Istoricii de la revista România pitorească

Spuneam acum vreun an, despre cei de la Româna Pitorească, cum că publicînd cărți de memorii ale altora, au ajuns să se simtă ei înșiși pricepători în ale istoriei.

Îmi bazam afirmația pe iritarea (exagerată, consideram eu) ce le trezise un alt umblător, prin trecutul montan.

Astăzi, dau peste niște docte rînduri ale celui mai istoric dintre dumnealor (Mircea Săndulescu pe nume) și mă părăsesc îndoielile, de a fi exagerat cu aprecierea din amonte.

La un material despre cabana Caraiman al unor tipi de la grupul Facebook „Prahova secretă” (sic)...

„În primăvara anului 1937, un grup de elevi de la liceul Mihail Viteazul îndrăgostiți de munte, au decis construirea unei cabane pe culmea Caraimanului (cabana Brav, devenită Caraiman). Este vorba despre "Grupul alpin brav" ce avea să devină "Clubul Carpatin Român"(C.C.R.), în frunte cu inimosul și energicul său fondator și președinte, Dumitru Gherassy.”

 

.. M. Săndulescu înșiră un lung comentariu lămuritor:

„Cabana Caraiman, pe locul fostei case a Eforiei Spitalelor Civile, ridicată în 1907 și distrusă puțin timp după primul război mondial, a fost ridicată de Grupul Alpin Brav, finanțările fiind suportate de O.N.T. (director pe atunci fiind Sergiu Dumitru) și de asociație. Acoperișul cabanei a fost luat de vânt și înlocuit în 1938, 1947 și 1959. Lucrările au demarat de îndată, angajat fiind pentru executarea lor antreprenorul Petre Pașcu, bun mester și om de suflet, care a realizat numeroase amenajări turistice în Bucegi și Piatra Craiului, a făcut primele marcaje ale C.C.R. etc.Puțini dintre cei care astăzi poposesc la cabana Caraiman cunosc eforturile prin care s-a înălțat, cu sacrificii și cheltuieli foarte mari. Cele mai mari greutăti au fost întampinate cu transportul materialelor de construcție. În lipsa drumurilor amenajate, acestea au fost carate greoi, anevois și pe bucățele, folosindu-se funicularul fabricii de hârtie din Bușteni, cai și cărute. Numai astfel s-a reușit să se rezolve transportul unor materiale voluminoase și grele. Ca și în cazul "Dochiei", un alt impediment în calea lucrărilor a fost criza mare de muncitori, care, nu rareori, se lăsau păgubași, părăsind șantierul, fiind izgoniți de vitregiile climatului alpin.
"Caraimanul" s-a construit, este adevărat, mult mai greu decât Cabana Babele (2505 m), cu fonduri obținute prin organizarea de serate dansante, cu cotizațiile și donațiile membrilor C.C.R. și cu zgârcita finanțare din partea Oficiului National de Turism. Stârnește haz și acum felul în care a fost obținută această sponsorizare: directorul ONT-ului a fost "captat", ademenit, ca să spunem așa, printr-o masă copioasă la restaurantul "Modern". În toamna anului 1937, cabana era aproape gata și toți doreau ca, în cel mai rău caz, de Anul Nou, aceasta să fie inaugurată. Doar ca visteria clubului era golită și funicularul de la Bușteni nu mai funcționa de ceva vreme. Așa că s-a trecut la căratul cu spinarea a păturilor și diferitelor obiecte de mobilier, lenjerie și menaj, în parte luate de pe acasă și donate: pături, cearșafuri, oale, farfurii etc. Organizați în caravane de câte 15-20 băieți și fete, membri ai asociatiei, in frunte cu comitetul conducător, s-a pornit in zilele lui octombrie, pe vreme de burniță, negură și vânt rece cu spic de zăpadă, la inzestrarea cu cele necesare a interiorului cabanei. Nimeni dintre aceia care s-au zbătut ca adăpostul turistic sa fie ridicat nu s-au gândit atunci ca scriau o filă de neuitat din cartea istoriei turismului românesc. Cu lacrimi în ochi de emotie și bucurie, membrii Clubului Carpatin Roman au sărbătorit, în preajma Anului Nou, inaugurarea modestei, dar cochetei cabane Caraiman.[1]
În prezent cabana nu mai este deschisă circuitului turistic, fiind proprietatea unui cetățean britanic, care o folosește, de două ori pe an, drept casă de vacanță. Cu toate acestea, drumeții pot fi cazați, în limita locurilor disponibile[4]-wikipedia.”

 Una la mînă, Săndulescu vădește destule inexactități în textul său:

„Cabana Caraiman, pe locul fostei case a Eforiei Spitalelor Civile, ridicată în 1907” (foarte posibil ca informația să-i fi sosit pe filieră Mihai Haret)
Casa a fost a Societății carpatine Sinaia și fusese ridicată în 1899.

„și distrusă puțin timp după primul război mondial”
De fapt, în timpul lui.

„A fost ridicată de Grupul Alpin Brav,”
Mai degrabă a fost construită de Clubul Carpatin Român, titulatură în vigoare cel puțin din 22 ianuarie 1937.

„O.N.T. (director pe atunci fiind Sergiu Dumitru)”
Îl chema Dumitriu.

„Petre Pașcu”
Pascu, nu Pașcu.

„zgârcita finanțare din partea Oficiului National de Turism”
Nu a fost deloc zgîrcită.

„Cabana Babele (2505 m)”
Asociația proprietară indica acel loc drept 2206 m.

În același timp, nu sesizează  erorile din postarea la care își atașează comentariul:

Piatra fundamentală a cabanei a fost pusă în toamna anului 1936, nu în primăvara următoare..

În 1937 aceia nu mai erau de mult elevi.

Cabana nu se află pe culmea Caraimanului, ci în Șaua Mică a acelui munte.

Gherassy nu era fondator, ci co-fondator, alături de alte cinci persoane.

PS
Acum un an-doi, Săndulescu începuse a vinde castraveți la grădinar, întrecîndu-se în completări din public, la conferințele ținute de subsemnatul la clubul Floarea de Colț. Mi-am zis că e în pană de considerație - amănunt pe care nu i l-am comunicat (adică nu i-am tăiat macaroana), întrucît ne mai aflam oficial prieteni...
Acum observ că atitudinea-i decurgea din același sentiment de suficiență istorică (una bazată, altminteri, din reproduceri ale informațiilor altora, și nu din vreo cercetare proprie).

Cum, implicit, nu-mi pare să aibă stofă pentru așa îndeletnicire, mă pot întreba ce l-a apucat. Îmi pare că tratează lucrurile, inconștient, din postura de moștenitor al lui nea Baticu. Are impresia că altul a căpătat o halcă mai mare și, în consecință, încearcă să dreagă situația după cum se pricepe.

PS2
Săndulescu s-a aflat mai mulți ani în postura unui om căruia nu puteam să-i spun „Du-te mai încolo!” / să-i fac vreun reproș, inclusiv după ce m-am convins ce-i poate pielea (momentul în care, la reproșul făcut de mine unei prefețe lui M. Ogrinji, m-a luat brusc cu ”dumneavoastră”). Avea o (aparentă) ne-agresivitate căreia nu-i puteam rezista.

Firul s-a rupt în momentul în care m-a luat a doua oară cu „dumneavoastră”...

Din acel moment, admit spășit,. m-am străduit să trec în extrema opusă. Una, firește, fără înjurături de mamă...

Dan Popescu, partea II

Nu mai țin minte exact (deși aș putea cerceta) de la cine am avut numărul de telefon al lui Dan Popescu (în urma acceptului acestuia, primind și adresa, pentru o vizită).

Locuia pe bulevardul actualmente N. Grigorescu din București, într-unul din blocurile cu zece etaje de pe partea Policlinicii Titan, spre intersecția cu bd. Rebreanu.
Pe la etajul cinci, și cu apartamentul orientat tot spre Rebreanu.

Pare să fi fost Berbec, de zodie, cu toate atributele aferente.

Cum procedam cu mai toți cei intervievați pe atunci, la momentul discuției îmi notam fugar în filele unui caiet...

... pentru ca la scurt timp să scot (școlărește zis!) pe curat.

Existau în paralel și subiecte pe care mi le-aș fi dorit a deschide cu vreun intervievat. Este drept că socoteala din tîrg se potrivea rareori cu aceea de acasă, interlocutorul neputînd fi abordat chiar cu toate acele idei, iar în paralel el putînd să rezoneze mai puțin cu ele ori deloc.

În privința afirmațiilor interlocutorului, se cuvine a fi privite cu inerente rezerve. Între altele, cînd el îi atribuie lui Comănescu acel calificativ „Apă de ploaie!...” despre traseul Furcilor, regăsim expresia deseori la Dan Popescu, de unde impresia că Nicu nu formulase chiar așa.

Că veni vorba, Dan P. minimaliza fugar destule acțiuni ori oameni, foarte probabil pentru că nu-și permitea să se afirme pe sine (cu vreun inerent subiectivism) suficient.

Se înțelege că și subsemnatul Ordean va avea parte peste ani de o lupă asemănătoare...

Pagina 1 curat, de mai sus.

Despre accidentul acelei fete din Valea Colților scrie și N. Baticu. Nu știu însă dacă se afla și el atunci, asemenea lui Dan, în peretele Gălbenelelor.

De notat părerea bună pe care o are despre Radu Țițeica (între altele, că nu mințea), a cărui lipsă de agresivitate nu avea cum să zgîndăre protecțiile nenumăraților vanitoși din jur.
Discreția în viață a lui R.Ț. pare să nu-i fi comunicat lui Dan P. despre dispariția fratelui Șerban, cu puțin timp în urmă.

Popescu pare foarte atent la ideea de alcool. Al cărui consum ține să-l indice la Nae Dimitriu („Bea bine. Și dimineața, și în seara turelor”), dar și la Șerban Ț.

Mi-a spus despre C. Conteș (pe care încă nu îl contactasem) că locuiește într-o casă ridicată de Schiel, între calea ferată și drumul național, spre ieșirea ultimului din Bușteni.


(transcris întrucîtva cu vorbele mele:)

„În primii ani, nu prea ne pricepeam în ale materialelor tehnice.  Nu am avut idee de scărițe, la premiera Furcilor.”

„Nu am fost de abord cu Nae Baticu în privința unor afirmații din cartea lui de amintiri. De față cu Radu Țițeica l-am acuzat că a mințit. Mi-a răspuns că da, a mințit...
Altminteri, a fost cel mai bun cățărător dintre noi.”

„În privința refuzului meu de a intra în traseul dificil propus de el în Fleischbank, am spus că am venit acolo să învăț, nu să mor.”

„La ultima porțiune din traseul Furcilor, eu am trecut fluierînd, Trandafir s-a descurcat mai greu” (afirmația este complet pe dosul celor zise de N. Baticu)

„După ieșirea lui Baticu din închisoare, s-a certat cu Cristea din cauza unei frînghii. S-au făcut cu ou și oțet la Căminul Alpin” (sau Refugiul Coștila?)

D.P. considera acuzațiile aduse în cărți de Baticu lui Cristea drept bîrfe.

Găsea totodată aiurea publicarea statutelor existente la finalul cărții „Pe crestele Carpaților”

În paralel, se declara în dezacord cu competițiile contra-cronometru postbelice, considerînd România singura țară unde se petrecea așa ceva.

„Pe mine nu m-a interesat decît muntele.”

„După întoarcerea de la școala din Germania, am început să abordez trasee și în cap de coardă”

„Mi-a plăcut mult în Făgăraș, iarna, deși abia la a treia încercare am reușit să-i parcurg integral creasta”

„Nu s-a scris ca lumea, de perioada Furcilor.”

despre același traseu, preciza că l-a urcat o singură dată.

„La premiera Crestei Coștila-Gălbenele, a fost o distracție! Veselie, tinerețe, soare... Venise unul Waloff, cu un odgon de vreo 30 metri, luat de la o fabrică”

Îi fusese furată (lui Dan P.) colecția Buletinului Alpin, cînd se mutase în altă casă.

Accidentul de pe Valea Coștilei (și suplimentar la cele reproduse în fila din prima parte a postării).
„Botez a murit se pare astupat, În schimb Comănescu era făcut praf, cu lovituri la șira spinării și cap. La cotul pe care valea îl face imediat deasupra refugiului Coștila, a fost proiectat în peretele unde a fost pusă ulterior o cruce... Era o atmosferă morbidă, la locul unde se oprise avalanșa. Nu mai știu de ce ne-am folosit, pentru a căra morții.”

„De poza lui Niki Alexandrescu, din creasta Morarului, îmi aduc aminte că mortul nu mai avea cap”

Nu am idee să se fi dezlegat Șincan din coardă, la baza Hornului Ascuns (martie 1936), sau că el, Dan P., ar fi înjurat atunci, că nu poate participa și el la acea ascensiune (el urma să conducă în poteca marcată pe cei doi participanți, ce refuzaseră să urce hornul).
„Eu nu merg pe o zăpadă care poate porni cu mine” (nu am notat cine a pronunțat atunci aceste vorbe, foarte probabil cei doi participanți, adică I.I.-Dunăreanu și un prieten)

La căderea lui N. Baticu din Creasta Coștilei (1937), un al treilea piton l-a frînat decisiv, din cădere, „întorcîndu-l pe Nae cu fața în sus”.

Premiera Acului Mare, pe fața nordică.
„Un fleac... Nimic.”
.
În peretele Gălbenelelor, la încercarea lui Nae Dimitriu către Surplomba Mare, a fost și sora lui Dan, Rodica.
S-a coborît pe ploaie. În Hornul Coamei se formase un torent de apă. La Hotel Gălbenele i-a apucat ploaia. Au rămas acolo, făcînd gimnastică toată noaptea pentru a se încălzi. „N-am avut nici pe dracul, după aceea!”

Nu mai știu exact la cine se referea Dan P., afirmația: „N-avea rezistență și nici prea tehnică”. Avînd în vedere femininul din ultimul cuvînt, e posibil să fi avut în vedere pe Rodica.

Șincan era mincinos, lichea.
Ideea tendoarelor a avut-o Dan Popescu.

„Frim urca binișor. Cam nervos.
E posibil să fi fost însurat ”

„Aveau afinități Frim, Bălăceanu și Dimitriu. Bălăceanu a fost director al BNR, iar totodată a făcut politică (sub comuniști, n. MO), din care a scăpat cu fața curată.”

„Comănescu era mai retras. Prefera compania fetei”

„Creasta Policandrului (Văii Albe/Vulturilor, n. MO) a fost ideea lui Baticu. În partea superioară e apă de ploaie”

„Cristea s-a certat cu Schobesch în tura lor pe Creasta Făgărașilor, iarna...
Schobesch a murit în 1983, în Germania.”

„Făgărașii, iarna, amintesc de Mont Blanc”

Taina Duțescu-Coliban.
„Are trei copii... De ce naiba nu s-o astîmpăra?” 

La 12 iulie 1985, Dan Popescu nu aflase despre moartea lui Șerban Țițeica, respectiv a lui Cezar Vărgulescu în Himalaya.

„Deasupra Surplombei Mari, Toma Boerescu nu a putut depăși traversarea orizontală de acolo, căci cunoștea doar dubla coardă...” (nu și traversarea Dulfer, la care apelează peste un an Dan P., n. MO)

Mi-a arătat două exemplare ale revistei Clubului Alpin Elvețian.

Dacă îmi aduc aminte bine, fata lui Dan P. trăia în Germania. Acolo, D.P. îl văzuse la televizor pe Peter Aschenbrenner, ajuns la 90 ani. „În '36, remarcasem că are picioare scunde dar un piept și mîini foarte puternice”. 

„Într-adevăr, în Germania, cînd am fost noi, aruncau sacii cu cei morți pe munte din săritoare din săritoare - iara stea avănd uneori și 30 metri.”

„Titi Ionescu era relativ slab. În schimb Comănescu era într-adevăr foarte bun!”

„La tentativa de a urca în Furci cu italienii (1938), eram la Hotel. A fost o ploaie formidabilă. O adevărată pînză de apă, peste perete...”

„Împreună cu Cristea am efectuat a doua ascensiune a traseului celor trei surplombe. El a fost cap. Eu îl ghidam. În partea de jos am trecut un bolovan, la coardă dublă”

„Andrei Ghițescu era grozav. Dar a ținut să urce Trei Surplombe la coardă simplă. Era în mare amor cu o prietenă a mea de la Paris, Irina.”

„Nu știu ca admiriștii să fi urcat Peretele Marelui Grohotiș, din Piatra Craiului.

Titi urca cu Elena Haberman. Fiind bogată, îl ținea cu bani, Era mare amatoare de bărbați. Groaznică la figură. Bărbatul ei înghițea.”

„Madeleine Knapp fusese măritată cu un doctor, de care s-a despărțit. Apoi s-a căsătorit cu Baticu. Cît a fost el în închisoare [a cerut divorțul]. Cînd au ieșit Amintirile...”, Nae m-a trimis cu un exemplar a cărții la Madeleine, dar nu a vrut să știe de ea [și implicit el?].”

„Am încercat creasta Făgărașului, alături de Baticu, Schobesch și Madeleine.”

„Victor Knapp. simpatizant legionar, s-a sinucis după Rebeliune...”

”Ion Trandafir avea tărie multă de caracter. A fost omorît sub Armand Călinescu.”

„Pînă la premiera Fisurii Gălbenelelor, nu făcusem vreodată rapel.”

„Statul a luat în 1948 casa familiei mele din Bușteni”

„În creasta nordică a Pietrei Craiului am fost iarna de patru ori.”

„Toată iarna 1935-36 am fost pe munte. Dormeam la Voievodul Mihai [baza vînătorilor de munte de la Piatra Arsă]. Iar a doua zi o luam după ei. Nu uit acea perioadă nici acum!” 

„Tulea mi s-a părut cam egoist [e de văzut aici cît proiecta Dan P. din propria opinie de sine...]. Nu a fost în stare să facă nimic, singur.”

„Ion Ionescu-Dunăreanu scotea un ban, de pe urma ghidurilor. Ciupea informații de ici, de colo. Nu a fost în stare să urce mai mult decît văi”

„Peretele Marelui Grohotiș... E pe acolo în zona centrală un horn. Mai simplu decît cel din Hornul Central din Colțul Mălinului. Deasupra am bătut un piton de asigurare. Secundul [Francisc Severin] era cam ageamiu. Deasupra acelui punct ne-a prins ploaia. Dar nu au fost probleme”

Mai jos, file din Buletinul Clubului Alpin Român

În primul material, partea superioară a traseului Surplombei Mari, urcată de Dan Popescu (1939)

Din aceeași campanie, imagini din colecția Sorin Tulea:

În imagini, cu excepția ultimeia, apare Dan Popescu.

Mai jos pare să fie Nicolae Crețu, președintele secției CAR din Bușteni, participant și el la acea ascensiune. După toate aparențele, el a executat ultimul traversarea.

Privire către aval, din zonă:

Școala de alpinism ținută de Clubul Alpin Român în Piatra Craiului (1939)

Par să fie mai jos, în stînga, Fr. Severin și Madeleine Baticu, iar în dreapta Dan Popescu și N. Baticu.

Traseul Dan Popescu, prima rută de perete din piatra Craiului.



°

De asemenea:

Cu disconfort spunînd...

Mă recunosc cel dintîi, a fi un ins fără Dumnezeu - la propriu și la figurat (barim în acest Anno... Domini 2020).

Iar acestei caracteristici atribuindu-i, nu chiar fără jenă, și faptul că am m-am aflat și mă aflu în dezacord cu gesturi și idei al celui care mi-a fost mentor (nu ar fi vorbă mare, aici, al doilea tată). Dar nu pot să nu continui a-i trata cu rezerve, unele afirmații.

De pildă (și de bine ce scriam în ultima postare despre cel care i-a fost coleg la premiera Furcilor, Dan Popescu), despre o anumită zisă a lui:

„Realizînd traseul Furcile, nu mi-am dat seama curînd că satisfăcusem ambiţiile şi orgoliul unora: dacă în luptă dreaptă aceştia nu se mai puteau măsura cu Nicu Comănescu, au pus pe alţii să-l împiedice să realizeze ceva mai mult decît ei.”

Și fiind vorba de Nae Dimitriu, plus apropiați ai săi.

Eu unul am îndoieli că pe Dan Popescu și Ion Trandafir i-a îndemnat cineva să intre în acel perete. 
Pe primul l-am privit, l-am ascultat și nu mi s-a părut omul în nevoie de respectivul îndemn. Nici pe Trandafir, pornit ca nimeni altui de felu-i, a explora muntele.

Dimitriu putea fi mai mult decît invidios/iritat pe succesele altuia, dar nu cred că într-atît cît să monteze tineri a-i 'fura' premiera peretelui Gălbenelelor, lui Comănescu.
.

Din acest stadiu al discuție, alunec în eterna-mi obsesie, a resorturilor adînci ce stau în spatele gesturilor, ideilor noastre.
Cam fiecare (de pildă subsemnatul cînd e critic cu NB) are o rană din vechime. Și către o persoană cîndva în carne și oase. În timp, ea nu se mai află în preajma noastră, însă reacționăm ca și cum s-ar afla, persoane prezente ce seamănă acelei rubedenii din trecut.

Simt asta și în pornirea lui nea Nae pe Dimitriu, dar și a ultimului pe unii din jur, care îl depășeau/complexau.

Despre Dan Popescu (n. 1912), partea I

Pe cînd buchisesc la ediția doua a unei cărți montane oarecare, revăd discuții de acum cîteva decenii, cu alpiniști interbelici.
Unul dintre ei este Dan Popescu (n. 1912, neștiindu-i și data inevitabilei plecări dintre cei vii).

La premiera Acului Mare din Moraru (cap de coardă Nae Dimitriu), pe flancul său nordic.
Foarte probabil în stînga lui Dan Popescu se află sora lui, Rodica.

Imediat mai sus, cît și imaginea următoare, la premiera treimii superioare a traseului Surplombei Mari.

Fotografii luate de Sorin Tulea.

Face parte dintre tinerii care, la jumătatea deceniului patru și întrecîndu-și magistrul (pe nume Nae Dimitriu) au suit brusc ștacheta alpinismului autohton la pereți.

S-a apucat ceva mai serios de ture în abrupt în 1935. Foarte posibil să fi parcurs atunci și văi pe zăpadă, fără colțari, și dintre care cea mai grea i s-a părut Rîpa Zăpezii (avea alături pe arhitectul Gill Antonescu, membru fondator al Clubului Alpin Român). 

Cunoaște în acel an pe Niculae Baticu și pe Ion Trandafir. „Am urcat numai cu ei” (foarte probabil e vorba doar de acel an). La Baticu admira felul aparte - elegant, dezinvolt - de a se cățăra, în vreme ce lui Trandafir, peste decenii, ținea să-i evidențieze tăria de caracter (noțiune altminteri discutabilă, în sine).
Au urcat împreună, între altele, Hornul Central din Colțul Mălinului, iar apoi (în premieră) Fisura Gălbenelelor.

Auziseră că Nicu Comănescu, cel mai bun cățărător al momentului, încerca să urce - pentru prima dată la noi - un perete, mai exact al Gălbenelelor. Fie și pentru că exista „o rîcă surdă” între acei tineri și mai titratul confrate, cei trei și-au propus să încerce și ei, cel flanc stîncos ridicat deasupra Văii Gălbenelelor.
Într-o zi din octombrie 1935 au pornit la 3 dimineața din Bușteni. Au ieșit din traseu după ce întunericul se lăsase din nou. Pentru că aveau doar o lanternă, din Brîul Mare a coborît pentru a recupera rucsacii lăsați la Hotel Gălbenele doar Ion Trandafir.



La 1 noaptea pășeau din nou în Bușteni. Dacă Baticu pleacă direct spre București cu un tren de noapte, pentru a nu lipsi de la serviciu, studentul farmacist Dan Popescu va fi rămas foarte probabil la vila familiei lui din localitate. Oboseala acumulată, dar și emoțiile trăite în ziua precedentă l-au făcut să viseze, în repetate rînduri, că se prăvale din perete.

A doua zi a plecat la București, unde a simțit nevoia unei plimbări pe Calea Victoriei. Întîlnește aici pe Nae Dimitriu, care îi strînge mîna grav, admirativ. Nu-i exclus ca Dan să fi participat la întîlnirea din seara aceleiași zile, de la restaurantul Mercur, unde Baticu spune că a oferit detalii colegilor de Club, despre ascensiunea de excepție pe care o izbutiseră.

În ciuda aerului serafic pe care îl degajă în prima fotografie a sa ce a văzut lumina tiparului (în Amintirile unui alpinist”, 1981)...

... Dan Popescu era un om destul de bolovănos, de abrupt în exprimare. O spun conștient că poate îi fac un deserviciu azi, în 2020. Dar și N. Baticu mi-l descria asemănător.
„Ardea” însă repede. De pildă, e în amintita rîcă spre N. Comănescu (pe care îl declară combinat pe atunci cu „o damă înaltă, cît ușa”), dar asta nu-l împiedică să stea lung de vorbă, în noaptea petrecută la priciurile cabanei Piatra Arsă, cu acela. „Ne-ați făcut capul calendar!”, aveau să le reproșeze a doua zi ceilalți odihnind acolo.
Nicu nu pare să fi fost nici el mai diplomat: „Ce ați făcut voi (traseul Furcilor”) e apă de ploaie... E doar jumătate din perete!”.

Abruptețea (sic) opiniilor lui Dan Popescu - deseori cu aer superior - viza destui din jur, pe pildă pe Sorin Tulea. Ori femeile alpiniste, despre care opina că erau inferioare din punct de vedere tehnic.
Între altele, își reamintea prima încercare în ceea ce avea să devină traseul Surplombei Mari. Plecaseră cu Nae Dimitriu să urce în Furci, dar acesta, la vederea unei fisuri de deasupra traversării spre traseu, au zis s-o încerce. Pe undeva au făcut o piramidă, mai exact Dimitriu a suit pe capul lui Dan. A stat vreo zece minute așa, spre disperarea mai tînărului cirac. „Cînd revenea (numai) pe umeri, parcă nu mai apăsa nimic pe mine”. Finalmente a izbucnit: „Domnu' Dimitriu... Coborîți, că nu mai pot!”

O piramidă, executată de această la ascensiunea flancului de nord al Acului Mare (Moraru, 1 septembrie 1935).
"Suport' e posibil să fie colo Costi Țicu, în vreme ce Dan Popescu (i se ghicesc ochelarii) sprijină espadrilele lui Nae Dimitriu.

Etc.
.
PS
Legat de stilul frust-superior al lui Dan Popescu, mi-am pus problema dacă nu e de ascuns sub preș asemenea însușire. Dilemă pe care am încercat-o acum o săptămînă și față de o însușire a lui Ion Udriște-Olt.
Cred totuși că e de dat verde unor asemenea informații (aici poți face exercițiul de imaginație ce va spune acela, din Cer, la așa scrise ale mele...). Primul motiv mi-este vitalul conținut în ele, și abia apoi discutabila noțiune de adevăr (la chestiune D. Popescu însuși îmi sublinia primordialitatea adevărului).
În paralel, și dacă un Dan Popescu poate fi salvat în ochii cititorului prin performanțele lui pe munte, în cazul unui Udriște-Olt, pentru a precumpăni acolo bîlbîiala-i de care vorbesc mai mulți, este de subliniată activitatea lui în general, respectiv de explorat asupra lucrurilor bine pe care le-a făcut. Și implicit de privit cu suplimentară simpatie, de către autor.
.
PS2
Apropo de ciorna ilizibilă pe care o atașez mai jos, nu era o treabă simplă (și ne-stenograf aflîndu-te) să notezi din inevitabilul torent al interlocutorului. Acceptam însă natura lucrurilor, iar acasă 'treceam pe curat' acea minută inițială. Uneori trimiteam celui în cauză o formă dactilografiată, pentru eventuale observații (și care ar fi urmat să dezarmeze eventuale contestări, din exterior).

Articol despre Umerii Pietrei Craiului

Articol apărut în revista Munții Carpați, nr. 19 (anul 2000).
Am avut un singur exemplar, pe care l-am lăsat în acel an la cabana Garofița Pietrei Craiului, pentru a-i fi transmis cabanierului Nicu Bălan (înlocuit în acel moment de fiul său).
Adi Costache a avut amabilitatea zilele trecute de a-mi expedia niște copii.

Aș vrea să precizez că schița lăsată de mine revistei (o conducea Ică Giurgiu) a fost refăcută în redacție - dacă îmi aduc eu aminte, nu a fost singurul caz. Inevitabil, pare să se fi strecurat cel puțin o omisiune, și anume mențiunea punctată că din firul Vîlcelului Umerilor se poate ieși la Pridvor, respectiv în muchia opusă. Firește nu e un cap de țară, așa lipsă.
Imaginile din revistă au fost luate în ziua eclipsei din 1999, cînd Eu, Mugurel și soțiile de atunci am ținut să prindem acel rar moment în Creasta Pietrei, mai exact în dreptul Umerilor (după ce îi vom fi suit). Respectivele clipe au fost mai puțin nocturne decît ne așteptam, dar generînd totuși o anumită tensiune interioară.
Țin să fac precizarea, întrucît Mugur a omis așa ceva, că eu l-am condus (în 1998-99) în ambele variante laterale pomenite în articolul lui despre Umeri.

Eu însumi am fost călăuzit în prealabil, de către un tînăr întîmplător la Garofița, pe o variantă a intrării ADMIR 1939 (numită de unii traseul Dunăreanu). Ulterior am explorat cele două intrări prin vîlcelele laterale, pomenite în articol. Nu am cîtuși de puțin pretenția de-a fi fost eu primul om, pe acolo.

Mugur are însă marele merit de a fi perseverat în a identifica ceea ce a numit Drumul Cabanierului, prin Valea Tămășelului (mai exact segmentul acesteia dintre baza abruptului și Brîul de Mijloc).

Revenind la articolele noastre, Mugur, care e posibil să fi explorat mai mult lateralele, a considerat că ceea ce indicasem eu drept o ramură inferioară a Brîului de Mijloc (pe schița mea apare doar ca 'brîu') este cel de Jos.

Aș mai puncta că așa-numita Colibă, amintită în articol, s-a surpat după 2000, eu nemaiîntîlnind-o în 2011. Erau cîțiva bolovani care se nimeriseră într-un echilibru ce aducea cu o colibă (imediat în spatele tinerei femei din imagine). 

Articol mai vechi, despre abruptul nordic al Jepilor Mici (Bucegi)