De pildă prelații de la schitul Peștera (și care pun și steagul național, deasupra bisericuței lor). Nu-și bat ei capul, că Dumnezeu nu o împărți pe căprăriile numite popoare/țări.
duminică, 21 februarie 2021
Orice om căruia îi merge bine
Orice om căruia îi merge bine nu gîndește decît la/pe felia lui.
De pildă prelații de la schitul Peștera (și care pun și steagul național, deasupra bisericuței lor). Nu-și bat ei capul, că Dumnezeu nu o împărți pe căprăriile numite popoare/țări.
La o adică, și în ciuda stufoșeniei Cărții lor de căpătîi, nu-și bat ei capul cu destule. Căci, vorba caragialiană, li s-ar duce undeva giudețul...
De pildă prelații de la schitul Peștera (și care pun și steagul național, deasupra bisericuței lor). Nu-și bat ei capul, că Dumnezeu nu o împărți pe căprăriile numite popoare/țări.
sâmbătă, 6 februarie 2021
Sufletul mi se apucă a fredona „Love my life”, a grupului Queen...
Sufletul mi se apucă a fredona „Love my life”, a grupului Queen.
Curiozitatea intelectuală, forjată la oarece școală a psihanalizei,, încearcă a traduce pe acolo - despre ce anume, al subsemnatului, transmite codat acel adînc de suflet.
Or, nu rezonez de nimic, de vreun amor.
Cu atît mai puțin unul care să privească întreagă întreaga existență de pînă acum.
Așa că mă dau bătut, renunț la ideea că ar transmite ceva, dumnealui inconștientul.
Nițeluș pe aproape, meditam azi că nițică gîndire negativă mai multă m-ar fi ajutat, la mijlocul vieții, a trăi mai din plin.
Lucrurile stau și aici ca la teoria că vreun semnal adînc trebuie sî vină cu un mesaj... Mai exact, mi-o fi prins bine, dar nu sîntem la fel, eu de-acum (care vine cu ideea) și cel de la etatea cu pricina.
Și care nu a ținut să caute gîndire negtivă suplimentară.
Sîntem din alte filme, eu cel de azi și cel de acum niște decenii.
Curiozitatea intelectuală, forjată la oarece școală a psihanalizei,, încearcă a traduce pe acolo - despre ce anume, al subsemnatului, transmite codat acel adînc de suflet.
Or, nu rezonez de nimic, de vreun amor.
Cu atît mai puțin unul care să privească întreagă întreaga existență de pînă acum.
Așa că mă dau bătut, renunț la ideea că ar transmite ceva, dumnealui inconștientul.
Nițeluș pe aproape, meditam azi că nițică gîndire negativă mai multă m-ar fi ajutat, la mijlocul vieții, a trăi mai din plin.
Lucrurile stau și aici ca la teoria că vreun semnal adînc trebuie sî vină cu un mesaj... Mai exact, mi-o fi prins bine, dar nu sîntem la fel, eu de-acum (care vine cu ideea) și cel de la etatea cu pricina.
Și care nu a ținut să caute gîndire negtivă suplimentară.
Sîntem din alte filme, eu cel de azi și cel de acum niște decenii.
MUNTE (cît și) Uman. Una caldă, una rece. 1 ianuarie 2021
MUNTE
(cît și) Uman.
.
Una caldă, una rece...
O dimineață tare frumoasă, în acest 1 ianuarie (în București).
Nori (acoperind aproape jumătate din boltă) aproape.
Și mai fiind multe lucruri frumoase de găsit, în inevitabila plimbare prin urbea pustie, a celui care s-a înîmplat a nu benchetui prea tare, în noaptea dintre ani.
.
În altă ordine de idei, și în baza unei porniri vijelioase în prima zi a anului (pe care o am de ceva ani), cînd voi a schima lucruri - interioare și exterioare -, m-am apucat de lucru la ediția secundă a cărții „Sus la munte, la izvor”.
.
Și unde m-am lovit la scurtă vreme de o problemă.
Interiorul dorește o anumită abordare, a modificările ce doresc să fac. Problema este că nu-mi vine să urmez acele comandamente. mai exact, o altă parte din interior se opune. Că cică nu e frumos s-afirm unele lucruri.
Mai exact, dacă vreau a pune lupă (mai critică) pe alții, sănătos este să nu uit de imperfecțiunea-mi. Și cu care nu-ți prea vine a ieși prin urbe (la figurat).
Prin urmare, se lasă cu nevoie de auto-psihanalizat, ba chiar în prime ceasuri de nou an.
Noțiunea poate părea pretențioasă unora, în vreme ce eu însumi admit că acțiunea în pregătire se află un pic diferită de canoanele dlui Freud. Comun fiindu-le, totuși, trăsături considerate inacceptabile, din adînc.
(aș minți să ascund că postarea de aici constituie al doilea pas... Pr primul nu am avut curaj inițial să îl fac public...
https://mmordean.blogspot.com/2021/01/diurne-creatie.html )
Mai terestru zis, am de glosat (în acea lucrrare) asupra mobilurilor care-l animă pe Dinu M., în construcția și perpetuarea unui mit drag dumnealui.
Defrișasem eu cîte ceva în prima ediție, dar acum e de avansat, mai exact pe omeneasca dorință de a domina lumea.
Și legat de care, cred eu, e sănătos a nu o vedea/reclama doar la alții.
Și uite-așa nevoia de psihanalizare, de care spuneam anterior.
Iar und există două etape.
A ți-o recunoaște ție, apoi a face treaba asta și în public.
Teoretic, așa ceva e capătul lumii, iar pentru așa motiv ideea și a stat la beci (cel inconștient) pînă acum. Dar încerc s-o scot la aer. S-o vorbesc (inerent, în public).
Deja nu mă mai sperii de toate astea, dar apare o nouă grijă. Ce naiba voi scrie în carte, după așa eliberare. Și care aduce o altă grijă, un alt capăt de țară...
.
Ar fi de adăugat aici că demersul e legat nu doar de lucurul la acea carte, ci și de vestea că 'prietenii' mei de la trustul România Pitorească au scos o nouă carte, mai exact dedicată înaintașului Radu Țițeica (bănui a fi acolo extrase din arhiva aceluia, ansamblate pe cît i-a dus pe dumnealor mintea).
Și acolo o parte a interiorului dorește un avans în materie de ideație (pe tipicul celei deja amintite în cazușl Cuxi-Mititeanu), în vreme ce alta i se opune, îngrozită de ceea ce dorește 'surata' a spune...
.
Ca să vedeți cu ce-și bat unii capul, în prime ceasuri de 2021!
.
Nițeluș pe felie, voiam la un moment dat - în mod acut - a-mi optimiza propria persoană (se mai întîmplă, după vreun divorț...).
Așa că cine stătea la consult zise despre AutoEducație, într-un tren de noapte către Sinaia?
Ați ghicit, subsemnatul!
(firește, se poate discuta ce s-a ales de acele înălțătoare ținte...)
Posibil ca și acum să se petreacă (minus trenul, cu fugă prealabilă de la serviciu) ceva asemănător...
Altminteri, nu-mi mai fac iluziile de altădată, spre mutat munți din loc (la figurat), dar ce poate fi reușită/satisfacție mai mare decît să recunoști că NU poți face cutare lucru?!
(cît și) Uman.
.
Una caldă, una rece...
O dimineață tare frumoasă, în acest 1 ianuarie (în București).
Nori (acoperind aproape jumătate din boltă) aproape.
Și mai fiind multe lucruri frumoase de găsit, în inevitabila plimbare prin urbea pustie, a celui care s-a înîmplat a nu benchetui prea tare, în noaptea dintre ani.
.
În altă ordine de idei, și în baza unei porniri vijelioase în prima zi a anului (pe care o am de ceva ani), cînd voi a schima lucruri - interioare și exterioare -, m-am apucat de lucru la ediția secundă a cărții „Sus la munte, la izvor”.
.
Și unde m-am lovit la scurtă vreme de o problemă.
Interiorul dorește o anumită abordare, a modificările ce doresc să fac. Problema este că nu-mi vine să urmez acele comandamente. mai exact, o altă parte din interior se opune. Că cică nu e frumos s-afirm unele lucruri.
Mai exact, dacă vreau a pune lupă (mai critică) pe alții, sănătos este să nu uit de imperfecțiunea-mi. Și cu care nu-ți prea vine a ieși prin urbe (la figurat).
Prin urmare, se lasă cu nevoie de auto-psihanalizat, ba chiar în prime ceasuri de nou an.
Noțiunea poate părea pretențioasă unora, în vreme ce eu însumi admit că acțiunea în pregătire se află un pic diferită de canoanele dlui Freud. Comun fiindu-le, totuși, trăsături considerate inacceptabile, din adînc.
(aș minți să ascund că postarea de aici constituie al doilea pas... Pr primul nu am avut curaj inițial să îl fac public...
https://mmordean.blogspot.com/2021/01/diurne-creatie.html )
Mai terestru zis, am de glosat (în acea lucrrare) asupra mobilurilor care-l animă pe Dinu M., în construcția și perpetuarea unui mit drag dumnealui.
Defrișasem eu cîte ceva în prima ediție, dar acum e de avansat, mai exact pe omeneasca dorință de a domina lumea.
Și legat de care, cred eu, e sănătos a nu o vedea/reclama doar la alții.
Și uite-așa nevoia de psihanalizare, de care spuneam anterior.
Iar und există două etape.
A ți-o recunoaște ție, apoi a face treaba asta și în public.
Teoretic, așa ceva e capătul lumii, iar pentru așa motiv ideea și a stat la beci (cel inconștient) pînă acum. Dar încerc s-o scot la aer. S-o vorbesc (inerent, în public).
Deja nu mă mai sperii de toate astea, dar apare o nouă grijă. Ce naiba voi scrie în carte, după așa eliberare. Și care aduce o altă grijă, un alt capăt de țară...
.
Ar fi de adăugat aici că demersul e legat nu doar de lucurul la acea carte, ci și de vestea că 'prietenii' mei de la trustul România Pitorească au scos o nouă carte, mai exact dedicată înaintașului Radu Țițeica (bănui a fi acolo extrase din arhiva aceluia, ansamblate pe cît i-a dus pe dumnealor mintea).
Și acolo o parte a interiorului dorește un avans în materie de ideație (pe tipicul celei deja amintite în cazușl Cuxi-Mititeanu), în vreme ce alta i se opune, îngrozită de ceea ce dorește 'surata' a spune...
.
Ca să vedeți cu ce-și bat unii capul, în prime ceasuri de 2021!
.
Nițeluș pe felie, voiam la un moment dat - în mod acut - a-mi optimiza propria persoană (se mai întîmplă, după vreun divorț...).
Așa că cine stătea la consult zise despre AutoEducație, într-un tren de noapte către Sinaia?
Ați ghicit, subsemnatul!
(firește, se poate discuta ce s-a ales de acele înălțătoare ținte...)
Posibil ca și acum să se petreacă (minus trenul, cu fugă prealabilă de la serviciu) ceva asemănător...
Altminteri, nu-mi mai fac iluziile de altădată, spre mutat munți din loc (la figurat), dar ce poate fi reușită/satisfacție mai mare decît să recunoști că NU poți face cutare lucru?!
Case din trecut. Una, pe strada Orzari, din București
Un înaintaș, de felu-i iubitor de munte, va fi trecut în mod sigur prin fața acelei căsuțe, el viețuind primii săi 30 ani pe acea stradă Orzari...
(Foto: Andrei Bîrsan, 2008)
Oare cum arătau petrecerile tînărului proprietar, pe la un 1910, pe veranda și în fața acelei case?
Și care va fi fost modernă, în raport cu ce exista atunci în jur, pe numita arteră.
Oare cum arătau petrecerile tînărului proprietar, pe la un 1910, pe veranda și în fața acelei case?
Și care va fi fost modernă, în raport cu ce exista atunci în jur, pe numita arteră.
Meditațiuni, 3 ianuarie 2021
[3 ianuarie2021]
Părerea mea despre Sorin Tulea se află ceva mai nuanțată.
Mi-am expus-o într-o carte.
.
Rămîne de explorat, dacă se poate fără patimă, ce vine semenilor precum cei de la România Pitorească s-aștearnă pe hîrtie așa stil, cu eroi (veritabili, firește) și toate cele.
.
Ca părere a mea, ceea ce fac dumnealor nu e istorie. Ci banal servit de ceea ce dorește sufletul - dumnealor, cît și al publicului de acolo - să audă.
Asta, cu mult-subiectivitatea aferentă....
.
PS
E interesant că ultimul lucru pe care și-l doresc oameni precum Mihai Ogrinji este a sta la discuții, la o 'masă' neutră, cu vreun ins ce NU gîndește asemenea dumnealor (la o adică, nici cu neutrii nu au dumnealor viață confortabilă).
Și fac asta pentru că nu le-ar rezista acel balon, umplut cu destule neadevăruri plus exagerări, la contactul cu micul cap de ac al adevărului.
Mi-am expus-o într-o carte.
.
Rămîne de explorat, dacă se poate fără patimă, ce vine semenilor precum cei de la România Pitorească s-aștearnă pe hîrtie așa stil, cu eroi (veritabili, firește) și toate cele.
.
Ca părere a mea, ceea ce fac dumnealor nu e istorie. Ci banal servit de ceea ce dorește sufletul - dumnealor, cît și al publicului de acolo - să audă.
Asta, cu mult-subiectivitatea aferentă....
.
PS
E interesant că ultimul lucru pe care și-l doresc oameni precum Mihai Ogrinji este a sta la discuții, la o 'masă' neutră, cu vreun ins ce NU gîndește asemenea dumnealor (la o adică, nici cu neutrii nu au dumnealor viață confortabilă).
Și fac asta pentru că nu le-ar rezista acel balon, umplut cu destule neadevăruri plus exagerări, la contactul cu micul cap de ac al adevărului.
„Un veritabil erou: Sorin TULEA
În 2020, abia mântuit, s-au împlinit 105 ani de la nașterea și 15 ani de la ridicarea la ceruri a lui Sorin Tulea. Din păcate, foarte puțină lume a auzit de el. A fost un admirabil alpinist, fotograf, comandor aviator, inginer mecanic. Și, nu în cele din urmă, un excelent condeier. Se trăgea dintr-o familie de aromâni, renumiți pentru dârzenia și patriotismul lor. Domnul Dan Casassovici, un fin cronicar al proprie-i familii (cinci generații în România), ca și al vremurilor de odinioară pe care le-a trăit, a scris o încântătoare Prefață pentru „Amintiri din războaie neterminate”, carte semnată de Sorin Tulea și apărută, în 2015, în Colecția Verde. În câteva pagini de neuitat, domnul Casassovici, care l-a cunoscut pe autor poate ca nimeni altul, cel puțin în ultimii ani de viață ai acestuia, îi conturează un portret pe cât de expresiv, pe atât de corect, delicat.
Foarte tânăr fiind, Sorin Tulea a fost un simpatizant al legionarismului, al românismului, al ideilor înălțătoare pe care le-a propovăduit această Mișcare. Ca imensa majoritate a membrilor ei, Tulea n-a avut nici o legătură cu excesele, cu crimele comise de cei exaltați sau mai puțin educați, rudimentari chiar. Ca și în alpinism, și în Mișcarea legionară preponderenți au fost, inițial, intelectualii - avocați, ingineri, doctori, profesori, studenți, elevi chiar.
Numărul din noiembrie 1940 al trimestrialului „Buletinul Clubului Alpin Român” a fost dedicat, în mare măsură, decemvirului Ion Trandafir, și nu numai, executat, alături de alți camarazi, la penitenciarul din Vaslui. Ilustrația numărului este asigurată de Sorin Tulea, ea reflectând mai cu seamă „munca voluntară” a legionarilor la construirea refugiului din metal de la Coștila. Sunt reproduse și trei scrisori expediate de Ion Trandafir din închisoarea Văcărești. Una dintre ele este adresată lui Sorin Tulea. Ce să mai vorbim, iată suficiente „probe” ca imediat după Război, odată cu preluarea puterii de către bolșevici, Sorin Tulea să înfunde pușcăriile pentru 16 ani! Nu știu exact ce capete de acuzare i s-au adus. Știu, în schimb, că bravul (a)român n-a fost sub nici un chip adeptul vestitelor vorbe din acea perioadă: „Căpitane nu fi trist:/ Garda merge înainte/ Prin Partidul comunist!” Și nici a unei forme de extremism.
Cine a citit Prefața la „Amintiri din războaie neterminate” a dat și peste câteva rânduri extrase din „Jurnalul” lui Sorin Tulea. Deunăzi, domnul Dan Casassovici mi l-a trimis cu precizarea „Dacă îl veți publica vă pot scrie câteva rânduri.” Și mai adăuga domnia-sa „Carnetul de „ieșiri pe munte” al lui Sorin Tulea poate interesa încă; peste 10 ani nu va mai ști nimeni cine a fost.”
Mai mult decât atât: trag nădejde ca până la sfârșitul acestui an să reușesc să alcătuiesc un volum pentru Colecția verde în care să fie laolaltă articole din Buletinul Clubului Alpin Român, din revista România, „carnetul cu ieșiri pe munte” integral - în care este pomenit și dânsul, ca să nu mai vorbim de tatăl său, Mircea Casassovici - și multe, multe fotografii. Mai ales că tocmai am scos de sub tipar, sub titlul „Escalade și creste montane”, excepționalul „Jurnal montan” al lui Radu Țițeica, un bun prieten al lui Sorin Tulea și Niculae Baticu.
Mai adăugăm că domnul Dan Casassovici, plecat din țară înainte de 1989 și stabilit la Versailles, într-o „corespondență” de deunăzi îmi mai preciza, între altele: „Despre Sorin aș mai putea adăuga că a fost un profund anticomunist. Ca fapt divers: pe același palier cu el, în apartamentul din strada Berthelot, pe care apoi l-am ocupat eu timp de 12 ani, locuia o Doamnă Ionescu. Nevasta de ștab comunist, ea însăși comunistă, fusese directoarea unei instituții culturale. Amuzantă și deloc proastă, stătea des de vorba cu soția mea. I se plângea de "D-l Tulea", care de câte ori o vedea sau se încrucișa cu ea pe palier, îi întorcea spatele.
Din câte stiu eu, Sorin a fost arestat si datorează mulții lui ani de pușcărie și faptului că
a fost la manetele unui bombardier care a atacat Odessa și Armatele sovietice.”
Mihai OGRINJI
Actuala chiteala a celor de la România Pitorească pe subiectul Radu Țițeica ...
[4 ianuarie 2021]
MUNTE.Istorie (și nu numai)
Actuala chiteala a celor de la România Pitorească pe subiectul Radu Țițeica (1905-1987) îmi aduce aminte întrucîtva de stilul Mihai Haret (1884-1940). Acesta, la vremea cînd alte generații porniseră (fără să știe) a-i eclipsa aura, început-a să trateze și el întreprinderile acelora.
Scrie... Radu Țițeica despre Horoaba, se apucă și el a o face.
Pune același R. Ț. de un articol asupra Bucșoiului, scoate și el unul.
Asemănător aflîndu-se reacția lui M. Haret (fie și printr-un intermediar supus) la informațiile istorice pomenite la un curs al Clubului Alpin Român.
Merita pomenit aici că există și o diferență între Haret, și contemporanii nostri de la România Pitorească.
Dacă primul apăsa (adînc) pedala invențiilor - unele, firește, în slujba sa -, ultimii excelează în stil măreț (și el, altminteri, mult în folos propriu).
.
Întrebați că cum de rabdă pămîntul pe cîrcotași?!
Păi, nu știu...
Despre salvamontiști, ianuarie 2021
Despre salvamontisti, asemenea tuturor textelor despre oameni, se poate scrie elogios, echilibrat și advers.
Nu, n-am de gînd a trata advers despre dînșii. Dar tot pot anticipa ca scrise neutre pică prost amatorilor de producții elogioase.
Pe o filă Salvamont oarecare, mentionasem ca nu e o treabă, a se peria aceia, ei între ei.
După asta, m-au luat doi tipi în tăbarcă (firește, nu la obiect). Și-asa mi-a venit ideea postării de mai sus.
Admit în paralel că am cacarisit-o, dacă e sa ma scoată dumnealor vreodată (viu sau altfel) de pe coclauri.
Nu, n-am de gînd a trata advers despre dînșii. Dar tot pot anticipa ca scrise neutre pică prost amatorilor de producții elogioase.
Pe o filă Salvamont oarecare, mentionasem ca nu e o treabă, a se peria aceia, ei între ei.
După asta, m-au luat doi tipi în tăbarcă (firește, nu la obiect). Și-asa mi-a venit ideea postării de mai sus.
Admit în paralel că am cacarisit-o, dacă e sa ma scoată dumnealor vreodată (viu sau altfel) de pe coclauri.
Eventuale memorii montane (personale)
Nu știu dacă vreodată mi-o arde a-mi scrie memoriile (ar fi un delicios talmeș-balmeș).
Dar meditam în dimineața asta ca inevitabil aș face acolo relaționari cu restul vieții subsemnatului, cu societatea românească prin care i s-a intimplat a viețui.
Asta ar obosi indiscutabil pe dînsul cititor, dar cred totuși ca s-ar afla un tablou uman mai amplu.
Mă voi alege cu doar cinci-șase cititori (samizdat curat!), dar asta e.
Alunecînd încă o data în grandomanie, la o adică și tipul ăla, Proust, scria alambicat, și n-a ajuns chiar rău, din cauza asta.
Totodată, bateri de cîmpi mentali precum cei de mai sus se află rude bune cu mersul creanga, prin abrupt montan.
Dar meditam în dimineața asta ca inevitabil aș face acolo relaționari cu restul vieții subsemnatului, cu societatea românească prin care i s-a intimplat a viețui.
Asta ar obosi indiscutabil pe dînsul cititor, dar cred totuși ca s-ar afla un tablou uman mai amplu.
Mă voi alege cu doar cinci-șase cititori (samizdat curat!), dar asta e.
Alunecînd încă o data în grandomanie, la o adică și tipul ăla, Proust, scria alambicat, și n-a ajuns chiar rău, din cauza asta.
Totodată, bateri de cîmpi mentali precum cei de mai sus se află rude bune cu mersul creanga, prin abrupt montan.
Mulțumiri Biancăi, pentru poza luata la Refugiul Coștila!
... În paralel, nu pot sa nu meditez ca, în decenii cu cea mai mică amenințare externă, a luat avînt afișarea drapelului, în cele mai neașteptate locuri.
Deduc de aici ca pericolul pentru construcția național(ist)ă derivă și din propria fragilitate.
Simt acolo un fel de "Hai sa ne trăim nevrozele împreună, nu individual".
Nițeluș asemănător mi se pare platarea de cruci, de pildă la Verdeața Văii Albe. Nu amenință nimeni din exterior, majoritara credință ortodoxă...
Doar dezinteresul celor care alcătuiesc acel mega-grup.
PS
Apropo de naționalismul (i-aș spune) oficial, la televizor se derula aseară o reclamă cuprinzînd ideea de români, mai exact uniți.
Pentru că domnii cu bani nu se dau jos din pat pe gratis, m-am întrebat cum o arăta cointeresarea venită din partea statului, în cazul unor asemenea încercări de coagulare națională.
Deduc de aici ca pericolul pentru construcția național(ist)ă derivă și din propria fragilitate.
Simt acolo un fel de "Hai sa ne trăim nevrozele împreună, nu individual".
Nițeluș asemănător mi se pare platarea de cruci, de pildă la Verdeața Văii Albe. Nu amenință nimeni din exterior, majoritara credință ortodoxă...
Doar dezinteresul celor care alcătuiesc acel mega-grup.
PS
Apropo de naționalismul (i-aș spune) oficial, la televizor se derula aseară o reclamă cuprinzînd ideea de români, mai exact uniți.
Pentru că domnii cu bani nu se dau jos din pat pe gratis, m-am întrebat cum o arăta cointeresarea venită din partea statului, în cazul unor asemenea încercări de coagulare națională.
Meditațiuni, pornind umbletul de astă vară pe Valea Seacă a Caraimanului
Am reușit să revăd în vara asta partea mediană a Văii Seci.
Nu am mai făcut-o de ceva timp în urma coborîrii ștachetei fizice (mă apropii totuși de 65 ani), iar în paralel am avut ani buni în care nu m-am descurcat prea bine cu banii.
.
Am apucat să revin prin acel loc drag și pentru că m-a împins o adevărată patimă. Aceea care nu ține cont de oboseală, de riscuri, ba chiar nici de faptul că, odată ajuns la locurile dorite, nu e obligatoriu să te însoțească entuziasmul anticipat. Ci doar te alegi cu amintiri care să-ți bucure următoarele ierni, cu înserări lungi...
În același timp, deplasarea cu dinții strînși (adicătele cam fără chef) prin locuri complicate are un dar mai puțin vizibil, aceea de a întări - mai ales sufletește - a la longue.
.
Pe felie, n-am găsit altceva mai bun a lucra, la un moment dat, decît agent de curățenie. Asta se întîmpla la Carrefour Colentina, din București. Indiscutabil, a fost un fund de groapă, la care am avut bafta de a nu mai coborî, de atunci. Dar, dincolo de un disconfort al clipelor pe care nu pot (și nici nu țin) să le uit, a fost o experiență, cu ale ei două săptămîni, care m-a întărit. M-a făcut poate să mă bucur mai mult de fleacuri. De lefuri întrucîtva mici (altminteri, acolo-n Colentina plata fusese nu mică, ci sinistră).
.
La chestiune (eternul semn că voi valsa pe altă idee, legată), meditez uneori la mentorul meu (căruia i-am fost zăpăcit și rebel ucenic, chit că mă apropiam de 30 ani), dacă ar mai fi avut forța existențială de după 55 ani, dacă nu ar fi făcut 16 de de închisoare.
Foarte probabil nu ar fi avut. Și nici nu ar fi comprimat, după gratii, un fel de arc ce l-a trimis departe, în ultima treime a existenței.
.
Sărind iar, privesc spre această libertate a zicerii, cu carele vă obosesc (cînd nu șochez sau tulbur) pe aici. Uneori mă sperii eu însumi, că am îndrăznit acel drum nou...
Cum a fost cazul azi, cînd mi-a venit a mă declara pe undeva drept ins vindicativ...
Poate țin neapărat să ies în relief în fața altora, poate mintea-mi dorește comunicare pe acele subiecte, descoperite precum ghioceii sub zăpadă...
.
În paralel, doresc a ține în echilibru un simpatic pepene, al iluziilor inconștiente că va cădea lumea lată la acele vorbe, în paralel cu dureroasa acceptare a faptului că e acolo doar o iluzie, pentru a putea traversa mai suportabil această existență, de un cenușiu aparte.
Nu, nu e văzut în negru. Ci doar gustat o cupă aparte, primită ca ofertă de nerefuzat, la naștere...
.
PS
Luat cu vorba, superficialul carele mă aflu nu a apucat să spună mare lucru despre Seacă... Cum a decurs drumul babalîcului.
Păi, a necesitat grijă. Ochi mari. Oboseală suplimentară (cu unele sudălmi aferente). Care n-ar fi fost cine știe ce, dacă nu aș fi fost cravașat permanent grija prinderii trenului spre casă.
:
Hm... La o adică, îndrăznitul în materie de cuvinte e frate bun cu mersul prin zone ca acelea din pozele alăturate.
Nu am mai făcut-o de ceva timp în urma coborîrii ștachetei fizice (mă apropii totuși de 65 ani), iar în paralel am avut ani buni în care nu m-am descurcat prea bine cu banii.
.
Am apucat să revin prin acel loc drag și pentru că m-a împins o adevărată patimă. Aceea care nu ține cont de oboseală, de riscuri, ba chiar nici de faptul că, odată ajuns la locurile dorite, nu e obligatoriu să te însoțească entuziasmul anticipat. Ci doar te alegi cu amintiri care să-ți bucure următoarele ierni, cu înserări lungi...
În același timp, deplasarea cu dinții strînși (adicătele cam fără chef) prin locuri complicate are un dar mai puțin vizibil, aceea de a întări - mai ales sufletește - a la longue.
.
Pe felie, n-am găsit altceva mai bun a lucra, la un moment dat, decît agent de curățenie. Asta se întîmpla la Carrefour Colentina, din București. Indiscutabil, a fost un fund de groapă, la care am avut bafta de a nu mai coborî, de atunci. Dar, dincolo de un disconfort al clipelor pe care nu pot (și nici nu țin) să le uit, a fost o experiență, cu ale ei două săptămîni, care m-a întărit. M-a făcut poate să mă bucur mai mult de fleacuri. De lefuri întrucîtva mici (altminteri, acolo-n Colentina plata fusese nu mică, ci sinistră).
.
La chestiune (eternul semn că voi valsa pe altă idee, legată), meditez uneori la mentorul meu (căruia i-am fost zăpăcit și rebel ucenic, chit că mă apropiam de 30 ani), dacă ar mai fi avut forța existențială de după 55 ani, dacă nu ar fi făcut 16 de de închisoare.
Foarte probabil nu ar fi avut. Și nici nu ar fi comprimat, după gratii, un fel de arc ce l-a trimis departe, în ultima treime a existenței.
.
Sărind iar, privesc spre această libertate a zicerii, cu carele vă obosesc (cînd nu șochez sau tulbur) pe aici. Uneori mă sperii eu însumi, că am îndrăznit acel drum nou...
Cum a fost cazul azi, cînd mi-a venit a mă declara pe undeva drept ins vindicativ...
Poate țin neapărat să ies în relief în fața altora, poate mintea-mi dorește comunicare pe acele subiecte, descoperite precum ghioceii sub zăpadă...
.
În paralel, doresc a ține în echilibru un simpatic pepene, al iluziilor inconștiente că va cădea lumea lată la acele vorbe, în paralel cu dureroasa acceptare a faptului că e acolo doar o iluzie, pentru a putea traversa mai suportabil această existență, de un cenușiu aparte.
Nu, nu e văzut în negru. Ci doar gustat o cupă aparte, primită ca ofertă de nerefuzat, la naștere...
.
PS
Luat cu vorba, superficialul carele mă aflu nu a apucat să spună mare lucru despre Seacă... Cum a decurs drumul babalîcului.
Păi, a necesitat grijă. Ochi mari. Oboseală suplimentară (cu unele sudălmi aferente). Care n-ar fi fost cine știe ce, dacă nu aș fi fost cravașat permanent grija prinderii trenului spre casă.
:
Hm... La o adică, îndrăznitul în materie de cuvinte e frate bun cu mersul prin zone ca acelea din pozele alăturate.
Meditațiuni, spre Radu Țițeica
MUNTE.
Uman
Și nefiind în link neapărat de tipăritura la care ma voi referi.
https://romania-pitoreasca.net/.../colectia-verde-nr-30.../
Ani de zile nu am reproșat vreo virgulă, Memoriilor lui Radu Țițeica (1905-1987).
De vreo doi ani s-a schimbat însă ceva în persoana mea, căci am reperat acolo destule lucruri obiectabile...
(dar dînsul fiindu-mi în continuare simpatic-stimabile)
Nu m-aș acuza de (intrat în) deceniul morții, cu acreala aferentă.
Mai degrabă as cerceta de ce priveam exclusiv roz, respectiv ce s-a schimbat, în interior...
Nițel pe felie, meditam dimineață ca insul realist asupra femeilor e numit misogin.
Iar cel tratînd asemănător existența, e numit acritură.
.
Uman
Și nefiind în link neapărat de tipăritura la care ma voi referi.
https://romania-pitoreasca.net/.../colectia-verde-nr-30.../
Ani de zile nu am reproșat vreo virgulă, Memoriilor lui Radu Țițeica (1905-1987).
De vreo doi ani s-a schimbat însă ceva în persoana mea, căci am reperat acolo destule lucruri obiectabile...
(dar dînsul fiindu-mi în continuare simpatic-stimabile)
Nu m-aș acuza de (intrat în) deceniul morții, cu acreala aferentă.
Mai degrabă as cerceta de ce priveam exclusiv roz, respectiv ce s-a schimbat, în interior...
Nițel pe felie, meditam dimineață ca insul realist asupra femeilor e numit misogin.
Iar cel tratînd asemănător existența, e numit acritură.
.
În paralel, premierelor montane de altădată
Odată alunecat în așa joc, am alergat mental spre camilpetrescianul Fred Vasilescu, care petrecea vara 1926 la Techirghiol. Și printre femei precum silfida (sper ca am scris bine, nu precum d. Turturel, al lui Caragiale...) din desen...
Veche fotografie, la Omul Bucegilor (1926)
„Militari români la vârful Omul. Primul război mondial.”
Pare să fie totuși, acolo, casa Turing-Clubului, cea ridicată în 1925-26...
Iar prin urmare, nu poate fi vorba de militari în vremea primului război mondial.
Mostră, a limbajului (zis) de lemn
Uitasem, în timp, de ceea se numea în anii comuniști (firește, pe la colțuri) 'limbaj-de-lemn'.
.
El este întrucîtva rudă cu textele de azi supuse corectitudinii politice, dar totuși ultimele nu bat recordul în materie de a nu spune nimic.
.
El este întrucîtva rudă cu textele de azi supuse corectitudinii politice, dar totuși ultimele nu bat recordul în materie de a nu spune nimic.
„Urmărindu-I maturizarea (atît pe cît îmi permitea programul meu în eternă lipsă de timp), mi se părea că el întruchipează o multitudine de însușiri exemplare, așa cum s-ar cere pentru formarea unui tineret ideal adecvat la, dar și lucid distanțat de epoca zborurilor cosmice.
În entuziasmul, altruismul și stenicele lui elanuri, acest tînăr părea să ignore reversul terifiant al vieții. În realitate, ca alpinist de vocație […] era perfect conștient că piscurile spre care aspira cu toată făptura aveau întotdeauna și un versant umbrit, rece, insidios-amenințător, asemenea unei premonițiuni. Dar, dintr-un puternic instinct vital, își însușise rapid strategiile pentru combaterea răului: îl anihila prin exaltarea calităților solare ale omului, afirmîndu-le activ și cît se poate de concret. Fiindu-și, în primul rînd, sieși exemplu, putea acționa pozitiv și asupra celorlalți.
Jurnalul ținut de Alexandru Brăduț în perioada echinoxului de primăvară al vieții sale mărturisește, înainte de toate, această teribilă luptă cu el însuși, lupta pentru autodefinirea sa ca individualitate și pentru clarificarea raporturilor dintre sine și lume...”
MUNTE. Atmosfera, în anul în care era stabilit primul traseu de perete, în România...
Mihai Codruț Nanu a adăugat o fotografie nouă în albumul Brașovul în trecut Vol. 2.
18 ianuarie la 16:36 ·[2021]
„Tren de marfă remorcat de locomotive seria 140.000 pe calea ferată Braşov – Predeal, între staţiile Timişul de Jos şi Timişul de Sus, în paralel cu DN 1. Foto aprox. 1935.”
18 ianuarie la 16:36 ·[2021]
„Tren de marfă remorcat de locomotive seria 140.000 pe calea ferată Braşov – Predeal, între staţiile Timişul de Jos şi Timişul de Sus, în paralel cu DN 1. Foto aprox. 1935.”
Cum se întind, ale sufletului... Theodor Rosetti-Solescu
Cum se întind, ale sufletului...
Nu e o treabă de bătut toba, dar mi-e drag Teodor Rosetti-Solescu...
Asta i se trage de la faptul ca a parcurs, acum un veac, un loc pe care îl am la inimă, Acul Mare al Morarului (Bucegi).
Apoi, și tot gratie imaginației, îmi bate inima altfel, la ruinele din alăturatul articol... Ale unui fost conac, unde a locuit la un moment dat Theodor.
Culmea este ca nu exista vreo poza a lui, barim în literatura montană, ca să am idee măcar cum arata, acel străin care mi-e drag... (la data postării pe Facebook a acestui text nu avea o asemenea imagine)
Închei cu precizarea ca sînt alcătuit, sufletește, din treimi. Și doar uneia ii arde a pierde timpul ca mai sus.
PS
Foarte probabil, și dacă nu m-oi apuca la un moment dat a șterge asemenea rînduri, postări asemănătoare vor alcătui o carte a subsemnatului.
.
Ceva mai îndepărtat ar fi un volum de memorii personale.
Nu e o treabă de bătut toba, dar mi-e drag Teodor Rosetti-Solescu...
Asta i se trage de la faptul ca a parcurs, acum un veac, un loc pe care îl am la inimă, Acul Mare al Morarului (Bucegi).
Apoi, și tot gratie imaginației, îmi bate inima altfel, la ruinele din alăturatul articol... Ale unui fost conac, unde a locuit la un moment dat Theodor.
Culmea este ca nu exista vreo poza a lui, barim în literatura montană, ca să am idee măcar cum arata, acel străin care mi-e drag... (la data postării pe Facebook a acestui text nu avea o asemenea imagine)
Închei cu precizarea ca sînt alcătuit, sufletește, din treimi. Și doar uneia ii arde a pierde timpul ca mai sus.
PS
Foarte probabil, și dacă nu m-oi apuca la un moment dat a șterge asemenea rînduri, postări asemănătoare vor alcătui o carte a subsemnatului.
.
Ceva mai îndepărtat ar fi un volum de memorii personale.
Mulțumită confratelui montaniard Stefan Radu (cît și site-ului unde este postată), am descoperit întîia imagine cu înaintașul Theodor Rosetti-Solescu 1888-1957).
Mai exact una postată de Alin Mihai Dimăncescu.
Dincolo de faima pe care o are ca om ce-a dus pe scriitoarea Bucura Dumbravă pe Acul Mare al Morarului (Bucegi), el este totodată om care suia pereți, la vremea cînd dificultatea drumurilor parcurse în abruptul Bucegilor nu depășea gradul 1...
Poza e urîțică, în ale calității, dar e prima de care am (avem, în lumea montană) cunoștință.
La chestiune, și repetînd o vorbă-mi mai veche, cercetările mele istoric-montane se află și invitație, pentru generații viitoare de împătimiți, să aprofundeze subiectul.
Mai exact să umble prin biblioteci și altele (poate chiar MApN), unde inevitabil se găsesc materiale suplimentare.
Mai exact una postată de Alin Mihai Dimăncescu.
Poza e urîțică, în ale calității, dar e prima de care am (avem, în lumea montană) cunoștință.
La chestiune, și repetînd o vorbă-mi mai veche, cercetările mele istoric-montane se află și invitație, pentru generații viitoare de împătimiți, să aprofundeze subiectul.
Mai exact să umble prin biblioteci și altele (poate chiar MApN), unde inevitabil se găsesc materiale suplimentare.
Meditațiuni, ianuarie 2021
ISTORIE MONTANĂ.
Uman.
Nu știu cum mi-or sta dezamăgirile la vremea cînd comandăm bilete de drum lui Charon (ăla cu luntrea...), dar mi-e imposibil să nu meditez cum s-o simți Dinu Mititeanu, cînd știe că-i umblă un seamăn la unul din pilonii existenței sale / a ceea ce-i plăcea a crede că lasă în urmă.
E vorba de cultul lui Cuxi Șerban.
Dincolo de asta, am apucat să observ că dumnealor, oamenii normali (mai exact furnizorii de vorbe ce fac bine semenilor de rînd) se izolează destul de bine, față de informațiile care le-ar pica prost la inimă.
La suportabilitatea vieții.
Oamenii o țin pe a lor.
Mititeanu, de pildă, o sucește, doar-doar o ieși basma curată în fața suporterilor lui.
(vezi postările lui, față de ideile subsemnatului, din 2019 și 2020).
După o revistă România Pitorească merge înainte...
Cu refularea aferentă. își au în vedere doar ale sufletului (ceea ce-i perfect normal!), iar acesta simțindu-se bine/nedistrus, doar pe un drum precum cel de mai jos...
Nu le-a dat prin cap, pe cont propriu, că e o pîine de mîncat, pe subiectul înaintașului montaniard Radu Țițeica (1905-1987).
Ideea ale-a dat-o - a în filmele cu fraieruți, dar perfect aritmetic (în mediul lor nu poate sosi careva cu direcții inedite!) - un inimic...
.
I-au copiat inițial Memoriile.
Apoi scrisorile și caietele de excursii (despre a cărora existență pomeniseră alții).
.
Legat de ultimele, nu au avut vreo treabă că a știut de ele, iar apoi le-a purecat cu mult înainte altul.
Dumnealor au doar de servit publicului propriu ceva care să le aducă aplauze.
În acea sete, nu se încurcă de observația că se află mult în urma înaintașilor, cînd (și mai ales în raport cu vorbele mari unde nimeni nu-i întrece) corect era ca dumnealor să-i depășească...
Scris ulterior:
Pe cînd lucrez la tărășenia de care spuneam acum două postări („Fenomenul Cuxi Șerban”, mai exact cercetînd la firea suporterilor lui), realizez că mă aflu tot mai departe de caracteristicile ființei umane.
Retrăiesc atare singurătate cînd dau de materialul alăturat.
Nițeluș pe felie.
Dacă stau în loc la capitolul amintit sus de tot (cu al lui Șerban), este că cercetez asupra genului de oratorie din zisele lui Dinu Mititeanu...
Cum apasă el pe una ori alta, din sufletul cetitoriului domniei sale...
(că o face inconștient, nu schimbă prea tare datele problemei).
Uman.
Nu știu cum mi-or sta dezamăgirile la vremea cînd comandăm bilete de drum lui Charon (ăla cu luntrea...), dar mi-e imposibil să nu meditez cum s-o simți Dinu Mititeanu, cînd știe că-i umblă un seamăn la unul din pilonii existenței sale / a ceea ce-i plăcea a crede că lasă în urmă.
E vorba de cultul lui Cuxi Șerban.
Dincolo de asta, am apucat să observ că dumnealor, oamenii normali (mai exact furnizorii de vorbe ce fac bine semenilor de rînd) se izolează destul de bine, față de informațiile care le-ar pica prost la inimă.
La suportabilitatea vieții.
Oamenii o țin pe a lor.
Mititeanu, de pildă, o sucește, doar-doar o ieși basma curată în fața suporterilor lui.
(vezi postările lui, față de ideile subsemnatului, din 2019 și 2020).
După o revistă România Pitorească merge înainte...
Cu refularea aferentă. își au în vedere doar ale sufletului (ceea ce-i perfect normal!), iar acesta simțindu-se bine/nedistrus, doar pe un drum precum cel de mai jos...
Nu le-a dat prin cap, pe cont propriu, că e o pîine de mîncat, pe subiectul înaintașului montaniard Radu Țițeica (1905-1987).
Ideea ale-a dat-o - a în filmele cu fraieruți, dar perfect aritmetic (în mediul lor nu poate sosi careva cu direcții inedite!) - un inimic...
.
I-au copiat inițial Memoriile.
Apoi scrisorile și caietele de excursii (despre a cărora existență pomeniseră alții).
.
Legat de ultimele, nu au avut vreo treabă că a știut de ele, iar apoi le-a purecat cu mult înainte altul.
Dumnealor au doar de servit publicului propriu ceva care să le aducă aplauze.
În acea sete, nu se încurcă de observația că se află mult în urma înaintașilor, cînd (și mai ales în raport cu vorbele mari unde nimeni nu-i întrece) corect era ca dumnealor să-i depășească...
Scris ulterior:
Pe cînd lucrez la tărășenia de care spuneam acum două postări („Fenomenul Cuxi Șerban”, mai exact cercetînd la firea suporterilor lui), realizez că mă aflu tot mai departe de caracteristicile ființei umane.
Retrăiesc atare singurătate cînd dau de materialul alăturat.
„Imaginează-ți că te-ai născut în 1900.Inșii de acolo - postator, respectiv încîntați de materialul lui - nu au vreo treabă cu obiectivitatea. La cîrmă li-s umorile, fie și înfășate în cele mai frumoase - și umblătoare, cu schepsis, la inimă vorbe) vorbe.
Când ai 14 ani începe primul război mondial și se termină când ai 18 ani, cu 22 milioane de morți.
La scurt timp după, o pandemie globală, o gripă numită “spaniolă”, omoară 50 milioane de oameni. Ieși viu și liber, ai 20 de ani. /../
Un copil născut în 1985 crede că bunicii lui habar nu au cât de grea este viața, pe când ei au supraviețuit mai multor războaie și dezastre. Un copil născut în 1995 și astăzi de 25 ani crede că e sfârșitul lumii când pachetul de la Amazon întârzie mai mult de trei zile ca să ajungă sau când nu primește mai mult de 15 de “like” pentru poza lui postată pe Facebook sau Instagram...”
Nițeluș pe felie.
Dacă stau în loc la capitolul amintit sus de tot (cu al lui Șerban), este că cercetez asupra genului de oratorie din zisele lui Dinu Mititeanu...
Cum apasă el pe una ori alta, din sufletul cetitoriului domniei sale...
(că o face inconștient, nu schimbă prea tare datele problemei).
Plăci funerare/memoriale, pe munte
Nu am meditat niciodată, pînă la matusalemica-mi etate... Mi-aș dori vreo placă, în locul montan de unde aș pleca spre alte lumi?
Cred că nu.
Mă bîntuie doar ceva gînd de o placă (pomenind ticălosu-mi nume) în locuri unde m-am simțit bine.
De pildă pe prispa superioară care se face pe stînga Albișoarei Brîului, la nivelul Brîului Gemenelor.
Este drept că, dacătele mai respir niște ani, nu știu cum mă voi suci, în materie de convingeri (Balanțele-s doctori, în așa piruete...).
Cred că nu.
Mă bîntuie doar ceva gînd de o placă (pomenind ticălosu-mi nume) în locuri unde m-am simțit bine.
De pildă pe prispa superioară care se face pe stînga Albișoarei Brîului, la nivelul Brîului Gemenelor.
Este drept că, dacătele mai respir niște ani, nu știu cum mă voi suci, în materie de convingeri (Balanțele-s doctori, în așa piruete...).
Despre fascinație.
Hm...
E o diferență între formula „fascinant” care circulă între oameni, pe scena socială, și aceea care mișcă (inevitabil teribil) inima omului, cel de unul singur...
Toate coclaurile și coclăurițele de colo îmi merg al naibii, la inimă...
Deseori, ca om cu SuperEgo solid, am o jenă știindu-mă atras doar de doi trei-munți - ai abruptului Bucegilor -, în vreme ce alți confrați bătură și bat minții patriei, ba și ai lumii.
Dar cînd fiecare răhățiș din pieptul Caraimanului naște o încîntare teribilă (să-i spun fericire?), poate că merită, asemenea 'hiperspecializare'...
(care hiperspecializare a fost amplificată de interesul acut pentru istoria alpinismului, pe acolo...)
.
PS
Nu știu exact ce face omul cînd se duce (de tot)..., dar nu m-ar mira să mă gîndesc un pic, atunci, la ale Caraimanului...
.
Mulțumiri lui Iura Nistoroiu, pentru imagine...
E o diferență între formula „fascinant” care circulă între oameni, pe scena socială, și aceea care mișcă (inevitabil teribil) inima omului, cel de unul singur...
Toate coclaurile și coclăurițele de colo îmi merg al naibii, la inimă...
Deseori, ca om cu SuperEgo solid, am o jenă știindu-mă atras doar de doi trei-munți - ai abruptului Bucegilor -, în vreme ce alți confrați bătură și bat minții patriei, ba și ai lumii.
Dar cînd fiecare răhățiș din pieptul Caraimanului naște o încîntare teribilă (să-i spun fericire?), poate că merită, asemenea 'hiperspecializare'...
(care hiperspecializare a fost amplificată de interesul acut pentru istoria alpinismului, pe acolo...)
.
PS
Nu știu exact ce face omul cînd se duce (de tot)..., dar nu m-ar mira să mă gîndesc un pic, atunci, la ale Caraimanului...
.
Mulțumiri lui Iura Nistoroiu, pentru imagine...
O fotografie postată de Ioan Pivodă
O fotografie postată de Ioan Pivodă (în dreapta), cu legenda: „Piatra Craiului, 1974 - Refugiul Cabana Ascunsă...”
PS
Observ că era trecut pe căbănuță numărul de arteră - 25 - pomenit în monografia Cristea-Nedelcu (1971)
*
O fi ridicat între războaie, sau anterior? Probabil după apariția Legii monumentelor naturii, din 1930 - dar nu pot fi sigur.
PS
Observ că era trecut pe căbănuță numărul de arteră - 25 - pomenit în monografia Cristea-Nedelcu (1971)
*
O fi ridicat între războaie, sau anterior? Probabil după apariția Legii monumentelor naturii, din 1930 - dar nu pot fi sigur.
Andrei Badea
Fosta Cabană Ascunsă datează, în opinia mea, din perioada '20-'30, ca și Scara de fier din apropiere. Când Dunăreanu a apărut în masiv, în anii '30, cabana era deja consacrată în zonă.
Mircea Ordean
IID a apărut în zona respectivă prin 1937-38.
Probabil e de consultat cartea acelui domn Bordea, despre PC.
Andrei Badea
Nu e menționat nimic legat de apariția Ascunsei.
Mircea Ordean
O enigmă în plus
Munte. Bucura Dumbravă.
MUNTE.
E vizibil grăsuță, ba și recunoaștea ca posedă picioare cam scurte (barim cind a fost lăsată pachet, cu frînghia, la capătul vestic al Acului). Și totuși, pe la 60 ani ca etate, a traversat 'ichtiozaurul încremenit'.
De-aia spuneam de fascinant(ă).
Aș (mai) trece la categoria uluitor prezumția că purta fustă, ba si lungă, precum cogenerele ei montaniarde.
Cum asemenea detaliu vestimentar i-ar fi încurcat pînă la imposibil parcurgerea călare a Acului, bănui că a fost o fană a unei dudui, pe nume Mița Biciclista (sic), ce pe la 1900 uimea și revolta bucureștenii, purtînd pantaloni, în detrimentul clasicei fuste feminine...
Supoziția mea (cea privind pantalonii) se afla un pic în răspăr cu informația inaintasului Radu Țițeica, cum ca Bucura umbla în fustă pe munte (motiv pentru evita brîurile cu jnepeni).
Rămîne o pîine de mîncat, pentru istoricii montani ai secolului 21, cum fură lucrurile, pe Acul Mare, cindva...
La o adică, m-aș apuca (iar de aici pînă la faptă fiind ceva distanță) sa bat cîmpii, cum o fi rămas Teodor cu ochii de Ace, și implicit cu dor a le parcurge, respectiv cum, foarte probabil după ce parcursese locul, a dat de Bucura, și s-a pus de acea tură pomenită de scriitoare, în a ei Carte a Munților.
Cum am zis, as recunoaște a fi, în acea scriere a mea, ca e un bătut de cîmpi. Și în ale muntelui petrecându-se lucrurile.
Povești
...Atit termenul 'povesti' , cit și acela de fascinant, pomenit mai jos, se află pe tipicul subsemnatului.
Poveste se află, în accepțiunea mea, o însăilare dulcică, însă evitind invențiile.
Iar 'fascinant' nu lasă lucrurile ca-n tîrg, ci explică de ce e fascinant, acel lucru...
De fapt, acea femeie. Și pe numele-i artistic Bucura Dumbravă (1858-1926).
Si pe care eu o asociez cu tura ei, fie și condusă de Teodor Rosetti-Solescu, pe Acul Mare al Morarului (acum un veac).
Poveste se află, în accepțiunea mea, o însăilare dulcică, însă evitind invențiile.
Iar 'fascinant' nu lasă lucrurile ca-n tîrg, ci explică de ce e fascinant, acel lucru...
De fapt, acea femeie. Și pe numele-i artistic Bucura Dumbravă (1858-1926).
Si pe care eu o asociez cu tura ei, fie și condusă de Teodor Rosetti-Solescu, pe Acul Mare al Morarului (acum un veac).
E vizibil grăsuță, ba și recunoaștea ca posedă picioare cam scurte (barim cind a fost lăsată pachet, cu frînghia, la capătul vestic al Acului). Și totuși, pe la 60 ani ca etate, a traversat 'ichtiozaurul încremenit'.
De-aia spuneam de fascinant(ă).
Aș (mai) trece la categoria uluitor prezumția că purta fustă, ba si lungă, precum cogenerele ei montaniarde.
Cum asemenea detaliu vestimentar i-ar fi încurcat pînă la imposibil parcurgerea călare a Acului, bănui că a fost o fană a unei dudui, pe nume Mița Biciclista (sic), ce pe la 1900 uimea și revolta bucureștenii, purtînd pantaloni, în detrimentul clasicei fuste feminine...
Supoziția mea (cea privind pantalonii) se afla un pic în răspăr cu informația inaintasului Radu Țițeica, cum ca Bucura umbla în fustă pe munte (motiv pentru evita brîurile cu jnepeni).
Rămîne o pîine de mîncat, pentru istoricii montani ai secolului 21, cum fură lucrurile, pe Acul Mare, cindva...
La o adică, m-aș apuca (iar de aici pînă la faptă fiind ceva distanță) sa bat cîmpii, cum o fi rămas Teodor cu ochii de Ace, și implicit cu dor a le parcurge, respectiv cum, foarte probabil după ce parcursese locul, a dat de Bucura, și s-a pus de acea tură pomenită de scriitoare, în a ei Carte a Munților.
Cum am zis, as recunoaște a fi, în acea scriere a mea, ca e un bătut de cîmpi. Și în ale muntelui petrecându-se lucrurile.
PS ulterior
Lucrurile e posibil să fi stat ceva mai complexe din punct de vedere vestimentar. Spun asta privind niște imagini ale unor alpiniste vestice (ultima parte secol XIX, respectiv prima parte XX) . E posibil ca Bucura să fi improvizat, cîd să nu fie încurcată în deplasarea pe stînci, iar în paralel să nu depășească niște limite ale decenței (raportat la mediul ei și al epocii)
Oricum ar fi, Bucura rămîne...mare, în sensul că merge la 60 ani pe Ace, iar anterior parcursese Valea Mălinului (Coștila, Bucegi) în condițiile în care nici călăuza luată cu ea - Gheorghe Al Sandei (Cîrnu) - nu cunoștea drumul - sau cel puțin așa scrie ea...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)