Munte. Uman. Polemici, dedesubturi

Pe cînd lupt cu alde Mititeanu și trupa lui, simt că trec prea iute peste dedesubturi.
Ale mele.
Adică nevoie brută de a descărca agresivitate, respectiv necesitatea minții de a lucra.

Chestia nu agresivitatea nu-i o chestie căreia să-i clamezi prin tîrg existența, dar asta e...

Și nu știu cum se face că, dacătele o vei pomeni - între oameni - nu se va face gaură în cer.

Asta poate pentru că celălalt simte că-i preferabil așa mărturisitor, unui civilizate frustrat, ce poate exploda mai mult decît incomod. /

De bine ce D., Mititeanu declară că N. Baticu s-a aflat/află idolul meu (chiar așa primitiv e clujeanul, ori numai se face?), mi-am revăzut relația cu acesta. Nema notă mare, pe care aș da-o comportamentului meu (căci și dînsul se afla ejusdem farinae, nu schimbă datele problemei)
De unde, automat, îmi zboară mintea la relația cu proprii mei fii.
Nici ea, gîndesc barim în aste clipe mai cenușii/realiste, nu-i nemaipomenită. Dar există și altundeva decît în povești, relații umane nemaipomenite?
Cred că nu...

Închei cu o răutate
Oare, ocupîndu-și vremea cu statuia lui Cuxi, dlui Dinu i-a rămas suficientă atenție, afecțiune, venerație pentru propriul fiu?

Hm.
Ce vorbă...
Caut s-o transpun în realitate, într-o situație de viață și are mari probleme.
Pe de o parte e destul de livrescă. De cub pe care vrei să-l treci printr-o poartă cu altă formă. Apoi, simt în realitate o mulțime de lucruri, privitor la interumane, cu nu au treabă cu ideea de afecțiune...

Lungind iar postarea cineva mă invită de niște expuneri publice. Or, nu-i chestie simplă, căci e distanță are între cum judec eu, cu toate volutele de mai sus, și lumea normală...

O să ziceți aici că totuși dumneavoastră vi le spun...  Corect - vi le spun, dar tot știu un lucru mic. Unul din 200 amici ajunge cu lectura la finalul unei așa postări. Asta, în cazurile fericite...

PS
Dacă pomenesc mai sus de primitivismul dlui Mititeanu (cînd mi-l declară pe N.B. drept idol), aceea privește o parte a dumnealui.
Iar în paralel și eu fiind din-topor, la multe.

În zonă, agresivitatea pomenită mai sus e partea dulce a cercetării de acolo.
Poți explora în preajmă (ideatic...) cît să-ți fugă din sală auditoriul. Este drept că nu vcade cerul., Iar auditoriul nu-i exclus să revină încîntat : „Bre, ce fraier eram, pînă te-am ascultat pe dumneata...”.

MUNTE. Ucenicii

Pe dealul din centru mi-am făcut în parte - pe la 12 ani - ucenicia pentru munți mai mari...

Avea trei etaje geologice, despărțite de ceea ce aveam să aflu ulterior că se numesc brîuri.

Comparația poate părea exagerată, dar așa au stat treptele 'scării'.

O altă 'treaptă' a fost cercetarea pe o latură a Dealului Melcilor din Brașov, unde am dat de o grotă grozavă (barim pentru acea etate).
După ea, suișul de-amboulea al Tîmpei (aveam să aflu la coborîre că există o potecă)., din aceeași urbe.

PS1
Dealul din imagine e în localitatea Ocnița, aproximativ între Tîrgu Mureș și Bistrița, satul mamei.
Se ajungea acolo inclusiv cu un nemaipomenit tren pe linie îngustă (fie și cu doar o cursă pe zi).

PS2
Se înțelege că revăzînd la puțini ani acel deal mi s-a părut absolut nevinovat.

Toponimie. „Știe cineva cum se numeşte muntele Ciucaş pe germana?”

„Știe cineva cum se numeşte muntele Ciucaş pe germana?”

I
„ Sună un pic ungurește, la origine?”
„[Andrei Prian: ] Da, toponimul romanesc este de origine maghiara, inseamna "cu stiuci".”


II
Asemenea denumiri au avut o desfășurare precum, pardon!, creștinismul.
Adică au plecat de la un mititel (ca fenomen) local, iar apoi au avut norocul să se poată extinde. Întîia oară i-a zis „cu știuci” un om simplu, în cel mai rău caz boiernaș. Denumiri vor fi fost puse asemănător și altele, însă numai una răzbit, pentru întregul munte, cît să fie preluată de alții din zonă, iar finalmente de călători și geografi...

MUNTE. Istorie. Necazuri ale lui Nae Dimitriu (1899-1966)

Înaintașul Nae Dimitriu (1899-1966) este, la debutul deceniului patru al veacului trecut, într-o perioadă de grație. A descoperit abruptul montan, drumurile curajoase pe acolo, și se află totodată în culmea emulației.

 Între altele, publică la gazetă despre ascensiunile sale.

Există două tipărituri care-i găzduiesc scrisele: cele de actualitate, gen „Am făcut tura cutare, la data cutare, și cu repere generale X și Y”, în Gazeta Sporturilor. Și cele mai așezate, în sensul descrierilor de drumuri, dealungul zidului de piatră al Bucegilor - în revista Educația Fizică, publicație a ceea ce era numit în epocă Oficiul Național pentru Educație Fizică.
.
La GS, nu chiar lesne de mulțumitul Nae Dimitriu nu știu să fi avut probleme (de bețe în roate), ceea ce i se întîmplă însă la Buletinul ONEF.

Iată-le, în descrierea celui care avea să înființeze (peste vreo doi ani) Clubul Alpin Român:

„Sînt aşa de furios de (Buletinul, n.n.) ONEF... Am dat acum două luni la Onef Coştila şi Seaca. Secretarul de redacţie – un «om căpitan» oarecare, considerîndu-se şi literat, s-a apucat să-mi corecteze articolul. Iată o mostră [...] Respectasem acea «consecuţie a timpurilor» pe care «don căpitan» pare-se că o ignorează [...] Sînt consternat! Tot articolul mi l-a modificat conform exemplului de mai sus. Inutil să-l mai înjur, m-a distrus. Pentru Buletin am pregătit (şi-l voi da pentru publicare numai după ce don căpitan mă va asigura c-o s-o lase mai moale cu ortografia română) Gălbinele, Seaca (Coştila) şi V. Ţapului – porţiunea parcursă şi Brîna Mare [...] Articolul Coştila-Seaca, deşi speram să cuprindă 5-6 pagini de revistă (a se înmulţi cu lei 300) a intrat în (leşin !!) 2 pagini și jumătate, fiindcă acelaşi căpitan a găsit că un articol scris cu corp cît mai mic (corp 18 !!) este mai elegant. Elegant, dar minuscul! Ca şi onorariul, mama lui de cazon literat. 600 de lei un articol de peste două mii (2 000) de cuvinte reprezintă 14 000 de metri parcurși şi aproape 3 000 m diferență de nivel. După cum vezi, 4 centime metrul liniar parcurs descris, 20 de centime metrul de activitate, 30 de centime cuvîntul! Monstruozitate! Păi să nu le fac o peltea [...] şi să le întind o frază pînă o căpăta sunetul celei mai subţiri corzi de vioară?...” (scrisoare către Radu Ţiţeica, 27-28 ianuarie 1932).

Nu mi-am bătut capul cine va fi fost acel don căpitan, pînă cînd un vals pe net m-a dus în dreptul unui personaj cunoscut mie, din altă parte (a istoriei montane). Și despre care se menționa că a lucrat la Buletinul ONEF. Ba și în calitate de redactor-șef, și încă în perioada necazurilor lui Nae Dimitriu amintite mai sus!

Este vorba de Ioan Dimăncescu. El este numit în 1928 în acea poziție, și fără a cunoaște dacă se află și peste trei ani în funcție,nici nu există vreun semn că ar fi plecat de acolo.

Dimăncescu a înființat în vremea liceului una printre primele grupări cercetășești, iar în paralel a fost un apropiat al activităților pe munte. Între altele fondează asociația Peleș din Sinaia (1923). 

(Dimăncescu, pe rîndul de sus, în dreapta, cu ocazia vizitei în România a fondatorului Cercetășiei, Sir Setton Watson)

Va servi pe Carol II (director al Educației Fizice și Sănătății, 1938) dar și regimul mareșalului Antonescu, în nou-creata organizaţie Munca Tineretului Român, 1942-1944. Nu apucă să o facă și cu cel comunist, care îl trece în rezervă (e colonel în acel moment).

Moare în 1951.

PS
Găsesc mai mult decît interesante rîndurile despre înaintașii săi (Dem și Ion) de care s-a îngrijit Alin Dimăncescu.
Între altele: 1.

2.

MUNTE. Istorie. Petre Bălăceanu

Aș puncta din start că ocupația de mai jos nu e cea mai măreață din lume (poate, dimpotrivă), după cum nu e obligatorie să o împărtășească și alții... E vorba de-a lua o felie (altminteri mică) de istorie și de a-ți pierde vremea cu ea.La adică, cu o evadare mică din realitate (și în roz) cu toți sîntem datori...

A răsfoi un vechi jurnal personal îmi readuce aminte fapte, vorbe de care uitasem. Un înaintaș montaniard, de pildă, îmi preciza cîndva că în poza x, luată la Padina, se întîmplă să fie cu capul pe umărul colegului de ture Petre Bălăceanu.

Ultimul, suind una ori alta prin abrupt (și înființînd alături de alții o grupare alpină existentă și azi), dar văzîndu-și de meserie totodată.

Bălăceanu ia parte la premiera de iarnă a Rîpei Zăpezii din Bucegi, foarte probabil în calitate de secund al lui Nae Dimitriu 

Lucra la Banca Națională a României (stau și mă întreb dacă poate exista amănunt mai onorant pentru actualul Club Alpin Român, decît să-și fi avut nucleul în această importantă instituție - una altminteri nesupusă fluctuațiilor votului universal).

Imediat după întoarcerea urmelor din 1944, activează în Partidul Comunist, foarte probabil ca șef al compartimentul economic (așa glăsuiește cel puțin o informație, necontrazisă de alte surse).
Bineînțeles că la acest stadiu al discuției se poate lua pe calea vituperației, că ce infect a fost acel Bălăceanu (de s-a dat cu alde comuniștii). Prefer însă a medita cum se vor fi petrecut lucrurile.
Cum va fi stat cu simpatiile în acea direcție, și cît va fi fost uman interes - de care altminteri am îndoieli că se află lipsit vreunul dintre noi...

Este președinte BNR („Banca de stat a Republicii Populare Romîne”) în două rînduri, în 1953-1957. Nici acum și nici înainte nu are vreun rateu în fața stăpînirii, căci nu ajunge precum colegul Vijoli (la pușcărie, o vreme), ba chiar este apoi numit în diplomație.
Și nu oriunde, ci ministru plenipotențiar în Marea Britanie (1957-61), pentru a trece apoi Oceanul, inițial ca șef de legație, iar ulterior ambasador - în SUA.

Nici schimbarea de lider al României nu-l va afecta în exces, fiind în 1969-71 ambasador în Tunisia.
Moare în 1975, la 69 ani.

Prezentarea mea nu este una elogioasă, dar - iar asta este vizibil - nu-i caută bube în cap (la o adică, se poate și asta, pentru ține neapărat).
În paralel, mi-aș recunoaște în materialul de aici plăcerea jonglatului infantil cu oameni și fapte istorice. pe care mi le aleg, iar apoi înfrățesc după cum doresc...

Tot omenește-i să te proiectezi - mi mult ori mai puțin - în vreun seamăn. În reușitele lui.
„Stai, că ăla e mort...”
Nu, la asta nu mă proiectez. Mai exact inconștientul nu are așa resort, în situația de față.

PS
Fotocopii după Buletinul Alpin realizate de Cristi Cuțurescu.

ISTORIE. Ana Santer-Nenițescu

Ana Santer este soția lui Costin Nenițescu (1902-1970) ce-l însoțește în turele pe munte ale acestuia, alături de frații Țițeica.
Va fi fost cel puțin inimoasă în ale înălțimilor, iar totodată tratată cu simpatie de Radu și Șerban.

De pildă Șerban:
„Ne-am suit apoi pe Mălin în Tibet [platoul Bucegilor] [...] Pe Tibet un vîntişor [...] sub mîngîierea căruia am galopat la Omul. Trasă de mine și împinsă de Nelu, Neniţăreasa a realizat o performanţă extraordinară, că am ajuns într-un timp record la Omul. Doctorul a rămas mai de căruţă, dar mult mai puțin ca de obicei, ceea ce dovedeşte un progres. [...] A doua zi, pe un vînt şi mai turbat, am luat spre [Valea] Bucşoiului, unde odată intraţi, vîntul ne-a mai iertat. Am coborît-o ca cu babacu. Pe dîmb, aproape sus de tot, d-na Neniţescu şi-a scăpat sacul, care a realizat o descindere impresionantă pînă în fir aproape la crăcană, Nelu [Cantuniari] s-a cam muncit să-l pescuiască. Află că aparatul fotografic n-a păţit nici pe dracu..." (Scrisoare Şerban Ţiţeica, 7 decembrie 1932)

Ulterior, Costin Nenițescu se recăsătorește. Rîndurile din Wikipedia nu însistă pe motivele despărțirii de Ana, pe care îl furnizează însă Alexandru T. Balaban (Revista de Chimie):

„Prima soție a profesorului Nenițescu era de naționalitate francezã, care dupã terminarea celui de-al doilea rãzboi mondial a plecat în Franța. ” 

În cele două imagini de mai sus: Ion Cantuniari.

Jos, Elisabeta Ciorănescu.

(„Dupã cãsãtoria Ecaterinei Ciorãnescu cu C. D. Nenițescu, aceasta ºi-a pãstrat numele, semnând rar Ecaterina Ciorãnescu-Nenițescu”, op. cit.)

PS
E foarte posibil ca numele original al Anei, în franceză să fi fost întrucîtva diferit (de genul Anne, respectiv Santerre)

ISTORIE. Adăugiri

Extras din Constantin I. Bilciu, „O Viață, o luptă, o soartă” 

„2. FAMILIA GHEORGHE ȚIȚEICA 

La vreo lună după nașterea mea, maică-mea care, după cum am spus era de o frumusețe rară si plină de sănătate, se duse la servici la taică-meu și aștepta pe o bancă în holul cabinetului guvernatorului Bibicescu. Tocmai avea loc o ședință cu cenzorii, consilierii și alți domni din ministere.


Părinții mei Elena născută Tudor Mîrzea și Ion C.Bilciu

La eșirea din ședință, un domn cam de o vîrstă cu taică-meu, o vede pe maica-mea așa cum era durdulie și plină de sănătate, se apropie de ea și o întreabă cine e si ce treabă are acolo. Maică-mea îi spune că este soția lui Bilciu, că are un băiețel de o lună, adică pe mine, și că vrea să meargă în oraș cu taică-meu să cumpere ceva pentru copil căci tocmai era zi de leafă. Bucuros, acest domn îl cheamă pe taică-meu și în prezența mamii spune următoarele: Eu sunt Gheorghe Țițeica, profesor universitar de matematici. Soția mea a născut și ea acum 20 de zile un băiețel pe Radu, e slabă și nu prea are lapte să-l alăpteze. Ce sfaturi îmi dați? Nu vreți să veniți pînă la mine acasă să mai o încurajați puțin pe soția mea? Atunci maică-mea i-a spus că va veni a doua zi și cu două sticle de lapte proaspăt de capre. Bucuros, profesorul i-a dat maică-mi o monedă de argint de 5 lei pentru deranj si s-au despărțit dîndu-i maică-mii cartea sa de vizită cu adresa.
A doua zi, maică-mea la ora 7 dimineața, era acasă la profesor care locuia în strada Scaune Nr 33 (azi Str. Nicolae Filipescu) in curtea pensionului francez Schevitz Thierin, in locul căruia s-a construit mai tîrziu Institutul de Petrol, Gaze și Geologie.

Cum a văzut-o D-na Țițeica s-a amorezat de ea și s-a minunat de fizicul ei frumos și sănătos. Mama i-a dat sticlele cu lapte si a luat copilul din pătuc sa-l mîngîie iar acesta simțind sînul mamei a căutat să sugă. Maică-mea a întrebat-o pe D-na Țițeica dacă îi permite să dea copilului să sugă că are sînii destul de incărcați. D-na Țițeica a rugat-o chiar si copilul a supt vreun sfert de ora îmbujorîndu-se la față, rîzînd și făcînd goange maică-mi.
Profesorul, care era și el acasă, auzind de această scenă, a rugat-o pe maică-mea să mai vină si a doua zi. Intre timp ei au fiert laptele de capră și pus in biberon sterilizat, îl dădu copilului. Acesta sugea în silă și nu da deloc semne de mulțumire.

A doua zi, copilul cum o văzu pe maică-mea, începu să dea din mînuțe și să-i joace ochii în cap de bucurie. Maică-mea,îl luă, îl duse la sîn și după ce se sătură bine, copilul era altul. Deci leacul era găsit, dar ce era de făcut. A doua zi taică-meu și cu maică-mea fură chemați de profesor acasă la el si-l rugă pe taică-meu s-o lase pe mama la ei acasă vreo trei luni să hrănească și pe copilul lor alături de mine bineînțeles. Și astfel, alături de Radu Țițeica, ca doi frați de cruce, am supt la sînul mamei timp de 6-7 luni pînă ce ne-am făcut măricei și înțărcîndu-ne pe amîndoi, el a rămas cu ai lui, iar eu m-am întors acasă cu ai mei, deși D-na Țițeica a insistat mult să mă ia la ei. Mama însă a plîns cu hohote, eram primul ei copil și viața ei eram eu. S-a despărțit de această familie onorabilă care a ajutat-o de multe ori după aceia, cu angajamentul solemn ca atunci cînd voi fi de 6 ani să mă dea intern la pensionul lor fără să ceară vreun ban.

ISTORIE. Niculae Gherasi (1903-1994)

Niculae Gherasi este bucureșteanul (și el îndrumat anterior, altminteri, de alții) care l-a dus pe Șerban Țițeica pe valea numită ulterior de fratele său Radu, în prima hartă abruptului, drept a Gălbenelelor.
Ulterior, s-a aflat alături de cei doi frați în prima ascensiune cunoscută a versantului nordic din Moraru (Bucegi)

A trăit între 1903 și 1994.
De profesie geolog.

”Profesorul Ludovic Mrazec (1867 - 1944), director atunci al Institutului Geologic, în intenția de a moderniza activitatea institutului, a trimis o serie de tineri cercetători la Universitatea Basel (Elveția), care au devenit ulterior savanți în domeniul geoștiințelor românești și mondiale, ca Al. Codarcea, Șt. Ghica Budești, Nic. Gherasi, G. Manolescu, Paliuc, Emilia Saulea. La Universitatea din Basel era profesor Max Reinhard, un timp asistent al lui L. Mrazec la Universitatea București...”

Fotografie postată pe fila Facebook Societatea Geologică a României:

La peste 80 ani întreprindea călătorii de studii în munții țării, de care pomenește într-o scrisoare către subsemnatul...:

Am plecat din București la începutul acestei luni la Caransebeș pentru a rezolva unele controverse pe care le-am avut cu un colaborator la est de de Valea Timișului. Am avut intenția să iau cu mine și cele 2 pagini scrise la mașină cu privire la discuțiile pe care le-am avut împreună și să le grupez și ordonez mai bine. Din păcate nu le-am găsit, deși era plicul dumitale trimis prin poștă. Trebuie să recunosc însă că lucrînd zilnic inclusiv și 2 duminici nu prea aș fi avut răgaz să mă ocup de acele pagini.

Astăzi mă întorc în Capitală și cum mîine aștept să vină poșta cu pensia de dimineață voi avea posibilitatea să caut cele două pagini rătăcite. Bineînțeles că pînă ce voi pleca din nou pe teren la 31 Iulie, voi avea timp suficient să mă ocup de răspunsuri ceva mai substanțiale.

În august voi lucra la vest de muntele Țarcu unde împreună cu un coleg tînăr voi cerceta cîteva văi și coame, iar serile și nopțile voi sta în cort. Sper să fie vreme favorabilă. După 15 August voi participa, cu colectivul ce redactează foaia geologică a Godeanului, la vreo două-trei excursii pînă în Țarcu și Căleanu, apoi probabil pe la sfîrșitul acelei luni vom merge pe Rîul Șes și pe Lăpușnic sub Retezat.

Trebuie să fac rost de un altimetru, i-am simțit lipsa acum în Iulie. Deasemenea și de un sac de dormit ușor, eu am unul prea voluminos și călduros.

Cu sentimente amicale,

Al dumitale,

Nicolae Gherasi

ISTORIE. Membri fondatori ai CAR: Gheorghe Murgeanu

Între fondatorii Clubului Alpin Român s-a aflat și Gh. Murgeanu (1901-1984), de profesie geolog.

Ulterior, membru plin al Academiei Române. 

PS

Un material despre Gh. Murgeanu, cu precădere interesat de actvitatea lui profesională:

Profesorul Gheorghe Murgeanu s-a născut la 17/30 iunie 1901. Tatăl, tot Gheorghe Murgeanu, 1863-1933, şi-a făcut studiile de medicină în Franţa şi a revenit să profeseze în România. Mama, Maria Murgeanu, 1868-1959, s-a născut în Franţa, s-a căsătorit cu Gheorghe Murgeanu, doctorul, şi l-a urmat la Bucureşti. Aici s-a integrat perfect în atmosfera românească, a acceptat şi a iubit noua ei patrie, sentiment pe care l-a sădit în copiii ei, patru la număr. Din familia Murgeanu mai făceau parte, pe lângă Gheorghe Murgeanu, viitorul geolog, trei fete – Georgette, Edmée şi Marie. A fost o familie extraordinar de unită, fiecare oferind celorlalţi o parte atât de însemnată din eul lor încât viaţa lor personală a rămas întrucâtva neîmplinită: nici Gheorghe Murgeanu şi nici surorile lui nu şi-au întemeiat familii şi nu au avut urmaşi. Au trait cu toţii într-o casă pe strada Virgiliu nr.17, casă modestă dar plină de intimitate şi de un aer de distincţie intelectuală şi umană atât de intens încât noi, pe atunci tineri studenţi, apoi absolvenţi, care am avut privilegiul să-i călcăm pragul ne simţeam transpuşi într-o lume superioară pe care căutam după aceea s-o păstrăm în inimă cât mai mult cu putinţă şi s-o recreăm, cu mai mult sau mai puţin succes, la noi acasă. Gheorghe Murgeanu a urmat şcoala primară de lângă Cuibul cu Barză de pe strada Ştirbei şi apoi Liceeul "Gh.Lazăr" pe care l-a absolvit în anul 1919. In această perioadă a vieţii a avut în Profesorul Nedelcu un mentor care i-a îndrumat paşii şi a contribuit la formarea caracterului tânărului Murgeanu. Pe parcursul vieţii Profesorul Murgeanu îşi aducea aminte cu dragoste şi recunoştinţă de Profesorul Nedelcu, de cercetăşie şi de modul în care Domnul Nedelcu reuşea să fasoneze trăsăturile de oameni integri a multor generaţii de tineri. S-au păstrat la Muzeul Geologic carnetele de cercetaş ale elevului Gheorghe Murgeanu în care sunt notate cu meticulozitate activităţile şi excursiile pe care le făceau tinerii sub conducerea Profesorului Nedelcu. In 1922 îşi ia licenţa în Ştiinţe Naturale la Universitatea din Bucureşti, cu menţiunea "foarte bine", iar în anul 1936 obţine la aceeaşi universitate titlul de doctor în Ştiinţe Naturale, specialitatea Geologie, cu menţiunea "foarte bine cu distincţie". Teza de doctorat privind Pânza internă a flişului în împrejurimile Comarnicului şi Teşilei (Judeţul Prahova), supusă discuţiei publice şi publicată încă din 1934 este o lucrare de consacrare: sunt aduse contribuţii la stratigrafia flişului cretacic inferior prin dovedirea pe bază de amoniţi a existenţei Albianului, este prezentată o nouă 2 interpretare tectonică a regiunii menţionate, este intuită importanţa curgerilor şi mişcărilor gravitaţionale în formarea unor entităţi şariate, a aşa numitelor decolări gravitaţionale şi alunecări ale pânzelor flişului. Această idee a precedat şcoli celebre din ţările cu geologie alpină asupra acestor fenomene. Astăzi, cu posibilităţile tehnicii moderne utilizate în cercetările marine, s-a dovedit cât de ample şi extinse pot să fie mişcările gravitaţionale ale unor mase foarte importante de sedimente şi, am spune noi, privite sub un alt unghi, cât miez a avut intuiţia Profesorului Murgeanu asupra importanţei gravitaţiei în procese tectonice şi de sedimentologie. In decursul vieţii, Profesorul Murgeanu s-a întors de multe ori în zona de teză pentru detalieri, noi interpretări şi mai ales pentru înţelegerea personală mai adâncă, mai conformă cu realitatea a geologiei regiunii. Un spirit deschis, acceptând noul şi învăţând în permanenţă, cu o exigenţă deosebită faţă de ceea ce făcea, exigenţă care de multe ori a împiedicat o productivitate ştiinţifică, în accepţiunea comună, mai mare, Profesorul Murgeanu a îmbunătăţit în permanenţă imaginea asupra geologiei regiunii unde s-a consacrat ca geolog. In ultimii ani ai vieţii a dorit, parcă presimţind că va fi ultima dată când o va putea face, să revadă profilul de la Fieni, mai ales că în ultimul timp eroziunea a deschis succesiunea stratelor cretacice pe valea Prahovei mult mai bine decât atunci când tânărul Murgeanu descifra geologia regiunii. L-am însoţit împreună cu colegii Jipa şi Mihăilescu şi i-am admirat capacitatea de a-şi modela înţelegerea geologică în conformitate cu cele mai moderne ipoteze sedimentologice chiar la o vârstă foarte înaintată. Activitatea ştiinţifică a Prof. Murgeanu a fost foarte bogată şi variată, atingând multiple domenii ale geoştiinţelor în care totdeauna a adus elemente noi și originale. Pe linie profesională a fost discipol al Profesorului Macovei, dar niciodată nu a fost un imitator ci un adevărat creator. În anul 1924 a fost acceptat ca geolog asistent la Institutul Geologic al României, apoi geolog şi în fine subdirector al acestui institut în 1940. A contribuit la supravieţuirea institutului în evacuarea din timpul celui de al doilea război mondial şi apoi la refacerea clădirii care fusese bombardată. După război a lucrat la Comitetul de Stat al Geologiei, a fost director general în perioada 1951-1961 iar apoi consilier al Preşedintelui Comitetului şi membru al cosiliului de conducere. A fost apoi consilier la Ministerul Minelor, Petrolului şi Geologiei până în anul 1970, când s-a retras din activitate. Gheorghe Murgeanu a fost prin vocaţie şi prin deschiderea şi filantropia sufletului său un dascăl, un profesor şi creator de oameni de ştiinţă, de specialişti, de şcoli noi şi deschizător de noi orizonturi în Stiinţele Pământului. Si-a dedicat total viaţa, energia şi cunoştinţele tinerilor, noilor generaţii. Activitatea sa didactică se întinde pe aproape 60 de ani. A început această activitate in 1921 ca preparator, devine asistent în 1926, apoi lector în 1931 şi conferenţiar in 1940. Din anul 1945 devine profesor funcţionând la Facultatea de mine şi metalurgie din Şcoala politehnică din Bucureşti. Din anul 1948 preia cursul de geologie generală la Institutul de petrol şi gaze (1948-1949), apoi la Universitatea Bucureşti (1949-1951), la Institutul de mine (1951-1957) şi la Institutul de petrol, gaze şi geologie (1957-1961). După această dată în calitate de profesor consultant a condus doctorate şi a contribuit la orientarea şi structurarea modernă a învăţământul geologic românesc. Cursul de geologie generală este cursul în care tinerii ce au decis să se consacre Stiintelor Pământului iau pentru prima dată contact cu aceste ştiinţe, în toată măreţia, frumuseţea şi complexitatea lor. Este un moment decisiv când tânărului ar 3 trebui să i se inculce dragostea faţă de viitoarea profesiune. Nimeni nu a ştiut s-o facă şi nu a făcut-o mai bine decât Prof. Murgeanu. Prelegerile de înaltă ţinută ştiinţifică şi o logică ştiinţifică perfectă au marcat şi inspirat multe generaţii de geologi. Pe lângă cursuri, profesorul instituise un sistem de aşa numite "consultaţii" prin care studenţii aveau posibilitatea să obţină informaţii suplimentare, atât despre Geologie cât şi despre alte domenii ale ştiinţelor, geografie, istoria României şi a altor ţări, despre literatură şi artă, despre reguli şi norme de civilizaţie şi comportament. Un adevărat enciclopedist, înzestrat cu o memorie extraordinară, memorie care nu l-a înşelat până la o vârstă foarte înaintată, putea să susţină orice conversaţie, să abordeze orice doemniu. Avea tactul să imprime discuţiilor o atmosferă în care nimeni nu se simţea inferior, iar tinerii sorbeau fluviul de informaţii mergând de la cultură generală la geologia cea mai elevată, cu legături uneori surprinzătoare, dovedind o profundă cunoaştere şi înţelegere a lucrurilor, un ascuţit simţ al măsurii şi al ridicolului, o profundă iubire de ţară pentru care îşi dedicase existenţa fără să-i treacă cu vederea defectele şi imperfecţiunile dar şi apreciind calităţile şi frumuseţile. De multe ori ne spunea că străinii nu au dreptul să critice ţara altora. Numai cei care trăiesc în ţara respectivă au dreptul s-o facă, şi când o fac să o facă constructiv pentru a îndrepta pe cât posibil lucrurile şi pentru a evita greşeli şi mai mari pe viitor. De altfel, prin toată activitatea a demonstrat cât de mult a iubit şi a dorit binele României. Chiar când vorbea despre Franţa, ţara pentru care mama Dânsului i-a inspirat sentimente deosebite, niciodată nu a pus-o mai presus decât ţara unde a trăit. Pentru meritele sale ştiinţifice Profesorul Gheorghe Murgeanu a fost ales membru corespondent al Academiei României şi din anul 1955 a devenit membru titular. Din anul 1968 a fost preşedinte al Societăţii de ştiinţe geologice. Dintre numeroasele rezultate ştiinţifice teoretice ale profesorului Murgeanu amintim următoarele puţine exemple:  în tectonică: pe lângă ideea privind decolările gravitaţionale şi alunecările pînzelor flişului, a pus în evidenţă "cordiliera cumană" la limita dintre flişul intern şi cel extern, a sesizat funcţia geodinamică de molasă intercedentă a conglomeratelor de Bucegi, a contribuit la precizarea vârstei posthelveţiene a încălecărilor din flişul de Tarcău, a intuit caracterul de piemont fanglomeratic al conglomeratelor de Brebu etc.;  în stratigrafie: a pus în evidenţă împreună cu N. Gherasi elementele de cristalin de tip Leaota pe valea Zamurii, interpretându-le apoi ca olistolite în Stratele de Sinaia; a recunoscut, împreună cu prof. M. Savul, forme de Lythophyllum în calcarele cretacic superioare din Bazinul Babadagului; a stabilit existenţa nummulitidelor şi a Rosalinei linnei în depozitele roşii ale Senonianului; a identificat, împreună cu Prof. Filipescu, forma Calpionella carpathica, tipică pentru limita Jurasic-Cretacic ş.a.;  în geologia cărbunilor, a contribuit la studiul şi extinderea rezervelor de cărbuni plioceni din anumite zone ale Depresiunii Getice, la studiul cărbunilor din depozitele cretacice de la Podul Vârtos;  în geologia de petrol a contribuit la stabilirea zonelor de perspectivă pentru petrol din Muntenia (Mărgineni, Măgurele şi Ceptura - Malul Roşu din jud.Prahova), a considerat că Stratele de Pucioasa reprezintă importante roci generatoare de ţiţei; 4  în geologia amenajărilor hidrotehnice a studiat amplasamentele barajelor şi conductelor forţate de la Bolboci, Zănoaga şi Gâlma pe Valea Argeşului, iar apoi a contribuit la studiile pentru barajele de pe fluviul Dunărea, la Porţile de Fier. Profesorul Murgeanu a fost un deschizător de noi direcţii de cercetare, de noi şcoli: stratigrafie specializată, sedimentologie, geologie marină. Totdeauna deschis pentru nou a acceptat fără rezerve teoria plăcilor crustale şi a gândit în spiritul tectonicii globale imediat după apariţia noilor ipoteze. Era de altfel deja dinainte convertit pentru ele acceptând ideile lui Wegener şi crezând încă din anii 50, când noile teorii amintite nu se născuseră, că scoarţa terestră este influenţată de mecanisme adânci subcrustale. Inzestrat cu un extraordinar spirit al măsurii şi ridicolului, cu un echilibru deosebit de gândire, cu o largheţe a sufletului, profesorul Mugeanu a avut o influenţă binefăcătoare şi înnoitoare asupra geoştiinţelor româneşti. Exigent mergând până la perfecţionism cu el însuşi, dar de asemenea cu elevii şi colaboratorii, Profesorul Murgeanu a fost un adevărat savant creator de numeroase generaţii de geologi şi geofizicieni români care în timp şi-au dovedit înalta calitate. Noi cei care i-am fost studenţi am avut o şansă unică de a-i fi elevi şi colaboratori şi recunoastem că fără dânsul concepţia noastra despre viaţă, profesie şi datorie ar fi fost probabil cu totul alta. Toţi cei care i-am fost elevi ii aducem recunoştinţa noastră fără margini pentru tot ce-a făcut pentru devenirea studentilor săi şi pentru Geologia Românească si dorim ca amintirea lui să fie pusă acolo unde merită – pe cel mai înalt piedestal. Prof. dr. Nicolae Panin M.C. al Academiei Romane

ISTORIE. Brevet de pilot, al lui Niculae Baticu

Poate interesant:

Mulțumiri lui Horia Stoica.
Gratitudine lui Dénes Bernád, pentru semnalare.

Îngrădirea dreptului la exprimare

Să nu vă faceți iluzii, că dacă vreunii reclamă îngrădirea dreptului la exprimare, ei nu practică așa ceva, cu aceia care stau în drumul intereselor dumnealor.

Am făcut ieri niște comentarii pe această filă.
În cîteva ore (minute?), au dispărut de acolo...

Fila aparține unei tabere care nu a reușit să se mențină la conducerea Clubului Alpin Român (iar acum duce dorul acelei poziții).
Mai exact, a plecat ea de acolo, iar apoi s-a răzgîndit...

Problematica unor vechi înscrisuri

Pomeneam în ultima postare despre notațiile dintr-o tură montană.
De acum niște decenii mai exact.

Mă uitam la problematica unor așa înscrisuri. Mai exact, în spatele condeiului li se afli tu, dar nu cel de azi, de la senectute. Ci unul mult diferit (aș minți să spun că mă recunosc în el. deși adîncul e posibil să ne fie la fel).

Pe așa fond, nu-ți vine - celui de la 2020, și care pozezi în om serios - să reproduci gîndurile aceluia...
„În tren, X cu nevasta: ea balie, el bleg. Tare nu m-aș pune ca el sub papuc...”(nimerindu-se a fi în tren și la înapoiere, vorbele frumoase vor continua, în jurnal..

„Atmosferă splendidă în tren, soare-n jaluzele, lume puțină, 15' întîrziere, ajungem mai tîrziu, dar ce contează?! Beau, beau apă, mănînc slană în pericol de stricare și ascult pe doamna X, care nu știe altceva decît plodul de acasă, ce evoluează ceva de speriat. X e piua întîi. A căzut din lac în puț [era la al doilea mariaj]”

Dau și de înscrisuri mai cuminți... Plan de un circuit prin țară. „Iese ceva, ca plan... Dar ce mîncăm?”.
Erau anii de foamete ai lui Ceașcă.

Imaginea e luată trei zile mai tîrziu, pe Acele Morarului.

PS
Mai să uit!.. Eram atunci în perioada Cernobîl (izbucnită la finele lui aprilie 1986). „Nu umblați pe munte, căci acolo e pericol de iradiere mai mare ca oriunde! !”
Nu știu de cineva afectat. La munte ori în București.

BUCEGI. Caraiman. Creasta sud-estică a vîrfului Picătura

În mintea mea, asociez începutul lunii mai cu o tură pe care am făcut-o, în această parte a anului, spre vîrful Picătura (Caraiman, Bucegi).
Mai exact pe muchia sud-estică a lui.

Citisem în Buletinul Alpin (interbelic) despre încercările lui Nicu Comănescu pe acolo, în 1932-33. Și mi-am zis să văd cum e.
Nu a fost cine știe ce, însă muchia culminează într-un vîrf, al cărei flanc opus cade abrupt pe mai mulți metri. Top-ul locului era însă acoperit cu un fel de pămîntiș, care n-a vrut și pace să ofere adăpost unui piton.

Așa că am pornit retragere drumul de urcuș (cam ultima lungime necesitase grijă).

Altminteri, nu păreau să se vadă nenorociri pînă în așa-numitul Horn cu Zade, iar șeuța de sub Pinten avea șarm - m-au interesat întotdeauna și-așa fleacuri.

După coborîrea ei, văzînd că fața de sub mine posedă arborii necesari, am făcut vreo două-trei rapeluri (20 m) pînă în firul Vîlcelului Spălat. De acolo am pornit dezinvolt pe firnul din aval, dar m-am temperat curînd, căci zăpada era tare și înclinată.

Întrucît mă așteptau cele două rupturi din firul principal (care se ocolesc pe traseul clasic), am pornit pe flancul din dreapta, dinspre sud. Contam că e o zonă de pădure fezabilă. Am făcut rapel într-un singur loc, după care am ieșit în zona mai pașnică a pădurii.

Mi-a plăcut grozav la viața-mi (alpină) coborîșul - pardon! - de-anboulea, bineînțeles avînd în prealabil ceva idei asupra zonei. Furniza un ceva aparte,nu chiar simplu de trecut în cuvinte (dar mișcînd inima și după decenii).

Revenind în București, am făcut o vizită surorii mele Militari și acea stare post-tură (oboseală plăcută, dar încîntare a fi hălăduit pe unde avusesem chef) a reținut atmosfera bucureșteană. Mai exact tipul de nori, schimbător fie și în acea zi de vreme bună.
Acel melanj, de post munte cu atmosfera de care vă spun mi-a rămas în minte și îl retrăiesc de fiecare Armindeni.

Frumoși ani, deși foarte nostalgic nu sînt după ei. Asta întrucît și-au avut și destule furtuni (nu neapărat la munte), iar totodată mi-aș încurca un prezent oricum nu foarte simplu.

Normalitate

Îmi purec un vechi jurnal personal, extragînd una sau alta de acolo...
O fi normal, să nu te recunoști în cel care erai acum 35 ani (mai exact pe cînd aveam 28 ani)?

Foarte posibil, da.

MUNTE. Toponimie și nu numai

Am avut plăcerea ca un toponimic propus de mine, în abruptul Bucegilor, să fie acceptat de lumea alpină.
E vorba Vîlcelul Cantuniari, din flancul Albișoarelor (Caraiman, Bucegi).
Un fir nenumit anterior.

Ion Cantuniari (1907-1986) a făcut parte prima echipă despre care se știe că a parcurs versantul, prin valea numită ulterior Albișoara Gemenelor (vîlcelul în cauză e în apropierea acesteia).

N-aș fi pomenit toate acestea dacă nu dădeam, în niște scrise mai vechi ale subsemnatului, de prima vedere (mijlocită de cogenerii săi N. Baticu și Radu Țițeica) cu acest înaintaș.

„21 martie 1985.D.a. la dl Cantuniari.Un om amabil, uneori vorbește mai tăricel. [...] Nu stă excelent cu memoria, unele capitole nu prea le știe, dar are alte chestii picante.Îmi oferă cu amabilitate albumul de poze, întins pe vreo 40 ani. Scoate cărți, dintre care îmi lasă gura apă Anuarele Bucegilor și ale STR-ul.Stau într-un fotoliu adînc și-o lampă bate într-un colț. E destul de cald acum, căci mai toată iarna a lucrat cu 20 Kw pe zi.Casa pare burgheză, ca acum 50 ani. Multe cărți. N-a apucat să termine pe a lui Baticu, pe care nu l-a cunoscut personal, Un ceas cu pendulă bate sonor...Cînd ies seara, după două ore, afară beznă. Nici un bec public pe tot drumul pînă acasă. Aici [fiul] Dan e în conflict cu maică-sa și a luat bătaie.”
Ultimele amănunte le-am lăsat pentru întregirea atmosferei, privind condeierul de acolo, dar și neplăcuta iarnă (socialistă) de atunci.

În imagine (din colecția domniei sale), dl Cantuniari este în stînga.
Alături, Ana Santer Nenițescu, prima soție a lui Costin.

PS
Îmi privesc singur stilul (cel din anii ăștia).
Nu e pe tipicul social, ci oarecum egocentric, iar în paralel nejenîndu-se să iasă astfel în public.
Cu nemodestia aferentă spunînd... Oamenii la locul lor țin lumea în stare de funcționare. Cei originali, o duc înainte. La o adică, discursurile oamenilor la locul lor sînt pline de îndemnuri la originalitate, la gîndit cu capul propriu șcl.
Subsemnatul e om ascultător.

Ultima oră:
Îmi adun/revăd materialele despre Ion Cantuniari.
Pe verso-ul uneia dintre 'minute', conspect din Gazeta Sporturilor, 1938. Bancuri (probabil caricaturi): „Extraordinară săritură! Mai aveai doi metri și egalai recordul mondial!”

Tot acolo, o caracterizare (semenată) despre șeful secției de turism din asociația „Metropola”, I. Udriște-Olt: „un alpinist de mare format”.

**


Pe aceeași foaie de hîrtie, bancuri auzite la întîlnirile animate de N. Baticu, la „Grădinița”.(1985)
„- Bulă, în care comună ai vrea să trăiești?”
[exasperat de privațiunile epocii socialiste] - În Comuna din Paris...”

„Antrenorul echipei naționale va fi operat. Vor să-i scoată fotbalul din cap...”

Din vremea pandemiei de la 2020

Apropo de montaniarzii ce numără zilele pînă la 15 mai...
Eu cred că emoțiile mersului pe coclauri sînt surori cu cele decurgînd din plecatul pe șest la munte, în perioada prohibită.

La o adică, marele examen aici este.
Un sosit cu pretext la Bușteni, iar apoi întins discret prin laterale de drum marcat, către un loc drag. Ce succes ar avea poze cu legenda: „Vîlcelul Spălat, în vremuri cu interdicțiune...”
Sau Poiana Mare a Văii Seci... Ar fi de pus alături de ale legionarilor, fugind de represaliile lui Antonescu, undeva sub Portița Caraimanului... Ori ale zărneștenilor pitiți în Crai, după al doilea război mondial.

Întotdeauna, alt unghi...

Cezar Scriba face undeva observația că subsemnatul „are întotdeauna un alt unghi sub care vede realitatea, profund răscolitor (ar trebui) pt. ceilalți...”
Nu-mi dau seama dacă ultima remarcă este ironică, ori foarte serioasă. Dar e absolut corect ce spune. Nu știu de unde mi se trage (dacă aș medita despre experiențe din copilăria timpurie, ar fi captivant, dar nu aș rezolva mare lucru…). Dar îmi este inevitabil să o fac.
Nu-mi place, acel gică-contrism, dar nu-l pot evita…

În altă parte:

„ De ce am închis o țară, de ce avem 1 000 000 de oameni fără venit? De ce ne-au călcat libertatea în picioare? ”

Cred totuși că libertatea ni-i o treabă de care ne ocupăm și noi. Împotriva cuiva considerat agresor, dar și a vicisitudinilor vieții.
Totodată, și divagînd asupra conceptului de libertate, aș avea nevoie să-mi impun – eu, mie – un anumit grad de ne-libertate, mai exact un mers pe cutare drum interior.
Fără să spun aici vreo noutate din punct de vedere psihologic, interiorul refuză acea privațiune. Așa că stau frumușel în brațe cu o libertate pe care aș prefera-o lipsă.

Călătorie prin oraș

Ca tot omul, mă pălesc uneori căderi sufletești. Și pe care mi le dreg după cum socotesc mai bine...
Ieri, de pildă, mi-am zis a trage o (anumită) plimbare prin urbe. Am întrebat sufletul și mi-a schițat ceva, prin cartierul cuiva pe care l-aș numi tată de-al doilea (altminteri, răposat de ceva timp)

După ce același suflet se răzgîndise, venindu-i chef (în Bd. Unirii), de mers în parte opusă celei planificate, m-am angajat pe vizata uliță George Georgescu.La așa nevoi interioare se nasc niște jene... „Cum, domne, cu de-astea te ocupi?! Păreai om serios! Cum e asta să te duci pe strada vreunuia, ca un copil rămas fără părinți? Nu ți-e rușine?”Dar am făcut-o.Căci o voia sufletul, iar eu cu dumnealui nu mă pun.

Același independent din interior, dacă tot ajunsese în zona așa-zisului Rond Coșbuc, a voit să mai vizităm un 'tată'. Acesta, mai zurliu decît primul (se înțelege că și dumnealui dus din această lume).

Așa a vrut sufletul.

 

Mi-am zis să fac un film din așa plimbare, dar s-a vădit destul de tremurat. Sper să nu fac prostia de a-l da la coș (mai comit de-astea).

PS1
De-ăștia ca subsemnatul e posibil să se găsească sare în bucate.
Ultimele fiind masa conformiștilor, A acelora care nu schimbă o virgulă, din textul pe care îl preiau de la alții.

PS2
Ador soarele de vară.

PS3
Oare, dacătele vreun domn va umbla asemănător pe strada mea, cînd voi fi oale etc, mă voi irita?
Văd eu atunci.