Să fie 12-13 ani de atunci. Coboram de la refugiul Coștila, dimineața. Adunasem vreo cincizeci de primăveri și, privind la noile clădiri - însorite - din jur, m-a cuprins groaznic sentiment. Unul ce aduna nimicnicie cu invidie.
”Ai ajuns în pragul bătrîneții, și nu ai izbutit să clădești nimic... Uită-te la oamenii care-au izbutit să ridice vilele din jur... Ești un gunoi, pă lîngă ei!”!”
Așa grăia o voce din mine, barim.
Sentimentul mi s-a acutizat pe cînd treceam, în drum spre gara Bușteni, pe lîngă vila și jeep-ul unui prieten din tinerețe (pe care firea-mi cea proastă - și deloc a lui, cea de asemenea proastă - o făcuseră zob, cîndva).
În hurducăturile trenului, gheara cea nașpa lăsatu-m-a ulterior, dar scena nu mi-a ieșit din minte (pitită, firește), pînă azi.
Fila de care amicul Dan Mazilu nu știe ce și cum, e a lui. A amicului cel procopsit materialicește, de acum 12-30 ani. Și care avut-a ghinionul să-i sosească oarece succes, la vîrsta mijlocie. Ca urmare, abordat-a cu mijloacele acelei reușite treimea următoare de viață. Și nu i-a ieșit. Pot detalia ce și cum, nu i-a ieșit, însă - deși nu mă veți crede - nu mă va încînta a suci cuțitul, prin rana (lui) de acolo...
Imagine din tura anterioară momentului pomenit mai sus:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu