocați, juriști, ingineri, medici, chiar și câte un ministru - deși această demnitate a devenit un fel de profesie doar în zilele noastre golite de bun simț...”

Dragostea subsemnatului pentru acea publicație nu mai e demult un secret public, iar corect ar fi, din acest motiv, să nu zgîndăr lucrurile. Atîta tot că o voi face însă, căci se ivi o idee nouă. Un subiect zic eu necercetat.

Mai exact, ce-i veni lui nea Baticu, ce pînă în 1990 se avu cu RP asemenea cîinelui cu pisica (ori, mai plastic, precum subsemnatul cu aceia, în prezent) să se facă prieten cu dumnealor după Revoluție și să rămînă astfel pînă la plecarea-i din această lume, în 1998.. Asta deși respectivii, după cum observ în prezentarea de care amintesc mai sus, sînt cam leit cei care îi cădeau greu la stomac pomenitului înaintaș.

În decembrie 1990, schimbări ample au avut loc și la acea publicație (precizez că era ca singura care scria despre munte în precedentele două decenii). Au apărut și acolo materiale / luări de poziție proRevoluție, și implicit împotriva stărilor de lucruri anterioare, din țară. Noua echipă de conducere, Anda Raicu - Mihai Ogrinji a renunțat în primii ani și la idolul locului, Emilian Cristea. Ceea ce a ușurat apropierea de dumnealor a lui N. Baticu , pe fondul nevoii acestuia de a-și tipări idei ori anunțuri legate de funcționarea grupării pe care o reînființase, Clubul Alpin Român.
Nu știu să fi apărut sincope în această colaborare postdecembristă, cert este că ușor-ușor (dar sigur) revista și-a căpătat caracterul pășunist de dinainte de 1989, fie și condimentat cu naționalism - alimentat cu precădere de M. Ogrinji.

Prin pășunism înțeleg inclusiv nevoia de vorbe mari-mari, cît și de idoli - cam totdeauna inși deloc îngeri, dar cu pretenții de contrariu.

Pe așa vector, a fost reluată și simpatia către Emilian Cristea, inclusiv pînă a aduce în sprijinul acestuia un capitol din cartea inamicului său („Pe crestele Carpaților”, 1984), dar îndepărtînd fără jenă pasajele care nu dădeau bine idolului revenit pe soclu.
Căci, români mai mult ori mai puțin onești fiind, cei de la România Pitorească țineau a duce mai mulți pepeni într-o mînă. Și pe Cristea, și pe Baticu - a căror antipatie reciprocă a devenit demult timp legendară.

Prin 'Cristea' înțeleg spiritul acestuia, al cultului ce-i fusese dedicat cîndva, și căruia i se află azi fruct inclusiv ideea că Dinu Mititeanu este ”patriarh spiritual al alpinismului românesc”. Iar totodată posesor a mult bun-simț. De care, eu unul, mă cam îndoiesc...

Teoretic, eu-s aici și cîrcotaș, și distrugătoriu de corolă cu minuni a lumi dar asemenea lucruri se cer zise...

Prin Bucșoiul (Bucegi), august 2021

Anna postează această imagine. 

După ceva oscilat între Coștila și Bucșoiul, am optat că-i vorba de ultimul.

După care mă iau fandacsiile...
.
Dacă era vreo poză clară și din unghiuri clasice, nu mă tubura pe cît a făcut-o... Eu un clasic amestec, între realitate și nerealitate.
Nerealitate fiind trecutul personal (de umblător pe acolo), dar și înfățișarea stranie, conferită de neclaritate, de unghi, cît și de umbra soarelui.
.
Cu toatele au deșteptat sentimentele adunate în ziua de astă vară, cînd am umblat pe acolo.
.
Iar aici trebuie să zăbovesc asupra noțiunilor de sentimente, respectiv emoții.
Ele sună frumos, prin cărți, dar deseori cele decurgînd din mersul pe munte se află mai complicate. Ba chiar și cu o doză de neplăcut.
.
Am plecat pe la jumătatea lui august, peste Platoul Bucegilor. Bătea vînt, iar soarele parcă se înclinase, față de al solstițiului estival, pe care l-aș vrea etern.

Voiam să înnoptez sub cerul liber, undeva pe partea estică a Bucșoiului, mai exact în valea omonimă, la nivelul așa-numitei Cunune. Făcusem planuri mari, ca o dată culcușul aranjat, să umblu creanga pe brîul de acolo, întrebînd de sănătate ba Creasta Balaurului, ba pîlnia vecinei Văi Rele.

Socoteala din tîrg, însă... Cu un bagaj măricel, sau aflat astfel în raport cu o cifră din buletin, am ajuns relativ ok în Balaur, dar nu mi-a plăcut deloc cum se înfățișa pe-acolo Brîul Cununii.

Am șezut eu scindat, că să mă duc peste niște pasaje nașpa, ba să nu mă duc, iar pînă la urmă instinctul de conservare a triumfat.

M-am mulțumit a privi către măruntaiele Vîlcelului Grohotișului, ce-i drept fără a mă dumiri cum am izbutit altădată a hălădui pe brîurile și talvegul locului.

Așa că a trebuit să revin, urcînd apoi pe vîrful principal al Bucșoiului...

Lipa-lipa pe vîrf, sub raze de soare ce-mi părea că merge prea repede, spre asfințit. 

De la 2942 metri, am luat-o curînd în jos...

...... în larga pîlnie a Văii Bucșoaia. 

Mă aflu campion al turelor solitare prin abrupt, dar fiecare dintre ele pornește inițial (dacă nu menține) un nod în gît. Acela al lui Te ști singur, ba și prin locuri nu chiar simple.

Am pornit în căutarea celuilalt capăt, nordic, al Brîului de la Cunună / de Sus... Pentru că adîncul sufletului nu întreabă, m-am trezit și cu temeri neplăcute, că nu îl voi găsi (s-au văzut și ciudățenii mai mari, în funcționarea sufletului...). Pînă la urma am nimerit gura brîului, unde niște oameni de treabă au pus și o momîie.

Lăsînd rucsacul pe loc (dar cu teamă să nu dispară, ca tot nevricosul), am zis să dau un drum pînă în Valea Bucșoiului. Mai exact pînă în firul ei principal.

Șiștoace, pe drum, așa cum mi le aminteam: duricele (diminutiv de la dur). Într-un fel de proiecție adaptată locului, mi-am dorit să exploreze vreun confrate acest flanc al Văii Bucșoiului, sub și și deasupra brîului Cununii.

Bineînțeles că privirea a cercetat și pe flancul opus al Văii Bucșoiului, în continuarea brîului unde mă aflam.

Am mers pînă în așa numitul Vîlcel de sub Vîrf. 

Inevitabil mi-a zburat mintea pe aici nu doar la tura cu o doamnă...

 

...dar și la primul umblet cu amicul Seabrov, pe ceea ce frații Țițeica numeau Dîmb, între Principal și vîlcelul pomenit.

(imagine din alt loc, lipsindu-mi pe moment vreuna din amintitul drum)

De mers pînă în Principal nu mi-a mai ars. Dar am privit la zona Vîlcelului Furcilor, mai exact la brîul ce pornește din acesta spre est, parcurs cu Mugur Ilie prin 2000...

Cu grijă, pe cînd soarele își lungea umbrele (pe acest flanc montan opus asfințitului)...

... am revenit la desag.

Nu dispăruse.

Pe parcurs, am explorat (de amorul artei) după niște platforme de pus izoprenul. Am dat numai de vreo două, dintre care una era superbă, orizontală de mai mare dragul, atîta doar că de la doi metri de ea se făceau niște hăuri țuț, pe trei laturi ale ei... Ș-am zis că nu se face, să simt în toiul nopții așa văgăuni, prin jur...

Prin urmare, am zis să cobor pînă la așa numitul brîu de piatră, din Valea Bucșoaia.

Și care e chiar brîu, dar nu în sensul montan clasic, ci o cingătoare alcătuită dintr-un guler geologic mai alb. Altminteri panta nu e ca într-un perete, acolo. Cu un fel de optimism propriu omului. mi-am zis că oi da eu de o platformă orizontală acolo (altminteri prin pîlnia amabilă a Bucșoaiei nu se zărea, spre grija mea cea în crescendo.

Coboram, și ioc platforme. De unde socoteala, că dacă nu dau de așa ceva, voi avea de urcat pe cît am coborît...
Cu rucsacul. Și cifra din buletin.
.
La un moment dat am zărit niște pîlcuri de jnepeni, în muchia dinspre nord, ce desparte Bucșoaia de Valea Rea. Optimismul de care pomeneam spunea că e imposibil pentru ca să nu fie acolo platforme...
Așa că am traversat  cele două (sic) fire ale Bucșoaiei, către muchia în cauză.

 

 

 

Altminteri am fost dezamăgit că nu am mai întîlnit alt pîlc de jnepeni, pe malul drept/sudic, unde îmi aminteam că am tras cîndva, după zisa lui Nestor Urechia, un somnișor dumnezeiesc, la miezul zilei și după ce lucrasem schimbul III. N-am dat de el, ceea ce mi-a sporit disconfortul).

Ajuns-am la cele două pîlcuri, dar nema spațiul vital dorit. Iar să stau în oarece pantă, pe crăci de jnepeni, nu m-a atras.

Așa că am luat-o la deal, zicînd că oi scoate limba nițel pînă la poteca marcată, dar e imposibil să nu dau acolo - pe ditai Coama nordică - de vreo bucată de teren netedă amică orizontalei.

Urcușul a fost mai scurt decît mă așteptasem, dar mi-a adus totuși un disconfort: Valea Rea nu era cîtuși de puțin vreo pajiște alpină la acest nivel, pe care subsemnatul să umble creanga a doua zi, după cum plănuise....

De, socotelile din tîrg...

În drumul lui Deubel (poteca marcată de pe Bucșoiul) am găsit eu ceva platforme de camping...  ...

... inclusiv în șanțul săpat de mersul turiștilor (vezi, în poză, malul de vizavi)... 

dar vîntul bătea cam tare, după gustul meu, pentru înnoptare acolo.

Așa că, după o ultimă privire către vechea cunoștință Valea Rea...

,,,mi-am spus a fi sănătos să cobor pe Brîul Caprelor, spre Valea Mălăiești.

Pe acel versant, soare cît cuprinde, spre marea încîntare a subsermnatului!

Și aici am vizat descoperirea de platforme pentru campat, dar nu prea fură. M-a recompensat de așa disconfort soarele, cît și faptul că pe aici nu bătea vîntul.
Am căscat gura la firele ce porneau în sus, într-un teren ce aducea grozav cu Piatra Craiului. Adică nu existau firele clare și adîncite proprii Bucegilor.

Pe aici, mi-a venit inima la loc. Mai exact, se zăreau hectare de pășune, la baza muntelui. 

Micul dezavantaj ar fi fost că nu urma să-mi mai bată la răsărit soarele în ochi, cum mă obișnuiseră alte campamente din această vară.

După ce poteca marcată a lăsat brîul și s-a pus a coborî abrupt, am ajuns în larga deschidere pe care o face la această altitudine Valea Pietrelor. Și spre ale cărei fire, hornulețe, piscuri, țancuri am căscat fascinat gura, invidios pe acela care are vînă, timp și chef să le exploreze.

Nu departe de așa numita Bisericuță...

... am dat de ierburi ca-n vis, mai să nu mai ai nevoie de izopren. Acolo am ales o copăiță și mi-am desfăcut tarhatul.

Cam tot atunci a dispărut soarele după muchia Padinei Popii.

I-au rămas razele însă, ori finalmente doar lumina pe deschiderea Văii Pietrelor, la care nu m-am săturat, a căsca ochii.

Somnul a fost ok.

Teoretic era pericol de urși, dar mîncarea mea a fost și amărîtă, ca miros, și pitită bine.
Cum am făcut în vara asta, cu gluga sacului pe cap, în noapte, mi-am înregistrat ceea ce se numește RT, raportul de tură.

Am luat-o apoi spre Bușteni.