Radu Albu

I

Pe fila-mi Fb (adică treaba aceea extrem de volatilă, unde postările nu rezistă mult, pentru a lăsa loc aeristit altor observații)

„Îndrăznesc să îmi dau cu părerea despre 'cazul' Radu Albu.

Iritarea pe un seamăn e bazată de sentimente inconștiente.
Ultimele - prin definiție - au nevoie de haine conștiente, iar dacă ieșim cu ele printre alți semeni, e nevoie să posede un ambalaj ideatic cu trecere la aceia.
.
Dacă pricep eu bine, iritarea pe acel Radu Albu decurge din faptul că omul posedă oarece valoare, iar în paralel își disprețuiește ne-amicii.
Mai exact nu se tulbură prea tare de ei.
Iar asta, în termeni psiho, ne atinge sentimentul de micime. Ni-l duce și mai jos

E interesant de explorat dacă, nefiind în haită, dușmanii săi l-ar provoca de un duel unu la unu.
După cum se manifestă acei anti-Albu, nu-mi par capabili de așa îndrăzneală.
(Oare l-o fi contactat careva, în termenii: „Domnule, la problema asta îndrăznesc să nu fiu de acord cu dumneata...”?)

PS
Nu m-am uitat prea atent la producțiile (scrise, ale) lui Radu A., dar îl simt om - asemenea nouă tuturor.

Răspuns R.A.:

Îmi mențin zisele anterioare. Și ideea dedesubturilor - greu de cunoscut, respectiv nu tocmai avuabile, de către cei care îl atacă. Omul emană o siguranță care te face dornic să-i intri sub aripă. Întrucît el nu dă semne să se ocupe cu așa protectorat, naște dezamăgire, care se refugiază sub diferite vorbe sociale. De pildă că ar fi Pinocchio. În răstimp, acel Ovidiu Jela îmi pare un om care nu posedă calitățile lui A., dar ar vrea să îi ia locul sub reflectoarele înalte.

Experiența-mi de comunicare cu O.J. mi-a lăsat impresia unui om infinit mai toxic decît mine. Mai fără-mamă, fără-tată, în materie de minimă morală.

La acest stadiu al discuției, mă întreb subit ce mă mîna în luptă la vremea unui revoluționarism critic asemănător. Mai exact la jumătatea anilor 80 (am pe undeva, prin arhivă, scrisele respectivă, de mînă).

Foarte posibil era încîntarea de a milita sub faldurile unui mentor (e vorba de N. Baticu), iar prin extensie alături de un tată, superiori cu toții, prin lume.

File de istorie, și a Clubului Alpin Român postrevoluționar

La un moment dat, după marea sciziune din 1991-92, ședințele aripii Baticu din CAR se țineau la domiciliul secretarului general (Mircea Crăciunescu), din strada Oltarului nr. 8, în apropierea Căii Moșilor din București. 

Mircea Crăciunescu, la ședința de reînființare a CAR, 7 ianuarie 1990. E marcat de vîrstă în imagine (cum probabil vom fi toți, la acea etate), dar mi-l aduc aminte ca pe un om la locul lui. Grijuliu cu recuperarea forțelor, avea între cogeneri (de pildă Pompiliu Pascu) nickname-ul Ațipică.

Deja erau blocuri pe acea mare arteră, dar am descoperit undeva o imagine cu locurile respective înainte de masivele construcții.

”Restaurantul / Bufetul "Odobeşti" din Calea Moşilor nr. 189, colţ cu strada Oltarului (la stânga). Fotografia apare în portofoliul cu locaţii de filmare din "Duminica la ora 6" (1966)”

Sursa: Costin Gheorghe, Facebook

MUNTE. Istorie. Completare Traian Belitoreanu

Față de cele menționate despre înaintașul Traian Belitoreanu în prima ediție a cărții „Sus la munte, al izvor” au intervenit informații noi, furnizate cu precădere de confratele Adi Costache, și privind cartea „Agentul nostru Victor”, de Stejărel Olaru (2019).

Legat de cea care i-a devenit soție, Ketty Menke, o altă lucrare o prezintă drept fiică a unui înstărit businessman activînd în Londra,

Deformări istoriografice. Cazul Ecaterina Teodoroiu.

Petru Vignali (1907-?), participant la explorările grupului Țițeica din 1924

Și eu îmi am entuziasme pentru munte, fie ele și altele decît cele predate la școala vieții, cum că e bine să ne manifestăm în societate.

.
Multe dintre ele țin de istorie.
Iar asta din banalul motiv că divinul (nu în sens religios) apărut prin minte, la ideea acelor coclauri își dublează (ridică la pătrat?) intensitatea cind ia la braț faptul că s-a petrecut în trecut.
(resorturile or fi la fel, legat de viitor: cum vor arăta loc drag mie și oameni străbătîndu-l, peste 50 ori o sută de ani - deja mă furnică ceva nemaipomenit, la așa idee).
.
Pe așa fond, am un ceva la inimă (primus inter pares altminteri, la ce-i adunat acolo) pentru cei care au parcurs întîia oară un loc drag mie, și anume partea superioară a Văii Seci din Caraiman (Bucegi).
'Întîia oară' acela nu-i o afirmație foarte sigură (unul din acei pionieri însuși îndemnînd la prudență, pe felie), căci e posibil să-i fi precedat alții - nepomeniți pe undeva -, dar asta nu face decît să sporească încîntarea imaginării cum a fost cînd aceia, neștiuții, vor fi aburcat peste săritorile locurilor.

Cu lipsă totală de modestie zicînd, îmi închipui locul de cinste pe care îl va avea această postare, devenită articol, într-un viitor volum al subsemnatului. Nu o spun atît din vanitate, cît din aceeași plăcere a jocului cu imaginația.Așa mențiune este precum istoria adăugată încîntărilor montane din prezent. Le sporește..Poate, și mai la bătrînețe decît acum, m-aș apuca de bătut cîmpii (pardon, munții) de cum va fi arătat locul pe unde Cutărescu îndrăznea să pătrundă. Mă mai jucam cîndva, în floarea vîrstei, cu așa tip de idei, am și acum îngălbenitele hîrtii...(vezi PS1, nu atît legat de acele țidule, cît de măsura aplicabilă în acest tip de fanfaronadă) 

Primii de care se cunoaște că s-au aventurat în amonte de Brîul Portiței, pe vreun fir al Secii, sînt frații Țițeica. Dintre ei, Radu și-a pus pe hîrtie, în două locuri, impresiile (fie și fugare, după gustul meu).
Pentru că viața are și surprize frumoase, un însoțitor al lor din acea zi s-a dovedit nu neapărat un contur delicios pierdut în negura trecutului, ci și un om ceva mai palpabil, grație informațiilor ceva mai concrete despre dînsul. Și sosind la prima mînă, via fotografii din epocă ori înscrisuri ale sale.

E vorba de Petru Vignali (1907-?).
Și care publică (pentru șarm, folosesc prezentul, deși volumul a apărut mai de multișor, iar scrierea lui în sine fu și mai demult). Opul se numește „Popas în amintiri. România 1910-1974” (2016, editura Vremea).

În Memorii (numesc astfel, ca mai expeditiv, ceea ce au căpătat titlul de carte „Ascensiuni montane. oameni și amintiri” (ed. România Pitorească, 2016), Radu Țițeica îl pomenește pe Vignali alături de Ion Cantuniari, drept „excelent camarad de ascensiune, totdeauna bine dispus și gata să încerce orice traseu nou”. Însă detaliile i se opresc aici.
„La [liceul] Mihai Viteazul, din clasa a patra și pînă într-a șaptea am stat în bancă cu Șerban Țițeica, fiul faimosului matematician Gheorghe Țițeica, cu care m-am împrietenit și am rămas prieten pînă azi” (vezi alte detalii, șarmante foc, la PS2)
.
Petru (cazat altminteri cu familia în Bușteni) întreprinde în 1924 drumuri în abruptul Bucegilor, alături de frații Țițeica. De pildă în preajma sudică a Acelor Morarului. Cît și pe Valea Seacă a Caraimanului
Parcurgerea ultimei s-a făcut - în amintitul trio - în două etape. Întîi partea pînă la Brîul Portiței, iar ulterior, venind de această dată din Poiana Tîrlelor, de la brîu în sus (pe firul numit al Mortului, întrucît ceea ce au fost numite Hornurile mai tîrziu le-au pus probleme pare-se prea mari, acelor adolescenți)
Vignali spune că se mîndrește „și azi cu această performanță”, dar va zăbovi descriptiv pe o întîmplare care a precedat-o. Permite-ți să o redau in extenso.

.
Îmi plăcea să mă cațăr pe stînci [...] Nu existau pe atunci asociații de alpiniști cum sînt acum, cu instructori și echipament special: ne cățăram și noi cum puteam, și cum ne pricepeam. Odată, pe Valea Seacă a Caraimanului, era să mă curăț.
Eram cu familia la Bușteni în vacanța mare; plănuisem mai demult, împreună cu Șerban Țițeica [aveau, în acel 1924, 17. respectiv 16 ani], să cum prin Valea Seacă și să atacăm direct peretele Caraimanului pînă la Cruce. Dar pe la jumătatea văii se găsește un punct greu de escaladat: Săritoarea Mare [pare să fie vorba de a treia săritoare din Canion]. Cînd se topesc în primăvară zăpezile, spritoarea se transformă în cascadă, dar acum era seacă precum numele. Într-o dimineață am pornit de unul singur să caut o trecere peste săritoare [foarte posibil să mai fi ajuns, în prealabil, sub ea...].Am încercat mai întîi s-o ocolesc, prin pereții laterali pe care, ici-colo mai răsărea cîte o tufă de jnepeni. Ajunsesem aproape sus cînd m-am agățat de un colț de piatră ca să mă salt, dar colțul s-a desprins și eu am căzut pe spate; în acea fracțiune de secundă, am întins într-un gest reflex mîna ca să apuc ceva: și mîna mea a întîlnit o rădăcină de jneapăn. Dacă mîna mea nu întîlnea această rădăcină sau dacă aceasta ceda, mă făceam surcele.. Nu m-am lăsat totuși, am coborît și am pornit iar la atac pe alte căi. Săritoarea forma un jgheab drept, dar destul de adînc; l-am atacat după metoda alpiniștilor și de data asta am reușit. O săptămînă mai tîrziu am revenit cu Țițeica [Vignali pare să ignore aici pe Radu Ț.] și împreună am urcat Valea Seacă și peretele Caraimanului printr-o ulucă [viitorul Vîlcel al Mortului], pînă sus sub cruce...”.

.
Existau toate motivele pentru ca Petru să continue în anul următor asemenea întreprinderi, dar au intervenit circumstanțe independente de voia sa. Pe de o parte tatăl său, italian la origine, voia să se întoarcă definitiv în țara de obîrșie, fie și sub forma extinderii firmei de construcții pe care o poseda (alături de conaționalul Gambara) la Roma. Atîta tot că a intervenit o fatală leucemie.
În paralel, pleacă de la „Mihai Viteazul” (care abia se mutase în actualul local, din bd. Pake), din clasa unde se aflau Șerban și Nelu Cantuniari). După cum, Vignali e atras și de mare, unde întreprinde în 1926 cu o ambarcațiune de 8 metri, confecționată de un lotcar.
Apoi intervine interesul pentru fete (va fi un mare amator al sălilor de dans). Și uite așa istoria alpină îl scapă din vizor...
.
Ce-i drept, putem zăbovi asupra lui și din alte puncte de vedere, nu mai puțin interesante...
(va urma)

PS1
A recomanda/vorbi despre echilibru/măsură nu-i vreo garanție că stăpînim acel procedeu. Dar el tot este de urmat.
În consecință, legat de afirmațiile-mi din text (cele dintre paranteze drepte) este de spus că a te lăsa în voia valurilor interioare - de pildă cele reclamînd afirmațiile/îndrăznelile de acolo nu-i neapărat un lucru blamabil.
Totul este să intervină măsura.
Una stabilită de înțelepciunea celui în cauză.
Altfel, el are de pierdut.
.
PS2
Între alte scrise ale lui Vignali, ultra-savuroasă se află:

„Șerban Țițeica [cel din momentul scrierii Amintirilor lui Vignali] [...] este academician. Dar din fericire a rămas același golan de treabă care era și atunci la școală”

MUNTE Istorie. Orfelinat Nedelea

Despre Emilian Cristea (1915-1982), un contemporan era de părere că a fost crescut la orfelinatul din localitatea Nedelea, lîngă Ploiești.

Un ucenic al lui Cristea, Dinu Solojan spune că acesta a moştenit de la tatăl său un caiet, avînd pe prima filă notaţia: „Fiul meu, aş vrea ca acest caiet să stea pe un birou”.E. Cristea nu pomeneşte însă nicăieri de vreo rudă a sa (cu atît mai puțin de tată și acel caiet), iar Hedda Cristea avea să declare în noiembrie 1982 că „soţul meu nu a avut familie”.

Dacă prezumția acelui contemporan este justă, atmosfera la Nedelea va fi fost mai neplăcută decît am bănuit-o.
În acest sens vine o postare de pe siteul Republica Ploiesti , Povești despre vechiul Ploiești, semnat de Lucian Vasile la 3 mai 2017.

În urmă cu câțiva ani, printre documentele găsite la sediul central din București al Arhivelor Naționale, am avut surpriza să găsesc în inventarul unui fond fotografic un album care al cărui titlu era „Leagănul Sft. Ecaterina din Ploiești”. Peste câteva zile, îl aveam pe masa din fața mea. Acesta era de dimensiuni redusă – între un A5 și un A4 dacă îmi aduc bine aminte – dar avea o copertă amplu și migălos lucrată, puțină deteriorată pe margini de trecerea timpului.

Albumul cuprinde o serie de fotografii care surprind sosirea în Gara de Sud din Ploiești a unui grup de copii. Știam că în oraș au funcționat mai multe leagăne pentru cei mici părăsiți de părinți sau rămași fără rude în viață. Cu toate acestea, nu avusesem până atunci niciodată ocazia să văd imagini cu acești năpăstuiți ai soartei care își găsiseră la Ploiești un adăpost deasupra capului, o masă caldă și grijă și atenție din partea unor supraveghetori. Albumul însă suplinea această curiozitate de istorie socială, iar fotografiile – realizate în perioada interbelică – surprind câteva zeci de copii săraci ajunși cu un vagon CFR în Gara de Sud a orașului.

Imaginea nou-veniților este una crudă: unii copii sunt desculți, alții poartă opinci și câțiva norocoși au pantofi în picioare. Aproape toți poartă haine răpciugoase, iar cușme primite de la te-miri-cine sunt, evident, prea mari și aproape că le acoperă capul cu totul. Vreo doi-trei au câte o valiză de lemn, însă restul fie își poartă puținul avut în desagi ori pur și simplu nu au nimic și stau cu mâinile în buzunare. Privirile sunt o stranie combinație de teamă, tristețe și neîncredere, dar cu toate acestea parcă se pot ghici câteva zâmbete sau firave sclipiri de speranță.
După ce au coborât pe o linie secundară a Gării de Sud, copiii au mers pe jos până în Piața Gării, unde au fost urcați într-un camion cu prelată.
Destinația lor avea să fie Leagănul Sft. Ecaterina de pe strada Buna-Vestire. Identificarea clădirii este dificilă, de vreme ce mențiunile pe care le-am găsit vorbesc fie de numărul 11, fie de numărul 19 – în orice caz, numerotarea din epocă nu concordă cu cea actuală. Cert este că leagănul se afla în imediata apropiere a Spitalului Ana și Gheorghe Constantinescu, cunoscută astăzi de majoritatea ploieștenilor drept „fosta maternitate”.

Orfelinatul a fost înființat în 1916, însă activitatea sa a fost reglementată în 1924, când a început propriu-zis să funcționeze. Administrarea sa se făcea de către doamnele din înalta societate ploieșteană, iar finanțarea sa era una privată (se organizau diferite serbări și evenimente, iar banii din bilete acopereau o parte a costurilor de desfășurare a activităților curente), la care se adăuga câte un sprijin material din partea autorităților locale. Instituția a fost desființată odată cu instaurarea regimului comunist, iar orfanii au fost preluați de leagăne de stat.

Judecând după vestimentația adulților, imaginile datează probabil de la începutul anilor 30. Majoritatea copiilor par să fi avut 8, 9 sau 10 ani, la momentul în care au fost surprinși în imaginile de mai sus. Astfel că nu am putut să nu mă gândesc câți dintre copiii fotografiați coborând temători din vagoane sau mergând desculți pe lângă clădirea Gării de Sud mai trăiesc și astăzi. Cine știe – istoria ne-a învățat să ne așteptăm la orice surpriză.”

În text se vorbește de un orfelinat din interiorul Ploieștilor.
În paralel, un comentator la acel material spune:
„ Un leagăn similar a funcționat și în satul prahovean Nedelea, în anii 30-40.”

Atmosfera le va fi fost apropiată, după e de așteptat ca surplusul uman de la vreunul din orfelinate să fi fost expediat la celălalt (la ce unități geograficește satelit vor mai fi existat).

Mi-a propus cineva să scriu un material istoric

Mi-a propus cineva să scriu un material istoric, despre înaintașul N.B.

Dincolo de faptul că nu aș produce acum așa ceva - e onest ca stejarii maturi să lase razele soarelui și spre mlădițele mai tinere (care au zămislit recent un așa material)...
Sondîndu-mă cum aș trata diferit acel subiect, am amestecat în minte 'boasca' informațiilor 

pe subiect.

Primul amănunt care mi-a venit în cap a fost vehemența unui mai-mare (comunist) de la un centru universitar bucureștean, în alte vremuri:

„Să nu-l mai pe prind pe ăsta pe-aici!”...(bibliografie: „Noi, cei de la Știința...”, de P. Suciu)

Viitorul e specialist în șotii...

PS1
După mulți ani, realizez ce se petrecea în imagine: se vărsase șampania deschisă la refugiul Coștila (40 ani de la stabilirea primului traseu de perete de la noi).

PS2
Îmi cer scuze pentru semnalele cum că am reeeditat de paișpe mii de ori vreo postare...
Boască grea, în acest moment, simt aceea care se creează în jurul extraselor din jurnalul personal al anilor 80, privitor la întîlnirea cu o pleiadă de înaintași montaniarzi. Zic asta pentru că inevitabil va fi de vorbit despre acei oameni (cu mintea care se întîmplă să-o posed azi...), iar totodată de împănat cu informațiile despre epocă, eventual și despre foarte-nărăvașul țiitor al acelui jurnal.
O să ia ceva timp, dar e posibil să merite.
În rest, după cum vedeți, reînnod obiceiul mărgicii, de care o găină bătea toba....

MUNTE. Istorie.

Ideile fixe.
Ale subsemnatului țin de un anumit domeniu al cunoașterii, adică istorie, iar acolo de un anumit domeniu - epocă - persoane.

Admit din start că nu e ceva frumos. Dincolo de asta, dau de niște manuscrise ale unui înaintaș.
Pare să le fi produs în momente mai proaste ale existenței, pentru că sînt animate de un hipercriticism față de care al altora pare mic copil.

Bineînțeles, și subsemnatul își caută de lucru, cînd, de pildă, sînt atîția munți, ori măcar parcuri bucureștene de bătut.  Mai exact, amintitul subsemnat gîndește cum poate fi aranjat frumos, în folosul respectivului înaintaș, acel moment prost. Căci el face totuși parte, din biografia respectivului.

E-o provocare deloc de colea.

Mă întrebați de ce nu ignor acea felie de viață? Ba, mai mult, de ce nu-l scriu de foarte bine pe acela cum procedează toată lumea? Păi... Nu e genul meu.

Gen al meu fiind mai degrabă acea provocare, de a transforma din acel moment nu chiar aplaudabil în ceva de pus pe gînduri, iar finalmente născut empatie, dacă nu chiar simpatie.

REVENIND la o idee din amonte, mă jenez un pic a o ține gaia mațul doar cu o perioadă istorică. E de notat aici însă că alții nu scriu deloc.
Dacă stau să mă gîndesc, scrisul despre trecutul montan românesc a constituit mai degrabă o excepție. Nici în ale prezentului, dacă nu mă aflu cumva răutăcios, nu l-au dat finețurile afară din casă.