EXPLORĂRI. Și poate nu chiar diferite, ca esență, de cele montane.

Precizare.
Textele de pe blogu-mi provin nu o dată din postările Facebook. Lucrurile stînd precum la memoriile computerului...  Mai exact, lucrez în RAM, însă pe care simt nevoia să-l golesc din cînd în cînd, trecînd materialele în memoria hard. Ultima, fiind a blogului.
Și care la rîndul trimite documente către suport exterior, a la vechiul DVD sau cloud, recte volume adunătoare de așa producțiuni personale.

Materialul de mai jos pornește de a o scrisă de Crăciun, are în sine o dată 13 februarie următor (2022), pentru a trece pe blog (și un volum de scrise montane totodată) la 2 aprilie același an.

Firește, este de discutat asupra valorii unor așa scrise. Dacă sînt suficient de valoroase. Ori dacătele nu se află excesiv de egocentriste. Cred însă că e bine să fie depozitate. E mai rău să nu fie.
(Tot) firește,de la acest stadiu se poate medita asupra (in)utilității a ceea ce facem, sub soare. Și implicit a ceea ce (nu) rămîne, după... Subiectul este al naibii de neplăcut, dar ce nu omoară întărește. Iar apoi să umbli zîmbind, „Bă, cît de inutile-s chestiile cu care m-am zbătut prin viață!”

De Crăciun, marcat un pic de rezerva de vin ce-mi făcusem în casă, am dat drumul pe blog unei postări.
Pînă acum vreo două zile, uitasem de ea... Revăzînd-o am fost neplăcut surprins. Dezlînată, iar în același timp reclamînd că mă va paște un proces de calomnie, dacă dau drumul unor afirmații legate de un subiect din trecutul apropiat.
.
Departe de mine a face aici apologia consumului de alcool. Însă datorită lui am produs acele zise, sub forma aceea ce numesc îndeobște un nou-născut cu zoaie.
Or, dacă deunăzi am fost indispus de acele zise, este pentru că între timp 'copilul' s-a făcut măricel, s-a împlinit.
.
Ce e drept, nu am renunțat la zise neplăcute (unora), ba s-au ivit și alte ireverențiozități, dar nu mai simt pe acolo vreun capăt al lumii.
.
Îngăduindu-mi aici o paranteză, nu aș face un secret din faptul că pînă și mie însumi îmi pare un pic aiurea obsesia pe care o am pentru subietul istoric numit Cuxi Șerban (mai exact, cei care au scris în numele lui).
Ba chiar îmi pun în brațe vreo treabă persoană cu Dinu M., dacă nu chiar cu vreo rubedenie dusă de mult, și proiectînd acel disconfort/agresivitate spre distinsul frate clujean.
Dar merg înainte.
(pe subiect, al pornirii subsemnatului, va scrie probabil alt rătăcit, peste niște decenii).
.
Ce-i drept, există și niște direcții de cercetare nemaipomenite, să juri că-s cotloane de abrupt care te invită a le păși.
.
În acea campanie, pîndită de amintitul pericol al calomniei, un personaj-cheie îmi pare a fi mama lui Cuxi, pe numele ei Corina.
Cam la dînsa mi se duc majoritatea firelor.

Mai exact, am avut de identificat un punct de pornire al acțiunii numite de mine Mitul Cuxi. M-am uitat în dreapta, m-am uitat în stînga / la Dinu Mititeanu dar nu am găsit pe altcineva în stare a demara acea acțiune.
Inevitabil, m-am întrebat ce fel de om o fi (fost). Nu am cunoscut-o. Iar la îndemînă am o singură imagine, din tinerețe, reprodusă într-o carte a soțului ei.
Lucrurile au stat precum într-un puzzle, cu piesă pusă lîngă piesă. Mi-a părut genul miau-miau, dar nu unul domol, ci putînd bate în paralel și cu pumnul în masă, dacă vrerea nu-i era / este ascultată.

Teoretic eu aici bat cîmpii / vorbesc pe nevăzute, dar vă supun atenției niște scrise
Într-un articol dintr-un almanah, și ajuns fiind pe vîrful Matterhorn, Cuxi Șerban are gînduri și pentru prietenii de acasă.
Peste cîțiva ani, materialul acela este preluat într-o carte. De acolo dispar prietenii, dar apar părinții (asta, deși fratele Mititeanu asigură sus și tare că n-a umblat nimeni la un așa-zis jurnal al lui Cuxi, reprodus apoi în tipăriturile purtînd semnătura acestuia).
M-am întrebat cum va fi decurs scena în care s-a efectuat acel switch, de scos amicii și băgat părinții. Cu dramul de imaginație pe care îl posed, pot intui o reacție de Elena Ceaușescu, a la „Dă-i naibii pe [golanii] ăia, dacă nici noi, care ne-am ocupat de el...” etc.
Dacă dumneavoastră aveți altă părere, v-o aștept cu cel mai mare drag!
.
Pe așa fond, și chit că nu mai am cărți de-ale lui Sigmund Freud prin casă, m-am uitat la o altă recent-ivită, în acea carte.
Și anume, Cuxi (mai exact cel care scria dezinvolt în numele lui) ținea să consume un litru de lapte.
Unul acru (sic).

Lăsînd pentru altădată investigațiile ce păzea Șerban senior în toată această tărășenie, în aceeași lucrare mi-au atras atenția mențiunile privind durerile de cap ale lui Cuxi.
Nu pariez a nu fi fost acolo proiecții ale mamei, unele decurgînd din furii neexprimate.
Poate mă înșel, dar nici nu aș da la colț asemenea prezumție.

Pe de altă parte, lucrurile pot sta și mai rău, ca investigațiuni. De pildă, spre ce-i vine unui fals autor, a-și pune eroul, cu simți rău cu tot, să facă o plimbare pe jos de la Plaiul Foii la Rudărița, iar apoi îndărăt. Adică 18 km.
Inevitabil îmi zboară gîndul la sadism.

La chestiune, m-am întrebat ce fel de mediu va fi avut Cuxi acasă, ori chiar prin Clujul de reședință, dacă prima lui grijă - odată sosit după trei zile în perete hivernal și un mers de noapte cu trenul -, exceptînd somnul recuperator, a fost să scrie o lunguță misivă unui amic DIN ALT ORAȘ.
Nici gînd de ieșit cu amicii concitadini la un suc/bere/tărie, ori de pregătiri proprii unui Ajun al Crăciunului (era 24 decembrie). Omul nostru șade și scrie, ba și pune de două schițe nu tocmai fugare.

Asta, dacă nu cumva și acea scrisoare este inventată - ducîndu-mi-se de rîpă și ultima posibilitate de a cerceta asupra lui Cuxi Șerban CEL REAL.
Căci aici se află marea problemă a mitului ce i-a fost ridicat de către interesați: nu există izvoare pe care să le pot atribui nemijlocit lui Cuxi.