„Premiere alpine”, de Dan Vasilescu. Privire strict personală

Am făcut acum cîteva săptămîni un schimb (pentru lectură) de cărți montane, cu prietenul Adi.
.
Îi solicitasem cartea lui Dan Vasilescu, „Premiere alpine”, eu oferind memoriile lui Constantin Beldie (tatăl lui Alexandru).
.
Nici de data asta (îl răsfoisem și mai demult) opul amintit mai sus nu m-a entuziasmat, dar sosind timpul înapoierii cărții am zis să-l mai răsfoiesc o dată. Mai exact seara trecută, apoi dimineață în metrou.
Absolut neașteptat (dar cu socoteli interioare justificate) m-a tulburat binișor.
Și la o adică la mijloc nefiind de vină rîndurile acelea, cît modul în care am reacționat la ele. Cît adunatele mele în timp, și sub capac de interdicții, au prins a se agita.
.
De pildă o agresivitate măricică, față de cei care se perindau în carte..
Ăsta fiind unul din sentimentele cît de cît suportabile/acceptabile (și de adus în așa postare)...


.
Nu mi-a luat mult pentru a simți, între altele, 'boala' copilului, pentru cei mai mari decît el.
Asta, (deja) din topor fiind spus - mai exact, lucrurile fiind complexe, prin acel cazan adînc.
.
Dincolo de asta (iar procesul respectiv - al tulburărilor de acele scrise - nefiind încheiat), 'incidentul' cred că va prinde bine. Era un samar de-al măgarului, ce nu știe ce duce. Și care, spre deosebire de patrupedul cu urechi mari, nu va mai fi de dus de acum încolo.
(aș minți să-mi fac iluzii, că acel adînc se va însenina, în veci... Asta, și preluînd formula cuiva, pentru că ne-am născut)
.
PS1
În „Sus la munte, la izvor”, pomenesc la urmă de ideile-cu-zoaie.
Adică abia ieșite/născute, din adîncul unde stăpînește dl Inconștient.
.
Cele de mai sus intră în așa categorie.
.
După ce le speli și se întremează, poți ieși liniștit cu ele, prin urbe.
Și nemaifiind treaba părintelui, dacă unii trecători n-au mai văzut așa copil, în drumurile lor inevitabil reduse la număr.
.
PS2
Indiscutabil, zisele-mi de mai jos se află răutăcioase...
N-am văzut în cartea de care vă spun vreo mențiune: „În traseul cutare, în locul x, m-am simțit tare fain...”.
Probabil că Dan Vasilescu se află în categoria oamenilor care doar trag (la jug).
.
Nițeluș pe aproape, și apropo de irumperile sufletești de care pomenesc în postare, e amintit în carte un ins credincios.
Legat de așa oameni, am impresia că ei au nevoie de ideea unui Dumnezeu, pentru a pune bute divină peste neplăcutele ce ar putea ieși din sufletul lor.

UMAN. Cineva e acuzat, pe o filă net...

Cineva e acuzat, pe o filă net, A fi dement după putere.

Cred că un om ce folosește vorba „dement”, este el însăși pradă dorinței de putere. Ultima fiind o trăsătură perfect umană. Iar dacă vreunii nu și-o exercită, este pentru că au întîlnit la vremea educației o voință mai mare decît a sa, ori a familiei din care a făcut parte.

Cît privește tendința de-a identifica la altul ceea ce posedăm și noi de fapt, am nimerit ieri o acuză adusă fruntașilor Clubului Alpin Român, potrivit căreia ultimii ar fi căpușat formațiunea.
Am sentimentul că acel procedeu era familiar insului care îl pomenește, și îl va fi exercitat din plin în activitatea lui de business (la o adică, se află în esența acelei activități umane).

PS
Am notat acestea după ce în prealabil - nici nu mai contează în ce situație - mă descoperisem eu însumi, și din plin, supus voinței de putere...

A urî. Și peste decenii.

 Pomeneam deunăzi, undeva, aici că stau binișor la capitolul a urî.

Adică mă pot certa cu vreunul pe astă filă Facebook, iar în același timp să nu vădesc ură.
.
Este drept că ultima atitudine decurge din altele, nu din vreo mărinimie sufletească a subsemnatului...
Ura apare cînd ai sentimentul că nu poți replica, nu poți lovi spre acela, iar în acest fel să te revanșezi pentru un rău (așa spune sensibilitatea ta) pe care ți l-a făcut acela.
(vor fi existînd și alte nuanțe ale fenomenului, dar nu vă mai plictisesc cu explorarea, iar apoi expunerea lor...)
.
Pe felie, au trecut oameni prin existența mea pentru care nutresc o ură puternică, și traversînd deceniile totodată.
E cazul unui profesor din școala generală.
Se duseră de la interacțiunea-mi cu dînsul aproape cinci decenii, dar pas de a mi se domoli iritarea pe dumnealui.

Foto

Avea două obiceiuri proaste, și care erau aplicate într-o atmosferă de sadism: el mare, tu mic.
Ne tundea, la vremuri cînd ieșise moda părului ceva mai bogat, iar în paralel ne mai și altoia.

Legat de ultimul obicei, nu mai eram pe timpurile unui Domn Vucea, însă cărăbănirea de scatoalce pe un copil nu era capătul de țară de azi.

În fine... Cele de mai sus nu-s decît o introducere.
Mai exact, lecturînd recent Amintirile lui Petre Vignali, dau acolo peste apucăturile unui director de la Liceul Mihai Viteazul, din București.
Care avea apucăturile (să fie la ele, acolo...) dascălului meu din generală. Între care a umili elevii de sex masculin.
Cum mai văzusem filmul, brusc mi s-a pus de o paralel, dacă nu simpaticul meu profesor din generală (trăzni-l-ar Dumnezeu...) nu fusese la rîndu-i școlit/agresat/învățat de respectivul Ioan I. Roman (poreclit „Balaurul” de liceenii peste care trona, ca director).
Că prea le era la indigo comportamentul.

Foto 

Iar socoteala mi-a ieșit că e foarte posibil.

Nu va fi fost leat cu Vignali, ci cu vreo cinci ani mai tînăr, însă nu cred că Balaurul plecase din postul său, între altele pentru că supervizase mutarea liceului Mihai Viteazul în localul actual, de pe bulevardul Pake Protopopescu - iar așa merite duc deseori la un bătut în cuie, pe funcția unde ai acces.
Altminteri, profesorul meu locuia nu departe de stabilimentul școlar amintit, prostuț nu era (admit asta), și nu văd de ce s-ar fi dus la naiba în praznic prin București, cînd un liceu bun i se afla geografic la îndemînă.
.
Cum ziceam, pe ipochimen nu l-am iertat nici în ziua de azi.
Legat de trecerea lui prin existența-mi (trei ani), ar mai fi de punctat două lucruri. Unul de bine pentru subsemnatul, altul parcă nu...
.
Procedeul lui a mai lovi un elev va fi fost bine înrădăcinat (ca să nu spun natural) la acel 1970, încît nu i-am pus lui tata (iar născătoarea mea avea prostul obicei de a nu-mi lua apărarea). S-a nimerit însă ca Ordean sr. să treacă pe la școală, la solicitarea mea de a fi mutat în altă clasă. Atunci a dat ochi cu acel Marineanu Constantin.
Cum se întîmplă nu o dată, acesta din urmă avea și ceva baftă. Mai exact nu pare să fi dat peste UN părinte care să-i ceară socoteală, pentru corecțiile aplicate odorului.
Nu, tata nu avea idee nici chiar în acel moment despre apucăturile insului, însă l-am nimerit pe holul școlii, iar respectivul a ținut să se dea deștept. La care părintele meu, de felu-i mucalit nu foarte politicos, i-a replicat în genul unui șef american încercuit la Bastogne, în WW II. Acela a spus „Nuts!” (solicitării de capitulare), în vreme ce my old man zis-a „Aiurea...!”. În traducere de azi, ”Las-o moale..”

Omul nostru (cel urît pînă azi, iar foarte posibil nemurit de mine pe net) nu s-a mai atins din acel moment de mine.
Iar vorba lui tata a făcut să-i șterg multe omenești probate în relația cu mine, în decursul timpului (altminteri nici eu nefiind perfect, în relația cu cei trei băieți ai mei).
.
În paralel, s-a întîmplat să-i pot plăti aceluia și pe cont propriu.
După vreo zece ani eram cu fiul meu cel mare într-un parc din acea zonă. Iar fratele Marineanu, paradit fizicește, pe o bancă, împreună cu o doamnă mai în vîrstă.
L-am dus pe cel mic pînă la doi pași și i am arătat spre pensionatul dascăl: „Îl vezi? I-a mîncat ficații lui taică-tu, cînd era la școală”.
Aș minți să ascult că mi-a bătut binișor inima pe cînd am purces la acel gest, dar trebuia făcut.
Ar mai fi de spus că Vignali a procedat asemănător subsemnatului. Adică a plecat din acea unitate școlară, după patru ani.

Pe felie, am omis un amănunt.
Plecatul subsemnatului, la o școală vecină (în clasa a opta) a avut rezultate școlare proaste, bașca - simt acum - o diminuare a încrederii în sine. Motiv pentru care la 15 ani am ajuns într-o fabrică (faptul că ulterior am urmat liceul la seral e altă discuție). Cert este că întîlnirea cu respectivul profesor mi-a marcat din plin existența. 
Nu o spun cu reproș, ci doar statistic.

MUNTE. Și de-ale minții.

Pornisem a vorbi la un moment dat despre volumul „Popas printre amintiri. România 1910-1974”, de Petre Vignali (2016, editura Vremea).
https://mmordean.blogspot.com/2020/06/petru-vignali-1907-participant-la.html
.
Autorul a însoțit niște înaintași (alpiniști) valoroși, dintr-o epocă ale cărei realizări au fost depășite inevitabil de cei care aveau să vină.
Ceva în genul poetului italian Petrarca, ce suia prin 1300 pe muntele Ventoux. Azi nu mai e o mare performanță, dar e o cărămidă la baza a ceea ce a sosit apoi, de la Mont Blanc la Himalaya și urcușuri de excepție pe Yosemite.
.
Vignali este alături fraților Radu și Șerban Țițeica, la debutul anilor în care ei explorează abruptul Bucegilor. Acțiune în urma căreia a rezultat o hartă a locurilor, dar și descrieri realmente utilizabile – îndeletniciri umane duse apoi pe culmi mai ample, de către urmași.
Ba s-ar putea spune că Vignali este oarecum cu un pas înaintea celor doi frați, în sensul că se aventurează pe Valea Seacă a Caraimanului (nec plus ultra, a respectivei epoci alpine) înaintea prietenilor săi.

Valea Seacă a Caraimanului, în dreptul săritorii care a dat de furcă lui Vignali, în explorarea care a precedat-o pe aceea alături de frații Țițeica (vara anului 1924).

Săritoarea, al cărei parcurs direct Vignali îl evită într-o primă fază, pe o față unde era, după vorbele sale, să se ”facă surcele”...
Finalmente a urcat direct, „după metoda alpiniștilor de a urca un horn” (nu spune însă ce a făcut în continuare).

Fețele din reapta săritorii, unde e foarte posibil să fi dorit Vignali să urce. Panta e de 60-70 grade.

Fotografie recentă, de pe siteul:
https://invatamantsector2.ro/school/colegiul-national-mihai-viteazul/

Interiorul liceului, unde Vignali va fi avut discuțiile nu chiar ortodoxe cu profesorii, de care pomenește în carte..
https://invatamantsector2.ro/school/colegiul-national-mihai-viteazul/I

Firește, relatarea mea e marcată de subiectivism. În sensul fascinației pentru abruptul Bucegilor, dar și pentru activitatea fraților Țițeica, pentru aceștia și scrierile lor subsemnatul rezonînd mai mult decît cu ale oricărui alt înaintași (numindu-se ei N. Bogdan ori N. Baticu - și chit că admirația pentru activitatea acestora îmi rămîne deosebită).

Revenind la carte, prima ei jumătate mi s-a părut de foarte bună calitate. Se simte acolo condeiul de calitate al autorului, de felul său părinte de proză și poezii (va executa și traduceri).
Aparte este de resimțit și dubla sa ascendență, mioritică, dar și italiană – de altfel existența sa fiind un balans între acele două zone geografice: merge în Italia la izbucnirea primului război mondial, pentru a reveni acolo alți ani, la vremea studiilor universitare, iar finalmente la sfîrșitul vieții, cînd emigrează definitiv (foarte probabil exasperat de comunism) din România.

Am bănuit trecerea lui Petru Vignali prin viața fraților Țițeica drept meteorică, dar nu a fost așa. Într-adevăr, evenimente mai presus de voința româno-italianului îl fac să părăsească liceul Mihai Viteazul, unde s-a aflat ani la rînd coleg de bancă cu Șerban Țițeica, dar anterior – ca semn al apropierii cît și al afinităților dintre ei - au pus inclusiv de o revistă. Una cu mijloacele unor elevi de clasa a cincea liceală (a noua, de azi), numită „Ciuperca națională”, și care a apărea săptămînal (fie și în formă rudimentară, comparativ cu publicațiile clasice). „Eu redactam partea literară și caricaturile, Șerban critica științifică. Fițuica era foarte citită de colegi, nu neapărat atrași de partea umanistă, cît de rezolvările problemelor de matematică pe care le oferea Șerban.
.
Poate amiciția celor doi ar fi continuat mai amplă, dacă Petru nu ar fi avut un conflict cu directorul liceului – Ioan I. Roman în acte, „Balaurul” după modul în care era numit de către elevii săi. Totul s-a tras de la tunsoarea excesiv de scurtă pe care dascălul voia s-o impună elevilor săi de sex masculin, într-o vreme cînd aceștia începuseră a face ochi dulci fetelor. Spre sfîrșitul clasei a șaptea, acuțimea de limbă a elevului Vignali l-a costat o eliminare de 30 zile, care din fericire nu i-a afectat promovarea anului. S-a mutat în schimb la „Gheorghe Lazăr”, alt liceu bucureștean.
(despre conflictul cu „Balaurul” voi mai vorbi, asta întrucît și-a deslușit și subsemnatul niște ițe, din vremea școlii)

„Nu eram nici la primul conflict cu profesorii, nici la ultimul, eram bățos și iute la replici, nu admiteam să mă calce nimeni pe picior, oricît de profesor ar fi fost”, ținea să precizeze autorul „Popasului în amintiri”. El înșira o lungă listă de situații, încheiată cu mărturisirea: „Puțini sînt aceia, dintre foștii mei dascăli […] care au avut calitățile ce I se cer unui bun profesor”. 

Este drept, oarecum în sprijinul caracterului său, Vignali și-a avut oarece sprijin de la tată: „Dacă ești numai obraznic nu e grav, totul este să nu fii și maleducato, adică prost crescut”. Fostul liceean va completa ulterior: „M-am conformat, le debitam profesorilor obrăznicii într-o manieră cît se poate de politicoasă”

MUNTE. Istorie. Un interesant articol, despre Bucura Dumbravă

Un interesant articol, în ziarul Libertatea, despre Bucura Dumbravă!

PS
Firește, afirmațiile de acolo sînt de tratat cu prudență, de pildă spusa lui N. Steinhardt:
“Fratele ei fusese căpitanul vasului austriac pe care a venit în secret Vodă Carol la 66”.
(înseamnă că îl despărțeau pe acel vaporean de pretinsa lui soră vreo 25-30 ani (ea fiind născută în 1868... )
Ori că a fost prima femeie ajunsă la vîrful Omul, din Bucegi.
PS
Mereu mi-am pus problema cum se descurca Bucura cu fustoiul epocii, prin locurile de munte pe care le străbătea...
(Radu Țițeica spune că purta fustă, inevitabil lungă în acei ani)

...Cu 'socoată' / socoteală

Pe cînd străbăteam în oarece viteză (acum o săptămînă) jungla de piatră și pădure a Caraimanului, sexagenarului care mă aflu i-a răsărit în minte pățania unui înaintaș...
Care, nici nu mai contează la ce etate, a ținut să hălăduie prin Piatra Craiului precum în depărtata tinerețe, și s-a ales cu un infarct.

Bineînțeles că gîndul e una, iar practica în viitor alta. Dar tot mă strădui să nu uit pățania lui nea Cristi Dedula (1990-1990).

Constantin Noica și nu numai

În ciuda aparențelor, mă aflu un om foarte atent la ce scrie.
De pildă, dacă obiectivitatea nu îi este afectată - să spunem - de invidie pe succesele (bănuite) celui luat la ochi. Ori dacă intervenția nu mi-i tributară dorinței arzătoare de a fi băgat în seamă (și este!). Însă, dincolo de asta, manifestările sociale au totuși niște însușiri nu chiar rău identificate de-al lui Ordean...

Ca părere a mea, și cunoscînd totodată că nu voi schimba lumea, viața socială, valorile și rigorile ei sînt inevitabil supuse genului de ciment care unește oamenii (în megagrupuri).
Acel liant este tributar uneia dintre primele nevoi umane, și anume nevoia de-a scăpa de angoasele existențiale, care altminteri sporesc aflîndu-ne între semenii (homo homini lupus, nu?).

Acea liniștire interioare se produce în bună parte cu identificarea, sau măcar viețuirea sub bănuita umbrela nu doar a unui Dumnezeu, dar și a unor semizei.
Dinu Noica este unul dintre acești supraoameni.

Domeniul este unul destul de fragil, însă nu într-atît cît să-l pască prăbușirea. Aceasta, întrucît la baza lucrurilor stau pe de o parte socotelile (adică nevoile) inconștiente, bașca obișnuința - cu ideile sădite altmintei la vremea copilăriei, la școală, dar cît și în familie.

Altminteri, zisele lui Noica (dar și ale celor ca el) se află discutabile. Asta, pentru că fragilitatea lor decurge din falsul la care apelează, pentru a furniza finalmente dulceața de care societatea e în mare nevoie.
În afară de vreun rătăcit (iar asta de cele mai multe ori la stadiul de bîrfă), nimeni nu tulbură acea corolă cu minuni (naționale).
Așa-s obișnuiți oamenii, să nu atenteze la asemenea valori, iar la o adică o fi în firea omului, să nu se bage în acel tip de tărășenii.
.
Subsemnatul, indiscutabil un accident uman, o face însă.
Mă uit de pildă la ideea: „În filosofia sa de viaţă, Dumnezeu fusese înlocuit de cultură, pe care avea de gând s-o reclădească în ţară”

Indiscutabil, eu-s mega cîrcotaș, însă nimeni nu zărește nimic aiurea în acea pretenție. Eventual să întrebe, ce s-a ales, de acea pretenție. Și nu o face, inclusiv pentru că - dincolo de interdicția de a lovi în corifeii neamului/lumii) se proiectează în acea părere nemaipomenită de sine, de intervenție asupra universului.
În acea nevoie, de semizei, se trece cu vederea orice. De pildă zise a la: „Nu mă jenez să am legături cu Securitatea, pentru că ştiu că sunt cu inima curată“.
Eu unul admit că e muncă deloc puțină, să înțelegi marii filosofi iar apoi să glosezi în baza ziselor acelora. Dar simt că așa performanță nu aprinde luminițe roșii, în cazul vorbei cea cu inima curată (de ins căruia îi muriră lăudătorii, respectiv nerealist).

Discuția poate continua, dar dincolo de toate subsemnatul nu va schimba lumea, cu ideile lui trecătoare, iar în paralel lumea - speriată de Boltă - are nevoie de așa sanctificări.

Demagog de rasă, acel d. Voiculeț...

„Am avut o zi lungă și o noapte în care am dormit câteva ore. Emoțiile apropierii de Crucea Eroilor din Munții Bucegi, mi-au dat o stare de liniște și de înălțare! Acolo sus la 2300 m altitudine, am simțit că încă mai avem o șansă ca oameni și ca popor!
https://www.agerpres.ro/english/2020/07/29/romania-s-anthem-performed-by-tens-of-artists-at-2-000-m-altitude-nearby-caraiman-cross--547894
Am simțit că Dumnezeu iubește România!
Alături de invitații mei și de corurile reunite ale Jandarmeriei române din Brașov și corul “Voievozii munților” din Covasna, Imnul nostru național al României, “Deșteaptă-te române”, a răsunat peste munți și s-a ridicat la cer ca o rugăciune. 
Acolo sus, deasupra României, toți am fost egali în suflet și simțiri! 
http://www.romaniapress.com/news=117426
Sentimentul pe care l-am trăit astăzi acolo sus aproape de cer, a fost unul de bucurie infinită. A fost emoția omagiului adus celor care și-au dat viața pentru libertatea neamului nostru românesc și întoarcerea în locurile și amintirile copilăriei mele!
http://prahova-news.ro/stire/ziua-imnului-national-in-sunetele-naiului-romanesc-astazi-la-crucea-eroilor-din-muntii-bucegi-10424 ”



Deși pot înțelege sufletul omenesc, ramin un pic surprins de pretentia lui, ca Dumnezeu e atent foc la tribul nostru, nu și la altele, pe care altminteri tot El le-a trimis a viețui, sub soare...

**

E interesant apetitul Jandarmeriei pentru asemenea manifestări (am în vedere și monumentul închinat lui Titulescu, în Scheii Brașovului).  Își dreg și dumnealor cum pot, problemele de onorabilitate.

Pe felie, Marile vorbe (religia, patriotismul etc.) nu au vreo treabă dacă te pui în slujba lor inclusiv mințind - de pildă că Titulescu a contribuit major la unitatea românească. Se supără grozav însă dacă arăți ca respectivul T. se afla un mititel neînsemnat, în 1918-20. Și că, în general, unitatea românească (de solidă ce a fost) nu mai există de 80 ani...

Munte. Patima de el.

Pe cînd fabric un itinerariu montan, pentru week-end, gîndul pleacă urgent la ideea de patimă.
De 'Duce-ața'. De 'Nu-i poți spune nu, deși obosește și-i riscant ca dracul' .

Simt doua mari componente, nebuniei în cauză. Una ca aș fi mai interesant, ca om între oameni, posedînd o așa îndeletnicire.  Apoi, e un fel de încărcare baterii.  Chestie care ar suna frumos, dacă nu ar avea nevoie de completări.
Mai ales la vîrsta asta, parcursul locurilor (cele cu 'Dus-ața' ) e plăcere și nu prea.  Plăcerea, reconfortarea o simți după aceea, mai exact odată retras din acel balamuc - de piatră și pantă.
Întreaga tărășenie nu întreabă însă.  Doar împinge, într-acolo.

Fireste, cind un nene a scos din desagă aseară (sub ferestrele mele) o sticluță cu coniac, a mingîiat-o cu palma iar apoi a dat-o pe git dintr-o suflare, n-am avut ce-i zice.

"E de-al meu."
Împătimit.

Munte. Uman. Și de-ale subsemnatului

Îmi privesc alde criticismul, care mă pune a vorbi de una sau alta. Și ce-i stă în spate. Ce omenești, cu carele nu ieși ușor în piața publică.
Dar.
Și cunoscînd din start că omul are nevoie a viețui în ceea ce se numește cocoon, și unde să vehiculeze idei/afirmații care fac bine (din n motive) lui și amicilor.

Mă uit la spusele unor cățărători de frunte găzduite pe www.himalaya.ro.
Poate vreau eu tare multe de la viață, însă două lucruri nu văd pomenite acolo, în acele descrieri abisale.
Ceva despre frumusețea locurilor străbătute, respectiv despre frică (dacă nici acolo nu s-o pogorî așa ceva, nu se mai pogoară nicăieri...).

Aș fi și mai ticălos decît mă aflu, dacă m-aș apuca a cerceta (și bate toba apoi) de ce dumnealor procedează precum o fac.

Pe undeva:
„In paralel, la Cota 2000 Transfagarasan, o alta dovada a regresiei de la montaniard la "munțoman" este faptul ca doi tineri, bauti, au plecat de la tunelul Transfagarasan spre... Moldoveanu, la ora 14:30. In adidasi. Halucinant, nu?”

Una la mînă, le răspund.
„Nu e halucinant, ci o felie de realitate.

„O alta dovada a regresiei de la montaniard la "munțoman"

A ridica piatra e o chestie riscantă. Poate pune careva lupa pe dumneavoastră, și nu veți ieși perfect.>

În același timp, mă aflu primul care să-mi socotesc un pic aiurea intervenția.
„Domne, ești dur cu ăia... Nu ești alături de ei... Ești rău, punînd tunurile pe bieții oameni, care nu la așa ceva se așteaptă...”

Dincolo de asta, la origine mi se află trăitul meu - cam de la naștere - în afara unui grup. A unui trib, după cum îi spun eu. Unde domnește o subiectivitate a interesului, în raport cu realitatea exterioară (cuprinzînd și celelalte triburi).
Prin urmare, nu am menajamente la intervenții precum aceea citată (ba, la fix, intervin și diverse agresivități mascate, nici nu mai contează cum adunate).

Meditam ieri că subiectivismul face bine la buna imagine/părere de sine.
Într-un trib, el este este cultivat dihai, din motivul menționat deja, plus palma mai tare ce-ți sosește (de la solizi, respectiv valorile locului) dacă punctezi public faptul că acolo unu și cu doi nu fac trei.

Pe cînd spun astea, n-aș da cu piatra spre părinții mei (și cu deosebire spre mamă). Și pe ea soarta o plasase în afara vreunui trib. Este drept că a reacționat altfel, diferit de fiul ei.
Situația-mi primește des ștampila „a nu avea nimic sfînt”. Fiind acolo o vorbă mare, automat e de uitat ce ne-mare ascunde. Și fiind vorba de un subiectivism (făcător de bine mai marilor/mai șmecherilor locului), la care nu e voie să umbli...

Revenind la băieții de la Salvamont Argeș care scriu cele reproduse inițial, în trib se practică atacurile la alții, dar niciodată dubiul: „Noi n-am greșit pe undeva?...”.
Regula devine a doua natură. Asta dacă nu cumva ea reprezintă particularitate umană primordială, pe care doar vreun exclus din trib duce la nașterea/cultivarea a mai multă obiectivitate.
Fie una și provocînd durere/deranj/iritare, celor din triburile pe care pui lupa.

Într-un 16 august, demult...

Într-un 16 august, demult, am pășit prima dată în abruptul Bucegilor.

Confratele Dinu Mititeanu are multă considerație pentru momentul în care a luat contact cu alpinismul. Nu cred că l-aș putea imita. Iar asta pentru că acel moment este doar o mărgică, într-un șirag.

 

A fost (cu vreo cinci săptămîni înainte, în cazul meu), momentul în care am zărit pentru prima dată abruptul montan, după cum nu aș putea trece cu vederea faza anterioară, în care m-a fascinat/atras mențiunea „abruptu (sic) Coștilei, pe o hartă. Urmată de discuția cu un mai priceput, de la care am aflat că există drumuri de picior, acolo, către înălțime.

Au urmat, după acei primi pași, alte mărgici. De pildă momentul în care mi-a fost indicat că traversăm Brîul Portiței, ori cel Mare al Coștilei, dar nu am priceput prea bine despre ce e(ra) vorba.

Pentru a fi onest pînă la capăt, există și mărgici dinspre capătul opus. Cînd am spus: „În existența asta, pe acele drumuri pașii mei nu vor mai merge...”
Asta e.

Teoretic spun aici un lucru al naibii de urît, dar e o chestie tare plăcută, să accepți/aștepți neplăcutul...

Locuri străbătute pe munte

Nu-i a bună.
Deja mi-e dor de locurile străbătute weekendul trecut.

Altminteri, sînt conștient ca sentimentele de acolo nu-s totuna cu cele trăite acasă...

Salvamontistul.

Privesc spre instituția (sentimentală, a) salvamontistului - de felu-i, totuși, un funcționar plătit.

Avem nevoie de eroi.
În care sa ne proiectăm ("Sîntem și noi, lăudătorii lor, nemaipomeniți").  Sau măcar sa ne refugiem sub faldurile lor, în ideea că sîntem protejați acolo, eventual să spunem altora că ce frate mai mare grozav avem.

Se înțelege ca salvamontistii, în fața unei asemenea adulații, nu spun "Doamne, ia-mi! ".
Așa vad barim eu, azi, lucrurile.
În rest, stau uneori stresat, ca as putea apela - din vreun coclaur cu ghinion - la serviciile lor...

Corectitudini a la revista România Pitorească

Cînd cineva îi atribuie titlul de „doamnă a turismului românesc” unei amice din tinerețe (pot doar bănui cît de intimă), nu mă mir prea tare, că la doi pași o altă urmașă a Evei e declarată „panarama politicii românești”.
În ultimul caz, e vorba de Elena Udrea. Și care suprimase (în calitate de ministru al turismului) un enteres al supăratului, mai exact o revistă suportată de la buget.

Dincolo de faptul că (îndeobște) avem supărare pe blonda pedelistă din banalul motiv că-și cheltuie nurii cu alții, nu și cu noi, există oameni care - fie și tot de la umbra enteresului - o apreciază. 

De pildă un șofer de microbuz (pe cartea lui de vizită scria Toni) ce suie curent pe Platoul Bucegilor, pe un drum asfaltat la vremea simpaticei ministrese.

PS
Asemenea lui Mihai Haret (1884-1940), care - din iute condei - sporea vechimea asociației sale cu a unei predecesoare, cei de la revista România Pitorească își pun în cont și publicația interbelică omonimă. 

Asta le permite să afirme: „Ne-au citit bunicii”.
Revista bunicilor fiind suprimată de un regim oarecare, care a născut foaia la care s-au produs și produc animatorii de azi ai RP.

N-aș fi purces la toate aceste plictisitoare vorbe dacă un reprezentant al dumnealor (Mircea Săndulescu) nu se-apuca recent să frece ridichea altora...:
„Nu mai răspândiți știri și date eronate!”

Eventuală discuție cu Dumnezeu.

Într-un moment de bună dispoziție, simt că mi-ar face plăcere, sa discut cu Dumnezeu.
Dar știu că asta nu se poate.

Admit că există și subiecte mai tonice, decît cel de mai sus, înaintea plecării pe un drum montan mai complicat.
În paralel, e un pic amuzant că ideea discuției din amonte o are un ins cu ample pusee atee, și nu vreun credincios. De unde bănuiala-mi că, în cazul ultimului, preponderent se află superficialitatea, cît și o teamă teribilă.

Apropo de Dumnezeu, iar acest post-script născîndu-se după tură, pe cînd porneam în jumătatea secundă a drumului, ceva din mine a dat să spună „Doamne-ajută”.
Prompt l-a șuntat un altceva din suflet: „Tu fii mai degrabă atent pentru unde calci, în lungul și complicatul drum care te așteaptă”.
Firește, nu a folosit cuvinte, căci în zona interioară de unde vine nu au circulație așa ceva.

Era o chestie, să stai iarna pe-acolo (de caraulă, ca soldat în trupe Securitate), să zicem între 12 și 3 a.m....
S-or fi încălzit cu ceva, acele cătane cu petlițe bleu? Întreb pentru că șefii (mai ales militari) din alte vremuri nu-i obligatoriu să-și fi băut capul cu așa finețuri.

Pe de altă parte, vpor fi fost mulți asemenea soldați, dar fiecare s-a împrăștiat apoi la căminului (de tînăr / om însurat), amintindu-și de așa stagiu doar precum o facem noi mai vîrstnicii, cu amintirile din vremea stagiului militar. Și nicidecum cu poezia la care apelează unii montaniarzi, cînd gîndesc spre locuri și vremuri din zona Coștilei, din Bucegi.

Plată, la Piatra Arsă.

Bucegiul a intrat în rîndul lumii (zice-se bune). Impune taxă de intrare, de pildă la Piatra Arsă (domnul din dreapta).

Cu această ocazie, am aflat că Parcul Național etc. e în subordinea Romsilva.

Literatura subsemnatului.

Pe cînd șed tăvălit de vinovăție că opul meu - de istorie montană - nu va cădea bine unui proxim cumpărător din librării, amarul mi-e domolit de o zisă a cuiva:
„Marea literatură nu se face cu sentimente pioase”.

Cocalar. Autoturiști la Piatra Arsă (Bucegi).

Folosind termenul cocalar, eu unul nu cred ca sîntem altceva decît aceia.
Doar semnaluzăm ifose, ca școliți nițel în plus, cît și iritarea ca educația ne-a interzis gesturi care acelor cocalari le sînt permise.°

Cu troller spre vîrful Moldoveanu

Glume mai mult ori mai puțin acide ale montaniarzilor, la adresa acelor trolleriști.

Poate pe fond actuala pandemie coronavirus, s-a circulat mai mult turisticește în interiorul țării, născîndu-se astfel inclusiv aglomerație înpreajma vîrfului făgărășean Moldoveanu.

Mișto-ul de troleristii suind către vîrful Moldoveanu ține doar pe grupurile montane. Nu și la neutri ori la un presupus grup al trolleristilor făgărășeni.
Este de fapt o trăsătura a oricărei intervenții umane bășcălioase. Se face doar în mediu prietenos și privește semeni din afara lui. 

"Păi dumneata, Ordene, te afli în afara unui așa tipic!"
Dacă n-am avut noroc în viață...

Aniversare ne-rotundă.

Într-un 2 septembrie am parcurs prima dată Valea Seacă a Caraimanului, din Bucegi (nu am imagini de atunci...).
Deși au trecut niște decenii, în care amoruri clasice s-au ofilit, fascinația (în sensul montan, adică avînd și oboseală, pericole) s-a menținut nealterată. 

Statistic, au rămas și vreo doua amoruri clasice intacte, dar întîmplător legate și ele de tărîmul brazilor. 

În rest, simt ca ma voi duce, dar cascada de săritori cu numele pomenit sus de tot va arăta la fel.

Mult diferită nu va fi nici după extincția speciei umane.
Prost va fi, atunci, ca nu ma va putea chema nimeni, via spiritism, să-mi spună ce mai e nou, în văioagă ce scăpa la răsărit de muntele căruia i se spunea odată Caraiman.

Nu, nu văd vreo problemă în așa afirmații! La o adică, e-acolo doar plăcerea valsului peste epoci și chiar dimensiuni...

Naționalism, la alpiniști.

La o postarea lui Vali Moses despre un suiș prin Fisura Albastră,

 

... intervine un cofrate, cu ani mai mulți...

Curiozitatea mă trimite la fila Fb a domniei sale.

Herodot : "Geții sunt cei mai viteji şi mai drepți dintre traci... ! Dar, trândăvia este un lucru foarte des, în vreme ce munca câmpului e îndeletnicirea cea mai umilitoare; a trăi de pe urma jafului este pentru ei cel mai frumos fel de viață".

Nimic nou sub soare... !

De ce poporul român pregătește pe cheltuiala lui mii de medici şi apoi, fără nici o opreliște, îi lasă să slujească alte nații ?!

"Când vezi cirezi de imbecili, devine suportabilă însingurarea"!
(P. Țuțea)

Realizez subit că intervievații mei interbelici nu le aveau cu naționalismul. 

Și nu cred ca la mijloc se află vreo reticenta proprie acelor ani totalitari. Alpinismul îmi pare a fi fost practicat - între războaie - de o elita socială, care își rezolva problemele intelectuale (exceptind vreun Sorin Tulea) și altfel decît pe calea iubirii de țară.

.
Așa s-a întimplat.
După cum azi cataratura îmi pare să fi revenit apanajul unei elite (nu neapărat una ca-n poeme).

**

Poate oamenii precum d. Lungu sînt de intervievat de către actualii fani ai pereților.
Cînd inși ca el nu vor mai fi, e posibil sa regrete, a nu o fi făcut-o.

**

Cu lipsă de consideratie spunind, ma întreb dacă asemenea d-lui Lungu ma voi exprima și eu, la senectute. Ori junii montaniarzi de azi.
De cînd lumea, dezinvoltura tineretii lasă loc unor limitări ale exprimării, ale ideilor.

Comentarii, la acea postarea Facebook a subsemnatului:

Andrei B.
Gloria întru "cucerirea" vreunui perete cred că a venit pe filiera regimului comunist. Îmi pare un naționalism artificial, de lut, dar care mulțumea sistemul și deschidea porți.
Înainte de Al Doilea Război Mondial, dar nu numai, activitățile montane erau cumva rezervate acelei categorii sociale care avea mijloacele materiale și timpul disponibile pentru asta. Acest fenomen a fost observabil în toate zonele - de alfel, un Whymper nu era altceva decât un aristocrat. Bineînțeles, sunt și excepții, mai ales între profesioniștii vremii.

Mircea Ordean
Gloria cu pricina cred ca a existat de cînd munții.
Foarte posibil ca avantajele epocii comuniste (trec aici și ceea ce se numeau scoateri din producție) sa fi făcut muntele suficient de interesant și pentru categorii umane care în alte vremuri nu ar apuca acel drum.

Andrei Badea
Gloria personală, fără îndoială că a fost; gloria națională, cred că doar după Al Doilea Război Mondial - inclusiv expedițiile himalayene au fost finanțate de guverne și desfășurate, cu puține excepții, în numele întregilor națiuni. Anterior războiului, nazist-socialiștii exploatau reușitele alpine, din interesele pe care le cunoaștem cu toții.
Scoaterea din producție cred că funcționa doar la cei legitimați oficial ca sportivi la diferite cluburi.

Mircea Ordean
Nu am pretentia ca știu foarte bine lucrurile, dar cam cine depășea gradul I se grăbea sa facă parte dintr-o asociație oficială. Cred că le plăcea acolo (sentimentul plebeu ca ai un avantaj), dar nici nu prea găseai în afara sistemului vreo coardă and co.
Îmi aduc aminte ca pitoane și carabiniere se făceau la o școală profesionala de pe stradă Austrului, dar prețul mi s-a părut pipărat. Carabinierele erau cele din oțel... Costau aproape munca mea pe o zi, de tînăr muncitor.

Valentin Matias Mozes
O fi glorie o fi nebunie... Cert este ca nu toata lumea se duce pe munte sau in trasee pentru asta, mai exista si placerea de a catara si o bucurie personala. Iar cel ce se poate bucura pentru el se poate bucura si pentru altii

Andrei Badea
Din ce știu eu, se făcea o deosebire foarte clară între turism (drumeție, activitate de plebe, de muncitorime) și sport (cățărare, alpinism), care funcționa prin intermediul cluburilor, competițional.

Mircea Ordean
Nu știu sa își fi refuzat vreun cățărător al epocii trecerea prin sistem. Asta și pentru că în prima tinerețe lucrurile de acolo erau un titlu de glorie, iar în același timp un mediu indispensabil pentru creștere. Abia apoi interveneau mofturile, individualismul.
Nici un V. Nicolaescu nu a făcut excepție.