MUNTE. Bucegi. Istorie. Muchia de Sus din Creasta Frumoasă

MUNTE. Bucegi.
Istorie.

Muchia de Sus din Creasta Frumoasă.
Coștila, Bucegi.

Inițial, mai exact la jumătatea deceniului trei, legat de muchia dintre văile Seacă și Țapului (din Coștila, Bucegi) a apărut denumirea de „Creasta Viilor Senzații”. Ea este datorată lui Mihai Haret (1884-1940), întîiul președinte al celei mai puternice asociații românești de turism, Turing-Clubul. Acesta nu a trecut însă vreodată prin zonă, deși pretindea că a făcut-o.

Porțiunea orizontală,din planul mediu al imaginii, este cea care i-a dat lui Mihai Haret ideea denumirii de Creasta Viilor Senzații (și ce apare într-o tipăritură din 1927).

Nae Dimitriu (1899-1966) pătrunde în abrupt la începutul deceniului patru. Atunci, sub înrîurirea altminteri diplomatului (întru exprimare) Radu Țițeica (1905-1987), începe să nu mai ia în serios producțiile lui Mihai Haret. Între altele, găsește de cuviință să numească muchia Seacă-Țapului drept „Creasta Frumoasă”.

Nicolae Dimitriu (centru, jos), într-o imagine din 1932.În stînga lui, Ion Șincan, care l-a însoțit cel puțin la prima tentativă în Muchia de Sus a Crestei Frumoase.

Colțul Mălinului, din muntele Coștila (Bucegi), văzut dinspre nord

Același țanc, dintr-o poziție de unde sînt vizibile Muchia de Sus, cît și Strunga Neagră, care o precede. În centrul Colțului. Hornul Central, iar la dreapta acestuia, mai puțin pronunțat, Hornul Ascuns.

În competiție cu mai șarmanta competitoare, denumirea lui Dimitriu poate s-ar fi pierdut, dacă acesta nu ar fi stabilit un traseu alpin în partea de sus a acelei coame, și pe care nomenclatorul de profil îl va reține ulterior drept „Muchia de Sus din Creasta Frumoasă” (gradul 2A). În paralel circulă și amintita Creastă a Viilor Senzații, privind îndeobște partea acelei muchii din dreptul Brîului cu Jnepeni, precum și mai searbăda denumire „creasta dintre văile Seacă și Țapului”.

Legat de traseul pomenit, Nae Dimitriu nu pare să fi parcurs cap-coadă / într-o singură zi cele două rute pe care le-a stabilit la 1934 în în Colțul Mălinului, și anume Muchia de Sus, respectiv Hornul Ascuns. Afirm asta pornind de la relatarea lui Niculae Baticu („Amintirile unui alpinist”), care alături de Dimitriu și alți doi tovarăși pornesc la 12 august acel an din Strunga Neagră, pe linia Muchiei, dar curînd traversează la stînga și suie Hornul Ascuns. Nu m-am mira să fi fost plănuită din start reeditarea, de această dată în urcuș, a coborîrii de pe Colț efectuată de Dimitriu, Nicu Comănescu și alții în noiembrie anterior. Atunci, de teamă că nu le va ajunge coarda la coborîrea pe Horn de sub așa-numitul Bolovan, s-a mers în Strunga Neagră, ceva mai apropiată.
Foarte posibil, în amintita tură estivală, Dimitriu va fi fost descurajat de aspectul treimii inferioare a Hornului Ascuns, motiv pentru care însoțitorul Șincan lasă pe parcurs cîteva săgeți executate cu vopsea (roșie). Peste o săptămînă însă, își va lua inima în dinți și va escalada amintitul segment de jos al Hornului. În acel stadiu, va fi simțit nevoia să abordeze și ceva nou, mai exact muchia Colțului ce desparte văile Seacă și Țapului. De fapt, în prima ei parte echipa Dimitriu a suit oarecum pe fața Secii, pentru a trece finalmente (și după ce a lăsat spre stînga încă o legătură cu Ascunsul) la mare înălțime deasupra Văii Țapului, și unde a depășit între altele o fisură de cîțiva metri.
Inițial a numit acel itinerariu „traseul prin Strunga Neagră - Fața Țapului”. Monografia „Bucegii” (1961), căreia Dimitriu i-a fost coautor, va consacra forma „Muchia de Sus din Creasta Frumoasă”.

Imagine din revista Realitatea Ilustrată, un număr din ultima parte a anului 1934. Foarte probabil fotografia provine de la Nae Dimitriu, care poate fi ghicit în stînga, asigurînd trecerea vreunui coechipier pe lîngă ceea ce a fost denumit atunci Dintele dintre Colți.

PS
Dacă în privința Hornului Central denumirea pare să provină de la poziția lui pe fața nordică a Colțului Mălinului, Nae Dimitriu nu dă vreo relație despre geneza toponimicului Hornul Ascuns. Probabil, au socotit inițial că acesta pornește de la Bolovan în sus, deci este ascuns, dacă privești de la baza Colțului.
Denumirea Strunga Neagră pare să fie datorată aspectului ei, în lumina înserării, pe cînd Dimitriu și colegii lui coborau Colțul Mălinului, la 19 noiembrie 1933.

Traian Lalescu

Traian Lalescu (1882-1929) își găsea timp, acum un veac și ceva, să colinde munții, el fiind autorul primului marcaj pe Valea Cerbului (Bucegi).
Radu Țițeica scria că semnul in cauză (executat sub egida Societății Turiștilor din România) era numit, datorita formei, "geamantanul lui Lalescu”.

Patimă

Patimă.

Hornurile Văii Seci (Caraiman, Bucegi).

În rest, mai pe seară, în niște cotloane altfel de pomenit în vreun RT acasă, nu mi-a mai ars și pace de pozat...

PS
Ador soarele de vară, prin acele locuri...
Păcat că mă aflu mai totdeauna pe fugă, mînat de ceas, dar uneori și de temeri.

PS2
Rucsacul e cadou de la Mugurel, la o aniversare a subsemnatului de acum - cred - 16 ani. Nu s-a făcut zob pînă acum pentru că în răstimp am folosit un alt desag, cadorisit anterior tot de el.
Că veni vorba, de răposatul amic, și de bine ce am dereticat ieri pe Diagonala Caraimanului, nu am mai întîlnit un pasionat de abrupt ca el. Nu doar că se aventura în zonă, dar puteai discuta cu el amănunte, era captivat de acel teren. Îmi aduc aminte vorbirile noastre în timp, despre Diagonala cu pricina.
Mai puțin interesat era de istorie, dar excela în atîtea alte domenii...

Între alte defecte.

Între alte defecte, îl am și pe acela al unei oarecari nostalgii (și chit că nu am apucat acei ani) pentru perioada interbelică.
În ton cu pasiunea-mi pentru istoria alpinismului autohton, caut a imagina uneori cum a decurs viața înaintașilor mei montaniarzi.


Pe cînd nimeresc, pe net, aceasta piesă a lui Titi Botez, realizez că ea va fi răsunat și la restaurantul-hotel Oancea din Bușteni, unde trăgea pleiada iscoditorilor prin abruptul Bucegilor.

Ba chiar și la întlinirile Clubului Alpin Român.

Colecția Sorin Tulea

Îmi pare o muzica dulceag-istovită, dar ea era la modă. Și chit că deceniul nu a fost deloc unul adormit.
La chestiune, radioul sau vreun patefon va fi reprodus aceeași melodie prin încăperile ori stabilimentele unde se duceau marile bătălii de idei ale epocii. Între ele, despre schimbarea la față a României (de atunci, și nemaicontînd ce s-a ales de ea).

Oare cine o fi fost acel om pe nume Moraru?

Oare cine o fi fost acel om pe nume Moraru, al cărui nume a fost extins poalelor unui munte din Bucegi, apoi la întreaga înălțime a acestuia, iar finalmente preluat de către invățații anului 1900, în hărțile și descrierile timpului?
O fi existat o moară pe la Gura Diham, și unde, implicit, și-a petrecut ani buni (daca nu viața) un om ?

Eterna poveste. A modului de a prezenta trecutul.

Eterna poveste.
A modului de a prezenta trecutul.
.
Există, în socoteala mea, vreo trei tipuri de așa expuneri
Cel roz, ca în alăturatul material al României Pitorești.

Apoi, un altul expunînd și bune, și rele. Iar un al treilea, indeobște verbal și executat l la colțuri, pe stil bîrfă (și implicit negativ, la adresa oamenilor și faptelor luate în vizor).

Eu unul, găsesc util (daca nu chiar hrănitor la minte și inimă) al doilea gen. Unde le pui pe toate, dacă e posibil verificate întru adevăr. Ce-i drept, destui nu suportă așa expuneri. Așa sunt alcătuiti dumnealor, în urma educației, poate și a faptului că în acel spatiu e nevoie de 'miere', pentru a demina inerentă agresivitate a unor oameni nevoiți să trăiască în grup.

În ce-l privește pe Alexandru Floricioiu (1932-2019), și dincolo de performantele alpine de excepție, mi-a lăsat sentimentul unui om cu grad ridicat de amoralitate. E o trăsătură (care, firește, nu e totuna cu imoralitatea) mai mult decît interesantă, pentru observatorii firii umane.

PS

Nu este semn bun, pentru viitor, dar unele definiții din DEX mi se par discutabile...
Mi-am format în timp, din lecturi, o părere despre ce ar fi amoralitatea. Mi-am pus problema azi de o definiție, a mea, situație în care am mers să vad ce spune DEX. Or, am sentimentul că este acolo o explicație excesiv de primitivă, ba si aproape identică imoralitătii.
În acel termen, mai exact de ins amoral, eu am îndrăznit să simt un om ce respectă cît de cît moralitatea, dar nu este convins de justețea principiilor respective, căci în practică nu i-au adus mari avantaje. Sau cel puțin nu unele care sa ii facă bine la unele răni sufletești, căpătate la începutul vieții.

O aparentă bizarerie

O aparentă bizarerie.
Inșii la locul lor, cărora le-au oferit informații despre munte, n-au socotit just apoi să pomenească, de unde le au. Și în general că i-a ghidat careva.
(mi-a făcut-o de curînd o cunoștință doritoare să afle unde e Fereastra Morarului. Iar mai demult - între alții - un bun prieten, pornit a explora Piatra Craiului)
Asta deși, în materie de discursuri, aceia pot lăuda oricînd valoarea părinților, a diferitor figuri din istoria neamului.

În paralel, un paria acrit ca subsemnatul își face chiar un titlu de glorie, în a spune că în cutare traseu (fie și dintr-o listă scurtă) a fost condus de X, sau că în materie de cotlănit pe munte se pricepeau poate mai dihai decît el vreun Daniel Georgescu ori Vlad Petrușca.

Firește, există mai sus doar un aparent paradox. Adică oamenii de treabă pomeniți inițial sînt sastisiți de a recunoaște că alții-s mai mari decît ei, în vreme ce subsemnatul e încîntat că poate descoperi persoane de aplaudat/ care l-au îndrumat.

La apelul de seară.

La apelul de seară.

- Picătură este?
- 'Zent!
-Strungă este?
- Aici-șa!
- A lu' Turnu?
- La datorie, șefu'!
Etc.

De-ale Omului.

Un prieten, de felu-i lucrător pe Bucegi, ține să reproducă următoarele

„Un munte care se numeşte Omul! Este oare muntele atât de mic sau fost-au omul atât de mare, de s-a numit muntele după dânsul? Ce a fost oare omul acela? Fost-a el un erou mare, care s-a bătut în bătălie? Fost-a el un pustnic, care trăia în locuri sălbatice? Fost-a el un hoţ mare al cărui nume nimeni nu îndrăznea să-l pronunţe? Fost-a el un împărat, de care se cutremurau împărăţiile?”
Regina Elisabeta (Carmen Sylva)

E posibil, apropo de meditațiile reginei, ca lucrurile să fi stat mai puțin romantice. Atîta tot că dumneaei, fie și de os regal, nu putea atrage atenția publicului cu banalități...”. Sau curiozitatea daca regina Elisabeta, cea mult lăudătoare de vîrful Omul, a călcat pe acolo... (simt că nu)
Admit primul că așa rinduri îmi pleacă dintr-o glandă nu chiar lăudabilă: un amestec de răutate, dor de a fi băgat în seamă, chef de a indispune semenii șcl. Dar. Cred că doar asemenea resorturi relevă complexitatea lucrurilor. Ba chiar, cu ne-modestia aferentă grăind, opinez că așa inși duc lucrurile înainte.
Restul, neanimați de așa belele, sînt tentați a lenevi in zona de lucruri roze, respectiv nu-s tentați a-și deranja ideatic vecinii ce lenevesc in amintitele iluzii frumos-comode. 

În ton cu atitudinea iubitorilor de lucruri roze, nici macar la ideea platoniciană nu am fi ajuns, că lumea noastră e centrul universului, ce să mai spun de aceea coperniciană..

Cunoștințe vechi.

(scris la 11 iunie 2022)
Cunoștințe vechi - reîntîlnite anul trecut, dar cu posibil rendez-vous și în săptămînile următoare. E vorba de pitoanele pe care le-am lăsat, în timp, prin coastele muntelui.

De pildă acesta, lîngă Crucea lui Rafail (Caraiman, Bucegi), și servind cîndva unei treceri în vecina Spintecătură.

Mai jos, o parte din bazinul așa-numitei Spintecături a Văii Seci (a Caraimanului, Bucegi), vizibil din vecinele Hornuri.

Cel de mai sus e plantat hăt-demult, mi-e și jenă să dau anul. Cînd, săritor de la una la alta, mi-a venit a merge de la crucea lui Rafail în vecina Spintecătură.
Memoria îmi relevă scurt și un alt „cui”, prin Urzica superioară (imediat deasupra locului unde coboară din stînga/est Brîul de Mijloc), peste care au trecut treizeci și cinci de straturi de zăpadă.

(e pozat anii trecuți, în răstimp consoarta cordelină vai-de-steaua-ei dispărînd din decor)

Firește, ai nevoie de un suflet ceva mai aerian, bașca de dispoziția necesară, pentru a-ți închipui, îndeobște din fața computerului și mai rar de pe teren, ce va fi făcut acel obiect - totuși parte din tine - pe acei coclauri, zile și nopți, ceasuri și ceasuri...

Un caracter aparte, simt acum, o au pitoanele rămase, de la persoana noastră, în locuri ceva mai accidentate. De pildă, din vreun blocaj, unde avurăm șansa de-a putea bate un piton. Astea au șanse a supraviețui mai mult decît cele din locuri circulate, unde vreunuia îi poate cășuna pe ele (noroc a se afla de calitate proastă, puțin tentate portofoliului de scule al cuiva).

Ca subiect colateral, dar care îmi este inevitabil aici, este că evit să privesc prea mult în urmă. Îmi place prezentul. Ba nici viitorul nu-mi surîde în negru, chit că mai mărturisesc pe aici vreo temere ori alta, din categoria ulciorului mergînd mult la apă.

PS
Cordelina de la piton Urzică și-a avut și ea poveste proprie.
Se trăgea dintr-un fel de plasă - înțeleg (de la Gh. Stănilă, cabanier la Poiana Izvoarelor) că de prins capre negre - ce fusese amplasată în Poiana de Mijloc [face bani, ca toponimic nou?] a Văii Bucșoiului.

Cu speranța că acea culpă de degradare a avutului obștesc s-a prescris în timp (de la 1981 încoace), informez că,la vederea ei, ne-am pus a descîlci bucăți de cordelină, urmînd a fi utilă în trasul rucsacilor pe săritori, ai acelui grup de novici ai abruptului...
.
PS2
Ah, cum îi mai rabdă pămîntul, pe-ăia vorbă lungă!...
La capitolul cordeline, gîndul ajunge și la aceea existentă la traversarea dinspre nord în Tunelul (Crestei) Picăturii. Mai exact trecută într-o mică clepsidră de acolo.
Cu speranța că nu a dispărut între timp, dînsa a fost abandonată mișelește acolo, de către proprietar, în anii 80.

Mai jos, aproximativ în sezonul în care a rămas pe munte pitonul de lîngă crucea lui Rafail.
Ca fapt divers, a fost confecționat mai mult decît artizanal, în ceea ce se numea Întreprinderea de Sticlărie București:

Bîrfe montane.

Aparte pasiune au făcut oamenii revistei România Pitorească pentru un înaintaș montaniard...
Este vorba de Ion Trandafir (1912-1938).
Despre care altminteri habar nu aveau, pînă nu a pomenit de el un bun inamic de-al dumnealor, adică subsemnatul.

O făcusem inițial dînd numele său unei muchii de sub vîrful Picătura, dar asta s-a aflat insuficient pentru entuziasmul dumnealor, care a explodat cînd au aflat - în scrisele aceluiași Ordean - că acela s-a aflat legionar.

De atunci, condeiul RP-iștilor ține la mare preț pe Trandafir, inclusiv eclipsînd pe alții, pentru a-i face loc sub reflectoarele scriiturii lor.

„Pentru Picătura, povestea (sic) pornește în perioada interbelică, prin anii '30, protagoniști fiind alpiniștii-pionieri ai acelor vremuri: Nicu Comănescu, Ion Trandafir, Nae Baticu ș.a. Vîrful Picătura tenta de mai demult, așa că și tentativele au decurs de-a lungul timpului. O echipă avîndu-l lider pe Nicu Comănescu, a reușit să atingă vîrful. Ulterior, o altă echipă, Baticu-Trandafir, a parcurs toată creasta. Picătura fusese <deschisă>. Ca o provocare pentru generațiile următoare de alpiniști.”

Autorul din care am extras, și anume Mihai Cernat, nu pomenește nimic de Nae Dimitriu, care a condus a doua echipă pe vîrf, și căruia îi aparține premiera Crestei Picăturii.
Foarte probabil tot patina legionară trezește excesiva considerație a României Pitorești pentru Niculae Baticu (1909-1998), pomenit mai sus inclusiv pentru a fi „parcurs toată creasta”.

În altă ordine de idei, și admițînd din start că nimeni nu e perfect, privesc zîmbind modul de exprimare al lui Cernat, dar și precaritatea îndrumărilor sale. De pildă: „Aproape de finalul vîlcelului ieșim din fir urcînd o brînă ascendentă. Mai urmează o altă zonă înclinată, în final ajungînd la baza unei creste stîncoase: Muchia Trandafir...”
Mi-e teamă că în baza unei așa prezentări, ai toate șansele să nu nimerești drumul. Ce-i drept, precizia descrierilor nu a constituit punctul forte, de-a lungul deceniilor, pentru unii autori de la România Pitorească...

PS1
În articol. Mihai C. pomenește de tatonările lui către vîrful Picăturii. Absolut întîmplător, între cei care l-a îndrumat cu verbul (solicitat anterior pe mail) și articol descriptiv s-a aflat și subsemnatul.

PS2
Firește, chiteala mea pe aceia pe aceia de la RP, în cap cu dl Ogrinji, nu-i o treabă cu care să defilezi mîndru, prin urbe. Dar tot aș propune drept obiect de studiu, ograda dumnealor...
Unde nu izbutesc să aflu cui aparține acel spirit, pe linie istorică: legionarilor, ori național-țărăniștilor?

„Only those who do not climb mountains ask why people climb them” (Paul Watkins)

Pe mine nu m-a întrebat nimeni, de ce merg pe munte.
Cred că, în afirmații precum aceea citată, este mai mult dorință de a fi întrebat, acel lucru... Și mai puțin faptul că acea interogare are lor realmente, în viața noastră.
Lucrurile îmi par să stea precum la copiii neglijați, care ajung să-și dorească a fi băgați oricum în seamă, inclusiv prin gesturi rele, gen jigniri, bătăi (sic) și similare.

Întrebarea cu pricina, totodată, îmi duce mintea la genul de om care ar putea-o pune. Mi se pare unul destul de superficial și de disprețuitor. De fapt, nu o dată partizanii acestei întrebări și detaliază, cum căs e află interpelați de oameni avînd deja răspunsul, ce caută montaniarzii pe coclauri: „Ce naiba vă pierdeți timpul/sănătatea pe acolo?!”.
Firește, ultimii se vor uita întotdeauna un pic la om/montaniard, înainte de a-și manifesta acea curiozitate...

Strada (dr.) Karl Lehmann, din Brașov

Ajuns azi in Brașov, aveam de ales între drumuri cunoscute cu succes asigurat, și unele noi.
Am optat pentru ultimele. Mai exact mi-am zis sa vad cum arată strada de care auzisem că poarta numele montaniardului Carol Lehmann. E in zona centrului civic local, respectiv imediat la NE de așa-numitul deal al Melcilor.
Am găsit-o.

(colecția Wolf)

Vazînd numele scris pe plăcuța indicatoare, am trăit sentimentul de a fi cunoscut în carne și oase pe un cineva ajuns ulterior personalitate, cu nume de uliță. Atîta doar că....
Nu mi s-a părut inițial suspect că prenumele este trecut Karl, căci am mai întâlnit asemenea deformări, în cazul acelui înaintaș. Numai că i-am întâlnit alăturată și calitatea de doctor (foarte posibil in sens austro-ungar, a la Dr Petru Groza și mulți alții, nu de medic).
Or, Herr Lehmann al nostru nu pare să le fi avut cu studiile foarte înalte.
Parca și genul plăcuțelor mi-a amintit de stilul celor de dinainte de 1990, mai exact de cînd dumnealui era viu, și deci nu-si putea da numele unei străzi.
Așa că, nu chiar incîntat, am renunțat la ideea că o stradă îi poartă numele confratelui nostru...
Aia să fie singura dezamăgire, a obștii noastre.

„GICU EPURAN, ZIDITOR DE CULTURĂ ALPINĂ...”

„GICU EPURAN, ZIDITOR DE CULTURĂ ALPINĂ...
Luna trecută, pe 9 martie, s-a împlinit un veac de la nașterea lui Gheorghe Epuran. Văzuse lumina zilei la Sinaia. Să mai spun că avea muntele în sânge? Desigur, obârșia nu-ți dă niciodată totul. Gicu Epuran, cum îi spunea apropiații, s-a dăruit trup și suflet muntelui. A fost un cu totul fericit caz.”

Îmi permit niste observații, legat de expresia "ziditor de cultura alpină", din articolul alăturat.

Pe cînd tratez asemenea materiale, nu o dată se trezește prima glanda credulă. Mai exact mă întreb cum arata acea cultură alpină furnizată, respectiv care i-a fost / îi este efectul.
Din acest stadiu, realizez că admiratorii acelor noțiuni și acțiuni nu se adapă in vreun fel la concretul acelor lucruri. Al informațiilor unui Epuran.
Ci, în ton fără îndoiala cu firea umană, tratează superficial acele surse de cunoștințe.
Asta, în condițiile în care aceia au nevoie de un plăcut neclar, iar în paralel lesne accesibil, în care să vegeteze.

Sîntem oameni.

Pe net, un interviu cu Titus Gonțea

(scris la 2 iunie 2022)

Un interviu indiscutabil interesant, cu Titus Gonțea.

Altminteri, fiind sensibilizat pe subiect, de un material la care lucrez, nu pot să a nu sesiza joaca lui cu vorbele mari. Iar de aici pornește joaca mea, cu explorări asupra firii umane...
Vorbele cu pricina (adică mari) sînt precum femeia dintr-un șanson vechi. Ele te urcă, ele te coboară... Îți asigură imbold, dar și liniște interioară, pentru o acțiune sau alta, dar te fac și vulnerabil. Inclusiv în viața personală, ce să mai spun de vreo polemică.

**
Titus Gonțea aducînd pe aici vorba de valori, constat că nu prea le știu, pe ale subsemnatului.
După o scurtă explorare, reperez acolo corectitudinea.
Ce e drept, nu m-aș grăbi să duc acea prezumtivă corectitudini în țarcul așa-numitelor valori (asta, pentru că nu mă înnebunesc după acea noțiune - din motive nu chiar tembele) .

- nu scrie nicăieri că izbutesc să urmez întotdeauna acea dorință de corectitudine personală. Ea e una (pot paria că și valoarea) e una, conduita de zi cu zi, alta.
- se află destule situații, în care acea valoare e de aplicat cu multă atenție. Cuțitul bun la tăiat pîine, o face lesne și cu degetele.

PS
Corectitudinea ascunde și multă frică. Aceea de a încălca interdicțiile. 

În scrisele mele istorice, și nu numai, nutresc multă iritare/oftică/invidie, că unii au voie sa încalce regulile de corectitudine (să nu mintă, de pildă), iar eu nu.

Ce aș putea scrie despre un înaintaș..

e cînd mă sondez ce aș putea scrie despre un înaintaș (îi este aniversarea, zilele acestea), umblă numai idei rele, legate de dumnealui.
În paralel, gîndul spre propriul meu tată, care stă totuși la baza lucrurilor (pînă și ca fizic ori statură este apropiat acelui înaintaș) se găsește senin, liniștit...
Asta e... O să las a se mai așterne lucrurile.

Partea și mai proastă, în așa constatare, este că ura (sper să nu bipăie senzorii Facebook, la așa mențiune!) e-o cucoană cu carele poți ieși cît de cît la braț prin urbe. Cu opusul ei, de care e atît de bine legată, stai ceva mai prost. Mai exact, cu nevoia de a obține unele altele , de la o persoană. Și mai exact, cererile inconștiente (putem trece liniștiți aici nevoia de dragoste).
Care-s neacceptate social, cît și mari (dacă nu imense).

Ia-uite cu ce-ți bate capul cîte unul, într-o zi în care au început să înflorească teii bucureșteni!

PS
Simt nevoia să mă întorc la zisele-mi istoricești de ieri, despre doamna Șerban.
Bineînțeles că azi mă freacă aprig paznic interior, că cum am îndrăznit a spune acele lucruri!
(băiat bun, așa paznic nu prea spune ce fu groaznic în prestația reproșată, doar țipă urît, conștient că - barim acum - eu sînt mic ți el e mare).

Altminteri, să fiu eu sănătos de cîte ori am trăit sentimentul cu pricina, în alcătuirea acestui capitol de carte cu care vă tot bat capul, ca o găină găsitoare de mărgică, ce se respectă...
Ce m-am jenat cînd mi-am comunicat prima dată pe net observațiile, legat de acel fenomen devenit istoric, al unui răposat pus în geam, pentru a primi niște șmecheri o pensie, de notorietate... Iar azi acele idei au devenit banalități.

Fleacuri, scrise la 26 mai 2022

Munte.
Uman.
Istorie a mersului pe munte.
Am zis eu că las baltă / închei un capitol de istorie, însă pîrdalnica minte se află chestie independentă... Scoate idei de capul ei, de pildă cînd pasămite execut o ultimă corectură.

Pe felie, e interesantă o cercetare dincolo de sintagma „îndurerații părinți”. Să te uiți - de fapt, te trag de mînă informațiile întîlnite - cum erau acei oameni în realitate.
Ceva mai concret, am în vedere pre mama înaintașului Cuxi Șerban. Ce om, ce caracter...

Teoretic, eu ar trebui să stau cuminte cu așa afirmații, căci doamna are azi 90 ani, dar nu e vina mea că dumnealor (ea și bunul domn Mititeanu) s-au jucat cu focul minciunii, niște decenii. Mai mult, dacă li s-a ivit în drum vreun cîrcotaș, au vrut ba să-l descurajeze, ba să-l facă de baftă - furnizînd de fapt energia, pentru ca ultimul să stea a cerceta, cum e cu acel frumos zeu, plimbat prin urbe de respectivii.
Nimic nu e mai frumos decît s-o vezi cum intervine în manuscrisul răposatului ei soț, și trece acolo (la o adică, avea antrenament în așa ceva...) ce-i face dumneaei bine la inimioară. De pildă, că s-a zbătut grozav să iasă bine pozele, în cartea fiului ei.
Or, exact comilitonul ei (adică Mititeanu) indică pe alții, ocupîndu-se cu treaba respectivă.

Femeia a fost, după cum ar zice un amic, de campionat mondial.
Într-un „buchet” mai amplu de situații, mă uit cum femeia nu-i mulțumită că, într-un manuscris inventat altminteri, fiul ei gîndește pe Matterhorn la amicii clujeni. Scoate treaba asta la reeditrea acelui text, și se trece ea, mai exact că seara și-a așteptat odrasla.

Tot felul de așa indicii, la care caut să-mi închipui cum arătat-a doamna aceea în realitate.
Pe felie, se pomenește undeva că sora lui Cuxi a ținut toată viața post, în memoria fratelui ei. Chestia asta sună frumușel, însă tot miros că așa îndeletniciri țin de-o mare nesiguranță existențială, ce va fi fost sădită inevitabil în copilărie. Cu buna mamă alături.

După ce miros cît de cît fu acea doamnă, mă scarpin în cap cum naiba ajunse Dinu Mititeanu a face echipă cu ea. Ce mecanisme ființau pe acolo.
Asemenea finețuri vor face din acel capitol o treabă accesibilă doar UNOR cititori, dar îmi asum acest risc. Obiectiv cît și grandoman gîndind, va fi în viitor un reper, întru cercetări istorice.

PS
Sunînd lucrurile un pic a laudă, e interesant că subsemnatul își face scrupule, în vreme ce preopinenții mei amintiți mai sus nu s-au obosit cu așa ceva, nici cît e negru sub unghie.
Legat de tatăl lui Cuxi, autorul unui volum interesant de Memorii, Wikipedia cît și un tabel al cimitirului unde odihnește îi trec drept 2002 an al decesului. Eram suficient de protejat cît să mă leg de o zisă din acel volum, unde autorul se referă la un fapt din anul ... 2003 (apariția ediției secunde a cărții atribuite fiului). Adică vorbea altcineva în numele lui...
Or, există și informații care indică decesul aceluiași la 2004. Și anume coperta IV acelui volum de memorii (apărut în 2009), cît și copyright-ul ediției II amintite, atribuit la 2003 lui Șerban sr.
Am socotit că nu se cade, să mă fac a ploua, asupra existenței lor.
.
Ce-i drept,. se pot găsi și alte argumente, întru intervenția unei mîini străine (și iubitoare de soț), în manuscrisul de care pomeneam...

Momente.

Am momente, trădînd un spirit nu chiar tînăr, cînd îmi pun problema (in)utilității unor gesturi ale subsemnatului. De pildă scrisele-mi de pe aici, în sine. Ori, în particular, a unui profil al montaniardului Nicolae Bogdan (1858-1922).
Mă întreb Cui prodest. Cine îi va da atenție (eventual va rămîne cu acel material/om în minte, la cinci minute după lectura lui.

Pe felie, cea mai bună scăpare este să spui că nu-i va nimeni atenție ceva mai specială, că oamenii au alte treburi, că te zbați în vînt (trec peste dobîndirea de provizorie stimă de sine).
Și că ne aflăm precum ()pardon!) spermatozoizii.
Mulți și rămînînd cîte ceva doar după o infimă parte a turmei lor numeroase. Ba pînă și acel rezultat fiind ceva trecător, la scara istoriei...

Nu cred că spun, mai sus,. lucruri neapărat aiurea... Într-adevăr, ele pot deprima un pic, însă e acolo singura cale, de a continua în viață. E un fel de năpîrlire, a vechii blane, care credea că se va înnebuni lumea (ba și etern!) după cutare ori cutare gest / fruct al nostru.
Cînd văd vreun seamăn mai avansat în etate, și cu un fel de văl cenușiu peste ochi, trăiesc sentimentul că acela nu a trecut prin așa recunoașteri existențiale.
.
PS
Spiritual, Bogdan îmi pare să fi avut aceeași caracter de copil, pe o întîlnim la colegul său de generație, Nestor Urechia...
Altminteri, e foarte posibil să nu fi urcat împreună pe munte.


UPDATE
După cîteva luni.

„Jocuri peste lumi.
.
Cineva se lamentează:

„Unele școli au ajuns cimitire educaționale, unde înveți cum să eșuezi. . 42% dintre copiii români sunt analfabeți funcțional..."

Subsemnatul aflîndu-se om al dracului, ar întreba pe acela, mai la capătul dumnealui de viață, cum mai e cu ne-eșuarea/eșuarea...: „Zi-mi bre, despre a nu eșua! Hai, ridică-mi sufletul, hai, saltă-mi spiritu cu așa idei frumoase...”
Se înțelege că îi va mai arde aceluia a glosa înalt, la epoca bastonului, cam cum îmi va mai arde mie (ca să nu încapă discriminare, veniți și pe la mine, la așa etate, să mă întrebați de una și alta, din ideile-mi tinereții...).

Oarecum similar, mă întrebam, pe cînd tooot voi să scriu un material nou despre înaintașul Nicolae Bogdan (mai am un leneș proiect, despre un Niculae), dacă s-ar bucura, prin cerul unde este, de așa scrise.
Simt că da - însă firește ce simt eu nu-i egal cu realitatea...

Drum pe munte. Mai 2022

Mobilitatea mea montană se află departe de a cogenerului Marian Curculescu, care una-două - alături de vreun grup - suie o vale din Bucegi, apoi fuge prin insule hispanice, și revine iar Speedy-Gonzales pe meleagurile noastre.
Subsemnatul doar îi privește de la depărtare silueta pe limba albă a Văii Bucșoiului (Bucegi), interesat doar să pună de un căscat gura, la jumătatea acelei artere.
Bașca plaja aferentă, căci mă aflu un om îndrăgostit inclusiv de soare...

Pe cînd ședeam acolo, s-au apucat a mă năvăli amintiri, privind locuri acea vale...
Nu sînt omul care, vorba unei expresii, să trăiesc din amintiri. Însă în acel loc, și grație unor multe decenii de colind pe acolo, una-două cîte un loc, redescoperit vizual, mă trăgea de mînecă:
„Mai știi, cînd...?”
.
Lucrurile stau precum într-o bibliotecă, unde ai cărți achiziționate mai demult (inclusiv Abecedarul), iar unele mai recent. Fiecare își are istoria ei, de modificat prin minte. De lectură chiar, cu tabieturile / particularitățile acelui moment.
Și care nici ele nu te trag de mînecă... Dar sînt, în interior.

La chestiune, și rugîndu-vă să mă iertați de paranteză, pe cînd hălăduiam săptămîna trecută prin Eforie Sud, o clădire m-a tras de mîneca atenției... Am realizat scurt că e fosta bibliotecă publică, de unde împrumutam cărți, pentru zilele ploiase sau ba, ale concediului... Dacă era să mă întrebe cineva anterior pe unde era ori arăta așa bibliotecă, nu i-aș fi putut spune. Dar mi-a semnalizat ea, cu recenta ocazie, și parcă un pic jenată de înfățișarea-i îmbătrînită... 

 

Revenind la suveniruri (personale) din Valea Bucșoiului, e cărucior cu volume „să presupunem că asemenea împrumuturi ar fi posibile - luate din biblioteca minții.

Ce-i drept, sînt cu precădere din acel deceniu trei al omului, cînd umblă mai mult (cît și îndrăznește) prin natură decît în restul vieții.
.
Ture și răsture.
Oameni și oameni, ca însoțitori.
Întîmplări, gîrlă (vreun pachet de mîncare lăsat seară în banchiză și găsit peste 24 ore deasupra, fie și neatins de amimale).
Un cercetat de brîu dovedit fără utlitate (voiam a stabili o legătură mai rapidă între bivuacul [Poiana Portițelor] și Țimbal, respectiv dragul vecin Moraru.
.
Ce de-a lume! Cutare... Cutare... Inclusiv mama mezinului meu, într-o tură frumoasă pe Vîlcelul Portițelor...

Dar mai ales nebuna-mi primă tură mai serioasă prin abrupt. la 21 ani și pornit, pardon!, de-amboulea (bașca solitar). Cercetez mental de acea tură și nu izbutesc a îi revedea amănunte. Parcă ceva zăpadă incomodă pe undeva (probabil la nord de Turnul cu Jnepeni), care m-a făcut să renunț.
Dacă acolo nu am pățit nimic, am călcat prost la doi pași de revenirea în poteca Take Ionescu. Și unde m-am oprit acum, ieri, din nou, încercînd să identific o configurație de lespede, care-mi jucase festă oarecum sîngeroasă, atunci.
Iar de aici, gata-gata de dialog: „Tu să fii bolovanul cu pricina, de acum hăt-ani...? Te-ai afla o chestie materială, ba și răzbind peste ani, neschimbat, în vreme ce amintirile se află doar un fum, fie și închis în minte...”

Mda, o tură frumușică (aceasta din 2022).
M-a mirat doar un pic legătura pe care unii, sub oblăduirea Salvamontului, o fac între daci și Bucegi...

Apropo de istorie, reținusem că nu-i caz ca vechile plăci ale străzii ce duce din Bușteni spre Gura Diham să fie actualizate (din „Nestor Ureche” în „... Urechia”). Dar am descoperit la intrarea unei clădiri nouă tot vechea formă! Deci e posibil ca în nomenclatorul edililor locului să figureze similar.
Or, parcă nu e o treabă să indici pe acela drept o personalitate a urbei tale, dar să îi grafiezi greșit numele...

Mărturisiri, întru a avea emuli (montani) sau ba

Îmi par uneori fără emuli, în domeniile (montane și para-montane) unde mă produc. Și zău că mi-ar plăcea să am asemenea (inițiali) ucenici!
Pe de altă parte, îmi aduc aminte de amicul Mugurel I... La vremea cînd m-a însoțit pe munte (iar eu adunam ultime informații pentru niște articole găzduite în revista „Munții Carpați”), nu a dat minim semn că e interesat să pășească pe un asemenea drum...

„- Hai să ieșim în creasta spre firul vecin, să dăm un ochi acolo...
- [strîmbat din nas] Du-te numai tu.”

Ulterior, după ce echipa noastră s-a șubrezit (prin contribuția hotărîtoare a subsemnatului sucit), a făcut o treabă exploratorie de lăudat, în Piatra Craiului.

Doamne, cîte nu am apucat să discut în ultimii ani cu Mugur! Ce-i drept, nu era moară stricată, precum alții...

Oarecum la chestiune, îmi privesc propria traiectorie, prin universul mentorului meu pe linie de istorie montană. Și anume Niculae Baticu (1909-1998). L-am întrebat la un moment dat dacă, din cercul cunoștințelor sale, mai e vreunul interesat de istorie. Mi-a indicat unul singur, și care mi s-a dovedit apoi un gustător pe sărite, superficial al lucrurilor.

De unde ideea că m-am aflat singur (și suficient) ciocan, la car cu oale.
Am orgoliul de a-mi dori un urmaș, pe felie (și de care nu-mi fac iluzii, că am avea relație senină...), dar nu scrie nicăieri că e obligatoriu să se ivească...

Munte. Uman. Ba și ceva istorie.

Munte.
Uman.

Am zis eu c-am isprăvit un oarecare capitol de istorie, dar alte amănunte țin neapărat să fie introduse acolo...
Pe cînd execut acea operație, mi-aduc aminte cum priveam eu însumi așa materiale, ale mentorului meu N.B. Criticismul lor mi se părea exagerat. Patima, de acolo. Or, textul meu de azi mi se pare aproximativ de aceeași natură (sînt mai domol ca formă, mai atent poate la argumente, dar tendința îmi este pînă și mie clară.
Asta nu mă face să dau înapoi. Simt că scrisele montane românești (cam pretențios zis) au nevoie de asemenea repere, fie și dizgrațioase la prima vedere (s-o ții gaia mațul, cu matrapazlîcurile vreunui nume mare, din domeniu)

 La o adică, pe la noi, nu poți ajunge mare decît dacă te afli neam-prost, iar în paralel depui efortul de a servi comodului public majoritar, ceea ce dorește acesta să audă.
Au existat și există nume mari ce nu au nevoie de elogii. Aș pomeni doar pe C. Lehmann, Ion Coman, Al. Floricioiu și Viorel Nicolaescu

În ce mă privește, am mai pomenit de curînd pe aici niște 'viscere', aflate la baza acțiunilor mele din domeniu (altminteri, le putem alătura liniștiți vreo sete de notorietate, dacă tot m-am născut om). Una ține de invidie, în bună parte a insului timid ori măcar nesociabil.
Pe de altă parte, există la subsemnatul o glandă hipercorectă. Mi se pare aiurea să inventezi că alde cutare este profesor universitar, deși nu a ajuns la acea demnitate. Haios este că furia mea pe așa ceva e pornit din oftica celui înlănțuit de interdicții, că nu poate valsa și el, cu incorectitudini favorabile...

Rîndurile de mai sus fac parte din categoria copil nou-născut. De a ale cărui zoaie și mutră nașpa mă jenez inițial, gata-gata să șterg postarea. Pentru ca, după o vreme, acea jenă să dispară. Să mi se pară ceva natural.
La chestiune, dau deseori prin însemnările mele de intervenții pe net ce inițial mi s-au părut cap de lume. Și care azi figurează, banale, în cărți trecute și (poate) viitoare.

Revenind la cele două amintite hibe, invidia și hipercorectitudinea (ultima nu împiedică să mai cad și eu uneori, prins de valuri mari, în așa păcat), nu-s încîntat că tocmai mie mi-a lăsat instituția ursitoarelor așa măgăreață, însă merg înainte.
Deseori, sîntem ofticați la semeni de gesturi ale lor pe care educația noastră (cît și lenea din dotare?) ne interzice a executa. Probabil, și dacă tot am pășit pe teren psihanalitic, e pe acolo și sentiment că prin acele incorectitudini acela atinge raiul. Iar noi, criticii ba.

PS
Foarte probabil ca așa scrise, aruncînd platoșa și, implicit, lăsînd pieptul gol expus sabiei inamicului, par sinucigașe. Știu însă cu nu-ți vine deloc a te mai lua în bețe cu asemenea adversar, iar asta din mai multe motive.

Pomeneam în ultima postare de îndrăzneala vreunuia, de-a recunoaște că-i ghidat prin viață inclusiv de invidie ori de dorință de a i se da atenție.

Pentru că o idee trage pe alta (idem o recunoaștere de greu-avuabile, pe alta), pe cînd tastez de zor la un material critic socotesc a nu fi rău, să spună omul: „Da, domne, mă animă în viață cutare ori cutare pornire...”.
Iar după asta, te afli senin, și nu îngrozit că vaaiii, ce glandă interioară îngrozitoare, de luat cu huooo! poți să posezi.
(că nu mai ai prieteni prin jur, se află daună colaterală, a acelui demers...)

Legat de asta, îmi amintesc de un frumos slogan. Că să „Fii tu însuși!”
Și pe care, în ciuda ambalajului strălucitor, nu-l simt a fi rudă cu cele amintite de mine mai sus. Ba, pot pentru ca să zic, se află la antipodul respectivelor.

Identific acolo o 'nemaipomenită', și care 'vine gratis'. Un ceva de făcut plăcere sufletului, ca să nu spun omenescului (animalicului?) din noi. Iara sta fără efort, fără sudoare ori durere
Test turnesol este acolo a cere detalii. Dacă nu cumva iriți teribil din prima, vor veni detalieri în cel mai bun caz pendinte de literatura roză.
Or, a te cunoaște trece mai degrabă prin spartul nervos de vaze („Nu e așa domne, cum spui tu că-s eu!!”) , serie deschisă de o domnișoară Anna Freud, dacă informațiile mele sînt exacte...
.
PS
Mă uit la o frumoasă vorbă:   „Îți aduce folos, doar ceea ce îți opune rezistență” (o știu de la prietenul Mugur Ilie)
Sună frumos, doar cînd o plimbi la nivel conștient, eventual inconștientul - agățător de tot ce i-ar putea produce plăcere în jur - se și vede proprietar al unui rai etern, urmare a unei ipotetice situații ce opune rezistență/nu e cum vrem noi.

În practică, dor binișor (dacă nu al dracului) cele care schimbă ceva în noi, sau măcar furnizează energie existențială (furnizată îndeobște doar de dureri și temeri).
Zic asta nimerind pe o filă de net, unde mi-i pomenit numele.

Pe felie, e interesant cum se naște în așa condiții (numele-ți pomenit pe undeva) un cartof fierbinte în interior. Și carele vrea rezolvare (să nu mai fie fierbinte/să plece naiba de acolo!). Cum se ferește omul de el inițial, cum încearcă să nu-l vadă, cum îl vrea pierdut.
Dar lucrurile stau ca în 31 decembrie. Oricît nu ți-ar place noul an, ai a te lăsa dus, cu disconfortul aferent. în cuprinsul său. Ai a schimba în tine, treabă ce doare teribil uneori.

Pierd trenul in direcția munte.

Pierd trenul in direcția munte.
Căci e coadă mare-mare la casa, în gara bucureșteană Basarab.

Simt nevoia sa o iau apoi hai hui, prin urbea însorită.
Probabil sunt guvernat de dictonul frunzelor umane în vînt...

”Hoinariti fără vreun scop, și frumusețea lumii vii se va descoperi...”

Oare de ce e supărată societatea, pe leneși? O socoti că o parte din ne-munca acelora e suportata de alții... Plus că dau exemplu prost, altor supuși.

Între altele, are șarmul ei vechea cale a Griviței, cu dimineața în cap... Firește că e loc și de a medita, cum e cu nevoia de atenție, a vreunora...
Nu, nu e vorba de persoana din ultima imagine...
.
PS
Că tot țîșni ultima vorbă, mă uit dacă a văzut cerul, de cînd am recunoscut de curînd, public, a poseda invidie... Parcă nu a căzut. Cerul.