(din start este de spus că că acțiunea scanare volum - recunoaștere text e datorată dlui Gabi Roșioru, fiind întreprinsă acum 15-20 ani. Vezi și nota dînsului, la final)
COMITETUL
S. T. R. Preşedinte, A. S. R.
PRINCIPELE FERDINAD AL ROMÂNIEI
Vice
Preşedinţi: Vintilă Brătianu. Gh. Flalşlen.
Secretar-general:
Dr. I. Cosilnescu. Casier: B. Golescu.
Membrii:
Balş G., Balş M., Berindey 1. maior,
Bogdan N., Mehedinţi S., Munteanu-Murgoci G., Rădulescu C. Dr., Stănculeanu
Secretar:
Popovici Hatzeg.
ANUARUL
SOCIETĂŢII TURIŞTILOR DIN ROMÂNIA
VOL. IX.— 1911
BUCUREŞTI
DEPOZITUL
LA SEDIUL S. T. R. FUNDAŢlUNEA CAROL I
Onor. Comitet S. T. R., adică a Societăţii Turiştilor Români—răuvoitorii
completează altfel aceste trei iniţiale— hotărîse pentru primăvara asta o excursiune
prin valea Teleajenului, Bratocea, muntele Siriu şi valea Buzăului. Timpul însă
fiind prea puţin favorabil, ea se tot amânase, până ce fu fixată în mod
nerevocabil pe zilele de 28, 29 şi 30 Mai a. c., Sâmbătă, Duminecă şi Luni,
ziua Rusaliilor.
Nu cunoşteam încă aceste
localităţi, şi, socotind că, în calitatea mea de S. T. Rist, nu numai ordinar,
dar chiar comitagiu, trebue să arat încredere în întreprinderile Societăţii— position
oblige—mă hotărâi să iau parte la această excursiune.
Conducerea era s'o aibă D-l
Profesor Murgoci. D-sa condusese şi memorabila noastră excursiune de Paşte în
Macedonia, mijlocind cunoştinţa noastră cu Românii de acolo şi cu frumoasa lor
ţară. Ştiam de atunci că D-sa e bun şef de expediţie şi că poţi să-i
încredinţezi pielea şi avutul tău. Mă dusei clar la Fundaţiunea Universitară
Carol I, unde, în lipsa de un local mai potrivit, e deocamdată sediul S. T. R.,
şi mă înscrisei, depunând şi contribuţia respectivă care era de 60 lei, cu
suplimente sau chiar rambursări eventuale ulterioare. S. H. & O. e formula de contabilitate.
S'au înscris mulţi; dar
timpul continuând a fi capricios ca o madamă, n'au rămas în ultimul moment
decât 9 inşi, printre cari un coleg al subsemnatului. Chiar în preziua plecării
noastre timpul încă nu se statornicise bine, şi barometrul stătea la îndoială.
Dar ne ziceam că, dacă a plouat atâtea săptămâni, trebue acum să se schimbe
lucrurile, şi, luându-ne inima în dinţi, am pornit.
Plecarea era să fie la gara
de Nord cu trenul de 11.45 a. m.
M'am suit cu colegul într'o
trăsură şi ani mers la gară.
Acolo nu era nimeni să ne
primească din partea Direcţiei expediţiei. Or, biletele trebuiau plătite de
această onorată Direcţie, de oarece taxa de înscriere cuprindea şi transportul
Atunci ne-am zis că poate ne aşteaptă cineva pe peron. Nici acolo nimeni oficial;
numai un al treilea turist, un tânăr şi simpatic avocat. Tustrei hotărîrâm să
mergem în orice caz. În momentul acesta se apropie de noi un domn tânăr,
îmbrăcat ca de oraş, care ni se prezintă ca profesor universitar şi tovarăş de
excursiune, şi ne comunica că D-l Murgoci, fiind chemat la Brăila, o să ne
întâmpine la gara Ploeşti, iar ceilalţi turişti, printre care şi el,
profesorul, erau să meargă direct la Ploeşti cu automobilul şi, la caz de nu
ne-ar mai găsi acolo, vor porni înainte spre Suzana, prima noastră etapă, până
ce ne-or ajunge.
În urma acestor destăinuiri
noi trei, avocatul, colegul şi cu mine, am scos punga, am luat bilete şi ne-am
urcat în tren. Nu e vorba, scosesem punga şi înainte de a luă biletele, căci
nişte dame dela Crucea Roşie făceau quetă prin gară; acelaş asalt de caritate l'am
suferit şi în tren, în drumul spre Ploeşti.
Trenul cu care trebuia să
vină D-l Murgoci la Ploeşti, sosind în gara înaintea noastră, ne închipuiam că
«şeful» ne va primi acolo pe peronul gărei. Aşi! Nimic ! Nimeni care să semene
de departe cu şeful nostru.
Până la plecarea trenului
la Vălenii de Munte era timp mai bine de o oră. Se impunea dar să dejunăm
deocamdată la renumitul restaurant din gară; poate că în timpul acesta să vie
cineva din ai noştri.
Eram în mijlocul cleliciilor
dejunului, când întradevăr îşi face apariţia profesorul Murgoci, urmat de un
băiat de prăvălie, încărcat cu lăzi de merinde ce le cumpărase în oraş. O
piatră ni se luă de pe inimă. Eram cel puţin patru excursionişti, şi aveam cu
noi şeful şi casa regimentului. Şeful s'a pus şi el la masă, ne-a restituit
imediat banii pentru biletele dela Bucureşti, mai cumpără în restaurant de ale
mâncării şi de ale băuturii, spre complectarea proviziilor noastre şi apoi,
văzând că automobiliştii nu vin, s'a suit cu noi în tren.
La Văleni am mers mai întâi
la hanul-băcănie, unde şeful mai îmbogăţi stocul nostru alimentar cu fel de fel
de provizii. Pe lângă asta un boer localnic ne încredinţa un butoiaş de
faimoasa lui ţuică spre a-1 duce preotului dela Cheia. Cronicar cinstit, trebue
să mărturisesc că în drum am prelevat asupra acestei ţuici o mică dijmă, drept
plata transportului; dar a rămas destul şi Sfinţiei Sale.
După vreun ceas ne-am suit
în fine în trăsuri, cu toate bagajele şi cu multiplele noastre merinde, şi am
pornit înainte spre Suzana, în drum ne-au ajuns automobiliştii. Erau în număr
de cinci: profesorul dela gara din Bucureşti, un doctor, un magistrat al
Tribunalului Ilfov, un financiar şi un tânăr geolog, cirac al şefului. După ce
am făcut cunoştinţa reciprocă şi am stat puţin de vorbă, D-lor au plecat
înainte ca să vestească sosirea noastră şi să pregătească pentru masă şi
culcare.
Când am sosit noi aceştia
cu trăsuri, era aproape întuneric. În arhondaricul monăstirii era pusă o masă
mare cu o mămăligă şi brânză excelentă din partea monăstirii. Am deschis
bogăţiile noastre de provizii şi am tras o masă lungă şi veselă. «Monăstire,
maici, chef», cum e vorba lui Caragiale.
La 11 ore ne-am culcat.
Odăile erau destule pentru noi toţi, şi paturile foarte curate, ca la toate monăstirile
mai importante de călugăriţe.
Nu voi descrie aci frumuseţele
locului. Cei mai mulţi din cetitori desigur că le vor cunoaşte de visu,
ceilalţi să se ducă să vază.
A doua zi, Dumineca în 29
Mai, ne-am sculat de dimineaţă, la cinci ceasuri, ani luat un ceai monăstiresc
şi am împărţit, potrivit şi încărcat pe cai bagajele şi numeroasele noastre
merinde în lăzi, saci, cutii şi damigeane, plus butoiul popei. Aveam opt cai.
Cinci i-am încărcat cu lucruri, iar trei rămâneau liberi pentru uzul
turiştilor. Operaţiunea încărcării era destul de complicată, şi erau aproape
orele opt, când în fine caravana s'a pus în mişcare. «Nouă am plecat dela
Vaslui şi cu sergentul zece.» Dar «şeful bandei,? după cum îi ziceam D-lui
profesor Murgoci în Macedonia, socotind şi el printre aceşti nouă, poezia lui
Alexandri nu ni se potrivea; mai de grabă o vorbă de când cu fracţiunea liberală-disidentă
din Iaşi, de partidul de «opt şi cu Brânză nouă.»
De aci, dela Suzana, începe
adevărata excursiune, şi şirul păţaniilor.
După un marş de două ore şi
ceva, am ajuns la Cheia, o mică mănăstire într'o vale încântătoare, la poalele
grandiosului şir al munţilor dela Bratocea. Ne-am dus la biserică, unde tocmai
era hram; am predat ţuica şi apoi am pornit în sus, pe muntele Roş.
După un suiş zdravăn, la o
înălţime de vr'o 1200 metri, pe un tăpşan verde, încadrat într'o parte de un
buchet de brazi de unde curgea un isvor, şi desfăşurându-se înaintea noastră o
panoramă măreaţă, am făcut popasul dejunului. Am desfăcut bogăţiile noastre luculice
şi ne-am pus pe lucru cu toată inima. Se ştie că la toate vânătoarele, şi în special
la goanele cu bătăiaşi, dejunul pe câmp sau în codru formează punctul
culminant, centrul pivotal, chintesenţa poeziei zilei. Darmi-te să dejunezi sus
pe coasta muntelui Roş ! Era ceva supranatural. Vedeam, e drept, nouri cam
ameninţători, vedeam fulgeri, auzeam tunetul şi primirăm chiar o uşoară stropitură
— o tainică prevestire a întâmplărilor cari ne aşteptau — dar nici nu vroiam să
ştim. Ne simţeam prea bine ca să ne facem griji.
După o şedere ele vr'un
ceas ne-am pus iarăşi în mişcare, urcându-ne până la 1500 metri.
Plecarea noastră după dejun
fu însemnată printr'un alt eveniment proorocitor de relele ce erau să se
întâmple. Calul unor ciobani, care păştea liber prin apropiere, în timpul popasului
legase prieteşug cu caii noştri şi nu mai vroia să se despartă ele ei. Au
alergat ciobanii să-l prindă, am făcut noi tot ce puteam spre a-1 împedeca de a
se ţine de noi. Degeaba, îşi pusese în gând vita să meargă cu noi şi a mers.
Acuma şi caii noştri erau opt şi cu Brânză nouă.
Felurite semne, prevestind
nenorocirile ce ne pândeau, ca la moartea lui Cezar, fără să poată împedeca
ursita să se îndeplinească.
Ajunşi la hotarul dinspre
Transilvania, am mers înainte pe linia aceasta, însemnată printr'un şir de
pietre. Pe teritorul nostru merge o cărare de-a lungul graniţei, cărare pe care
am urmat-o. Era o plimbare minunată: aerul pur; atmosfera limpede şi uşoară;
lângă noi tăpşanul verde de iarbă moale şi aromatică; mai departe munţii,
printre cari Tigăile, cu formaţii bizare şi cu multe resturi de zăpadă. În de
cursul acestui marş am dat de câmpuri întregi de trandafiri ai munţilor (rhododendron
alpinum) cu floarea roşietică. Aşa de întinsă era pajiştea înflorită, încât întradevăr
tot muntele părea roş. Deacolo şi numele lui.
Planul excursiunii era să
mergem până la lăsarea întunericului, să stăm noaptea într'o stână ce trebuia
să fie la locul respectiv, sau, în caz de timp frumos, să campăm în pădure, sub
cerul deschis, pentru ca a elouazi, Luni în 30 Mai, Rusalii, să ne vedem de
drum des de dimineaţă, şi, trecând peste muntele Siriu, să ne scoboram la Nehoiaşi
de unde trenul să ne ducă la Buzău şi la Bucureşti. Însă omul propune şi
Dumnezeu dispune (sau ăl cu coadă).
Mers-am aşa multe ceasuri
în această splendoare. Înaintea noastră soarele începu a se lăsa la orizont,
iar în urmă se vedea apropiindu-se de noi un şir gros de nori ameninţători. Se
făcură cam ceasurile şase, când deodată în această singurătate sublimă ni se
înfăţişează un pichet românesc de grăniceri. Steagul nostru naţional pe un
stâlp, o căsuţă mică văpsită cu var, şi atâta tot. Vederea pichetului,
apropierea noptei şi ameninţarea de ploae făcu să se ivească ideia de a nu mai
merge mai departe şi de a petrece noaptea aci. Dar şeful ne îndemna a merge
înainte casă câştigăm timp şi drum, fiind numai un ceas şi ceva până la stână,
la marginea unei păduri, şi acolo să stăm noaptea. Când eram în toiul
deliberării, iată că vin elin pichet doi tineri, un doctor cu un prieten al
său, un Olandez, şi se unesc cu trupa noastră. Ne făcusem unsprezece, şi
unsprezece am pornit înainte spre stână. N'am mers însă nici un sfert de ceas
şi stăvilarele cerului se deschiseră, începând a ploua cum numai la munte poate
ploua, şi un vânt rece suflă cu furie, de venea ploaia aproape horizontală. Ne
înfăşurarăm cât puturăm, unii în cauciucuri, alţii în mantale de turist, alţii
deschideau umbrele cari se arătau însă de nici un folos. Ploaia continua mereu.
Cărarea devenise parau de apă şi de pământ; lunecau şi cădeau chiar caii. Vai
de noi ! Picioarele ude peste poate; până şi ghetele cele mai «impermeabile» nu
mai putură rezista unui asemenea potop. Doar apa curgea în de de pe pelerină,
de pe pantaloni şi de pe ismene. O tăcere lugubră domina peste noi. În sfârşit,
după un marş de vr'o oră şi jumătate ajungem acolo unde trebuia să fie stâna,
începuse a se face întunerec. Dar jur împrejur, cât ochiul putea străbate
crepusculul, nici o urmă de stână, nici foc nici fum; ba nici măcar vr'o
talanca de oi sau un lătrat de câine. Poate că fusese aci odinioară vr'o stână,
dar se mutase sau se desfiinţase! ? Proastă treabă. Ne-am adunat de am ţinut
sfat. Atunci D-l Murgoci, cu un gest dramatic, se aşeză sub un pom şi, cu o
grandioasă simplitate, propuse să stăm noaptea hic et illico. Ideia ne păru
prea extraordinară. Cum ! Uzi, rebegiţi de frig, flămânzi cum eram, să stăm
toată noaptea în pădurea tot udă ! Să nu ne putem usca sau schimba hainele de
pe trup; să nu avem nici unde şedea, necum să ne întindem; doar nici foc nu se
putea face, toate «uscăturile» fiind udate şi ele.
Dacă nu era pichetul,
fireşte că nu ne rămânea altă eventualitate. Dar existenţa acestuia schimba
situaţia şi ne arăta singura soluţie posibilă. Era indicat să ne întoarcem şi
să stăm noaptea acolo. E adevărat, că această mişcare retrogradă compromitea
itinerarul proiectat pentru a doua zi, Luni. Dar ce vreţi, la nevoe face omul
cum poate, şi în împrejurări anormale sau neprevăzute, omul cuminte caută să se
acomodeze situaţiei date, nu născocirilor unei voliţiuni abstracte. Pentru noi
punctul cel mai important era acum să ne vedem la uscat, sub un adăpost, oricât
de păcătos ar fi el. Singurul adăpost oferindu-ni-se la pichet, declararăm că
ne întoarcem acolo, rămâind să vedem a doua zi ce mai este de făcut. Şeful,
văzând unanimitatea acestei păreri, o primi şi el, şi aşa am pornit îndărăt.
Dupăce făcuserăm iarăşi o
oră şi jumătate, în timpul cărora ploaia în fine contenise, am ajuns la orele
nouă «trecute fix» la pichet. Era o căsuţă de scânduri conţinând o singură
cameră de vreo trei metri pe patru; o ferestruică cât capul de om; o uşă care
nu se închidea; într'o parte o prispă de scânduri pentru dormitul grănicerilor.
Erau trei. Ne poftiră înăuntru şi ne primiră cu multă bunăvoinţă, într'o
asemenea strâmtoare trebuiau să petreacă noaptea 14 (patrusprezece) inşi, plus
oamenii noştri. Mai era un bordeiaş deschis, cu un cuptor primitiv; dar era de
tot nesuficient; nici nu venea în discuţie; era numai paravanul cuptorului.
Ne desbrăcăm de hainele, albiturele
şi încălţămintele ude; cei cari posedau schimburi, se premeneau; cei bogaţi în
efecte mai dădeau la cei cari n’aveau. Premenelele neajungând pentru toţi, unii
făceau apel la soldaţii, cari îndată le dădeau haine, paturi, mantale, opinci,
etc.
Dupăce îngrijisem astfel de
trupul nostru exterior, ne puserăm la cale şi stomahul, scoţând merindele
noastre inepuizabile. Cu toată gingăşia situaţiei, veselia nu ne părăsea nici
atunci, şi am dus'o cu glume şi cu râsete până aproape de miezul nopţei. Numai
câţiva dintre noi, şi încă din cei mai tineri, aţipiră înainte.
Acum venea chestiunea cea
mare a dormitului general. Locul de clasa I era patul de scânduri, ce bravii
grăniceri ni-l cedaseră, şi unde, cu niţică înghesuială, încăpeau opt inşi.
Pentru a fi printre aceşti privilegiaţi, jus primi occupantis juca un rol
decisiv. Beati possidentes. Eram din numărul acestor norocoşi. Ceilalţi se
întindeau jos pe pământ. Spre gloria şefului voiu spune că, deşi şef, dânsul
nici n'a ridicat vreo pretenţie de un loc la clasa I, ci s'a ghemuit deadreptul
jos, în mijlocul camerei.
Dar ce vânt, ce uragan
suflă afară ! Se isbea vântul de păreţii şandramalei noastre cu pocnituri ca de
tun şi făcea să cutremure până în pământ păcătoasa cocioabă. Era într'adevăr «o
noapte furtunoasă» în toată puterea cuvântului. Şi ce frig se lăsase! De frig
ne învăliam în câte mai găseam de ale soldaţilor, pături, mantale, cojoace, etc.,
fără a ne mai preocupa, ba fără a ne gândi măcar la plăpândele fiinţe
vieţuitoare cari poate se adăposteau acolo.
Care era, în asemenea
împrejurări, soarta acelor rămaşi fără loc pe prispă, lângă uşa prin care intra
frigul, e lesne de închipuit. Şi grănicerii, şi din ai noştri, umblau mereu pe
uşă să vază de focul din bordei şi de uscarea efectelor noastre. Dar şi noi
aceştia dela clasa I n'am dormit mai de loc. Vuetul furtunei era prea asurzitor
şi chiar îngrijitor, şi oricât de simplu trăeşti în viaţa ta obicinuită, nu
eşti deprins să dormi pe scânduri goale. Personal pot zice că mă uitam aproape
regulat fiecare jumătate oră la ceas; numai de patru şi jumătate nu-mi aduc
aminte. Aţipisem dar atunci. Colegul n'a dormit nici el mult mai mult.
Se dăduse parola din partea
Direcţiei ca să ne sculăm la cinci spre a putea pleca la şase, aşa că, pentru
aceasta ultima zi a programului să avem cât mai mult timp la dispoziţie. Ca
trupă bine disciplinată ce eram, la ora hotărâtă toţi furăm în picioare. Prin
devotamentul unora din noi şi cu ajutorul soldaţilor s'a fiert pe cuptor şi în
tigăile cazone un ceai general. Când apoi să ne gătim de plecare, ce să vezi? Earăşi
Ucigă-l Crucea îşi vârâse coarnele în treburile noastre. Aseară, după sosirea
noastră, ţăranii noştri dăduseră drumul cailor să pască. Acum, dimineaţa,
dobitoacele nu mai erau toate prezente la apelul nominal. Patru fugiseră peste
noapte, împreună cu calul ăla străin, care ne acompaniase fără voia nostră. Au
alergat bieţii oameni să-i caute, dar de geaba. Afurisiţii de patrupezi pe
semne ca se plictisiseră de explorarea unor regiuni necunoscute lor, şi o
şterseră deadreptul acasă, în judeţul lor Prahova. O drăcie, pusă la cale
probabil de calul străin, care trebue să fi avut pe dracul în el, ca şi câinele
lui Faust, din care ese Mefistofele.
După o căutare nefructuoasă,
oamenii s'au întors înapoi. În loc de opt cai rămăseserăm numai cu patru.
Trebuia dar modificat tot rostul împărţirii bagajelor, şi să se îndese toate pe
trei spinări, rămânând numai una liberă pentru uzul turiştilor. La plecarea din
Suzana furăm opt cai şi nouă turişti, acuma eram unsprezece turişti cu patru
animale. Schimbarea era anapoda, dar n'aveam încotro.
Pe la opt furăm gata de
plecare. Cerul era ameninţător. Timpul la dispoziţia noastră era foarte
prescurtat şi mersul îngreuiat prin păţania cu caii.
Toată expediţia fusese
combinată astfel, ca în seara asta să fim la Bucureşti. Trei din noi aveam şi
treabă neapărată în capitală a doua zi, Marţi în 31 Mai, şi anume D-l Murgoci
era necesar la Institutul geologic, iar colegul dela Casaţie şi subiscălitul ne
temeam că prin lipsa noastră să nu se descomplecteze Înalta Curte. Trebuia dar musai
ca noi trei cel puţin să fim seara în Bucureşti. Dar şi ceilalţi tovarăşi de
drum mai toţi doreau acelaş lucru. Aşa fiind, continuarea fidelă a programei
exordiale, cu ascensiunea Siriului, devenea imposibilă, şi fiindcă faţă de
pământul noroios şi de probabilitatea altor ploi, o prelungire al expediţiei cu
încă o zi nu oferea vre-o perspectivă atrăgătoare, consiliul superior de război
hotărî, să mergem cu toţii deadreptul la prima staţie a drumului de fer,
simbolul şi elementul civilizaţiei în acesta sălbăticie a naturei.
Natura în sălbăticia ei
chiar cea mai mare are farmece puternice; dovadă armata turiştilor, dovadă
existenţa S. T. R. Dar ca să guşti aceste farmece, trebue ca timpul să fie
favorabil, căci pe vreme rea lupta ta contra intemperiilor te pune în
imposibilitate să-ţi dai seamă de ele. Ca să simţi în plin ademenirea naturei,
trebue să te uiţi pe tine însuţi, să faci abstracţie de tine; îndată ce trebue
să te gândeşti la tine, să-ţi aperi pielea şi viaţa, nu mai eşti impresionabil
pentru poezie.
Staţiile cele mai apropiate
erau Vălenii-de-Munte şi Nehoiaşul.
Sub imboldul simţului de
datorie se discuta şi prima eventualitate, deşi revenirea pe unde am venit era
puţin compatibilă cu demnitatea noastră de S. T. Rist.
Era o zi întreagă de mers
până la Susana şi, acolo nefiind trăsuri, trebuia telefonat la Văleni, ceea ce
făcea ca numai a doua zi plecam spre Văleni şi tocmai spre seara eram în
Bucureşti. Soluţia asta era neadmisibilă. Urma dar să mergem la Nehoiaşi pe
drumul cel mai direct posibil. Sacrificam astfel Siriul, dar tot executam
programa primordială în punctele ei de căpetenie, mergând din fundul văei
Teleajenului în valea Buzăului, peste munţii cari despart aceste două mari
artere.
Drumul cel mai scurt era
prin satul Gura Siriului, situat pe şoseaua naţională Buzău-Graniţa, la vre-o 12
—13 kilometri de Nehoiaşi. Ca să ajungem la Gura Siriului, urma să scoboram de
pe munte pe cărări prescurtătoare, să dăm de pârâul Siriu şi să lungim această
gârlă până la satul numit, unde se varsă în rîul Buzău. Acolo aveam cale bună până
la Nehoiaş, şi puteam găsi trăsuri. Acolo dar dam de avanposturile civilizaţiei;
odată acolo eram ca şi în Bucureşti.
Totul era să ne vedem
acolo. Dar nu numai atât. Trebuia să fim la Nehoiaşi înaintea trenului de după
amiază. Dela Gura Siriului până acolo ajungi în două ceasuri cu trăsura, perzând
chiar o jumătate oră cu un scurt popas la vestitul han de acolo, şi cu căutatul
trăsurei. Trenul postmeridian, ultimul, pleca din Nehoiaşi la cinci şi câteva
minute, era prin urmare de neapărată nevoe să
ajungem cel mai târziu la orele trei la han.
Distanţa directă dela
pichet la Gura Siriului este aproape 30 kilometri. Aveam numai şapte ceasuri
spre a o străbate. Să faci un astfel de marş forţat pe timp şi drum bun. Încă e
ceva. Să-l faci însă prin poteci, prin noroi şi lunecuş, asta nu mai este
glumă. Dar nu era altă eşire din dilemă, şi aveam încredere în puterile
noastre.
Grănicerii ne indicară
drumul de luat până la pârâul Siriului, îl explicară oamenilor noştri, noi îl
însemnarăm pe hartă, şi după ce toate preparativele fură gata, ne-am luat adio
dela vrednicii noştri găzduitori şi plecarăm.
Urmarăm mai întâiu culmea
munţilor, ca vreun ceas şi mai bine; apoi ne lăsarăm mai la vale, diferenţa de
nivel între pichet şi Gura Siriului fiind considerabilă.
Sus, pe vârful muntelui,
vremea era ceţoasă şi ameninţa a ploaie. Puţin după începerea scoborâşului intrarăm
în pădure. Acolo a început mai întâiu să picure puţin. Deodată însă a venit o
ploaie, clar o ploaie turbată. Turna cu găleata, nu altceva, şi a ţinut aşa
toată ziua. cu mici intervale, şi la urmă cu o oarecare atenuare, până la Gura
Siriului.
Să te vezi acolo, în
pustietate, în mijlocul munţilor şi al codrului, departe de orice sălăşluinţă
omenească, de orice ajutor în caz de accident, prin ropotul de ploaie, cu noroi
jur împrejur, şi cu necesitatea absolută să mai faci zeci de kilometri ca să
ajungi la o casă de om, este o situaţie foarte puţin vesela. Dar încă să vii de
departe pentru a te băga în asemenea chichion, să laşi plăcerile vieţii tale de
om civilizat, să-ţi sacrifici odihna sărbătorilor şi, colac peste pupăză, să
mai plăteşti încă parale bune ca să te vezi într'o asemenea situaţie, asta
întrece orice închipuire. Ce ciudată fiinţă mai e omul, mai ales omul modern.
«L'animal le plus sot, a mon avis, c'est l'homme» a zis Boileau, şi pe vremea
lui încă nu exista S. T. R.
Sub influenţa intemperiei
furăm curând în acelaş hal ca aseară. Hainele şi ghetele, în parte încă
neuscate, nu mai oferiau năvălirii apei şi a noroiului decât o rezistenţă
foarte timidă, fără convingere. În puţin timp ne simţeam iarăşi uzi leoarcă.
Câţi din noi aveau mantale ori pelerine de cauciuc sau de «Loden», tot erau
câine câineşte prezervaţi de umezeală la trup, până la genunchi. Dar dela genunchi
în jos toţi eram egali; toţi plini de apă şi de noroi. Simţeai şi auzeai la
fiecare pas smârcâind mocirla din ghete. Incălţămintele se deformau sub atâta
apărie, şi, după această excursiune dramatica, nu mai erau bune de nimic. Cei
cu ghete speciale de turist, «impermeabile», nu erau mai avantajaţi decât
ceilalţi fără asemenea dichis, cari veniseră cu ghetele lor de toate zilele:
noroiul şi apa nivelaseră iute toate aceste neegalităţi. Dela genunchi în jos
totul era la toţi o massă murdară de potmol, care pătrundea tot, şi care se
îmbiba până la piele, dând şi ei coloritul general al mocirlei. O dată terminată
odisea noastră, erau necesare spălături energice spre a o face să-şi revie la
culoarea ei naturală.
Dar cu toate astea nu ne
lăsăm — şi nici nu puteam să ne lăsăm,— ci mergeau hotărât înainte, pentru a
atinge ţinta noastră în timp util şi spre a nu răci. Inferbinţându-se trupul
prin umblarea repede şi necontenită, se încălzea şi mocirla din ghete, şi aşa
aveam la picioare sensaţia plăcută a umezelei calde, princip binefăcător după
teoria lui Priessnitz.
Mergând tot astfel înainte,
ajunserăm la 11½ la pârâul Siriu. Insă mult mai la deal decât era prevăzut.
Oamenii noştri, fiind din Prahova, nu cunoşteau topografia judeţului Buzău şi
greşiseră drumul. Era un încunjur de vreun ceas. Pentru noi era indiferent.
Vedeam pârâul, ştiam că ne duce ţintă la Gura Siriului cu han, cu şosea, cu
trăsură etc. şi ne venea şi nouă să strigăm «Thalassa» ca grecii lui Xenofon la
vederea Euxinului. Ne uitam cu drag la această apă turbulentă; par'că ne sugera
idei de apropierea civilizaţiei. Hai s'o întindem dar dealungul lui! Şi am întins-o.
Nişte crâmpee de poteci ne
duceau mereu dela un mal la altul. Insă punte iok. Nici pîs. În câteva locuri
erau bolovani puşi la intenţia trecătorilor. Dar erau lunecoase pietrele—ori
ghetele noastre—şi puind piciorul cu prea multă băgare de seamă pierdeam timp;
şi timpul ne devenea din ce în ce mai scump. Cum udul nu se teme de apă, dam dela
o vreme deadreptul prin pârâu, fără ca să ne batem capul să facem
echilibristică pe bolovani.
În cursul acestor peripeţii
am ajuns pe la 12 la o cocioabă de câteva scânduri, părăsită, fără părete într'o
parte, care pe vremuri trebue să fi servit de ferăstrău de apă. Un colţ din
interior era uscat, restul pătruns de ploaie. Ne-am oprit aci spre a mânca
ceva. Adecă ceilalţi s'au oprit; iar noi trei, şeful, colegul şi eu, am băgat
fiecare câte o bucăţică de pâine şi de şuncă în buzunar, am lăsat bagajele în
grija tovarăşilor cu însărcinarea să ni le ducă acasă la Bucureşti, ne-am luat
adio şi ani plecat pe loc înainte fără răgaz, fără măcar să îmbucăm ceva din
frugalele noastre provizii. Pentru noi totul era să nu pierdem nici un minut,
pentru a ajunge la trei la hanul din Gura Siriului.
Dădeam prin apă, prin
noroi, prin iarbă udă; lunecam şi cădeam pe pământul argilos; nu ne pasă, ideia
de a a junge la timp, ne gonea mereu înainte.
După vreo jumătate ora de
această cursă vedem pe un dâmb o căsuţă—prima dela pichet—şi înaintea ei un
capăt de grădiniţă de zarzavat. Era un început de civilizaţie. În grădiniţă
lucra, un om. Il strigăm. Omul îşi lasă sapa şi vine. Il întrebăm cât mai este
până la Gura Siriului; ne răspunde că e departe, cam vrfio trei ceasuri. li
propunem să vină cu noi, să ne conducă; omul primeşte şi cu el o pornim mai
departe, cu mai multă agerime, căci suntem siguri că vom luă astfel drumul cel
mai scurt. Timp de două ore şi jumătate am mers aşa, aproape în pas gimnastic,
pe poteci lunecoase, prin apă, prin iarbă udă, când cu ploaia, când fără, de multeori
prin locuri imposibile, agăţându-ne de stânci ori de buruieni, şi, în fine, la
orele trei exact, iată că întradevăr am ajuns la şosea şi la han.
Bravo! Am scăpat, gândirăm.
De acum până la Nehoiaşi e lucru uşor. Deseară suntem la Bucureşti, ne odihnim
bine în patul nostru, şi mâine fiecare va fi la datoria sa; serviciul nu va
suferi din cauza noastră. Însă între buze şi paharul este destul loc pentru
nenorocire. «Mit des Geschickes Maechten, ist kein ewiger Bund zu flechten, und
das Unglueck schreitet schnell», după cum zice un poet german de oarecare
renume.
Hanul făcea bună impresie.
Era curat, avea multe încăperi şi o prispă largă într'o parte. În prăvălie era
multă lume, că doar era ziua de Rusalii. Ne acordăm un sfert de oră odihnă, ca
să mâncăm ceva. Găsim vin şi urdă proaspătă; scoatem pâinea şi şunca din
buzunar şi ne punem cu mulţumire de suflet la acest dejun sumar şi tardiv. Şeful
şi colegul tocmesc un om cu căruţă şi cai. Omul ne previne că caii sunt de doi
ani numai şi au mai făcut azi dimineaţă drumul până la gară. Dar nu ne
îngrijorăm de una ca asta. Intr'un ceas şi jumătate tot o să facă ei acei 12—13
kilometri. Esenţialul era că aveam trăsură şi cai, şi hangiul ne spunea că azi,
fiind sărbătoare, nici n'o să găsim alt vehicul.
Pe la 3 ½ am pornit. Vreo
zece minute lucrul a mers bine, şi alergară căişorii destul de bine. Eram cu
ceasornicul în mână, şi şeful cu itinerarul C. F. R. În acest itinerar plecarea
trenului dela Nehoiaşi, cu legătură spre Bucureşti, era indicată ca având loc
la 5 şi 20. Aveam dar timp berechet, aproape două ore. Deodată caii se opresc
şi nu vor să mai tragă. Vizitiul se dă jos, chiamă nişte oameni să împingă
căruţa dela roţi, el trage caii de dârlogi şi astfel reuşeşte să pornească din
nou. După vreo 100 de metri dobitoacele iarăşi se pun în grevă. Aceleaşi
manevre savante pentru a învinge îndărătnicia lor, acelaş efect momentan. Dar
după o mică distanţă ne oprim definitiv, dihăniele ne mai ascultând nici de
împingerea căruţii — deşi împingeam şi noi, nişte feţe simandicoase din
capitală, — nici de trasul dârlogilor, nici de biciu. Se hotărîseră boalele naibei
să nu mai tragă şi pace. Iarăşi Belzebut ne stricase lucrurile cu desăvârşire.
Situaţia noastră, care
fusese aşa de mulţumitoare cu o jumătate de oră înainte, iarăşi devenise, nu
numai critică, dar desperată. Nu ne mai rămâne altceva decât să ne întoarcem pe
jos la han, şi să încercăm să găsim o altă trăsură. Trenul însă era scăpat,
fără doar şi poate. Toată străduinţa noastră, toate sforţările noastre de până
aci fură zadarnice; nu mai ajungeam în acea seară la Bucureşti.
Eram tocmai să ne dăm jos
din afurisita noastră de căruţă, când din întâmplare vine în spre noi în
direcţia de la Nehoiaşi, o gabrioletă elegantă, cu doi cai voinici, fără pasageri,
numai cu vizitiu. Facem semn vizitiului; el se opreşte; îi promitem un bun
bacşiş dacă ne duce imediat la gară, în timp ca sa prindem trenul; el primeşte;
ne suim în gabrioletă, şi mână birjar !
Începem din nou să prindem
nădejde. Ţinem mereu ceasornicul în mână şi ne uităm la pietrele kilometrice.
La fiecare kilometru facem comparaţie între timpul pus pentru a străbate această
unitate, şi distanţa şi timpul ce mai aveam înaintea noastră. Calculul,
verificat la fiecare kilometru, ne duce la concluzia că vom fi la gară la ora 5
şi vreo 6 minute, adică cu aproape un sfert de oră înaintea plecării trenului.
Ajungem în satul Nehoiaşi care se lungeşte mereu înaintea noastră, ca toate
satele de munte, şi gara este la capătul celalt. În fine vedem gara ca la o
sută de metri. Ne credem salvaţi. Deodată vizitiul ne spune cu un ton îngrijat,
că trenul se pune în mişcare. O fi pentru vreo manevră, îi răspundem noi.
Tragem la gară şi..... acolo aflăm spre stupoarea noastră, că trenul plecase
deabinelea.... Dar cum se poate una ca asta! Plecarea e la cinci şi 20 minute,
şi acum avem deabia 6 minute după 5. Vă înşelaţi, ne spune funcţionarul de
mişcare, plecarea fusese înainte la 5 şi 20, iar astăzi, după noul itinerar, e
la 5 şi 5.
* * *
Karnaxi! Ne-am înecat, ca ţiganul,
chiar la mal. Pentru câteva secunde perduserăm fructul unei zile întregi de
sforţări continue.
Iarăşi ni-o făcuse Ducă-se-pe-pustie.
Iarăşi o soartă nemiloasă, invidioasă de vitejia noastră, se năpăstuise asupră-ne.
Era prea lată, prea piperată, prea ardeiată. «Aequam memento rebus în arduis
servare mentem» îndeamnă Horaţiu: Uşor de zis plăcintă! Asta nu mai era arduis, ci ardeis.
Şi cu toate astea nu ne-am
perdut cumpătul. Din contră, într'o asemenea situaţie disperată S. T. Ristul
arată că nu se dă bătut niciodată. «Nacht muss es sein, wenn Friedland's Stern
erglaenzen soll,» a zis acelaş poet german.
Şeful şi colegul s'au dus
la şeful staţiei, şi au declinat calităţile, şi, explicându-i neapărata noastră
nevoe de a fi mâine dimineaţă în Bucureşti, l'au rugat să telegrafieze la
Buzău, la Direcţia căci ferate Nehoiaşi—Buzău, dacă-i da voe să ne pue la
dispoziţie o maşină. Şeful staţiei, cu multă amabilitate, telegrafiază stante pede, dar primeşte răspuns dela
Cizlău că telegrama nu se poate expedia mai departe, de oarece în spre Buzău e
o furtună cu manifestaţiuni electrice şi nu se poate deschide aparatul; dar că
îndată după trecerea furtunei se va telegrafia mai departe. Iarăşi o bazaconie
la care nu ne puteam gândi. Par'că cu tot dinadinsul ni se îngrămădeau toate
obstacolele posibile şi imposibile.
Acuma, puteam să ştim cât o
să ţină furtuna aia ? Şi dacă direcţia va mai respunde ? căci într'aceasta
trecuse ora de biurou. Şi care va fi răspunsul Direcţiei ? Partida iarăşi părea
compromisă, perdută aproape de sigur. Probabil că vom petrece noaptea aci, în
Nehoiaşi, la han, plecând adouazi cu trenul de dimineaţă şi ajungând dar în
Bucureşti prea târziu pentru a ne prezenta la datorie. Şi, în afară de această
nemulţumire sufletească, să petreci noaptea cu efectele ude, fără schimburi ori
premenele, fără cele mai indispensabile lucruri de toaletă! Tristă perspectivă!
însă cine ştie. Poate că în ultimul moment tot ni se va sparge odată ghinionul.
Poate, la urmă, că telegrama tot ajunge la Buzău şi la Director, şi că ne
pomenim cu un răspuns favorabil. Noaptea la han nu fuge. Să aşteptăm dar.
Am aşteptat cu stoică
resemnare până la 8l/2,
când într'adevăr vine spre noi şeful staţiei şi ne comunică că Direcţia a
încuviinţat rugămintea noastră şi că la 9 precis vom pleca. Ura! Ura! de trei
ori ura! Regretă şeful că nu ne poate da decât un vagon clasa III; dar, cum
eram uzi, murdari şi derăpănaţi, ne conveni tocmai bine aşa, şi în starea
spiritelor noastre am fi primit cu bucurie chiar un furgon de marfă, numai să
ne vedem odată plecaţi. Ne mai explică, ca, după trecerea furtunei, telegrama a
fost înaintată dela Cizlău la Buzău, unde, directorul fiind în congediu, şi
orele de biurou trecute, subdirectorul nu mai era la serviciu, şi că atunci omul
cu telegrama—să-i dea Dumnezeu sănătate şi viaţă lungă—l'a căutat la cafenea, l'a
găsit acolo şi de acolo a luat răspunsul favorabil.
În fine, tot învinsesem;
tot isbânda finală era de partea noastră. Eram să fim 12l/2 la Buzău, unde la 2.20 trecea un
accelerat cu care la 6 l/2 dimineaţa
eram la Bucureşti.
Plini de bucurie comandăm
ceva de mâncare la restaurantul gărei, modest, dar curat şi bun, ţinut de un
neamţ. Se vede că, odată ce se schimbă norocul, fie chiar în bine, întâmplările
de aceiaş natură se ţin lanţ. Eram în aşteptarea prânzului nostru de adio, când
se opresc la gară două trăsuri, şi din de descind.... toţi tovarăşii noştri.
Ce bucurie pentru ei şi
pentru noi ! Isbânda era dar generală, nu numai parţială pentru noi trei. O să
facem în corpore intrarea noastră în capitală.
Dânşii, după un scurt
dejun, decât să zăbăvească inutil mai mult în acea sălbăticie de loc şi de
timp, plecară şi ei înainte, dând prin pârâu, pentru a ajunge mai curând la
civilizaţie, fie la Nehoiaşi, fie numai la hanul din Gura Siriului, întâlniseră
în drum pe conducătorul nostru, pe care, după ce sosiserăm la han, îl trimeserăm
înaintea lor, şi aşa au mers şi ei mai iute, ajungând mai repede la şosea. Văzând
aceasta, au decis să pornească îndată mai departe, dacă ar găsi trăsuri, şi sa
stea noaptea mai bine la Nehoiaşi. Găsind trăsuri cu cai mai buni decât ai
noştri, au ajuns acolo la 8 ore, şi aci, înainte de a se stabili la han, au
trecut la gară ca sa se informeze despre plecarea primului tren. Trenul special
în aceiaşi seară fu pentru dânşii o surpriză extrem de plăcută.
Comandarăm atunci masa
pentru toţi unsprezece turişti, şi restauratorul întradevăr la 8l/2, ne servi un prânz toarte
gustos, consistând din mămăligă cu ochiuri şi o mâncare de miel. Ne miram cum
de a putut să o prepare într'un timp aşa de scurt.
După masă ne-am suit în
vagonul nostru special, şi punct la 9 am plecat. Uf! în fine! Rit bien qui rit
le dernier.
Negreşit că nu era chip de
dormit. Unii din tineri s'au întins pe băncile de lemn; dar noi ceilalţi, mai
cu respect de noi înşine, am păstrat în tot parcursul o atitudine aşezată. La
Buzău trenul nu s'a oprit la gara C. F. R., ci la gara Drăgaica, un kilometru
de acolo. Ploua iarăşi zdravăn. Dar se telefonase venirea noastră, şi am găsit
birji şi hamali. După un sfert de oră furăm în gara mare.
Acolo am aşteptat până la 220,
când ne-am suit în acceleratul pentru Bucureşti. Nici acum nu era chip de
dormit, sau măcar de odihnit. Toate vagoanele erau pline de lume. Cei mai mulţi
dintre noi stăteam în picioare, prin coridor. Eu personal am petrecut restul
nopţii şezând în culoar pe rucksackul meu. De bună seamă în asemenea poziţie nu
poţi dormi.
La 6l/2
am fost întradevăr în capitală. Ne-am despărţit, şi fiecare alerga acasă să se
debaraseze de efectele ude, şi să-şi acorde somnul necesar. Eu unul am dormit
buştean până la 12 şi un sfert, fără întrerupere; când m'am deşteptat, aveam
tocmai timpul să mă îmbrac iute şi să alerg întins la Palatul Justiţiei. Cam
tot aşa şi colegul meu. Amândoi am intrat în şedinţă la ora unu, perfect
reglementar, şi am judecat până la şease. Când am venit acasă ghetele tot nu
erau uscate bine.
Mai mulţi dintre noi aveau
aparate fotografice cu ei. Unul din ei, mai cu seamă, a reuşit a obţine o
fotografie cu totul originală. Pe muntele Roşu, întâlnind un tânăr cioban,
amicul l-a pus să se sprijinească pe ciomag, şi aşa l-a scos. Flăcăul acesta,
cu căciula sa enormă, cu ochii săi visători, cu atitudinea lui caracteristică,
stânei aşa pe iarbă, şi cu munţii Tigăile drept fund al tabloului, e întocmai
tipul ciobanului nostru de munte, imortalizat de Grigorescu. Fotografia asta,
de pe care amabilul tovarăş mi-a dat o copie, formează pentru mine cea mai
frumoasă amintire al acestei excursiuni.
Acuma când stai şi te
gândeşti câte am făcut şi prin câte am trecut, sper că ai să recunoşti, iubite
cetitorule, că a umblă în asemenea condiţiuni, în prima zi dela 8 dimineaţa
până la 9 seara, cu un singur popas; să nu dormi noaptea mai de loc; să faci a
doua zi prin ploaie, noroi şi apă în şapte ceasuri 30 kilometri — podometrul
colegului acuza în acea zi 40.000 şi ceva de paşi dela pichet, şi pasul iuţit
se lungeşte — şi, în urmă, cu picioarele ude, să mai stai o noapte fără odihnă,
şi cu toate astea să nu aibă niminea vre-o urmare rea, ba din contra, toţi să
se simtă par'că mai bine şi mai întremaţi, nu e lucru de nimic, ci constitue o «performance»
nu tocmai banală, după cum ar zice un reporter sportiv actual în Franţa şi la
noi, a big order, după cum ar zice Englezul.
Când te mai gândeşti că
astfel unsprezece oameni, din cari mulţi se întâlnesc pentru prima oară în
viaţa lor, se adună şi fac împreună o astfel de excursiune, unde împrejurările
te pun în intimitatea cea mai mare, şi unde pe lângă «endurance» şi energie,
mai trebue un spirit de disciplină, de camaraderie şi de solidaritate «a tonte epreuve»,
unul pentru toţi şi toţi pentru unul, te bucuri că se găsesc şi la noi multe
asemenea elemente. Meritul de a le aduna şi de a le dă ocaziunea de a se
manifestă, este a Societăţei Turiştilor Români. Onoare ei.
Şi pentrucă, fiind eu însumi
S. T. Rist, am apucat să vorbesc pro domo, cer iertăciune să mai spun încă un
cuvânt în cestiune personală. Se crede uneori în marea masă a publicului, că
Curtea noastră supremă se compune numai din oameni gârboviţi de bătrâneţe şi
istoviţi prin o viaţă întreagă de trudă, că e ca un azil de infirmi. Ei bine,
colegul şi cu mine am dovedit, că poate cineva, după o muncă de mulţi, mulţi
ani, să ajungă «acolo sus» şi totuşi să-şi păstreze o bună porţie de tinereţe
şi de rezistentă.
Suntem gata oricând de a
reîncepe, nădăjduind că excursiunile viitoare organizate de S. T. R. vor fi mai
puţin presărate cu peripeţii dramatice.
Cred chiar că se vor mai
găsi colegi cari să vină cu noi.
August, 1911.
G. FLAIŞLEN.
Judeţul Muscel este
înzestrat de natură cu o mulţime de localităţi şi din ce le vezi, din ce dorul
de a le mai vedea creşte mai mult. Una din frumoasele excursiuni este la
Cetăţuia, se mai zice Cetăţuia dela Stoeneşti sau Cetatea Negru Vodă.
Sunt două drumuri spre a
merge din Câmpulung la Cetăţuia, unul mai scurt, însă mergând pe jos sau călare
şi drum de trăsură. Drumul cel scurt este prin Creţişoara, Bogăteşti, Muscelu
dela Bogăteşti, pe Argeşel, şoseaua judeţiană spre Stoeneşti, dela Stoeneşti la
Cetăţuia, distanţă de 17 km. ce se face în 3 1/2 ore
călare.
Drumul mai lung prin Valea
Mare, Nămăeşti, pe Argeşel, şoseaua judeţiană Stoeneşti până la Cetăţuia,
distanţă de 34 km. cu trăsura.
Poziţiunea favorabilă şi
înălţimea citadelei aşezată pe un vârf de munte, 731 m., pe partea stângă a
râului Dâmboviţa, pare că spune cu mândrie cum s'a apărat secole întregi în
contra ordelor barbare.
Azi se văd aci ruinele
bisericii şi palatului lui Negru Vodă. Este un punct strategic minunat,
înconjurat de adâncimi spăimântătoare, în fund şerpuind sgomotos apa
Dâmboviţei, ce duce necontenit vestea gloriei străbune în Capitala ţarei
româneşti. În faţa Cetăţii lui Negru Vodă, peste drum pe partea dreaptă a
Dâmboviţei, sunt Colţii Doamnei, muntele este numit Doamnele, pentrucă tradiţia
spune că soţia lui Negru Vodă, Doamna Ana, locuia acolo şi că Doamna cu Măria Sa,
din cauza distanţei mari până la Cetate, se înţelegea cu buciumul.
Deasupra bisericei sunt lespezi
mari de piatră, unde Negru Vodă făcea baia împreună cu Doamna. Se cunosc urme
mai mari şi mai mici de picior, săpate în piatră. Palatul lui Negru Vodă era
înconjurat de ziduri colosale din piatră, azi în ruine. În drumul urcării spre
Cetate este o piatră colosală, deasupra unei stânci, ce a fost, se zice ridicată
de Negru Vodă şi ca să nu se rostogolească până în fundul văii, a legat-o cu
fier.
Am dat în special mare
atenţiune bisericii şi am luat mai multe fotografii. În excursiunea din vara
aceasta la Cetăţuia, au luat parte Doamna Doctor Anette Ştefănescu, Doamna
Doctor Lucia Angelescu, Domnişoara Teodora Gruia, Domnul Doctor N. I. Angelescu
şi tinerii Ionel şi Barbu Angelescu.
Fotografia 1 reprezintă
popasul grupului de excursionişti la poalele muntelui dela Cetăţuia. Fotografia
3 reprezintă blocul de piatră cu legenda că, a fixat-o aci Negru Vodă. La
spatele acestui bloc de piatră, după o urcare de 5 minute, dăm de aspectul
schitului, fotografia 4, luată din vârful unui masiv la o distanţă de 10 metri,
iar fotografia 6 numai aspectul schitului fără restul muntelui, luat la o
distanţă de 5 metri.
Observând fotografia 4,
vedem cinci orificii.
Plecând dela stânga spre
dreapta, cele 2 orificii sunt ferestrele bisericii catolice; interiorul
bisericii catolice are o lungime aproximativă de 1 1/2 metri şi o lăţime de 2
metri. Orificiul al 3 servă de intrare din afară în biserica catolică. Un zid
de piatră desparte interiorul de biserica ortodoxă şi comunică cu ea prin o
deschidere. În interior, peste drum de aceste 2 ferestre, în zid, la o distanţă
de 1/2 metru de ele, în apropiere de zidul despărţitor al
bisericii române, se află altarul bisericii catolice, fotografia 12. Pereţii
sunt de piatră, au ornamentaţiuni foarte puţine şi se află pe de o mulţime de
sgârieturi, de nume ale vizitatorilor, Din biserica catolică, trecând prin deschi
[..]
Ruina, cum ea se găseşte
azi cu rămăşiţele ei încă destul de vorbitoare, mi-a inspirat convingerea, că
acest monument istoric s'ar putea restaura. Monumentul, în starea lui actuală,
fără de nici o pază, e ameninţat să dispară în curând, ceeace ar fi o neertată
pagubă şi totdeodată o vină de călcarea unei sfinte datorii către trecutul
neamului nostru.
Determinat de un sentiment
patriotic, vă scriu, rugându-vă, Domnule Preşedinte, să binevoiţi a observa şi
examina aci alăturatele fotografiii în număr de şeapte, ce le-am luat în
excursia făcută anul acesta la Cetăţuia.
Din aceste fotografii
puteţi vedea ce a mai rămas din această operă a credinţei noastre depe vremuri
şi ce însemnătate au aceste rămăşiţe ca documente ale trecutului nostru.
În ruina acestei biserici
se văd şi cele 2 altare, unul-al
credinţei ortodoxe şi unul al celei catolice, cu picturi destul de bine
conservate pe pereţi.
În speranţă că buna mea intenţiune
va găsi ecou în cugetul D.Voastre, am onoarea a vă ruga, Domnule Preşedinte, a primi
încredinţarea prea distinsei mele consideraţiuni...
Câmpulung, 10
Decembrie 1911.
GABRIEL
DIMITRIU.
Farmacist.
Domnului Preşedinte al Comisiunei monumentelor
istorice.
UN DRUM LA PIETROSUL
Ratoşnia. — Strenioara. — Pietrosul. —
Clement. — (Piatra Pisoiului, lacul). — Zebrac.
De multă vreme umblam cu
gândul de a face o excursiune pe coama muntelui Strenioara până la Pietrosul şi
Clement, dar înfăptuirea acestei intenţiuni a fost împedecată de mai multe ori
de vremea rea. Deabea în vara anului 1905, îmi a fost îngăduit să întreprind
călătoria dorită.
În ziua de 14 August, la
orele 3 după amiazi, societatea noastră, compusă din cinci turişti, cu
încredere în starea bună a barometrului, a pornit călare dela Ratoşnia. Calea
trece pe la lacul Ratoşnia şi apoi pe la lacul Secu până la Scurtu Torca, unde
hotărâseră să rămânem peste noapte la ferestrăul D-lui Farcaş. Seara cea lungă,—
ajunsesem pe la ceasurile 6 — ne-a scurtat-o gazda, un om vesel şi un
povestitor cu mult haz.
De dimineaţă am părăsit
culcuşul, care mirosea a fân proaspăt, îndată după răsăritul soarelui; la 6 l/2
eram pe drum. Am suit călări pe la lacul Scurtului, aşa că la 7 ajunserăm în
Poiana Prislopului, în mijlocul căreia se află hotarul dintre Bistriţa-Nâsăud
şi Mureş Turda. Pieziş ani suit Plaiul în sus pe un munte repede care curând se
coboară în spre Poiana lungă şi spre piciorul muntelui Strenioara. Aici
societatea noastră se despărţi: D-l locot.-colonel Halagics, gardul forestier
şi îngrijitorul cailor, împreună cu caii de călărie şi cu cei cari duceau
bagagele, au urmat calea mai pe Plaiu, spre a ne aştepta la treimea cea din
urmă a Piciorului Popii, pe când noi cei patru rămaşi cu călăuza şi un flăcău,
am început suirea Strenioarei. Pe la 9 am ajuns la vârful cel mai înalt (1994
metri). Priveliştea în spre valea Borgului şi a Mureşului, a fost frumoasă şi
limpede. Am putut distinge foarte bine Cetatea Şelei şi a Vârfului; la răsărit
însă atârnau pe cer nişte nori cenuşii, aşa că acopereau vârful Pietrosului, —
un semn nu tocmai bun pentru călătoria de a doua zi.
Curând am început
coborâşul. Am păşit pe pământul acoperit cu muşchiu, lăsând Bistriţa la stânga,
dealungul muchii Piciorului Popii, am apucat apoi pe plaiul muntelui
Strenioara, până ce la 11 ne-am întâlnit cu caravana noastră. Privirea asupra
Valei Mijlocului şi a Tihului precum şi asupra munţilor aflaţi în faţa noastră,
toţi acoperiţi cu păduri verzi, a fost încântătoare. Pe Piciorul negru am văzut
grădina plantelor a societăţii pentru comerţul cu plute, în depărtare Piatra
Mare în valea Ratoşnia şi Butea Bradului în valea Tihului. În imediata noastră
apropiere însă zărim culmile Tihului cu crăpăturile datorite apei, de o culoare
roşie brună.
După un repaos de două
ceasuri am suit, luând drumul Plaiului, culmea muntelui. De aicea drumul se
coboară foarte pieziş, pe o curmătură, o poiană care se apleacă pe amândouă
muchile, Poiana Şanţului, unde am ajuns pe la 2. Am ascultat sfatul ciobanului —
pe care l'am găsit în locul acesta cu o cireadă mare de boi şi de oi — de a
amâna marşul în regiunea aceasta, săracă de pomi şi de apă, pentru a doua zi
dimineaţa. Pentru cele două zile următoare, nu prea aveam încredere în călăuza
noastră, aşa că ni se păru ne-merit de a tocmi o călăuză sigură, un cioban
tânăr, care spunea că cunoaşte drumurile bine de tot, ca să ne conducă în excursiunea
pe care vroiam să o întreprindem: Poiana Şanţului — Pietrosul — Clement (lacul
Stâna Cica).
În ziua de 15 August, am
pornit dimineaţa la 5 l/2. Prima noastră muncă a fost un
suiş foarte pieziş în direcţiunea Dealului Ruşii. Vârful acestui deal a fost
înconjurat: drumul nostru a continuat în partea de miază-noapte a piciorului
Tihului până la muntele Gruii. La stânga ne încântă valea Dornei cu pădurile de
un verde închis şi cu păşunele cari arătau o culoare verde deschisă.
Pe la 7 societatea se
despărţi din nou, luând înţelegere ca la prânz să ne întâlnim la poalele
Petricelului. În locul în care ne-am despărţit se întrunesc plaiul Doctorului,
care vine din Cobor şi Sălard prin Poiana Căpăţânei şi Poiana Buşcii ca Poiana
Strenioarei. Caravana o apucă la miază-noapte, pe când noi, luând-o la răsărit,
am suit într'un interval foarte scurt muchia muntelui Gruia, pe al cărui
creştet putem ajunge la piciorul de răsărit al Pietrosului. Curând am ajuns la
piciorul acesta, începând suişul colnicului acoperit cu muşchi şi cu iarbă; de
aicea înainte am putut ajunge la muchia Pietrosului numai mulţumită pietrelor
pătrate, aşezate una peste cealaltă, în treimea a treia, trecând chiar printr'o
albie de scruntărie. Ajunşi aici, am mers până la vârful cel mai înalt, la
Căldare (2102 metri), unde pe la 1870—1880 se află piramida triunghiulară. Cu
cât mai mult ne depărtăm dela picior în spre înălţime, cu atât mai deasă e
ceaţa care ne înconjoară; pe vârf ne aflăm într'o mare care dintr'o parte şi
din cealaltă se înfăţişează într'un fel de valuri, astfel că nu puteam vedea
nici la o depărtare de 20 de paşi. Am aşteptat aproape un ceas cu nădejdea că
vom mai avea parte de o privelişte frumoasă, dar în zadar. Când ne-am dat seamă
că nu e chip de a zări ceva, am început să coborâm de pe vârf, păşind mai
departe la răsărit pe muchia muntelui. Ceaţa deasă a fost pricina că a noastră
călăuză n'a avut curagiul să ne ducă pe muchie, aşa că a trebuit să o luăm pe
coasta repezită în spre miazâ-noapte, ca să ajungem la Plaiu, pe unde ne puteam
întâlni cu caravana noastră. Înnaintea ochilor noştri se află Petricioara cu
minele ei, unde lucra o societate engleză, cercetând câtimea pucioasei care
s'ar află acolo. Vârfurile muntelui Clement au fost însă în ceaţă, întocmai ca
Pietrosul.
Mai târziu decât credeam
(la 12) ne-am întâlnit cu caravana şi am pornit din nou. Suişul spre Clement e
cam repezit, dar nu ţine mult, căci curând ne aflăm pe un şes întins. În
apropiere de Piatra Pisciului ne-am despărţit din nou de caravană, care a apucat-o
de a dreptul la Stâna Cica, pe care o puteam vedea departe la răsărit, pe când
noi ne-am suit pe.Piatra Pisoiului (2022 metri). De aici ne-am îndreptat spre «lac»,
făcând o curbă mare.şi lăsând Bradul ciont la stânga. Cu ajutorul unui ciobănaş
tânăr am găsit la 3 1/2 în mijlocul unor jnepeni şi brazi
un lac mic, aşezat sus de tot. care ar fi foarte adânc. Munţii din Tulgheş,
Gheorghieş şi Cig se vedeau atât de clari, cum rar se întâmplă; ba ni s'a părut
că am putut privi până în ţara Bârsei. În pas gimnastic am ajuns repede la
stâna Cicay unde prietenii începuseră pregătirile pentru seara şi
pentru noapte. A doua zi de dimineaţă am strâns cortul şi ne-am îndreptat în
spre Plaiul Zebrac. La ora 9 (eram pe drum de la 6 l/2)
am ajuns la lacul Zebrac, în apropierea minei săpate de administraţia baronului
Banffy pentru stabilirea cătimei aurului aflat în munte şi o piuă de minerale,,—
amândouă părăsite.
Interesantă a fost
cercetarea culturei păstrăvilor, proprietatea baronului Banffy, pe care am
putut-o face pe la 10. După amiazi, pe la 3, am ajuns cu bine la Ratoşnia.
Excursiunea aceasta ne-a
satisfăcut atât de mult, încât am hotărât de pe acum ca în curând să suim din
nou pe muntele Pietrosul, însă din partea dinspre Ilva, să facem drumul pe
coama Pietrosului şi a Negoiului în direcţiunea muntelui Clement, să vizităm
vârfurile muntelui Clement şi să ne întoarcem prin Belbor şi Borsec sau prin
Topliţa.
DR. E.
ALZNER.
LA CETATEA LUI NEGRU-VODĂ
Între multele urme de ale
trecutului, în suma nenumăratelor poziţiuni frumoase din ţara noastră, sunt
multe care sunt foarte puţin cunoscute.
De ai cutreera vara întreagă
prin munţi şi prin văi, multe veri dearândul ţi-ar trebui să faci aceste frumoase,
înnălţătoare şi instructive plimbări, spre a putea cunoaşte toate aceste locuri
interesante. De câte ori nu mergi într'o localitate, într'un centru de excursiuni,
ca de acolo să mergi spre a vedea cutare sau cutare monăstire vestită, cutare
ruină de cetate, cutare poziţie frumoasă sau ciudată şi ajuns în acea
localitate auzi vorbindu-ţi-se de alte monăstiri, alte ruini, alte poziţii.
Repede iţi schimbi planul de excursiune tras mai dinainte şi cauţi să mergi a
le vedea.
La Câmpul-Lung, oricine
merge, trebuie să se ducă şi la Dâmbovicioara, să vadă apoi şi Nămăeştii,
Flămânda, Jidova. Cine a fost la Câmpu-Lung şi nu le-a vizitat toate acestea?
Dar se poate să mergi acolo şi să nu cauţi a cunoaşte tot ce interesează pe un
bun Român? Şi mai cu seamă se poate să fie cineva turist şi să nu fi descusut
din fir în păr toate colinele, dealurile, munţii de pe ambele maluri ale
râuleţelor Târgului şi Dâmbovicioarei, ale frumoasei Dâmboviţa ?
—
Ei da,
Domnule turist, ai văzut în Câmpu-Lung biserica lui Radu-Negru şi alte clădiri
interesante prin împrejurimi, ai vizitat monăstiri, ruini, ai privit cu nesaţ
şi aproape la fiecare pas, tot ce natura poate să creeze spre desfătarea
privirii; dar n'ai văzut cetatea lui Negru-Vodă.
—
Cetatea
lui Negru-Vodă ? Care ? Aceea ce o poţi vedea dacă te abaţi la stânga, când te
apropii de Dâmbovicioara ?
—
De,
i-o fi zicând şi aceleia, ce o fi pe acolo, şi o mai fi zicând şi altora tot
Cetatea lui Negru-Vodă. Negru-Vodă e un Domn, de care nu prea se ştie decât din
legendă şi acest nume poporul nu-l dă numai unuia singur; aşa că şi celor mai
vechi ruine, a căror origine nu e bine stabilită, li se zice «Biserica lui
Negru-Vodă», «Cetatea lui Negru-Vodă». Ştiu că şi pe aceea despre care voiu să
vorbesc o chiamă tot Cetatea lui Negru-Vodă şi că toţi câţi o cunosc aşa o
denumesc. Ştiu că e aşezată într'o poziţie încântătoare şi e greu de urcat până
în vârful în care e cocoţată.
Care turist, auzind vorbindu-i-se
astfel, nu lasă deoparte orice plan făcut mai înainte şi nu porneşte cât de în-grabă
ca să vadă o ruină aşa de interesantă ?
Venisem în Câmpul-Lunig
într'o plăcută companie de turişti hotărâţi. Foarte uşor ne-am pregătit spre a
face excursiunea la Cetatea aceasta mult lăudată. Am pornit-o din oraş de
vreme, pentru a ne bucura de răcoarea şi liniştea dimineţii. Calea nu e lungă
şi ai tot timpul de a ajunge înainte de a sosi dogoreala soarelui. Cu trăsura
sau călare nu faci mai mult de două ceasuri până la poalele muntelui pe care
sunt ruinele. Şoseaua duce spre T.-Veste şi trece prin istoricul sat Stoeneşti.
Şi ce desfătare pentru ochi deoparte şi dealta a şoselei!
Ieşind din C.-Lung, treci
prin sate bogate, având mereu în stânga Mateeaşul, ce stă de Streaja şi te
priveşte ţanţoş o bună bucată de vreme. Apoi, peisagiul se schimba. Munţii se lasă
din ce în ce, acum ai în stânga numai coline, iar îndreaptă câmpii. Dar ce
frumuseţe de câmpie! O apşoară limpede venind despre nord, unită mai departe cu
o alta mai mică, udă frumoasa câmpie şi îţi ţine tovărăşie la drum. În
Stoeneşti face o treabă mai bună; pune în mişcare morile de acolo. Mii şi mii
de flori de un colorit şi forme splendide, sunt presărate cu dărnicie în tot
locul şi clacă trăsura merge încet, le poţi rupe, fiindcă cresc până în
marginea drumului. Aşa flori frumoase numai la poalele peşterii Ialomicioara am
mai văzut. Garofiţe roşii, liliachii, trandafirii şi albe, număuita, panseluţe,
scânteioare, câte şi câte altele rees din verdeaţa frunzelor şi-ţi ia ochii.
Intrând în sat, decorul se
schimbă. Nu mai ai frumuseţea asta de flori, nu mai vezi de loc înălţimi,
par'că ai fi într'un sat de câmp şi pari cam desiluzionat.
—
Ce
faci, birjar? Unde ne duci? Ai greşit drumul.
—
Unde
să merg, conaşule? La poalele muntelui unde e Cetatea lui Negru-Vodă.
—
Ce
munte omule, unde mai vezi d-ta munte? întrebăm pe săteni unde e Cetatea lui
Negru-Vodă. Unii dă din cap, se scarpină după ureche şi ne răspund:
—
Cetatea
lui Negru-Vodă ? Dă, par'că am auzit vorbindu-se de ea, da e departe.
—
Departe,
rău?
—
Dă, o
hi ca vre-o 3 ceasuri până ajungi la poale,
Un ţăran mai deştept ne
spune să mergem încă puţin înnainte şi când vom da iar de stâncărie, să ştim că
suntem aproape.
Deodată, se aude iarăşi
murmurul unei ape. Întrebând ce e, ni se răspunde că e Dâmboviţa. Pe malul
acestei ape trebuie să-şi fi avut un lăcaş primul Domn al ţării, după cum şi
primul Rege tot pe malul ei îşi are scaunul său aşezat de ursită. Şi fiindcă pe
vremurile de demult Domnii trebuiau să trăiască ca vulturii prin înnălţimi, de
unde cu greu îi doboră duşmanul şi ca vulturii trebuiau să se repeadă asupra horclelor
ce le păştiau câmpiile, şi Negru-Vodă pe maluri râpoase trebuie să-şi fi avut
cetatea lui de adăpost.
Din Stoeneşti, după un
sfert de oră de cale, decorul se schimbă întocmai ca un decor de teatru.
Deodată vezi frumoasa Dâmboviţa rostogolindu-se cu sgomot peste bolovanii mari
şi, limpede şi spumoasa, destul de lâtişoară, merge spre Bucureştii noştri.
Malurile ei, din ce în ce, se ridică; de unde, dela o vreme, soarele începuse a
dogori, acum răcoarea iar începe a ne mângâia, fiindcă înălţimile care
mărginesc şoseaua ascund acum pe dogoritor şi lasă loc numai apei şi drumului.
În fine, ajungem între
stâncărie. În dreapta, de sunt mai netede şi mai drepte, aşezate ca un zid de
pază; în stânga apei, stau ca nişte giganţi, ce vor să se repeadă în râu să-l
acopere, să-l năbuşe, ca să nu le mai turbure liniştea prin mersul său sgomotos
şi să nu le mai despartă drumul de ceilalţi giganţi din dreapta.
— Aci trebuie să fie! Nu
putea alege Voevodul loc mai sălbatec şi mai nepătruns ca acesta.
O babă încovoiată sub o
sarcină de găteje, culese de pe marginea apei, ne vine înnainte.
—
Ei,
bătrînico, pe aci e cetatea lui Negru-Vodă?
—
Ce,
cetate? Da ce năsbâtie o mai fi şi aia? N'am auzit de când sunt d'aşa ceva.
Un ţăran voinic, venind din
partea opusă a şoselei noastre, se apropie de trăsura noastră şi auzind cele
spuse de babă ne spune:
—
De
Domnilor, colo sus; în vârful muntelui de peste pîrâu, este o
dărâmătură cu o bisericuţă în mijloc; da nu ştiu: dacă-i zice cetatea lui
Negru-Vodă. Opriţi trăsura aci, treceţi pe puntea cea de lemn şi deacolo urcaţi
pe cărarea de colo, unde vedeţi nişte băieţi cu vacile. Ei o să vă arate
drumul, că-l fac în toate zilele, flăcăiaşii.
Urmăm sfatul ţăranului. Ceva
mai jos de punte era pe malul drept o pajişte de o frumuseţe rară. Nişte
plopşori mărgineau apa, pe care o priviai ca printr'o perdea. În mijlocul albiei
se vedeau blocuri de piatră, colosale, desprinse din vremuri de prin munte. Pe
pajiştea cu covorul său de iarbă verde şi fragedă, care te invită la odihnă,
poposirăm câtăva vreme.
N'apucasem bine să ne
odihnim puţin şi vre-o 5 6 copii, ieşiţi ca din pământ, ne'ncojoară, privindu-ne
cu mirare. Toţi aveau tipul copiilor noştri de pela munte: faţa smeadă cu ochii
vioi, părul castaniu cu reflexe aurii produse de dogoreala soarelui sub care
îşi petrec ei cât e ziulica de mare. Toţi ne oferiau câte un buchet de fragi
strânşi de pe sus. Unul mai mititel şi mai slăbuţ, cu nişte ochişori negri şi
cu faţa pestruită, avea pe el o cămăşuţă zdrenţuită şi numai pete, pete.
—
Cu ce
te-ai pătat băete aşa.? Cu fragi? il
întrebai.
—
Nu,
cocoană, nu cu fragi; aşa m'a făcut pe mine mama.
Credea mititelul că vorbim
de pestruile lui de pe obraz, de care, de sigur, că tovarăşii lui de multe ori
îşi făcuseră haz.
—
Mai
băeţi, care din voi merge cu noi sus la dărămături?
—
Eu,
domnule, ba eu, ba eu.
Care mai de care ar fi vrut
să ia a doua oară drumul sus.
În tovărăşia a doui mai
măricei o pornirăm pe cărare în sus. Cum treci puntea pe malul stâng, eşti în
mijlocul stâncilor. Bolovanii enormi, rostogoliţi de prin înnălţimi, stau agăţaţi
pe coaste.
Te miri când s'au oprit
acolo, de când or fi acolo şi când porni vor iarăşi la vale, spre a se opri în
albia atât de accidentată şi aşa pe acolo. Şi, privind cu câte greutăţi are de
luptat poetica Dâmboviţa, te miri şi mai mult gândind cât e ea de liniştită la
Bucureşti.
E cu vieaţa râurilor, ca şi
cu acea a oamenilor. Vezi omul liniştit, pacinic, surâzător şi nu ştii prin ce
svârcoliri a trecut sufletul său şi nu-ţi vine a crede de câte stânci s'a
lovit, câte greutăţi a avut să învingă până să fie aşa liniştit sau să pară cel
puţin că este.
Cărarea trasă printre
stâncile ce formează baza muntelui e foarte îngustă şi de multe ori se termină
în faţa unei stânci mari. Atunci trebuie să escaladezi cum poţi stânca ca să
ajungi la continuarea acelei cărări. Şi cu câtă uşurinţă sunt de suite de către
cei doui copii. Par'că ar fi nişte căprioare cutreerătoare ale munţilor. Şi ce
sunt ei bieţii de cât nişte cutreerători ai munţilor, de unde îşi agonisesc
hrana, de când sunt mici până îmbătrânesc. Copii, pasc vitele prin locuri
prăpăstioase, mai mari taie lemne din pădure şi, pe unde sunt cariere, taie la
peatră din stânci.
După un ceas de suiş aşa de
obositor, se arată un uriaş de stâncă, cea mai mare din care văzuserăm până
aci. Acolo, o scobitură mai mult sau mai puţin regulată şi deasupra o urmă de turn
îţi atrag privirea, întrebând pe un ţăran, ce era pe acolo cu vacile şi care
veni înnaintea noastră, ce e acolo ne răspunde: «E biserica lui Negru-Vodă». În fine o vedem.
E clădită în scobitura stâncei,
ca şi biserica dela Nămăeşti, decât care e mai mică.
Până când o fi servit drept
biserică credincioşilor? Cine o fi întradevăr întemeetorul ei ? Nu putem şti cu
siguranţă. Despre ea trebuie să credem numai ce auzim din legendă şi cu
mâhnire, să vedem că acum servă ca adăpost vitelor şi ciobanilor, ea, care
împreună cu zidurile dimprejur servea ca adăpost, pe vremuri de retrişte,
Domnilor români.
Intrând înnăuntru, pe
ziduri se mai văd oarecare zugrăveli, unele de o dată mai nouă. Cele vechi sunt
mai frumoase şi se văd acolo unde cea nouă s'a şters dedeasupra lor. Importanţa
acestei biserici constă în genere în felul şi locul cum e zidită, pe un vârf de
munte, într'o scorbură. Apoi priveliştea de aci e demnă de admirat. Vezi în jos
râul, ca un şearpe argintiu, şi de jur împrejur alţi munţi mai înalţi.
La câtăva distanţă de
bisericuţă sunt urmele unor temelii de zid, despre cari se zice că au fost
temeliile cetăţii.
Dimensiunile prea mici ale
locului ocupat de aceste ruine, nu-ţi zic de loc că a fost aci o cetate. Şi
dacă într'adevăr a fost cetate, din depărtate vremuri, de pe la întemeerea
Principatelor, trebuie să dateze de mult şi de sigur nu odată cu biserica au
fost clădite.
—
Ei
băeţi, am ajuns la cetatea lui Negru-Vodă ?
—
Cum să
nu, boerilor, rosti sentenţios ciobanul de sus. Vedeţi D-voastră stâncile alea
de dincolo de gârlă ? Când trăia Negru-Vodă era şi acolo o cetate şi dela una
până la alta făcuse Vodă peste Dâmboviţa un pod de piei de bivol. Odată, pe
când Vodă stătea în cetatea asta de aci, numai că se pomeneşte că vin Tătarii
şi-i cuprind cetatea de dincolo de râu. Dau să vină s'o ia şi p'asta. Dar pe
unde să treacă? Pe pod, căci pe altă cale nu puteau. Negru-Vodă bagă de seamă
chibzuiala lor şi-i lasă să se apropie până la mijlocul podului. Atunci, cu
câţiva voinici, tăie podul cu săbiile şi vîrr... toţi cad în gârlă şi se fac
praf de pietre.
—
Ce
spui, o fi adevărat?
—
Cum să
nu fie? Doar asta o ştim şi noi dela moşi
strămoşi.
—
Da cum
le zise stâncilor de dincolo ? întrebarăm noi, arătând prăpăstioasele stânci ce
ne stau în faţă.
—
Păi, le
zice Chetrele Doamnei. Şi astea au o
poveste frumoasă:
Când a zvârlit Negru-Vodă
pe Tătari în Dâmboviţa, pase-mi-te nu a prăpădit tot potopul ce se revărsase în
ţara. Că doar erau ca frunza şi ca iarba, ducă-să'n pustii. Mult a trebuit el
să se bată până să-i gonească pe toţi. Când pleca la luptă, el mergea totdeauna
pe un cal negru ca şi el; iar Doamna rămânea în cetate şi-l aştepta şi se ruga.
Odată plecă el la luptă
călare pe murgul său. Doamna îl aştepta în cetatea de dincolo.
După un cârd de vreme, ea
văzând ca nu mai vine, încăpu să intre la griji. Mai se uita în colo, mai încoa,
Vodă de loc. În sfârşit într'o bună dimineaţă, cum privea ea spre soare apune
numai că zăreşte un călăreţ venind ca o nălucă călare pe un cal alb. Ce-şi zice
Doamna? Dacă a putut să răsbată un alt călăreţ până aci, să ştiţi că Domnul e
mort. Şi ăsta e alt călăreţ, că dânsul nu se suie pe cal alb. Trebuie să fie
vreun Tătar. Vin Tătarii! Strigă ea către slujitori, şi, fără să mai aştepte
apropierea călăreţului, se leagă cu o basma la ochi, se aruncă de acolo de sus
şi cade drept în apă. Moartă a rămas ea pe loc.
Nu trece mult şi iată şi
călăreţul! Când colo cine era? Era chiar Vodă, şi calul lui al negru se albise
de spume, de repede ce venise.
De atunci se zice acolo «Chetrele Doamnei», că doar o Doamnă s'a
prăvălit de acolo.
SMARANDA
CATZIAN.
făcută la Piatra Craiului
în zilele de 18 şi 19 August 1911
Îmi ceri să-ţi trimet o descriere
a excursiunei ce am făcut la Piatra Craiului în zilele de 18 şi 19 August a. c.
Desigur, îmi ceri această
descriere ca unuia care pentru prima dată am văzut frumuseţile Muscelului, care
pentru prima dată am urcat Piatra Craiului.
E adevărat că văzând de mai
multe ori aceleaşi lucruri, ori cât de impunătoare ar fi ele, îşi pierd
farmecul noutăţii; impresiile se tocesc, se pierd în noianul senzaţiilor
ordinare şi se banalizează.
În această stare cred că
sunteţi D-voastră unii dintre Câmpulungeni, cari aţi văzut de atâtea ori şi
şoseaua Mateiaşului, şi defileul Dâmbovicioarei şi Piatra Craiului....
Eu însă, drept să-ţi spun,
am rămas înmărmurit de minunile cu cari natura a împodobit munţii D-voastră!
Am vizitat adeseaori
Câmpulungul, dar niciodată n'am avut ocaziunea unei excursiuni aşa de
importante, cel puţin pentru mine. Deşi mă aflu aci lângă murmurul Prahovei, la
picioarele uriaşilor Bucegi şi ascult şuetul brazilor, tot mă mai urmăreşte arătarea
sublimă a Pietrei Craiului şi vedeniile pereţilor stâncoşi dela chei!
Mărturisesc că depresiunea
dela Podul Dâmboviţei este un colţişor de pământ unic în ţara noastră. În fund,
spre miază-noapte, se văd gurile negre ale cheilor, de unde vine Dâmboviţa
limpede prin canalul său de pietre uriaşe, aşezate una lângă alta, ca de o mână
omenească.
Spre miazăzi se ridică
năpraznic stâncile prăpăstioase dela cheile de jos. Aci se pare că natura şi-a
desfăşurat toată măiestria ei ca să întâmpine cu toate onorurile frumoasa apă a
Dâmboviţei; râul menit a juca un rol aşa de strălucit în trecutul mai recent al
vieţei noastre politice.
Bănuieşti desigur că toate
aceste minuni m'au zguduit adânc şi mi-au lăsat impresii neşterse, căci altfel
n'aş putea să-mi explic cerinţa D-tale. O descriere desăvârşită ar putea-o face
D-l Gabriel Dimitriu, care mânuieşte bine condeiul şi e deprins cu asemenea
descrieri; dar nu eu, pe care, ştii bine că nu m'ai prins niciodată cu asemenea
ocupaţiuni. Să presupunem însă că această scrisoare e adresată D-tale, personal....
atunci da, iată-mă că urmez mai departe.
E de mirare cum colţişorul
acela din Carpaţi a rămas necultivat.
Inchipuieşte-ţi stăvilirea
artificială a Dâmboviţei la cheile de jos....: Imediat ai avea un loc mare,
străveziu ca cristalul; o cascadă uriaşă, al cărei urlet s'ar auzi de departe şi
a cărei putere ar fi în stare să lumineze cu lumină electrică, şi Rucărul şi
Podul Dâmboviţei şi cheile, şi peştera Dâmbovicioarei. Inchipuieşte-ţi încă pe
malurile lacului, printre pâlcurile de brazi şi Castelul Peleş şi frumoasele
vile din 'Sinaia....! Dacă închizi ochii un moment, tabloul e fermecător !
Stâncile fantastice dela chei, turnurile vilelor şi pâlcurile de brazi se
oglindesc feeric în apa limpede şi liniştită; luna plină răsare din dosul
muntelui «Dealul», făcând să scânteieze creţurile mărunte şi nenumărate ale
apei, ca la mişcarea gondolelor veneţiene....!
Fireşte, vei zice, acesta e
un vis; cât de uşor însă s'ar putea izbândi! Asemenea locuri în ţările
civilizate nu rămân niciodată neatinse de mâna omului.
Încă din vara trecută D-l
Gabriel Dimitriu mă rugase cu insistenţă să mergem împreună la Piatra Craiului;
eu însă am tot refuzat propunerea D-lui, invocând împrejurări destul de
meschine, dar mai ales împrejurarea că sufeream de reumatizm şi n'aş fi putut
urca repezişuri mari. Citisem şi articolul D-sale «Igiena excursiunilor», din
Anuarul Societăţii Turiştilor şi D-l Dimitriu îmi repeta necontenit ca după o
excursiune la Piatra Craiului mă voiu simţi regenerat.
Se înţelege uşor că nu l-am
crezut, dar în fine, împins de curiozitate, în vara aceasta m'am hotărât să mă
duc.
Credeam că cu toate desele
schimbări de timp ce s'au urmat în tot cursul lunci lui Iulie şi chiar în
primele zile ale lunei curente — credeam zic — că cel puţin ultima jumătate a
lui August va fi frumoasă şi uscată.
Eram 7 inşi hotărâţi pentru
această excursiune: eu, cu doui băieţi ai mei de 12 —13 ani; Aurel Velculescu,
fiul D-lui Velculescu, profesor la şcoala normală din Câmpulung; D-l Gabriel
Dimitriu, farmacist şi şeful excursiunei; D-l Ioan Antonescu, profesor la
gimnaziu; toţi din Câmpulung, şi, D-l I. Stănescu, şef de biurou la Prefectura
judeţului Ilfov.
Trebuie să adaog că excursiunea
s'a făcut cu tot confortul; a fost prin urmare mai mult o excursiune de
plăcere, iar nu o excursiune de alpinişti, cari duc cu ei numai strictul
necesar, şi cari sunt deprinşi cu greutăţile şi cu lipsurile unor întreprinderi
turistice.
Plecarea era hotărâtă
pentru orele 5 dimineaţa, dar cel mai bun tovarăş al nostru, D-l Antonescu, a
întârziat, şi plecarea nu s'a putut efectua decât la orele 6,15.— «Este necesar
Antonescu»—zicea şeful excursiunei—«şi ca pedestraş bun, şi ca un cunoscător al
drumurilor» ! La orele 9 dimineaţa am fost în Rucăr. Vremea era frumoasă, dar
destul de rece spre a nu îmbrăca paltonul. Cerul era senin sticlă şi nimeni
n'ar fi crezut că a doua zi va ploua.
Transportul la Rucăr s'a
făcut cu brecul şi scrisesem încă din ajun acolo, spre a ni se procura cai.
Nenea Moise, veteranul din Rucăr, cu pieptul plin de decoraţii, călăuza
obicinuită a D-lui Gabriel Dimitriu pentru excursiunile la Piatra Craiului, ne
preparase 8 cai, din cari doui erau ai unui ţăran tânăr. Acesta voia numai
decât să-i luăm ori amândoui cai, ori nici unul, iar nouă ne trebuiau numai 7
cai. Neputându-1 îndupleca să ne închirieze unul singur, am renunţat la
amândoui şi ne-am mulţumit cu 6 cai, fiind hotărâţi să alternăm călătoria şi să
repartizăm proviziunile asupra cailor celor mai uşurei dintre noi.
În timpul parlamentarilor
noastre, un funcţionar important din Bucureşti, îmbrăcat în uniformă de excursionist,
cu şapcă şi jambiere, umblă de colo până colo jeluindu-se că nu găseşte cai de
excursiune. Când i-am propus însă să ia calul ce-l aveam de prisos, ne-a
răspuns că a găsit altul.
Sunt oameni cari afectează
înclinările, sentimentele şi bruscările celor dimprejurul lor dar nu împărţesc şi
nu fac nimic. E drept că pe D-lui nu l-am văzut plecând nicăiri, şi deci
căutând cai, făcea numai reclamă.
Cine_afectează ascunde totdeauna
ceva sau caută să înşele pe semenii săi, înşelând însă prea des, sau crezând că
înşeală se înşeală singur şi izbuteşte la urma urmelor să devie el însuşi un
soiu de monedă falşă, care în fine se descopere şi iese din circulaţie, sau e
taxată după valoarea reală.
La ora 10, dupăce am
distribuit cailor proviziile noastre; după ce am făcut rost de o secure pentru
lemne, de o ploscă pentru apă, şi de o căldăruşe de tinichea, am încălecat caii
şi am luat-o la deal peste Praveţe. Antonescu a preferit să facă drumul întreg
dela Rucăr la Piatra Craiului şi înapoi, pe jos.
Ne-am luat toate uneltele
necesare şi ne-am aprovizionat cu de toate — aceasta e chestiune de prevedere
mai ales când din excursiune fac parte şi novici, şi mai ales băieţi cruzi,
deşi se probează de multe ori că minorii fac minuni în excursiune, cum s'a
văzut şi în excursiunea noastră.
Alternând călăria cu mersul
pe jos; mai glumind, mai tăcând, am urcat Praveţele; am trecut de Podul Dîmboviţei
şi ne-am angajat în măreţul defileu al Dâmbovicioarei. Nu poţi fi scăpat de
accidente în excursiune. Fireşte, va zice cineva, mai ales în munţi....: se
prăvăleşte o stâncă; se sperie un cal; îţi iese înainte o fiară.... etc.
Totuşi, nici una, nici alta n'a fost pricina accidentului nostru, ci o cauză cu
totul banală şi orăşenească: un automobil.
Ce uşor survin accidentele
de automobil în cele mai multe cazuri călăreţul sau călătorul pe jos este
absorbit în priveliştea naturei, sau cugetă la ceva: e distrat.... Şoferul dă
semnalul; îl repetă chiar. Dacă-i auzi la timp, e bine; dacă nu, automobilul nu
opreşte pentru atâta lucru, şi....
Din fericire auzim: abatem
la o parte, descălecăm iute şi astupăm ochii cailor.....— «Am scăpat»! — şoptim
noi.
La orele 11 l/2 poposim la
cârciuma din Dâmbovicioara.
Dăm caii în primirea călăuzei,
iar noi ne îngrămădim în jurul unei mese rustice, la umbra unui cireş. La o altă
masă, mai aproape de apa Dâmbovicioarei, era grupată o altă familie; veranda
hanului, sus la etaj, era tixită de excursionişti cari se ospătau, iar duduiele
priveau la noi ca la nişte oameni de pe alte lumi. Ce era? Amicul Stănescu. Încă
dela Podul Dâmboviţei, se împodobise cu flori, şi la pălărie, şi la butoniere;
era o grădina, nu altceva! Bătrânul Z.... cel cu masa de lângă apă, avea fată
mare şi voind să ne facă cunoştinţa, ne dă câte o carte de vizită, iar amicul
Stănescu trimete D-şoarei un buchet de flori, pe care, nu ştiu dacă l-a primit,
căci plecase înainte spre peşteră şi n'am voit să spionez micul epizod, care
interesa mai mult pe Stănescu.
Trebuie să spun că hanul,
destul de rudimentar, dela Dumbrăvicioara — este aşezat într'o poziţiune
comercială admirabilă, la bifurcarea drumurilor: cel din stânga duce la peşteră
pe valea Dâmbovicioarei, iar cel dinspre dreapta, la Piatra Craiului. Ce puţin
spirit de întreprindere are românul nostru! Aci s'ar putea construi o vilă
frumoasă cu camere curăţele, cu restaurant, cu băcănie, cu lăutari, cu bere, cu
fripturi reci pentru excursiuni,.... În fine cu tot confortul. Chiar caii
necesari excursioniştilor către Piatra Craiului, s'ar putea furniza aci.
Dejunul ne-a fost cumpătat.—
«Mâncaţi puţin» —ne zicea Antonescu— «ca să puteţi urca pieptul cel repede şi
prelung, ce duce pe podeiul Ciocanului» — «Ce piept, frate Antonescule, unde e;
să-l văd şi eu» — «Ei, o să-l vezi acum. Iată, o luăm pe colea, la dreapta....»—«Cum,
bre omule, Piatra Craiului se vede încoace la stânga şi D-ta ne arăţi la dreapta»?—«Apoi
de»—răspunde Antonescu — n'ai auzit proverbul; «Bate şeaua să priceapă iapa»—...
După lămurirea D-lui Gabriel Dimitriu, Piatra Craiului nu era accesibilă pe valea
Dîmbovicioarei; urcuşurile sunt impracticabile.
La orele 12 l/2 încâlceam
caii, o luăm la dreapta pe valea Muierii, apoi la stânga pe coasta repede şi
prelungă a Ciocanului. Soarele începuse a-şi arată puterea şi sudorile curgeau
pârâu. Ce facem de apă? Noroc că podeiul Ciocanului nu e pustiu: ni s'a servit
apă la toate căsuţele şi ne-am aprovizionat şi cu ouă: «patru la doi bani», cum
zicea femeia; nu credea în ruptul capului, că era câte 5 bani oul!
Amicul Antonescu merge
voiniceşte pe coastă, iar eu călăream al 3-lea din coadă, când bag de seamă că
calul meu gâfâe greu şi se opreşte prea des ca să răsufle.
Mi arunc ochii înapoi şi
văd pe nenea Moise, ţinându-se cu mâinile de coada calului.... !«Pârdalnicele
de picioare, D-le», exclamă el. Am înţeles, i-am dat calul meu, iar eu am
luat-o apostoleşte cu Antonescu.
Podeiul Ciocanului e plin
de frumuseţi rare. Uşor ondulat, cu poeni înverzite, frumoase; cu fâneţea
proaspăta, frumos mirositoare; cu ogoare de cartofi pe costişe; cu împrejurimi
de luncă aşezată orizontal; cu căsuţe ţărăneşti răsfăţate la soare, sau umbrite
de pâlcuri de brazi; dar şi pajişti pline cu muşunoaie de muşchi, cu iarba
palida, tare. Ţinem potecile tot la stânga ca sa abordăm Piatra Craiului din
spre răsărit. Trecem prin gropi şi ajungem în Spărturi, culmea ultimă a
podişului, în spre apus. E curioasă însă vederea unor desişuri de fagi
închirciţi şi noduroşi cu coaja lor cenuşie cu pete albe. Din pământ răsar
printre arbori, dese stânci de calcar, ca trunchiurile unor copaci retezaţi; prin
frunziş răzbat mănunchiuri de lumină, cari se opresc jos pe pământ. Efectul e.minunat,
iar impresia ce o ai e rară, fără seamăn !
Poteci sunt multe, dar
strâmte şi pietroase; caii pipăie cu îngrijire mersul lor încet, dar greu şi
chinuit. Podeiul Ciocanului este un fragment din vastul podiş calcaros în care
Dâmbovicioara şi Dâmboviţa şi-au săpat cu vremea cheile lor splendide, pe care
se află clădită eleganta Piatră a Craiului, ca un monument ridicat acolo în
memoria uriaşelor lupte din trecut, cari s'au dat aci, nu între oameni, ci
între puteri mari, nemuritoare: gheţuri, mări nestatornice, furtuni năpraznice
şi cutremure violente; puteri cari creiază viaţa pe pământ şi o preschimbare
neîncetat.
Ajunşi în marginea de apus
a podeiului prin locurile pietroase dela Spărturi, deodată ne răsări, ca din
pământ, momâia grandioasă a Pietrei Craiului, cu cărările sale adânci; conuri
de sfărămături cari o brăzdează din vârf până'n vale, cu coamele sale pietroase
cari despart făgaşurile, cu haina sa de pământ vegetal, haină de un verde palid
şi trist, cu iarba sărăcăcioasă, zdrenţuită de stâncile albe colţuroase— haină
ce îmbracă muntele până la umeri. Fruntea sa e poală formată numai din stânci
albe de var, capricioase, sfâşiate, licărind la razele soarelui ca nenumărate
oglinzi mărunte, care-şi schimbă reflexurile după poziţia soarelui. Ajunserăm într'un
luminiş înverzit; descălecăm caii şi ne aşezăm jos ca să ne săturam vederea de
acea arătare impozantă, uriaşă, ne mai văzută! Aci nu sunt blocuri mari de
stâncă masivă, ci totul e scobit, sculptat cu măiestrie. Dacă piatra
considerată în întregime se impune prin magnificenţa ei; considerată însă în
amănunte pare mai mult o creaţiune artistica, unde sculptorul s'a îngrijit de
cele mai mici detalii, căutând mai mult eleganta şi varietatea decât
soliditatea sau masivitatea. Pare mai mult un monument de artă clasică
grecească, decât un colos egiptean. Şi totuşi întruneşte în chip armonios,
măreţia unei piramide şi eleganţa Partenonului.
E un troian piramidal de
calcar, prelung, aşezat cumpeniş pe frontieră. Capătul din spre nord scade şi
se ascute pe nesimţite, încovoindu-se spre răsărit ca un cârlig. Capătul acesta
e alcătuit din două pietre mai mici. Axa generală are direcţiunea dela NNE spre
SSV. Piatra văzută şi de aici şi dela Dragoslavele, pare aşezată pe un soiu de
platformă, semănând la miazăzi cu un călcâiu şi se numeşte «Pietricica». În
spre răsărit platforma seamănă cu treapta pe care se află aşezată Sinaia, şi se
numeşte Grindul; un adevărat grind limitat de către podeiul Ciocanului, cu
Valea Pietrelor la nord şi cu Valea Dâmbovicioarei la sud. Aceste două văi
alcătuesc o linie cu direcţia N-S, urmând un sinclinal (Em. de Martonne).
Am stat aşa în loc,
încremeniţi de frumuseţea şi minunăţia acestei arătări superbe, iar şeful
excursiunii a scos câteva clişee fotografice, deşi muntele era alburiu de
ceaţă, ceeace pentru oamenii deprinşi cu muntele, era un evident prognostic al
vremei de adoua zi. Pe creasta cea mai înaltă a stat toată ziua, nemişcat, un
pachet de nori, care nu era semn bun.
Drumul până aci, din Valea
Mnierei şi până în clina Spărturilor, ne-a fost tăcut, monoton, preocupaţi
numai de ţinuturile înconjurătoare. Din când în când auzeai pe Gabriel Dimitriu:
< Antonius! > Strigând răstit — se adresă lui Antonescu. După două
secunde răspundea Antonescu: «Pius»!
Antonius-Pius?! Ce are a
face, doar nu veţi fi pretinzând exactitate istorică şi în excursiuni! ?
Încolo, fiind împărţiţi în grupe, după întâmplare, unii mai înapoi, alţii mai
înainte, conversam despre modul de viaţă al acestor săteni, aşezaţi acolo pe
podişul acela sterp, unde toată nădejdea e în creşterea vitelor şi în
exploatarea sărăcăcioaselor păduri de brad de pe coastele Grindului şi Pietrei
Craiului.
După o jumătate de oră de
scoborâş, iată-ne în Valea Pietrelor, la poalele Grindului. Un izvor abundent
răsare dintr'o vale lăturalnică, din coapsele Grindului; dar după câţiva paşi
de curs la lumina zilei, face o cădere printre bolovani mari şi în apropiere
dispare în adâncul pământului. Unde va fi renăscând el? Aci descălecăm din nou,
adăpăm caii şi ne adăpăm şi noi. Un cal alunecă de pe costişe, se rostogoleşte
în pârâu cu spinarea în jos. Fiindcă nu era chip să-l îndreptăm spre susul văei,
îi înlesnim încă o rostogolire la vale şi revenind cu picioarele în jos, bietul
animal abia se ridică, dar cu sacrificiul iminent al unei noi căderi!... În fine!
Incălecăm caii şi o luăm în susul Văei pietroase, apucăm la stânga pe un alt făgaş
plin de pietre, de treapturi grele şi de trunchiuri de brazi, culcaţi jos,
transversal.
Nu e chip să mergi călare;
descălecăm şi mergem pe jos, până în culmea Grindului. De o parte şi de alta a
drumului erau desişuri de zmeură cu fructele roşii, coapte.... nouă însă gândul
ne era departe, sus, sus de tot, pe coasta repede a muntelui. Acolo, sus, se
zărea cabana S. T. R. ca o cutiuţă mică, microscopică ! Aceea, credeam noi, ne
va scăpă, nu atât de frigul nopţei, cât mai mult de fumăria şi de insectele
stânei din Grindu.
Iată-ne ajunşi pe tăpşanul
Grindului! Aci.... o minune! Două luminişuri, două poieni cu iarba verde, fină,
mătăsoasă; de jur împrejur pâlcuri frumoase de brazi, cărora par'că le prieşte
viaţa: sunt verzi, plini de vigoare, fără uscături. Aşa brazi nu mai văzuserăm
pân'aci. Nu e condeiu care să poată reda adânca linişte şi mulţumire ce
cuprinde sufletul călătorului obosit, asemenea colţuri de verdeaţă, vie, desfătătoare.
Senzaţia ce o ai aci este asemenea cu aceeace o încearcă omul după o lungă
suferinţă, după nopţi nedormite, când îl părăsesc durerile pentru prima dată: o
simţire de bine îl cuprinde — un somn dulce îi închide ochii!
Suntem într'un fel de amurg
timpuriu: soarele a scăpătat după muchea Pietrei Craiului; totuşi ceasurile
sunt numai 4 p. m. Vitele pasc liniştite, iar păzitorii stau tolăniţi pe iarba
moale ca puful; coastele răsună de dangătul clopotelor; câteva exemplare de
rasă «Pinzgau» dau cuprinsului un colorit alpestru. E ceva care te farmecă, te
ţintuieşte locului; nu te mai saturi privind. Ce uşor îşi poate găsi omul
fericirea dacă o caută pe căile cele adevărate, gândeam eu. Oamenii însă
vânează himere aleargă după vedenii, cari nu se găsesc aievea nicăieri.
De aci alergători
neobosiţi, luptători, neînvinşi, cari fac din lumea aceasta o scenă de luptă, o
arena cu podeala umedă de sudori şi de sânge. Lăcomia de averi şi fuga după
onoruri nu lasă momente de răgaz nici celor mai echilibraţi oameni. Noroc că
natura a pus limită tutulor dorinţelor nesăţioase ale luptelor. La o cotitura a
drumului stă la pândă liniştea şi scăparea tutulor,..... Aci e sfârşitul!.....
Intrăm în parlamentari cu
ajutorul baciului dela stâna din Grindu, pentru lapte: «n'avem lapte» ! ne
repetă el de mai multe ori. Noroc că după câteva minute soseşte din urmă D-l
Dimitriu, cu pachetele de tutun şi cu cărticelele.. Ungureanul dispare în stână
şi ne vine înainte baciul, care primeşte două tutunuri şi două cărticele; apare
şi celălalt şi primeşte şi el tutun. De acum laptele se găseşte şi îşi iau
obligaţia de a ne aduce a doua zi dimineaţa 3 clondire cu lapte.
Acum vine partea cea mai
grea şi mai repede a drumului: urcarea pe Piatra Craiului până la cabană. Tot
prin pădurea sărăcăcioasă de brazi urci din greu, gâfâind, pe potecile cu
treapturi înnalte, cu pietre, cu rădăcini şi cu trunchiuri de brad transversali.
Munţii sunt ai Rucărenilor şi se taie pădurea, pentru ca deodată cu propietarul
Baştea, să-şi facă stăpânirea şi moşnenii rucăreni. Nu există pricini mai
fecunde în scandaluri şi în procese ca devălmăşiile acestea, cari ruinează şi
pădurile şi pe codevălmaşi.
După o ora de urcuş
anevoios, prin pădure, ieşim la gol şi după alte 40 de minute, în fine, la
orele 5:/2 poposim la cabana!
Liberam caii de poveri şi
le dăm drumul să pasca în libertate pe coasta muntelui. Moş Moise, călăuzul,
sparge lemne cu securea şi facem focul în cămin—un foc năpraznic.
Nu e rost, gândesc eu,
mâine va fi vreme rea. Bine că italianul Puian, care construise căminul şi
soba, n'a fost de faţă să-şi audă ocările noastre, rostite de toţi şi pe toate
tonurile ! Şi totuşi vinovată era numai vremea.
Trimetem pe Moise după apă,
dar isvorul era secătuit şi puţintel: n'a adus decât căldăruşa jumătate! Ce ne facem
? în apropiere era o târlă, unde era şi târla meilor din «Funduri». Chemăm
ciobanii: Nicolae, un flăcău înalt, voinic, frumos, cu pieliţa obrazului albă
şi rumenă ca de boier mare; şi un băeţan de vreo 16 ani, pe nume Andreiu. Cu
înghiţituri de ţuică şi cu pachete de tutun reuşim să expediem băiatul tocmai
de vale, în Grindu, să ne aducă o botă de apă.
Facem focul afară; amicul
Gabriel dimpreună cu băieţii curăţă ceapă, cartofi, morcovi, ardei, slană
afumată, etc. Toate se pun la căldăruşe şi se aruncă pe foc. Eu mă simţeam cam
obosit: trag o duşcă de coniac şi roz o bucăţică de zahăr; oboseala şi frigul
dispar ca prin minune, dar foamea rămâne ca un vrăjmaş neîmpăcat. Ne facem
roată în jurul focului de afară, ţinând în cobză căldăruşea, care fierbea de
zor, dar mie mi se părea că nu fierbe de ajuns. Nici unul din amicii noştri nu
spunea că le e foame.... oare să zic eu vorba aceasta ?! Mi era ruşine. Ori şi
cum, mă gândeam eu, oamenii aceştia, ori snnt sătui, ori fac ca excursionistul
din Rucăr?
Vă închipuiţi ce a fost pe
mine când s'a gătit ciorba: nici nu ştiu ce făceau ceilalţi tovarăşi. O fi
eticheta ce o fi, dar aici, la munte, s'a dus şi eticheta şi tot! în timpul
mesei ne-am cinstit cu vin, dar mai mult cu apă, dar după masă am eşit afară să
vedem vremea ce rost are.
În timpul acesta şi focul
se îndreptase, soba se încălzise, iar fumul îşi găsise calea lui legală.
Se înnorase cu totul, numai
d'asupra mai era un petic de senin: se vedea bine Vega din Lyra, Crucea
boreală, Vulturul şi Săgeata; iar în spre nord se vedea steaua polară, cel
puţin o bănuiam.
—
«Şi
când te gândeşti că toate acele puncte luminoase sunt nişte sori mai mari şi
mai strălucitori decât soarele nostru».... Zic eu—şi că luminii îi trebuesc
sute de ani ca să sosească până la noi» !
Atunci Aurel Velculescu
spuse ceva interesant asupra iuţelii sunetului, dar sfârşi cu o reflexie:
— Ce folos practic poţi
avea dela toate aceste cunoştinţei ?
Imediat căutai eu să
explic, că ştiinţa are un îndoit scop; ea dă omului arme de luptă pentru existenţă,
pe deoparte iar pe dealta procură omului de ştiinţa plăcerile cele mai mari; cele mai curate. Amicul Antonescu
intercala observaţiuni din mecanica aplicată şi din aviaţiune; Gabriel Dimitriu
exemple frumoase din chimie, în care e stăpân, ca farmacist; iar eu mă însărcinaiu
cu partea a doua, aducând ca exemplu descoperirea planetei Neptun în 1846, de
către marele Leverrier.
Ce plăcere supraomenească
trebuie să fi încercat savantul francez, când după câtva timp astronomul Galle
din Berlin descoperi planeta cu telescopul aproape în locul indicat prin
calcule de către Leverrier.
Tot nu credeam că va fi
vreme rea a doua zi. Intrăm în casă şi ne tolănim toţi în rând pe fân: eu la
fund şi Gabriel Dimitriu la uşă, iar Antonescu pe un pat de pânză întinsă pe
două cruci de lemn: unul din cele două, paturi ale cabanei. El era culcat la
picioarele noastre şi se temea de oarecari fenomene meteorologice, de cari,
poate, nici n'a scăpat el cu desăvârşire.
În pădure, de vale,
începuseră să vâjie brazii de vânt; se auzeau însă şi alte sunete felurite:
mugete năbuşite, ţipete întrerupte; fluerături prelungi, jalnice......; amicii
noştri începuseră să mâe porcii la Bran, şi eu care nu puteam să dorm, mă
simţeam singur de tot, aruncat pe o mare fără ţărmuri, rătăcit într'o corabie
pustie, iar glasurile felurite ale vântului mi se păreau glasul furtunii
vâjiind printre catarturi!.....
Deodată Stănescu răsare: — Să
ne păzeşti de Pantelimon, dacă nu ţi-e somn» !
— «Fii liniştit»—îi răspund
eu
—«Dar şi D-ta să ai grijă
dela uşă» ! Acestea erau glume şi totuşi aveam, şi eu şi Dimitriu, câte un
revolver, nu de frica lui Pantelimon, ci de frica altor exemplare ca el.
În fine se face linişte în
cabană, afară vâjie vântul şi eu nu pot să adorm.....
Decuseară văzusem tot ce se
poate vedea de pe Piatra Craiului: a doua zi la orele 10 dimineaţa m'am convins
de acest adevăr. De aci, dela cabană, probabil vreo 1800-1900 m. înnălţime, se
vede spre răsărit namila uriaşă a Bucegilor, la depărtare, poate de 40 cm. în linie
dreaptă, deşi se pare numai un pas de loc; la miazăzi-răsărit, Leaota, tot aşa
de înaltă ca Piatra Craiului. De aci până la Bucegi şi până la Leaota, o şea, o
depresiune adâncă, cu fundu! accidentat de gropi, de văi, de culmi, de
muşuroaie înverzite, cu poalele pline de brădet; la stânga povârnişul dulce al
Transilvaniei, brăzdat de şoseaua naţională şi stropit cu căsuţe albe, ale
celor din Bran. Coama Bucegilor îneă era încoronată de nori cari licăreau de
fulgere rare. Norii acopereau, probabil, şi ţara Bârsei şi munţii Perşaii, căci
nu se zărea nimic; numai pietrele albe ale graniţei se înşiruiau mergând dela
NNV spre SSE: aci pe culmi de dealuri, aci dispărând în văi. Cum priveam aşa,
deodată se aude, ca din trompetă, semnalul adunării..... probabil la vreun
pichet de grăniceri —ziceam noi —; dar veteranul Moise ne spune că e sunet de
bucium.
Aci, spun geologii, e o
regiune interesantă între toate ţinuturile Carpaţilor; plină de contraste şi de
ciudăţenii; regiune torturată, unde omul de ştiinţă bine înnarmat, poate
descoperi peripeţiile geologice ale unei epoci de mari turburări; unde lupta
uriaşă a forţelor subterane, cu mările Jurasice, cu milioanele de vietăţi
marine, cu furtunile năpraznice ale aierului, a făurit Bucegiul de o parte,
Piatra Craiului de alta. Pe o bază de straturi barremiere se întinde calcarul
Tithonic şi plăci de gresie Cenomaniană, care prieşte bradului—zice Em. de
Martonne. Mai pe urmă torenţii, intemperiile şi apele de infiltraţiune au săpat
cheile.şi au sculptat aşa de măestrit depozitele enorme de calcar. A doua zi, 19
August, ne sculăm târziu: afară e negură deasă cu spic mărunt de ploaie; suntem
cam descuragiaţi.
Cu toate acestea ne aruncăm
apă rece pe obraz şi ne preparăm inimile şi curagiul pentru atacul din urmă, cu
speranţa totuşi, că până pe la 11 se va lumina.
Pe când şeful excursiunii
şi cu Antonescu, vor prepara ceaiul, eu ies afară şi privesc câteva minute în
jos spre Grindu, şi în depărtare spre Bucegi şi Leaota.
E drept că jos în vale
negura era închegata sub formă de şerpi uriaşi, culcaţi în lungul văilor, iar
vântul îi mâna în sus sau în jos, rupându-i, ici şi colo, în crâmpeie mari, pe
cari le îmbina în altă parte; alţii părăseau văile şi în-colâciau vârfurile,
sau îmbrobodeau brădetul într'un voal alburiu. Din înnâlţimi nevăzute se
coborau coloane de vânt -cari în vârtejeau negura şi o împrăşteau pe coastele
munţilor: era un adevărat iad! Dela cabană în sus pe coasta Pietrei Craiului nu
vedeai clar nici până la 20 m.
Hotărât, n'avem noroc!
Dintre toţi tovarăşii numai eu eram îndoit dacă trebuia să iau parte la
escaladare, căci mai ales pe o vreme ca aceasta nu credeam să pot urca până în
vârf.
La urma urmei mă decid să
plec mai înainte şi să însoţesc caravana până unde voiu putea.
Luăm câte o cană sau două
de ceaiu cu mult coniac — coniac cu ceaiu — cum zicea amicul Antonescu; acesta
ne dispune, ne dă curagiu. Luăm cu noi două pâini, un pumn de zahăr şi o ploscă
cu ţuică — slavă Domnului, apă era destulă în aier.
Ne-am convins din experienţă
că ţuica şi coniacul sunt un ajutor preţios la excursiuni şi urcuşuri grele prin
munţi.
Ele ţin locul frunzei de
coca, pe cari indigenii din America Cordilerilor le întrebuinţează ca fortifiant,
când urcă pe munţii cei înnalţi ai Americei de sud. La intervale de câte 40—50
minute ei rod în gură frunze de coca spre a înlătura oboseala şi foamea. Popasurile
lor se socotesc după numărul «cocadelor».
Pe la ceasurile 8 plecăm —
eu plecasem înnainte; eram sus pe coastă, iar băiatul Sorin era şi mai departe,
singur.
Pe urmă vin Dimitriu, Stănescu,
Velculescu, Dorin şi cel din urmă venea Antonescu. Urcăm, făcând ocoluri mari
în zigzag, când spre dreapta, când spre stânga, căutând a nu pierde din vedere
conul de sfârâmături ce vine de sus şi trece prin dreapta cabanei. Dacă mergi
în voie, urcuşul nu e greu. iar panta destul de înclinată, nu e totuşi
impracticabilă, după cum se vede din depărtare. Din muchia Spărturilor pereţii
Pietrei se vedeau aproape verticali şi îmi ziceam că, eu cel puţin, nu voiu
putea urca. N'a trecut mult şi m'au ajuns, mai întâiu Stănescu cu băiatul
Dorin, apoi Antonescu cu plosca; în fine Gabriel Dimitriu cu Velculescu.
Credeam că voiu fi mereu cel din urmă; că voiu recurge la ajutorul celorlalţi;
dar vad cu mirare că Dimitriu şi cu Velculescu păstrează cu statornicie coada,
pe când Antonescu şi cu Dorin au luat-o mult înnainte şi de la o vreme nu i-am
mai văzut. Ceilalţi purtau pe mâini mantalele lor, eu singur eram îmbrăcat cu
pardesiul. Prevederea cere să te îmbraci când ajungi în vârf, când eşti silit să
şezi locului, ca să nu răceşti. Dimitriu stârneşte ca să mă dezbrac; cum însă
aveam nevoie de ambele mâini la urcare, am fost silit să mă îmbrac din nou. M'am
mirat însă de faptul că n'am simţit nici oboseală, nici jenă în respiraţiune,
în cursul unei urcuş aşa de anevoios; eu, care simţeam sufocare la urcarea unor
pante mai line, în drumurile obicinuite. Ce va fi fost oare cauza ? Nici acuma
nu pot să-mi explic. Poate ceaiul cu mult coniac; poate curăţenia aierului de
munte; poate lipsa de căldură, căci n-am transpirat de loc; poate, înfine,
toate au contribuit ca să nu simt nici un fel de greutate; Mă gândesc însă că
rarefacţiunea aierului, proporţional cu înnâlţimea, ar fi trebuit să agraveze
şi mai mult situaţiunea. Iată un fapt pe care nu pot nicidecum să-l înţeleg.
Pe la orele 9 şi 45 ajungem
la un zid vertical de stânci., «Aici mi s'a înfundat» zic eu. — Pentru ce
atâtea eforturi pe o vreme mizerabilă ? înţeleg să-ţi expui vieaţa spre a excalada
un vârf inaccesibil, cum a fost Cervinul până la 1865. Mă gândeam la celebra
ascensiune a lui Whymper care a avut o izbândă aşa de strălucită, dar şi aşa de
dureroasă. Cel puţin dobândiam un renume.....! Dar aşa; să-ţi expui viaţa
pentru urcarea unui vârf de 2241 m., pe care atâţia alţii l'au urcat pe vreme
bună ? Pân'aci nu cârtisem, urcasem bucuros. Nu mă temeam însă atâta de izbânda
urcării, cât mi se părea pieptul acesta imposibil de scoborât. Cercăm pe la dreapta,
nu s'a putut! Ne abatem tot pe la stânga. Aci peretele de piatră era accesibil
pe o fâşie îngustă ca de 1 m., mărginită la dreapta de stânci înnalte verticale,
iar la stânga, de o prăpastie adâncă de 30 m.
Se urcă cel dintâiu
Dimitriu, recomandându-ne să cercăm serioşi colţii de piatră de cari ne agăţăm,
şi să nu aruncăm ochii alăturea, în prăpastie. După 10 minute de urcarea cea
mai dificilă, iată-ne la loc oblu. La orele 10 dimineaţa ne aflam în vârful cel
mai înnalt, la punctul trigonometric.
Vedere rară, dar nu aceea
pe care o aşteptam: vârful nostru părea o insulă pierdută într'un ocean alburiu,
încotro îţi aruncai ochii, întuneric nepătruns şi o ploaie repede cu vânt rece,
ne pătrunse până la piele şi ne îngheţă urechile; orice adăpost era imposibil !
O luăm spre miazănoapte, pe creasta muntelui. Înainte mergea Antonescu şi ne încredeam
în perspicacitatea lui.
Totuşi avem conştiinţa clară
că mergeam spre ţara ungurească. Vre-o jumătate de ceas, eu cu Dimitriu şi cu
Stănescu, eram sub teamă că ne rătăcim; că vom nimeri mai de grabă la Bran ori
la Braşov, dar nicidecum la cabana noastră. În fine Antonescu coteşte la
dreapta..... Urăa ! Să trăiască Antonescu ! — strigam noi şi ne aşezăm jos pe
iarba udă: aveam credinţa că suntem salvaţi. Eram uzi leoarcă, cum se zice, şi
nu obţinusem nici izbânda aşteptată pentru strădaniile noastre, ci numai pentru
schimbarea direcţiei, ridicăm, cu ţuica din plosca noastră, câte un toast
pentru Maiestatea Sa Regele, şi pentru fiecare dintre noi, cărora le-am găsit atâtea
calităţi supraomeneşti, încât în minutele acelea, ne credeam nişte eroi. Peary
şi Coock, Nansen şi Hudson, exploratorii ţinuturilor polare, De Brazza şi
Stanley, Livingstone, scrutătorii Africei, şi însuşi F. Whymper, primul urcător
al Cervinului, rămăseseră pe jos ! Dimitriu ne fotografiază în acea stare de
entusiazm. Ce păcat că fotografia nu poate reda şi stările sufleteşti ale
oamenilor !
Să nu uităm că mai erau
încă pe munte tufe verzi de rhododendron, clopoţei violeţi, garofiţe de munte
şi sileni albi. Mai mare serviciu ne aduceau tufele de rododendron, foarte
rezistente, de cari ne agăţăm cu mâinele, cu încredere.
De aci încolo urmează
scoborâşul, fireşte pe altă cale, decât aceea ce urmarăm la urcare.
Timp de o oră şi jumătate a
urmat o serie de scene, cari de cari mai nostime şi mai tragicomice. În lipsă
de spectatori, râdeam noi înşine de adversităţile noastre, şi râdeam cu toată
inima, deşi o alunecare pe iarbă putea, în câteva secunde, aduce moartea, sau
cel puţin sluţirea unuia din noi! Aveam aparenţa unui pluton de infanterişti
cari merg la atac risipiţi în tiraliori, fără să tragă focuri. În adevăr, aveam
fiecare în mâna câte o umbrelă, sau câte un baston improvizat, în cari ne
sprijineam pe iarba alunecoasă, şi la fiecare 2—3 secunde cădeam câte unul, de
ordinar pe spate. Nu se ştie de câteori am fost siliţi să ne târşim pe spate,
sau pe brânci, în 4 labe, până ce vreun treapt sau vre-o stâncă să ne oprească
în loc ! La fiecare cădere, bombăneam exclamaţiunile noastre obicinuite, sau
formule consacrate de usul răspântiei naţionale române.
Cei mai cles căzători erau
Antonescu şi Dimitriu, de cari eu mă miram, căci, cum cădeau, repede, repede se
şi sculau; ai fi crezut că au resorturi. Era de mirare aceasta pentru mine,
care căzând, preferam mai curând să mă târşesc, decât să mă scol. La coborâşul
unui piept stâncos, eu veneam în urma lui Stănescu, care coborâse. Era şi o
piatră mobilă, pe care eu n'am putut evita de a o mişca, şi odată mişcată a şi
pornit-o la vale. O băgasem pe mânecă ! Stănescu se întorsese cu spatele spre
mine şi era tocmai momentul când amicul nostru aducea piciorul drept spre înnainte.
Piatra îi şterpeleşte piciorul şi se duce mai departe. De n'ar fi fost mişcarea
aceea a piciorului; desigur piatra doborâ la pământ pe Stănescu şi se întâmpla
o nenorocire, ale cărei consecinţe nu se puteau calcula.
Poate că mai erau 600 m.
până la cabană, căci nu se vecea bine nici până la 100 de paşi, deşi negura se
mai rărise; nu ştiam lămurit dacă urmam calea cea adevărată. În acel timp eram
grupaţi după întâmplare: la urmă Gabriel şi cu Velculescu, cam la 50 paşi;
înnainte, departe, mergea Stănescu cu cei doui băieţi ai mei, iar la mijloc eu
şi cu Antonescu. Deodată aud strigătul celor dinnainte: «la stânga,.... mult la
stânga» ! Ei se puseseră în coresdenţă cu omul dela cabană prin şuerături şi
chiote. În momentul acela mă opresc în loc ca să ascult, dar înclinându-mă prea
mult înainte, am căzut, şi totdeodată încep să mă duc dea rostogolul de vale....!
Antonescu râdea cu hohot! M'am rostogolit aşa vre-o 12 m. şi într'un moment, nu
ştiu cum fac, că mă opresc decdată. Nu căpătasem nici o lovitură, dar eram
buimăcit la cap; stau puţin să mă reculeg. În timpul acesta Antonescu mă
ajunsese şi-mi spunea să-l iert că, deşi îşi frământa mâinele de ciudă cu nu-mi
putea ajuta, totuşi nu-şi putea ţine râsul. I-am spus: «Fii liniştit bre omule,
că n'am păţit nimic !»
La cabană am ajuns la ore 12,
eu şi cu Velculescu cei din urmă. Moise făcuse foc zdravăn şi noi desbrăcăm hainele
şi le atârnăm pe lângă sobă să se zbicească.
Dejunul l'am luat tăbărâţi
jos pe fân şi şezând ca spoitorii de tingiri; dejun compus din pâine, sardele,
brânză, ardei sărat şi ceapă. Eram toţi în albituri. Unii erau de părere să
rămânem până a 3-a zi, Sâmbătă, iar alţii, mai neîncrezători în schimbarea vremei,
eram de părere să plecăm. În fine părerea noastră a învins şi la 3l/2
p. m. am plecat. La ora 8 seara am fost în Rucăr, iar la 1 noaptea, în
Câmpulung. Excursiunea ne-a costat câte 23 lei de cap, ceeace nu e mult, având
în vedere confortul de care ne înconjurasem.
După cum ţi-am spus, iubite
coleg, răsplata cea mai frumoasă a ostenelilor noastre, n'am avut-o. Ce măreţ
trebuie să se desfăşure înaintea privitorului, vederea din vârful înnalt de 2241
m. al Pietrei Craiului, peste munţii Făgăraşului spre valea Oltului şi ţara
Bârsei ! N'am avut noroc de data aceasta, dar tot am câştigat ceva preţios.....:
ceeace se dobândeşte din izbânda unei întreprinderi socotită peste puterile
mele; şi am mai constatat că avea dreptate Dimitriu. În adevăr, nimic nu e mai
sănătos şi mai instructiv ca excursiunile în munţi.
I. NICOLAESCU-BUGHEANU.
Sinaia, 1911.
Cine a avut prilejul să
vadă desvoltarea pe care au luat-o sporturile în Anglia şi în ţările nordice,
Suedia, Norvegia, etc., se va mira de puţina atenţiune pe care o avem noi
pentru aceste exerciţii, cari întăresc corpul şi-l fac resistent faţă de
intemperii şi de boale.
Primul sport care s'a
răspândit la noi în ţară a fost gimnastica, întâiu prin mişcări făcute în
clasă, apoi afară şi, în cele din urmă, la scoale, cu aparate. Cam tot aşa s'au
petrecut lucrurile şi în Germania, unde «Taică Jahn» a desfăşurat o propagandă
fenomenală, în cât nu mai rămăsese târguşor sau sat în care să nu existe o
societate de gimnastică. Nu numai cu numele, ci de fapt. Mic şi mare se aduna
în hale, anume făcute pentru acest scop, făcând fel de fel de exerciţii
gimnastice.
Încetul cu încetul s'au
născocit şi alte sporturi, înnotarea, vâslarea, ş. a., turismul pe jos, cu rucksackul
pe spate, vizitarea locurilor pitoreşti şi a monumentelor istorice, suirea
munţilor şi jocurile atletice.
Fireşte, că mai toate
aceste sporturi se pot practica în timpul verii. Dar, se va afirma, că şi în
timpul iernii societatea a ştiut să-şi creeze fel de fel de sporturi, cari se
pot practica în saloane încălzite: teatru, operă, concerte, serate, baluri,
baluri costumate şi mascate, bostonuri în timpul zilei, iar în ce priveşte
igiena: patinagiul... atunci când ghiaţa e bună.
Toate ar fi bune dacă am
uita că, făcând abstracţiune de patinaj, toate celelalte petreceri — căci dacă
se practică drept sport, totuşi, sunt petreceri şi nu sport — se petrec în
saloane adesea supra-încălzite, pline de praf, de mirosuri nu totdeauna
plăcute, ceeace are o influenţă dezastruoasă asupra plămânilor şi a nervilor.
Pentru înlăturarea acestor
neajunsuri, oamenii cari an citit despre sporturi cari se pot practica în
timpul iernii şi numai în timpul iernii, aceia cari au călătorit şi au văzut
cum se practică aceste sporturi, medicii şi igieniştii cari şi-au dat seama de
foloasele imense cari le pot aduce aceste sporturi pentru sănătatea oamenilor,
cari în timpul iernii se moleşesc stând în odăile încălzite şi cari îşi umplu
plămânii cu părticele de cărbuni şi cenuşe, cari se ridică din sobe, s'au
gândit să agite şi ei, fiecare în ţara lui, pentru răspândirea a-cestor
sporturi.
La noi în tară, secretarul
general al S. T. R., D-l Dr. I. Costinescu, a fost acela care a stăruit ca
societatea, înfiinţată sub protecţiunea A. S. R. Principelui Ferdinand al
României, să dea atenţiunea cuvenită şi sporturilor de iarnă. În darea de seamă
pe anul 1909, găsim următoarele:
Pe lângă secţiunile cele noui,
atragem atenţiunea asupra societăţii «Săniuţa», înfiinţată în anul trecut şi
care are ca scop practicarea sporturilor de iarnă, atât de mult practicate de
câţiva am în străinătate. Rezultatele sunt din cete mai bune din punctul de
vedere al igienii, căci prin aceste sporturi publicul este îndemnat să
părăsească, cel puţin din când în când, locuinţele în cari se închide pentru
luni de zile în timpul iernii, respirând aerul de munte atât de curat şi de
întăritor al frumoaselor zile de iarnă. Numai acei cari an practicat aceste
sporturi de iarnă, îşi pot explica furia cu care se practică şi nerăbdarea care
te cuprinde la venirea iernii.
Începând cu volumul acesta,
vom da în toţi anii instrucţiuni asupra practicei diferitelor sporturi de
iarnă. Începem cu lămuriri scurte asupra skiurilor şi bobsleighului.
SFATURI PRACTICE PENTRU ALERGĂTORII CU SKIURI
1. SKIUL
Începătorul în alergăturile
cu skiuri pretinde prea mult dela scândurile lui. Nu este cu putinţă ca de să
corespundă, în acelaş timp tuturor dorinţelor lui. Nu se poate cere skiurilor
ca de să nu se înfunde în zăpada moale atunci când alergătorul are un corp care
cântăreşte greu. Lucrul acesta nu se poate împiedeca, fie skiurile cât de late.
Pentru executarea salturilor skiurile foarte înguste şi scurte ar fi cele mai comode.
Numai pentru sărituri, cele lungi şi grele, pentru coborârea pe un drum
încâlcit, cu gropi, cele scurte, pentru purtare cele scurte şi uşoare, pentru
suişul pe munte cele aspre, pentru coborâre cele netede, pentru.... cred că
ajunge !
În dealungul veacurilor s'a
desvoltat forma skiurilor, mai ales în patria lor— la Nord. În tipul Telemark
de astăzi, vedem skiuri cari au căpătat forma lor actuală în baza experienţelor
unor generaţiuni întregi dintre cei mai buni alergători de skii. Skiul Telemark
s'a născut în Norvegia şi a fost construit dela început pentru regiunea de
acolo; dar şi pe terenul nostru s'a arătat ca tipul cel mai bun din câte se
găsesc în comerţ, aşa că e singurul pe care îl recomandăm până acum.
Cine vrea să-şi cumpere
scânduri noui, să cumpere o pereche de skiuri frumoase şi bune tipul Telemark.
Se găseşte uşor o pereche frumoasă; dacă e şi bună, e greu de cunoscut. De
aceea dăm câteva sfaturi pentru alegerea skiurilor. Să nu se iea skiuri prea
uşoare, căci un criteriu bun pentru un lemn des şi rezistent, este greutatea
lui. În fiecare magazin mai mare de sport se găseşte un număr mai mare de
skiuri uşoare din lemn de frasin sau de paltin pentru exerciţii, şi de lemn de
nuc (hickory) sau alt lemn greu pentru excursiuni de sărituri. Cele din urmă se
pot întrebuinţa şi pentru excursii. Skiurile trebuesc cercetate din toate
privinţele. Lemnul nu trebue să aibă ramuri. Ramuri mici, numai la suprafaţă,
nu strică mult, dar părţile cari alunecă, în deosebi «locurile critice» sub
legare şi la începutul îndoirei în sus, trebue să fie libere de ramuri. Figurele
1 — 3 arată diferitele feluri de lemn. Figura 4 profilul şi faţa skiurilor
Telemark. Fiecare să caute de a căpăta o astfel de pereche de skiuri. Autorul
doreşte noroc bun fiecărui cumpărător de skiuri, căci lucrul principal pentru
cumpărătorii de skiuri, e să aibă noroc în alegerea skiurilor.
Fig. 1. A. B. C. D.
A. Lemnul cel mai bun.
B. Lemn bun.
C. şi D. Lemn rău.
Fig. 2. A. Lemn bun.
B. Lemn mediocru.
C. Lemn rău.
Fig. 3. A. Lemn bun.
B. Lemn mediocru.
Lemn rău.
Se pot recomanda mai ales
scânduri cu un şănţuleţ (fig. 5 b.), cari prezintă avantagii la excursiuni şi
cari sunt necesare pentru mersul în salturi. Norvegienii, în cea mai mare
parte, văpsesc skiurile în negru. Asupra foloaselor culoarei, există diferite
păreri. Hotărât că culoarea neagră e frumoasă. Când petreci ceasuri întregi în
zăpada albă lucitoare, ochilor li e dor de ceva întunecat, unde s'ar putea
odihni,—atunci tocmai skiurile negre sunt acele cari fac bine ochilor obosiţi;
pe de altă parte scândurile negre se văd mai bine în timpul drumului fără să
fie nevoie a le privi; aceasta este mai ales important la alergarea cu
sărituri. Este însă nevoie ca acela care cumpără skiuri negri, să fie cu mare
băgare de seamă, căci culoarea, care nu este transparentă, ar putea acoperi
unele defecte ale lemnului. De mare însemnătate este în fine aşezarea corectă a
centrului de gravitate a skiurilor aşa cum se poate convinge fiecare din figura
6.
Figura 6. Aflarea centrului
de gravitate.
2. LEGAREA.
Ea a fost totdeauna
obiectul multor griji şi unor lupte înfierbântate, cari durează de mulţi ani.
Înainte de a descrie un anumit fel de legare, vreau să-ţi povestesc ceva, cetitorule.
Cunoşti, cred, numele lui Nansen. Il cunoşti şi-l venerezi, fiind numele unui
mare cercetător al polului nord. Venerează pe omul acesta ca pe un sfânt al
skiului şi citeşte tot ce a scris despre aceasta în numeroasele sale opere. Ei
bine, acest mare norvegian s'a folosit şi el de skiuri în cercetările sale în
regiunile arctice. Interesantă este legarea întrebuinţată de dânsul pe terenul
acesta nu tocmai uşor. Ea este foarte uşoară, numai că e făcută din curele. Ele
s'au arătat a fi foarte bune, atât lui Nansen cât şi însoţitorilor lui — cari
erau începători în alergarea cu skiuri — pe pământul acela foarte dur şi pe
vremuri de tot grele. Şi de câte ori legarea aceasta, care în urmă a mai fost
îmbunătăţită, n'a făcut minuni, atât în Nord cât şi prin înălţimile Alpilor !
Acuma mecanici dotaţi şi unii alergători cu skiuri construesc legări noui, de
multe ori nu pe baza unei ex perienţe de ani, ci pe temeiul a fel de fel de
teorii ! Adică, ce cerem noi unei legări ? Ca să unească bine piciorul cu skiu,
ca să faci cu putinţă o călătorie sigură şi ca să po-seadă un anumit grad de
elasticitate; îi se cere simplitatea construcţiunii şi cât se poate mai puţine
părţi de metal, cari, când se strică, sunt greu de reparat şi încarcă de prisos
greutatea skiurilor. Legăturile fixe, compuse mai ales din părţi de metal, pot
pricinui mai cu uşurinţă răniri ale articulaţiunilor şi ale tendoanelor, decât
legarea elastică cu nişte curele.
Figurile 7 şi 8 îţi arată
unele din legările multiple cari există. Toate au însuşiri bune şi rele. De
fapt putem recomanda numai legarea Hultfeldt, (Figura VIII). Legările cu
aparatul Ellefsen, Hoyer-Stramm întregite de căpătâie bune, cum sunt căpătâile
Lutter (clişeul VII), dau o legare care se potriveşte pentru începători ca şi
pentru maeştri, pentru terenul uşor ca şi pentru terenul greu. Este de
neapărată nevoie ca piciorul să fie bine potrivit în părţile montate. Gheata —
şi o gheată de munte cu cuie, fireşte că mai bună e o gheată fără cuie, specială,
— cu laturile ieşite în afară, cu talpa groasă, care se îndoaie numai în
lungime, cu tocul tăiat în mod oblic sau scobit — trebue să fie aşezat aşa de
bine pe căpătâie, ca rădăcina degetului mic a piciorului să se afle în linia de
legătură a laturilor posterioare. Piciorul trebue să rămâe totdeauna în această
poziţiune. Pentru menţinerea ei, ca piciorul să fie continuu în apăsare pe căpătâi,
ne servim de cureaua principală. Cureaua se trece prin gaura de sprijinire a
skiurilor; încuietoarea rămâne totdeauna închisă. Prin întinderea curelei
principale ne servim de aparatul Ellefsen—Hoyer—Strammer. Mişcările laterale
sau mutările din loc a piciorului sunt astfel cu neputinţă. Dar chiar dacă s'ar
întâmpla vreo mutare laterală neînsemnată, nu există nici un neajuns şi este
chiar de folos pentru umblarea cu skiuri — cu trupul întreg şi nu numai cu
picioarele şi cu tălpile. Mişcarea verticală a vârfului piciorului este
limitată prin cureaua trasă prin căpătâi; această curea a degetelor dela picior
se aplică de două ori asupra degetelor şi poate să rămâie închisă, dar fără să
fie prea strânsă. Nici catarama care se pune în jurul părţii de mijloc a
piciorului, care are de scop a ţine la o laltă cele două laturi ale curelei
principale nu trebuie sa fie niciodată prea strânsă, ca să nu împedece circulaţiunea
sângelui. Căpătăile Lutter le recomandăm din pricină că cele originale
Huitfeldt sunt greu de montat, sunt făcute dintr'un material prea moale şi din
când în când cedează la drumuri lungi şi grele. De oarece când se
întrebuinţează căpătâile Lutter, care se înşurupează la suprafeţele superioare
ale skiurilor, lasă o parte goală acolo unde se trece cureaua prin gaura de
sprijinire, locul acesta îl astupăm cu o bucată de lemn.
Încălţarea skiurilor cu
legarea Huitfeldt este foarte simplă. Se împinge vârful piciorului cu o mişcare
tare pe căpătăiuri sub curelele slăbite ale degetelor piciorului, în urmă se
apucă cureaua principală cu amândouă mâinile şi se trage deasupra tocului, călcâiul
fiind ridicat în sus, în sfârşit se îndoaie pârghia aparatului lui Stramm,—şi
skiurile sunt încălţate. Pentru descălţare ajunge deschiderea pârghiei lui
Stramm, scoaterea curelei principale de pe toc, o mişcare scurtă şi tragerea
înapoi a piciorului.
La tălpile cari se pot
îndoi şi cari sunt fără cuie, este foarte uşor de a îngenuchiâ, ceeace e mai
ales foarte plăcut la punerea cataramei. La încălţămintea cu cuie, înge-mmchiarea
este mai grea, ceeace însă nu este un mare neajuns, căci îngenunchiarea nu este
de absolută nevoie. La încălţămintea de munte, care n'are tocul tăiat în mod
oblic, este avantajos ca tocurile să fie prevăzute cu mici şuruburi de alamă
sau cu scoabe de sârmă; acestea împiedică alunecarea curelei de pe toc şi trebue
să fie aşezate cât de jos. Acolo unde talpa încălţămintei este aplicată pe
scândură,—pe suprafaţa skiului este ţintuită o placă de tinichea sau de
celuloid, care împiedică îngrămădirea zăpezii între talpă şi scândură.
Aceasta este tot ce am avut
de spus asupra legării. Repetăm: fără a avea gândul de a provoca din nou o discuţiune
neplăcută asupra «legării», recomandăm, în urma părerii noastre şi a
experienţelor noastre, pentru sărituri şi excursii, atât pentru începători cât
şi pentru cei cari au făcut progrese, legarea Huitfeldt.
Vrem să mai scrim câteva
rânduri asupra tratamentului skiurilor. Dacă
vrei să păstrezi skiul tău în bună stare, atunci să-l faci neted,
«impermeabil», şi apără-te de zăpada cleioasa. După fiecare drum vei găsi la
scândurile tale, mai ales pe suprafeţele cari alunecă, unele rugositâţi, unele
locuri aspre. Prin răzuirea şi netezirea cu o bucată de sticlă şi cu năjdac,
poţi îndrepta vătămările găsite. Apoi să ungi suprafaţa care alunecă de câteva
ori cu unsori fierbinte de petrol şi oleu de in. Să laşi ca fiecare unsoare să
se usuce deosebit; te vei mira cât le e sete scândurilor şi ce cantităţi de
lichide oleoase pot absorbi. Petroleul curăţă perii lemnului şi oleul de în
poate apoi să pătrundă mai adânc. Atunci când porii sunt umpluţi cu oleu de in,
apa nu poate să pătrundă şi skiurile nu pot «îngheţa» în teren, pe timpul
întrebuinţării. Deabia acuma vine adevărata netezire: iea o bucată de parafină
sau de ceară, apas-o pe o parte a unei maşini de călcat şi plimbă-le pe
amândouă pe suprafeţele cari alunecă. Parafina se topeşte şi acoperă
suprafeţele cu un strat uniform, impermeabil, care formează o pătură durabilă
şi apără de multe chinuri, atunci când zăpada este lipicioasă. Uneori să se
ungă cu oleu şi suprafeţele superioare şi laterale, încălţarea şi purtarea
skiurilor arată figurile VII şi VIII.
Câinele de mare este o binefacere mare pentru fiecare alergător
de skiuri care îl întrebuinţează acolo unde poate fi de folos — la suişuri pe
zăpada netedă. Câinele de mare, adică o fâşie din pielea câinelui de mare se
aplică pe suprafaţa de alunecare a skiului prin mijlocirea unor diferite meşteşuguri
astfel ca perii cu vârfurile lor libere să fie îndreptate spre capătul dinapoi
al skiului. Atunci când câinele de mare este fixat în mod conştiincios, treaba
pe care o face, e «fenomenală». Prin împingerea înainte a scândurilor îmbrăcate
cu câinele de mare, perii sunt neteziţi foarte frumos,— mai că nici nu simţi că
ai ceva pe suprafeţele cari alunecă! îndată însă ce scândurile ar vrea să
alunec înapoi când te sui, perii se împotrivesc imediat, căci nu se lasă a fi
întorşi în partea opusă. În afară de explicarea ştiinţifică a acestor
«funcţiuni a perilor pielei câinelui de mare», ţine minte că şi aceşti binefăcători
cer un tratament bun pentru serviciile lor, ca semn de recunoştinţă.
Înainte de a-1 pune în
sacul cu cele de trebuinţă (Ruck-sack), netezeşte puţin perii argintii ai
câinelui de mare. Dupăce l'ai întrebuinţat, întinde-l ca să se usuce şi mângăe-l
cum îi place—atunci îţi va face slujba când îl vei întrebuinţa din nou. O
aplicare simplă şi buna a fâşiilor, se cere totdeauna. Ca să nu alunece pe
laturi îi ajuţi prin tăieturi mici la capetele dinapoi a skiurilor, în afară de
aceasta mai poţi fixă fâşiile câinelui de mare cu punaisele obicinuite.
Bastonul. Acesta este de asemenea un obiect necesar de sport.
Alergătorii cu skiuri, pentru care bastonul este tot atât de necesar cum sunt
necesare scândurile — se servesc de bastoane tari, lungi. Antipozii lor, cari
se avântă, sar şi se târâie ca nevestuicele, cochetează adesea cu bas-tonaşe,
cari adesea nu sunt mai tari şi mai lungi, decât elegantele şi graţioasele biciuşci
ale femeilor călăreţe, împodobite la partea de jos cu nişte farfurii contra zăpezei,
împletite în mod artistic. Ei bine — pentru sărit,- avântări, şi drumuri în
şes, unde bastonul e menit numai să grăbească drumul prin împingere'la pornire,
e mai avantagios un baston uşor, scurt, elastic cu o farfurie relativ mare de
zăpadă. Pentru excursii în cari e nevoie ca bastonul să-ţi fie de ajutor, este
nevoie de bastoane mai tari, cari ajung până la piept. Unele sunt din lemn de
frasin, cu farfurii de zăpadă cari se pot scoate, altele sunt bastoane de bambus
cu farfurii de zăpadă cari nu se pot scoate, cari sunt bune în special pentru
exerciţii, dar se pot întrebuinţa şi pentru excursii. La excursiuni mai grele
se leagă două bastoane la un loc şi ne servim de de ca de un singur baston.
Pentru traversări lungi al unui povârniş îngheţat în plaiuri, servesc nişte bastoane
de fier. Pentru suitul direct peste locuri îngheţate să ne servim de pene
pentru skiuri; alte instrumente poate că ar putea fi de folos în condiţiuni
anormale. Cine ar dori ca prin aceasta să-şi uşureze «transportul pe ski» şi
vrea să-şi îngreuieze rucsacul, n'are decât să o facă. Pentru adevăratul sport
al skiului de sunt de prisos. Adevăratul alergător cu skiuri are nevoie numai
de o pereche de skiuri bune; în excursiuni se ajută în locuri grele cu bastonul
dublu; mai mult nu-i trebuie. Lucruri bune şi simple de sport, inteligenţă şi
priceperea acestui sport, îi ajută să bîrne toate greutăţile.
Între ramurile sportului cu
sania, cari predomină în zilele noastre, sportul cu bob deşteaptă interesul cel
mai mare nu numai în Elveţia, ci şi în alte ţări. Pe când sportul cu rotilele
se pare că a depăşit apogeul desvoltării sale, pe când plimbările cu skeleton
sunt de abia la început, se poate constata cu bucurie că sportul cu bob se
cultivă pretutindeni. Elveţia a servit drept pildă.
Se poate, că asemănarea
care există între sportul cu automobile şi sportul cu bob, să fi contribuit la
introducerea acestui din urmă. În afară de asemănarea exterioară a săniei de
bob cu automobilul, conducerea, mai ales când este repede, zburătoare, se aseamănă
atunci când comparăm manifestările de sport ale ambelor mijloace de transport.
Momentul comparaţiunii se află aci în dobândirea unei repeziciuni mari a
călătoriei, întrebuinţând o anumită technică de conducere, mai ales la biruirea
curbelor, unde îndemânarea se manifestă cu deosebire. Acelaş curagiu şi acelaş
sânge rece, în general, o apreciere sigură în evaluarea curbelor şi pătrunderea
repede a fiecărui avantagiu care se prezintă în timpul călătoriei,— aceste
însuşiri trebue să le aibă, atât acela care conduce un automobil, cât şi acela
care conduce un bob. În adevăr, mulţi automobilişti au devenit călători
entuziaşti şi perfecţi cu bobul, despăgubiţi astfel pentru piedicile cari fac
cu neputinţă folosirea automobilului în timpul zăpezii.
Câteva observaţiuni istorice. — Sportul cu bob se trage din Elveţia; s'a
practicat pentru întâia dată la St. Moritz, în Engadin. Se cuvine, deci, ca
atunci când se face istoricul acestei ramure a sportului cu sania, să se
pomenească, în primul loc, St. Moritz. Invenţiunea bobului se atribue unui fost
ambasador al Americei la Lissabon şi Bruxelles, Townsend. Acesta ar fi dat indicaţiuni
meşterului fierar Christian Matthys din St. Moritz, în iama anului 1888/1889,
ca prin împreunarea a două sănii de lemn americane, să facă o sanie pentru
trupă. Succesul dobândit cu această sanie n'a fost prea satisfăcător,
îndreptarea care s'a făcut în urmă a fost, că s'au întrebuinţat două skeletoane
de fier. Din acest model primitiv s'a desvoltat apoi, suferind mai multe
schimbări, sania care se întrebuinţează astăzi.
O altă versiune, care însă
nu e garantată, spune că descoperirea bobului s'ar datora unui îndemn dat de un
American, Wilson Smith; mai mulţi săniaşi din St. Moritz au improvizat o sanie
lungă, punând o scândură lungă de 4 metri pe două tobogane americane; cu
această sanie s'au dat jos pe zăpadă, parcurgând întreaga cale. Mai în urmă, se
afirmă, Smith ar fi comandat o sanie, care avea o construcţiune fixă.
Pentru onoarea lui Matthys,
trebue să o spunem, că tipul creat de dânsul s'a arătat a fi cel mai practic,
nu numai în ţara de origină, ci şi în Austria şi în Germania, unde se
întrebuinţează până în ziua de astăzi, cu mici modificări. Sania aceasta este
cunoscuta sanie de fier elveţiană, care se conduce cu sfori. Totuşi, pe unele
drumuri, bobul cu volan a dat rezultate superioare.
Săniuţa Bobsleigh (numele
se trage din graiul americanilor: to bob = repede, to leigh = alunecă) se chiamă
o sanie lungă, joasă, de fier sau de lemn, cu două perechi de tălpi aşezate
astfel ca să meargă pe aceeaş urmă, din care perechea anterioară este făcută în
aşa chip ca să se rotească în orizontala axei săniei. Prin mijlocirea unui
mecanism de conducere, sania poate să fie condusă învârtin-du-se lama rotativă
într'un ţepuş din talpa anterioară. Tălpile posterioare sunt legate strâns de
scândura care se întinde în întregimea săniei; în amândouă laturile trebue să
fie nişte răzămătoare pentru picioare.
În general, se va ţine
seamă la construirea săniei bob, de următoarele însuşiri sau măsuri, pentru ca
sania să se poată întrebuinţa cu folos pe străzi şi în coborâşuri repede: bucăţile
de oţel să aibă o grosime de 20 — 24 mm., lungimea săniei posterioare 120 cm.,
a săniei anterioare 100 — i 10 cm., lungimea scândurei de 3 m., lăţimea de 35
cm., grosimea de 4 cm., distanţa urmei dintre cele două perechi de tălpi 45/46
cm. Pentru înzestrarea săniei cu cele de nevoe, se cere să fie tapiţată şi
îmbrăcată cu pânză sau catifea. E drept ca să fie locuri pentru cinci oameni,
dar nici boburi cu 3 sau 4—6 locuri nu sunt ceva rar. Dintre persoanele din
bob, aceea care şade pe locul întâiu şi aceea care şade pe locul din urmă, unul
conducător, altul opritor, au sarcini importante cu privire la conducerea şi
oprirea săniei. Pentru îndeplinirea acestor servicii, li se cer calităţi mari:
conducătorul să aibă prezenţă de spirit şi sânge rece, opritorul să aibă mai
ales puterea fizică, spre a putea interveni când nevoia o va cere.
Fiecare sanie bob, este
prevăzută cu o opritoare. Sunt două feluri de opritoare: una simplă,
neîmpărţită, cealaltă cu mecanismul opririi împărţit Cea dintâiu este o bucată
de oţel cu dinţi mari şi tari şi este aşezată la partea posterioară a săniei;
poate să fie pusă în funcţiune de opritor printr'un anumit mecanism. La
opritoarea împărţită se pun în mişcare două mecanisme de pârghii, independente
una de cealaltă. Această din urmă opritoare nu este bine văzută pe căile de
sport; strică drumul şi adesea pricinueşte accidente. În uncie statute şi
regulamente, opritoarea aceasta este strict interzisă.
Unele tipuri de bob au o
opritoare de nevoie la locul conducătorului; ea se pune în funcţiune prin
mijlocirea piciorului.
Conducerea. — în ce priveşte conducerea, s'au format două sisteme
principale. Cum se întâmplă întotdeauna, fiecare are partizani convinşi.
Conducerea cu sfori sau
sistemul englez, este cel mai vechiu şi îşi are origina în St. Moritz, unde se
practică mult şi acum. Convingerea că ceeace e mai simplu şi mai original este
mai bun, a fost pricina că în timpul de faţă mulţi s'au întors la conducerea cu
sfori. La conducerea cu sfori se pune în mişcare partea anterioară a săniei,
adică tălpile din faţă, printr'o placă rotativă, ceeace se obţine prin două frînghii
simple, tari, cari se aşează cruciş şi cari la capăt au câte un mâner bine fixat
cu sfoara. Avantagiile conducerii cu sfori sunt date în posibilitatea unei
manevrări repezi, ca fulgerul.
Conducerea cu «volant» ca a
automobilului se basează pe conducerea roţii de conducere a automobilului şi
este mai complicată; totuşi este modernă şi preferită mai ales de
automobiliştii pasionaţi cari caută şi găsesc în sportul cu bob o compensare
pentru sportul cu automobil pe care nu-l pot practica în timpul iernei.
Este firesc ca un
automobilist să se simtă mai repede a casă pe bobul cu roata de conducere a
automobilului, care îi este atât de cunoscută, mai ales pe drumuri uşoare, unde
conducerea se poate face cu o mână.
Întreţinerea în stare bună a săniei. — îngrijirea cea mai minuţioasă şi examinarea de
aproape a săniei înainte de a începe cursa, mai ales când e vorba de un
concurs, che-zăşuesc cei mai buni sorţi de izbândă. Este în primul rând datoria
conducătorului, adesea şi a proprietarului bobului, de a-1 cerceta cât se poate
de des cu privire la:
1) conducerea; înnoirea
frânghiei atunci când nevoia o cere;
2) funcţionarea fără defect
a opritoarei;
3) toate şuruburile să fie
complecte; când un şurub a slăbit, să fie fixat sau înlocuit cu unul nou;
4) ungerea bună a săniei cu
oleu, în toate părţile ei mobile, mai ales la conducător şi la opritoare;
5) tălpile să fie netede;
înainte de curse să fie netezite cu şmirgel ca să alunece mai bine.
Căi şi technica alunecării.—Trebuie să facem o deosebire între
călătoriile cu bob pe străzi (căi naturale) şi pe run (căi anume făcute pentru
concursurile cu bob). Cea dintâi e mai uşoară din punctul de vedere al
sportului, dar e mai periculoasă; mai grea din punctul de vedere al sportului, dar
mai interesantă, este exercitarea sportului cu bob pe run. Drumul pentru
sportul bobului se cere să fie bine întreţinut şi îngrijit. În ce priveşte
stratul de zăpadă al unui astfel de drum, trebuie să spunem, că zăpada aflată
pe pământ se stropeşte continuu cu apă, iar stratul acesta îngheţat — ca să
ferească o netezeală prea tare — se acoperă cu zăpadă moale. Farmecul unei căi
de bob făcută corect din punctul de vedere al sportului este în afară de o
cădere (pantă) tare în termen mediu, (de cele mai multe ori 9—10%), să fie
bogată în curbe grele şi mai puţin grele.
Technica drumului de făcut
începe cu o curbă. Aici se arată, înainte de toate, jocul comun al călătorilor
ca una din condiţiunile principale pentru ca să se isprăvească cu bine cursele.
Tot astfel se arată conducerea sigură a conducătorului prin luarea curbelor.
Încă înainte de a îndoi în curbă, conducătorul va căuta să o iea cât de sus şi
de a o trece neted în călătorie rotunzită, căci luată ceva mai jos, micşorează
şi turbură executarea luărei curbei în mod desăvârşit şi corect. Repeziciunea
este mult împiedecată prin trecerea prea adâncă a curbei sau printr'o zguduire
instan-taneă a bobului. Conducătorul nu trebuie să uite ca înainte de a intra
în curbă, să oprească puţin; în curbă se va lăsa săniei cursul ei.
Este de o importanţă
generală technica «bobirea», ca prin mişcări înainte şi înapoi a corpurilor călătorilor,
afară de conducător, să se obţie o iuţeală mai mare într'o călătorie care merge
în linie dreaptă. Bobirea se învaţă şi ea tot aşa cum se învaţă atitudinea
corectă şi uniformă a jocului comun la curbe. Cere însă mult exerciţiu. Este nemerit
ca pe un bob care stă nemişcat călătorii să se treneze în mod special în «bobire»,
căci orice neregularitate în privinţa aceasta, micşorează iuţeala la fiecare călătorie;
dobândirea unei repeziciuni foarte mari constitue farmecul principal al unei
călătorii de sport pe bob, care te face să simţi adevărate delicii.
SPORTUL DE IARNĂ ŞI SĂNĂTATEA
Pădurea mândră plină de
frunziş, ţinta nenumăraţilor turişti şi prieteni ai naturei, a pierdut de mult
podoaba ei verde; cântăreţii veseli au amuţit; copiii firei, cari străluceau în
fel de fel de culori, au murit; vântul vâjâie pe mirişte— natura îşi doarme
somnul iernei. Pentru mulţi oameni schimbarea aceasta înseamnă a se lipsi multă
vreme de aer şi de lumină, de a-şi alege locul în apropierea sobei, la căldură,
şi în cazul cel mai bun să-şi caute distracţii în petrecerile de prin saloane.
Vieaţa pe care o duce omul în felul acesta nu este nici de cum spre binele
sănătăţii noastre. Aerul stricat în încăperile adesea încălzite peste măsură,
închise peste tot de frica neîntemeiată a unei răceli; lipsa mişcării în aerul
liber; îmbrăcăminte care de cele mai multe ori este nepotrivită împrejurărilor;
nopţile pierdute în frământare şi în nesomn; abuzul în ce priveşte mâncarea şi
băutura şi alte neajunsuri inerente petrecerilor de iarnă, mai ales în oraşele
mari, sunt mijloacele cele mai indicate spre a îmbolnăvi pe cineva care până
atunci se bucura de o sănătate perfectă.
În astfel de împrejurări nu
vor fi puţini aceia cărora li e dor de aerul curat din afară, spre a-şi mai
îndrepta sănătatea slăbită; ar dori să umble şi să se plimbe ca în timpul verei,
dar străzile murdare, negura încărcată cu funingine său ploaia în timpul iernei
care de câţiva am a devenit o întâmplare de toate zilele în oraşele mari, moina
care face nepracticabile şoselele din împrejurimi, prilejul uşor de a fi udat
sau de a răci şi alte neajunsuri şi supărări fac ca mulţi să prefere să rămâie
în casă.
Pentru cercurile cu dare de
mână este de mult un semn de distincţiune de a petrece lunile de iarnă la Sud,
la Riviera, pe lângă lacurile Italiei superioare sau chiar în Egipt sau la
Insulele Canare, spre a scăpa de supărările iernei. Acela însă care nu dispune
de astfel de bogăţii, este condamnat să rămâie acasă şi să aştepte posac
reîntoarcerea primăverei care va aduce scăparea mult dorită. De câţiva am însă,
se observă o schimbare spre mai bine în urma introducerii sporturilor de iarnă.
Aceia cari au numai puţine mijloace îşi pot permite acum, mai uşor ca înainte, o
vilegiatură de iarnă. Pe când înainte numai copiii se bucurau de petrecerile de
iarnă în aerul proaspăt din afară, jucându-se mai ales cu săniuţe, acuma simt
şi cei adulţi plăcere în astfel de mişcări ale corpului. Ba mai mult, această
mişcare a provocat mai multe alte petreceri cu sporturi de 'iarnă în diferite
părţi ale patriei. În aceste locuri se găseşte adăpost în timpul iernei şi
toate cele trebuincioase cari permit şi omului cu punga modestă de a-şi îngădui
să rămâie câtva timp ca să se mai întremeze. Este adevărat că pentru scopul
acesta se potriveşte mai puţin şesul Germaniei de Nord, cu toate că şi pe
terenul deluros al munţilor ural-baltice Valdai s'au înfiinţat căi pentru
sănii, folosite foarte mult de mic şi de mare, de tineri şi de bătrâni, atunci
când este zăpada deajuns — adesea o dorinţă zadarnică, — ci mai mult lanţul
secundar al munţilor germani sau Alpii germani şi elveţieni ! Aici sportul de
iarnă a luat într'un răstimp scurt un avânt nebănuit şi atrage în fiecare iarnă
mii de oameni din oraşele înnăbuşitoare la înnălţimele cu aerul curat, unde în
scurtă vreme îşi vindecă şi corpul şi spiritul. S'ar părea că vilegiatura de
iarnă ar fi suportată din punctul de vedere al sănătăţii mult mai bine decât
vilegiaturile de vară, cunoscute de mult şi mult căutate. În modul acesta, vilegiaturile
de iarna vor atrage din ce în ce mai multe persoane cari doresc ca prin
sporturile practicate acolo să câştige puteri noui.
Petrecerea în munţi pe
timpul iernei prezintă unele avantagii faţă de vilegiatură în lunile de vară.
Iarna presiunea aerului în munţi este mai coborâtă decât vara; de aceea şi
vremea este mai constantă şi mai frumoasă. Diferinţele de temperatură între şes
şi munte scad iarna mai puţin decât primăvara şi vara, aşa că o schimbare
bruscă a mutărei dela şes la munte se remarcă numai puţin. Pe când în timpul
verei căldurile mari se ivesc adesea şi la munte, fiind foarte supărătoare,
căci în loc de a recrea, nervii căldura le slăbeşte, iarna petrecută pe munţi
face mult bine întregului organism. Există o particularitate a munţilor: în
lunile de iarnă la şes sunt ploi şi neguri, la munte razele de soare sunt mai
intensive (hisolaţiune). Cerul, care de cele mai multe ori e lipsit de nori,
îngădue soarelui ca în tot cursul zilei să împartă căldura binefăcătoare, mai
ales pe platouri unde e liberă din toate părţile. La aceasta se mai adaogă că
suprafeţele albe de zăpadă; reflectează în mare măsură razele de lumină şi
faptul că lipsesc mai în totdeauna lucrurile cari ar face umbră, arbori cu
crăcile înfrunzite, clădiri multe ş. a. Tocmai bogăţia soarelui în raze de
lumină chimice sau albastre, cari nu se pot vedea cu ochii, au o acţiune
binefăcătoare asupra pielei, dând pielei o înfăţişare vie şi brună; atunci însă
când acţiunea razelor soarelui durează prea mult sau sunt prea intensive, se
poate ivi cunoscuta gangrena glaciară. Razele puternice ale soarelui fac ca în
munţi temperaturile oarecum scăzute sa nu dea sensaţiunea răcelei; măcar că
există frigul iernei, omul se poate plimba toată ziua în hainele: uşoare de vară.
Prin urmare înălţimile arată un climat relativ mai dulce faţă de marele frig
care domneşte în văi în timpul iernei.
Un alt avantagiu pe care îl
prezintă vilegiaturile de iarnă este puritatea mare a aerului care în mod
relativ conţine mai puţini germeni şi foarte puţin praf. Nu se prea află în
aceste regiuni instalaţiuni industriale mai mari, automobilele nu circulă în
vremea aceasta, învelişul zăpezii, care mai totdeauna rămâne neschimbat,
împiedecă cu totul ridicarea prafului, mai ales când coamele munţilor se opun.-vânturilor
supărătoare. Atunci însă când din întâmplare tot se va ivi odată praf, căderea
zăpezii, care este foarte deasă, îl va potoli îndată. Ploaia mai că nu se
observă, sau e foarte slabă, aşa că umiditatea aerului este mai mica decât în
timpul verei. Pe când la vale negura este foarte frecuentă în lunile de iarnă,
climatul munţilor e mai des uscat. Negura se arată numai în orele de dimineaţă
şi târziu seara. Frigul aerului care se arată uneori în munţi, deşi puţin
supărător, impune o mişcare îndestulătoare a corpului, ceeace are drept urmare
o creştere a secreţiunei sudoarei, sprijină circulaţiunea sângelui şi măreşte
asimilarea alimentelor. Prin faptul că sângele curge mai repede în vine, se
elimină mai mult acid carbonic şi se primeşte mai mult oxigen, procesul
asimilaţiunei în corp este mărit. În acelaş timp secreţiunea mai tare a
sudoarei favorisează eliminarea unor materii toxice din corpul nostru.
Nu e nevoie de a dă
cititorilor, cari sunt cunoscători în ale igienei, o motivare amănunţită a
afirmarei cât de mult influenţează în bine asupra stărei fizice şi spirituale
condiţiunile climatice favorabile din regiunile muntoase.
Mai vine o împrejurare care
pledează în potriva şederii la şes şi pentru şederea la munte; frumoasele
peisage de iarnă pe cari le întâlnim pe munţi, frumuseţi cari nici nu pot fi
descrise; mai ales pe platouri ni se desfăşoară înaintea ochilor o lume de
splendori nebănuite; natura în timpul iernei îşi pune aici cele mai frumoase
podoabe. Brazii cari suspină sub greutatea zăpezii par presăraţi cu zahăr
strălucitor; în urma burniţei, zăpada de pe crăci capătă fel de fel de forme
bizare sau groteşti, la a căror vedere te crezi transportat într'o ţară
fermecată. Povârnişurile acoperite cu zăpadă par în lumina limpede a soarelui
miliarde de pietre scumpe; culmişul care străluceşte de departe se ridică
majestos deasupra turnurilor de stânci sus până la înălţimile senine, iar peste
toate este boltită ca un clopot azuriu cerul albastru fără nici o urmă de nori.
Ce comoară de frumuseţi în mândra natură din munţi!
Impresiunile acestea
estetice pe care le mulţumim pei-sagelor de munte în timpul iernei, splendori
fermecate ca din poveşti, ne fac să uităm uşor toate grijile şi necazurile
vieţii. Melancolia noastră dispare, în locul ei ne însufleţeşte bucuria vieţii
şi plăcerea ei. Aicea, pe înălţimile munţilor, unde ne credem mai aproape de
cer, ţâşneşte adevăratul izvor al vieţii. Este adevărat că nu este nevoie de
colosale înălţimi pentru recrearea în timpul iernei; ne putem folosi şi de înălţimile
munţilor din Germania de mijloc.
Dar până acuma nici n'am
vorbit de sportul de iarnă. Practicarea lui în munţi face ca toate frumuseţile
să fie desăvârşite. În ce priveşte importanţa sportului cu privire la sănătate,
s'a scris atât de mult, încât ar fi de prisos de a întemeia faptul acesta într'un
mod mai amănunţit. Mă mărginesc să spun numai câteva cuvinte. În timpul de
faţă, în care lupta obositoare pentru existenţă, cere încordarea tuturor
puterilor fizice şi intelectuale, ceeace subminează sănătatea noastră, se
impune mai mult decât ori când o recreare şi o schimbare. Şi acestea le căpătăm,
cum au arătat multiple constatări, prin sport sau mai bine zis printr'o activare
a întregului organism. Pe lângă celelalte mijloace cunoscute de mult pentru
fortificarea organismului — gimnastică, vâslarea, înnotarea, scăldarea,
turismul, patinagiul, jocul cu mingea şi călăria, au venit în timpurile din
urmă diferite exerciţii ale sportului de iarna şi săniuţa (cunoscută de mult ca
petrecere a copiilor), plimbările cu bobsleigh şi alergările cu skiuri, curling
şi altele, a căror descriere vom face altădată. Toate aceste exerciţii
practicate în timpul iernei sunt cuprinse în denumirea sportului de iarnă. În
cei din urmă am aceste sporturi au găsit o răspândire mare în straturile
populare. Este însă adevărat că de cele mai multe ori sportul specific este lăsat
în umbră sau e cu totul înlăturat.
Se ştie că numele de sport
se dă unor anumite acţiuni ale corpului care au de scop de a dobândi un maximum
de îndemânare. Însă, precum am spus, năzuinţa aceasta nu se observa la cei mai
mulţi cari pretind că practică sportul. Cuvântul «sport» luat dela Englezi,
înseamnă la noi în cele mai multe cazuri sau o formare intensă corporală prin
exerciţii executate în mod sistematic sau într'un anumit mediu (înnotatea,
vâslarea, turismul) sau cu anumite mijloace (jocul cu minge, biciclete, patinat
etc.). Când am vorbit aicea de sportul de iarnă, n'aveam intenţiunea de a
dobândi un maximum de îndemânare fizică, ci activarea corpului în aerul liber
în timpul iernei.
La sportul de iarnă scopul
principal pe care îl urmărim, este activarea tuturor muşchilor corpului în condiţiunile
favorabile descrise mai sus şi un exerciţiu al sistemului nervos legat de
această activare.
Dela patinaj ştim, că
această îndemânare nu se poate dobândi decât printr'un exerciţiu îndelungat.
Cine încearcă pentru întâia oară de a sta cu patine pe ghiaţa lucie, e nevoit să
pue în mişcare unul după altul diferiţi muşchi spre a-şi menţine echilibrul. Cu
timpul exerciţiile sistematice făcute îl pun în stare ca să stăpânească atâta
muşchii trebuincioşi pentru patinaj, încât nu mai întâmpină nici o greutate şi
plimbarea pe ghiaţa îi face plăcere. Tot aşa stau lucrurile la alte sporturi şi
când e vorba de călătorii cu bobsleigh. Şi aicea se cere ca la luarea unor
curbe grele sau la sărirea unor hopuri să se mute punctul de gravitate spre a
menţine echilibrul şi ca prin ajutorul picioarelor să opui, la un moment dat. o
împotrivire suficientă săniei care a luat-o razna. Mişcările executate precis
şi cu iuţeala fulgerului trebuie să fie acomodate situaţiunei, şi trebuie să
fie întâiu învăţate şi încercate. Tot aşa e şi cu alergările cu skiuri. Aceasta
exploatare îndemănatecă a momentului dat la toate activările sportive, cere
fireşte prezenţă de spirit şi fermitate; în modul acesta lucrează şi se
exerciteazâ şi sistemul nervos. Şi tocmai aceasta este punctul esenţial la
practica sportului de iarnă, care întrece celelalte sporturi, exceptând
navigarea. Căci din toate părţile ameninţă primejdii amatorilor de sport în
munţi, a căror biruire cere atenţiunea continuă, chibzuirea repede, hotărârea
momentană şi astfel o încordare permanentă a nervilor. Şovăire şi nehotărâre nu
pot exista în astfel de împrejurări; cu iuţeala fulgerului trebuie să intervii
atunci când greutatea ţi se pune înainte. Fireşte că îndemânarea nu trebuie să
degenereze în practice exagerate şi periculoase. Prin urmare nu trebuie să fie
nesocotit momentul psichologic în judecarea sportului de iarnă. Sentimentul
stăpânirei pe sine, siguranţa de a fi stăpân pe pericole şi bucuria isbutirei,
ne dau o satisfacţiune care are un efect bine făcător asupra sănătăţii.
Avantagiile climatice
favorabile ale munţilor în timpul iernei, influenţa binefăcătoare a
splendidului peisagiu de iarnă, siguranţa că vei birui greutăţile la
practicarea sportului şi mulţumirea care rezultă din aceste fapte, apoi
gândurile libere cari pentru o clipă au scăpat de grijile afacerilor, ale
profesiunei şi de zgomotul şi de graba oraşului — toţi aceşti factori ne fac să
înţelegem de ce sportul de iarnă este aşa de mult în folosul sănătăţii. În
sportul de iarnă avem un mijloc prin care putem recrea nervii slăbiţi m urma
luptei pentru existenţa de toate zilele şi cu drept se poate spune, că este un
mijloc mai bun decât alte sporturi sau şederea într'o vilegiatură de vară.
DR.
GEORG BUSCHAN
DIN CARNETUL UNUI TURIST
O excursiune în Bucegi.
După un timp ploios de
câteva zile, vremea îndreptându-se, hotărîsem ca în zilele de 16 şi 17 August
să facem o excursiune pe Bucegi. De astă-dată societatea era mai numeroasă:
D-na Elena Antofie, D-ra Lili Rosnovanu, Bogdan, Marini, dirigintele oficiului
poştal din Sinaia, Fani Bogdănescu, Ionel Ma-nolescu, artist dramatic,
Alexandru Tărtăşescu, mare proprietar în Olt, Nicolof, Borneanu şi micul Sandei
N. Bogdan.
Pornirea fu dată la orele
9.45 a. m., pe un timp splendid: nici cald, nici frig. Toţi veseli şi bine
dispuşi, luarăm şoseaua largă şi bine întreţinută pe la Foişor, Captau, apoi
poteca la Valea Peleşului, până în vârful Pietrei-Arse, unde ajunserăm la orele
12, făcând astfel o distantă cam de 9500 m. dela Foişor.
Din vârful Pietrei-Arse
luăm poteca la dreapta spre Jepii-Mari, Jepii-Mici, Caraiman, etc. Despre acest
drum am puţin de scris, de oarece urmează panta munţilor şi o frumoasă pădure
de jnepeni şi numai din când în când se arată vederei noastre munţi înalţi şi
frumoşi. Aşa spre S. şi SV. se văd în depărtare cetatea Zănoaga şi Lespezile,
Leasta şi toate culmile până la trecătoarea Strunga, iar în faţă se ridică
falnic munţii: Caraimanul, Coştilele şi Obârşia. Trecem pe deasupra văei Baba,
urcăm panta acoperită de jnepeni a Jepilor-Mari, trecem pe la începutul văilor
Urlătoarea Mică şi Mare, urmăm poteca pe coasta Jepilor Mici, un drum aproape
plan, intrăm în brâul Jepilor-Mici şi coborîm la casa de adăpost din Caraiman
unde ajungem la orele 1 jum. p. m., la locul destinat mai dinainte, pentru
odihnă şi dejun.
Timpul se înourase de tot:
într'o parte vedeam nouri negri de ploaie, iar pe lângă noi şi deasupra noastră
negura zbura în toate părţile; însă fiind rară şi alburie, nu era
ameninţătoare; aşa că cu toţii hotărîrăm a ne urma drumul înainte spre ţinta
noastră „Omul", unde aveam să petrecem noaptea.
Dejunul fii destul de
copios, meritat de altminteri cu dreptul, de oarece majoritatea societătei
făcea drumul pe jos şi în acest caz trebue mâncare şi băutură suficientă, spre
a ne întreţine bine puterile şi a putea cu înselnire urca pantele grele ale
munţilor.
Mai întâiu convorbirăm cu
toţii a urca Caraimanul până în vârful său (2409 m.) sau pe creasta sau pe
panta sa, urmând văgăuna ce conduce până în vârful văiei Albe, unde chiar acum
se mai găseau încă cantităţi enorme de zăpadă.
Luăm pe acest din urmă drum
ca mai practic şi mai lesnicios, deşi mult mai lung ca celelalte două şi cu
atât mai mult că aveam cu noi şi cai, cari nu pot urca pe cele dintâiu două
drumuri. Cea mai mare parte din excursionişti urmează această cale spre a urca
în vârful Caraimanului.
Mai întâiu trecem pe lângă
un bordeiu, unde se află târla de cârlani a d-lui Mineu, arendaş în comuna
Cocârgeaua (Ialomiţa). Urcăm în zig-zaguri spre vârf, de oarece a merge în
linie dreaptă este mult mai obositor. Trecem prin mai multe văgăuni acoperite
cu pietriş şi bolovani, ţinând mai mult pe stânga decât pe dreapta. Cam pe la
jumătatea coastei, se desface de aproape din vârful Văiei Albe, o vale puţin
cam profundă, care desparte coasta Caraimanului în două părţi cam egale, dintre
cari cea dintâiu dinspre bordei, mult mai uşoară, iar cea de a doua dinspre vârf.
mult mai înclinată şi ca atare mai dificilă.
După un drum de o jumătate
oră ajungem în vârful Văei Albe. Negura, care pe când eram jos la. casa de
adăpost, acoperea întreg muntele, cu cât înaintam, dispărea dinaintea noastră
ca prin farmec şi apoi, chiar când ne acoperea, era aşa de uşoară şi subţire,
încât se străvedeau prin ea toate localităţile de prin prejur şi chiar din
depărtare.
* * *
Din vârful Văei Albe, ţinem
pe dreapta creasta Caraimanului, oprindu-ne la fiecare pas şi admirând
tablourile minunate şi variate, ce ni le prezintă acest povârniş al muntelui
dinspre Valea Albă. Brâne strâmte, acoperite de verdeaţă, încing aceea-stă
pantă, iar în susul şi în josul lor lespezi întinse de piatră şi lustruite de
ape şi zăpadă ocupă cea mai mare parte din coasta. Din distanţă în distanţă
panta este întretăiată de văi profunde acoperite cu blocuri de piatră.
Fundul acestor văi, sau mai
bine zis văgăune, nu se poate zări cu ochiul, aşa sunt de profunde. Ele sunt
mărginite de o parte şi de alta cu ziduri colosale de piatră. A se coborî sau a
se urca pe una din ele, eu cred că ar fi imposibil, brânele însă, unele din
ele, se pot foarte bine străbate, iar altele sunt foarte dificile de parcurs,
cum este de pildă unul, care pleacă din şeaua Caraimanului şi iese în Valea
Albă foarte greu şi întru câtva periculos pe care însă l-am făcut săptămâna
trecută, când am descins pentru a doua oară vara aceasta Valea Albă în
societatea Dlui Taşcă, profesor universitar şi tânărul Costin Stoicescu, turişti
de primă forţă. Pentru prima oară am avut plăcerea de a face excursiuni cu
dânşii, dar mărturisesc că am admirat tăria lor: un pas măsurat şi sigur, un
curaj fără pereche şi o rezistenţă puternică; calităţi de adevăraţi turişti!
Urcuşul spre vârful Caraimanului dela începutul Văei Albe este foarte uşor, dar
sfătuesc pe toţi acei, care l-ar face să ţie cât se poate mai mult pe creastă
nu pe pantă; căci numai de aci pot vedea şi admira măreţia ce prezintă acest
versant al Caraimanului, având în acelaş timp încontinuu în faţa sa şi partea
muntelui Coştile dinspre SV. şi care numai de aci se poate vedea în toată
splendoarea sa.
Versantul acesta al
Coştilei, care stă faţă în faţă cu al Caraimanului şi despărţite de Valea Albă,
e tot ce poate fi mai frumos, mai splendid, mai impunător! Pe când în Caraiman
panta e ceva mai înclinată şi prevăzută cu brâne şi lespezi întinse de piatră,
aci în Coştile pot zice cu drept cuvânt, că panta nu există, ci numai nişte
pereţi colosali verticali pe cari ar fi imposibil de a-i escalada şi tocmai
spre vârful său se află un brâu, care se poate străbate însă cu multă greutate.
Stânci de o înălţime formidabilă şi de forme felurite, se înalţă din când în
când, iar vârfurile lor mai totdeauna sunt în luptă cu norii. Singur vulturul falnic,
cu sborul său lin planează deasupra lor, iar cu ochiul său aprig străbate până
în fundul văilor profunde spre a-şi căuta hoitul, ce-i servă de hrană.
Crăpăturile stâncilor inaccesibile servă acestei pasări, regină a Bucegilor,
culcuş pentru sine şi pentru puii săi, cari, cu multă greutate se pot găsi şi
prinde.
Rar munte în Bucegi are un
aspect mai stâncos ca Coştilele şi mai cu seamă această parte, care stă faţă în
fată cu Caraimanul!
Ajungem în vârful cel mai
înalt al Caraimanului (2406 m.) în josul căruia se desfăşură frumoasa „Şoseaua
Caraimanului" terminată prin stânci înalte, ce predomină asupra
Buştenilor. Partea NV. a şelei este prevăzută cu două scobituri, de unde se
încep două brâne destul de grele, înconjurând o parte din munte, spre Valea
Albă.
Nopţile la Omul.
Ajunşi la muntele Omul la
orele 8 seara, spre marea noastră surpindere, mai găsirăm aci încă 6 persoane
şi apoi în urmă mai sosiră şi alţii, în totul 26 între care vre-o 10 doamne.
Odăile sunt două: una pentru vizitatori şi alta pentru bucătărie şi locuinţa
păzitorului.
Din cauza insuficientei
localului de adăpost şi câte odată fiind mare aglomeraţie, se poate da naştere
la diferite incidente regretabile, cum ni s'a întâmplat chiar nouă. De acum
socotesc că ar fi bine ca să se ia măsuri ca această clădire să se mai mărească
şi să nu mai lase pe bieţii excursionişti, obosiţi de drum, să petreacă o
noapte pe podeala fără mindir, fără nimic decât scânduri.
Câte nopţi plăcute, dar
friguroase, le-am petrecut la casa de adăpost dela vârful Omul, însoţit de mai
mulţi tovarăşi. După masă şi pe o lună frumoasă, îmbrăcaţi groşi, ne plimbăm de
jur împrejurul casei şi nu ne putem sătura de farmecul unei nopţi senine şi
frumoase. În spre NV. În depărtare zărim luminile electrice din satele
Zărneşti, Tohanul-Vechi, Râşnov şi Cristian (Transilvania), iar în jos în valea
Mălăeşti, focurile dela târlele cicbanilor, care apar sub diferite mărimi, după
cum sunt alimentate, dau un aspect feeric. Spre Nord câteva felinare electrice
din Predeal concură cu cele din Transilvania, cu singura deosebire că acestea
au o lumină mai vie, fiind mai în apropiere şi tot în această direcţia în valea
Morarului; focuri vii aprinse la târla cârlanilor din această vale, indică că
localitatea nu este cu totul părăsită.
În spre SV de-abia se zăreşte
ceva alb; sunt casele din satul Afundata (Transilvania), iar din valea Gaura se
aude din când în când sunetul lugubru al unui bucium, prin care se anunţă de
către ciobani că şi această vale nu este cu totul pustie. Vârfurile stâncoase
ale munţilor, când luna este în toată splendoarea sa, sunt luminate minunat de
razele palide ale sale, iar când nu e lună, dar un cer senin, se par negre şi
întunecate. O linişte sepulcrală domneşte şi numai din când în când se aude
lătratul câinilor dela bordeiul de jos din valea Cerbului.
Anul trecut, fiind în
plăcuta societate a d-relor Arabela larca, Marioara Anton Carp, Morphy şi alţi
domni, s'a făcut, până la apariţia aurorei, o serată literară în toată puterea
cuvântului. În seara aceasta, după luarea mesei, aranjată cu multă îngrijire de
d-na Elena Antofie şi d-ra Rosnovanu, făcurăm cu toţii o plimbară de o oră
împrejurul casei şi apoi ne mai putând rezista frigului, furăm nevoiţi a ne
reîntoarce în camera noastră la gura sobei, căci focul era bine întreţinut de moş
Ion, paznicul de aci. Eram în această odaie 18 persoane. De dormit nu era rost.
Câţiva inşi putură găsi loc în patul lung de scânduri, iar ceilalţi fură
nevoiţi a se întinde pe jos, pe podeală. Acum începe rolul amicului Alexandru
Tărtăşescu.
* * *
Mai întâi d-sa începe cu o
vervă neauzită a ne declama repertoriul aproape întreg al artistului Iulian,
spus cu o imitaţiune aşa de perfectă, încât nu se putea distinge dacă este
Tărtăşescu sau Iulian. La intervale un cor improvizat intona toate cântecele noastre
româneşti actuale. Tot în cor s'a executat concertul broaştelor şi strănutatul
hazliu, condus tot de amicul Alexandru Tărtăşescu. Camaradul Marini,
necunoscător de obiceiuri şi localităţi, era încântat.
Las la o parte poveştile,
glumele şi cântecile executate de fiecare în parte, rîsetele şi veselia ce a
durat până aproape de orele 3 de dimineaţă, când Tărtăşescu începe cu o voce
admirabilă a încheia această noapte frumoasă prin nişte melodii moderne de
toată frumuseţe. Din când în când bunul şi vechiul meu prieten Ionel Manolescu,
artist dramatic, întrerupe corul sau povestirile prin câte o tiradă admirabilă,
sau ne recitea câte o poezie, ori ne imită într'un mod minunat pe marele
dramaturg Novelli. Pare că-l văd şi acum şezând pe marginea patului ascultând
la ceilalţi şi adesea ori spunându-ne câte ceva din stihurile, ce-i veneau în
memorie; însă din nenorocire pentru el, ne putându-şi găsi un loc în pat, a
fost nevoit să se trântească pe jos, punându-şi drept perne şelile dela cai.
În această cameră cu noi se
mai aflau, afară din societatea noastră, trei domnişoare germane şi trei domni,
cari în tot timpul noptei au stat de strajă împreună cu noi, ascultând plini de
mulţumire şi satisfacţiune tot repertoriul recitat de Tărtăşescu şi corul
condus foarte hazliu de d-sa.
Uitasem a spune că
Alexandru Tărtăşescu, proprietar al moşiei Dobroteasa din judeţul Olt, fiind
crescut de mic printre ţărani, a învăţat toate cântecile şi dansurile lor, pe
care ni le-a executat într'un mod admirabil. Din cântecele mai însemnate a fost
acela al ciobanului, apoi cântece vechi ţărăneşti, haiduceşti, etc., ca dansuri:
hori, sârbe, chindii, etc., aşa că cu toţii am rămas încântaţi de amabilitatea
amicului Tărtăşescu, care prin modul său plăcut şi cuviincios de a distra
lumea, ne-a făcut să petrecem una din cele mai frumoase nopţi în acest loc,
unde aproape este imposibil de a dormi, neavând nici măcar unde să-şi sprijine
cineva capul.
Această petrecere a durat
de pe la orele 10 până la 3 jum. despre ziuă, când dându-se semnalul de
culcare, o linişte complectă şi un întuneric profund coprinde întreaga odaie,
însă din când în când flacăra dela focul din sobă pâlpâia, dând un fel de
lumină slabă, ce se reflecta asupra pereţilor şi obloanelor dela fereastră. Cu
tot ordinul dat, tânărul Ionel Ionescu, tot mai răsufla câte odată, sau
împingea pe colegul său Tărtăşescu, ori aprindea câte un chibrit, până când în
cele din urmă în toată odaia nu se mai auzea decât sforăitul natural al câtorva
dintre noi sau cel prefăcut şi zgomotos al lui Tărtăşescu şi când focul era pe
punctul de a se stinge, Moş Ion, se scula spre a-1 alimenta din nou, căci a
dormi în această casă de adăpost dela Omul, fără foc, este imposibil, de oarece
aci în nopţile senine temperatura câte odată ajunge la O gr.; de aceea s'au şi
luat măsuri ca în permanentă să fie un om pentru lemne şi apă.
În camera de alături s'a
auzit un concert frumos de doamne, pe care nu am avut onoarea de a le cunoaşte,
afară numai de gentilul sublocotenent Gale dela batalionul 8 vânători, care, după
cum mi se pare, conducea societatea. Concertul d-lor însă a durat mai puţin ca
al nostru şi consta din bucăţi dine alese române şi franceze, executate de voci
femenine distinse.
După cum am spus mai sus,
la orele 3 jum. totul cade în tăcere şi Morfeu cu aripele sale protectoare
planează deasupra tuturor, confundându-ne pe toţi într'un somn profund.
Dimineaţa la Omul.
De abia aţipiserăm bine şi
cam pe la 4 ore dimineaţa, vecinii noştri din odaia de alături încep să se
mişte, să vorbească şi din când în când să iasă afară spre a vedea diferitele
faze prin care trece bolta cerească dela primele apariţii luminoase şi până la
ivirea astrului luminos. A mai descrie aceasta ar fi de prisos, de oarece le-am
mai arătat într'o altă descriere; mă mulţumesc numai a spune că de data
aceasta, noaptea fiind senină, căzuse multă brumă pe munţi şi ca atare aveam o
dimineaţă foarte rece, poate că temperatura era între 2—l gr. Geamurile dela
ferestre erau aburite şi pământul afară, dacă nu era tocmai îngheţat, era cel
puţin amorţit; ca probă despre aceasta erau urmele încălţămintelor imprimate pe
pământ.
Cu apariţia complectă a
aurorei, toţi eşirăm afară înfăşuraţi în mantale sau în învelişurile de noapte,
mai cu seamă doamnele; şi astfel tremurând de frig, aşteptam trântiţi pe stânci
răsăritul soarelui capritios, care nu se arată vederilor noastre decât peste o
oră şi în toată splendoarea sa. Tocmai în timpul acesta apare şi Moş Ion, din
Valea Gaura cu bota la spinare plină cu apă proaspătă pentru spălat şi
prepararea ceaiurilor sau a cafelelor. Aci nefiind apă, păzitorii casei sunt
nevoiţi s'o aducă tocmai de jos din Valea Gaura, aşa că pentru dus şi întors
trebue mai bine de 0 oră şi de aceea întrebuinţarea apei se face cu multă
economie. Asemenea şi lemnele se aduc tocmai din muntele Bătrâna din
localitatea numită Poiana Ţapului, dusul şi întorsul două ore, ceeace face ca
şi în uzul lor să se facă economie. Ar trebui doar să se ia măsuri ca de
timpuriu casa de piatră ce se află îndărătul celei de adăpost să fie plină cu
lemne în depozit, iar pentru apă o putină sau un vas mai mare, care să
servească vizitatorilor pentru trebuinţele lor. Din această cauză, anii trecuţi
se făcea un abuz colosal, cerându-se pentru un litru de apă 50 bani; acum din
fericire a încetat.
După ce soarele îşi ia
forma sa obişnuită pe orizont, intrarăm în odaia noastră, unde d-na Elena
Antoîie şi d-ra Lili Rosnovanu ne prepară cu multă bunăvoinţă şi amabilitate
ceaiul mult dorit şi mai cu seamă în acest loc şi pe un timp aşa de friguros.
Până la luarea ceaiului,
strângerea previziunilor şi împachetarea lucrurilor, să-mi daţi voe, iubiţi
cititori şi amatori de excursie, a ne urca cu descrierea puţin de muntele
Bucşoiul din vecinătatea Omului.
Dela Omul la Bucşoiul.
Bucşoiul este un munte
situat în Transilvania, lângă frontiera ţărei. Vârful său cel mai înalt are o
înălţime de 2477 m.; iar timpul întrebuinţat dela Omul până aci e cam trei
sferturi de oră. Ca să se urce acest munte, se urmează plaiul ce se întinde
dela casă spre Nord până la sfârşitul său, de unde se coboară la dreapta pe o
pantă puţin cam înclinată până când se schimbă într'o coamă cu un coborîş
aproape vertical spre Valea Mălăeşti (Transilvania) şi mult mai dulce în spre
valea Morarului (România), însă numai la începutul său. Din nou creasta se
transformă într'un urcuş şi apoi un coborîş foarte pronunţat, iarăşi un urcuş
mai greu ca cele dintâi şi îndată se intră în adevărata pantă a Bucşoiului.
Până aci poziţiile sunt admirabile şi mai cu seamă în Valea Mălăeşti.
Şi deoparte şi de alta, din
distanţă în distanţă, se desfac de sus în jos văgăuni strâmte şi profunde,
mărginite de blocuri de piatră; iar în de se găsesc bolovani enorm de mari,
rupţi din pereţii mărginaşi şi rostogoliţi la diferite adâncimi.
În apropiere de Vârful
Bucşoiului se desface în spre Valea Morarului un şir colosal de înalt, format
din o înălţime de stânci şi colţi cu diferite înălţimi şi forme variate. Intre
această culme a Morarului şi cealaltă a colţilor Bâtei, se închide Valea
Morarului.
Ajunşi aci, coasta Bucşoiului
devine foarte înclinată şi foarte strâmtă, nici de cum periculoasă, dar grea de
urcat; însă nu durează mult, căci numai decât suntem în vârful cel mai înalt al
Bucşoiului.
Pe partea despre NE se iasă o panta lată şi plină de
verdeaţă pe la mijlocul căreia se încrucişează două dungi pietroase, aşa că
văzute din depărtare prezintă exact forma unei cruci. În capătul acestei pante,
cum şi de amândouă părţile sale se lasă mai multe văi, dintre cari unele
inabordabile şi mai cu seamă acelea din spre Morarul. Valea mărginaşă din spre
Transilvania se poate urca şi coborî. Versantul acesta No. 9 al Bucşoiului este
format din o mulţime de văi, mărginite de pereţii colosali de piatră ale căror
vârfuri rar întâlnesc un cer senin, ci mai totdeauna sunt în luptă cu norii.
Brâul său din această parte, începând dela casa de adăpost din Mălăeşti
(Transilvania) până la Căpăţâna Porcului din Dihamul (România), se poate uşor
străbate, însă numai cu piciorul, de oarece aci prin îngrijirea şi cheltuiala
proprie a d-lui Take Ionescu, fost ministru, s'a construit o potecă, care-i
poartă numele şi care se termină în aceea a grănicerilor din Dihamul. Cu calul
nu se poate face, căci în drumul său se dă de nişte scări făcute în stâncă,
numite „Scările Miclescu". Aceasta fiind un loc predilect al d-lui Emil
Miclescu, fost director general al căilor ferate române. Pe aci calului îi este
imposibil de-a trece. La începutul potecei, începând din Valea Mălăeşti,
urcuşul e cam greu, până la scările Miclescu; de aci încep scoborîturi unele
mai adânci, iar altele mai puţin adânci şi chiar urcuşuri, dar nu aşa grele ca
cel dela început.
Poteca în două locuri
formează un fel de semicirconferintă mărginită în spre Sud-Vest de pereţi
colosali înalţi de piatră, iar în spre NE. de văi profunde, cari toate dau în
Valea Glăjeriei.
* * *
Cam pe la jumătatea potecei
Take Ionescu, se întinde un picior acoperit în mare parte de iarbă groasă şi
înaltă. El are o vedere admirabilă atât în spre România, cât şi în
Transilvania, pe un orizont aproape nemărginit. De aci se aude în vale zgomotul
produs de torentul voluminos al apei Glăjeriei, care, deşi situat la o distanţă
destul de considerabilă, se vede însă cum căderea sa este accidentată şi de aci
provine şi sunetul produs de această apă în curgerea sa. Acest lucru însă nu e
de mirare, căci chiar un mic vânt produs în pădure, se manifestă printr'un
zgomot asurzitor.
Din acest picior se coboară
foarte tare, apoi se urcă puţin şi în cele din urmă se dă iarăşi într'o
semicirconferintă cu nişte povârnişuri îngrozitoare şi în cele din urmă se
ajunge la Căpăţâna Porcului.
Tocmai în vârful Bucşoiului,
coborînd pe coasta din stânga, începe drumul unguresc, însemnat cu coloare
roşie până dă într'o pădure de jnepeni, de aci urmează o potecă, care se
termină în piciorul mai sus descris.
Noi Românii însă, când voim
a coborî Bucşoiul spre Căpăţâna Porcului, nu urmăm coasta stângă a muntelui, ci
luăm de adreptul panta verde a sa până aproape de sfârşit, trecem în valea
strâmtă şi acoperită în mare parte de pietre; urcăm puţin la dreapta prin
jnepeni până ce dăm de două ziduri colosale de piatră, foarte apropiaţi şi
între ei se află căzut un bolovan foarte mare şi care formează aceea ce se zice
„o săritoare".
Dacă cineva e subţire,
poate să treacă pe sub bolovan, iar fiind mai corpolent, trebue să sară pe
deasupra. De aci pe o pantă verde foarte înclinată se dă numai decât în poteca
Take Ionescu. Acest drum a fost făcut pentru prima oară de mine, Iosif Peters
şi ţăranul Comşa; apoi de d-na şi d. general Mavrocordat şi alţii mai pe urmă.
În tot parcursul potecei în
jos sunt păduri seculare de brazi şi fagi, însă are nişte vederi minunate: în
sus stânci şi pereţi colosali de piatră, iar în jos văi profunde, poiene verzi
în mijlocul pădurilor; munţii Postovarul, Piatra-Mare (Transilvania), cum şi
câteva sate tot din Ungaria.
Versantul SV. al Bucşoiului
se termină tocmai în Valea Mălăeşti. Această parte a muntelui este colosal de
înaltă, formată din stânci gigantice, întretăiată pe ici şi colea cu văi
strâmte şi profunde, acoperit mai în tot timpul anului cu cantităţi enorme de
zăpadă, unde razele soarelui neputând îndestul de bine pătrunde, cu multă
greutate se poate topi.
Mici brâne verzi încing pe
ici şi colea acest colos masiv şi pe unde rar poate calea piciorul omului. Pe
aci locuesc numai caprele sălbatice şi din când în când am văzut şi turme de
oi, care nu pot urca decât până la jumătatea muntelui, atât e de prăpăstios!
Colţii şi stâncile de care este format acest versant, sunt de o mărime uriaşă
şi de forme felurite. Pereţii pietroşi ai lor sunt verticali, iar împrejurimile
sunt acoperite de bolovani de diferite forme şi mărimi. Aceşti bolovani au fost
rupţi din stânci de ploi sau din topirea zăpezilor şi duse la vale, unde s'au
oprit şi astfel, grămădindu-se unele lângă altele, au acoperit cea mai mare
parte din văi.
Partea Bucşoiului dinspre
Valea Morarului este de o sălbăticie extraordinară. Ea este întretăiată de văi
al căror fund prezintă un abis pe care ochiul nu-l poate străbate. Colţii din
care versantul este format, sunt ascuţiţi şi câţiva dintre ei sunt separaţi
prin mici plaiuri verzi, cari merg strâmtându-se până cand se termină în pereţi
de piatră sau lespezi de piatră. Pe aceste plaiuri sau picioruşe cresc în
abondenţă tot felul de plante alpine, ca: papaver alpinum, nigritela de o
coloare roşie închisă şi cu un miros de şocolată, edelveisul de mărimi
neobişnuite, cum şi o mulţime de alte flori şi floricele al căror nume îmi
scapă din memorie, nefiind specialist, îmi pare rău că nu sunt nici botanist, nici
geolog, căci pe lângă flora rară din aceste regiuni, aş face şi o descriere
amănunţită asupra rocelor granitice, din care mare parte sunt formate, asupra
formaţiunei lor, perioadei când s'a alcătuit, cum şi asupra diferitelor faze
prin care au trecut. Aş mai arată cauzele cari au contribuit la diformarea lor
şi multe alte evenimente, ce au survenit din momentele formaţiunii şi până în
momentul de faţă. Las aceasta în grija celor competenţi. După ce am arătat
întru câtva diferitele versante ale Bucşoiului, să fac un mic repaos în vârful
său şi în acelaş timp să'mi arunc privirile în toate părţile, dându-mi bine
seama de tot ceeace mă înconjoară. Aci eram în plăcuta societate a d-lui Taşca,
profesor universitar şi de curând licenţiatul în drept Costin Stoicescu, fiul
vechuilui şi eminent profesor de matematici Stoicescu, ambii turişti excelenţi.
Din toată culmea Bucegilor,
Vârful Bucşoiului prezintă una din cele mai frumoase vederi: o panoramă
minunată în toată puterea cuvântului. Un orizont aproape nemărginit a cărei
zare se pierde în neantul infinit. În cercul acesta extraordinar închide spre
NV. frumoasa şi mândra Transilvanie cu munţii săi înalţi, dealurile sale
acoperite cu păduri seculare, câmpiile sale mănoase, semănate cu sate şi oraşe
bogate, ca Zerneştii, Tohanul-Vechi şi Nou, parte din Bran cu Predealul
unguresc, Râşnovul cu celebra sa cetate, situată în vârful unui deal,
Chris-tianul, Măgura Codii, iar spre Apus o parte din Simon, Moeciul de Sus şi
de jos, Afundata şi sub Piatra Craiului satele: Şchodolul, Peştera, Măgura, în
spre Est: Predealul românesc, în care se distinge mai mult gara, biserica şi
sanatoriul Statului din Valea Râsnoavei, Azuga cu fabricele sale şi parte din
Buşteni.
Ca înălţimi de aici se
disting spre SV.: Piatra-Craiului cu coama sa lungă şi cu diferitele văgăuni şi
văi pietroase; la spatele lor Vârful mare al Păpuşei, Iezerul şi în depărtare
în zare se zăresc chiar munţii Făgăraşului, ca: Urla, Moldoveanul şi îndărătul
Iezerului, acolo unde se desparte de Păpuşa, se înalţă două vârfuri, care
predomină pe celelalte şi cari după spusa eminentului şi unicului turist român
Dr. Urechia şi după mărturisirile d-lor Taşca şi Costin Stoicescu, sunt vârfurile
Negoiului, cel mai înalt vârf de munte dela noi din ţară, 2549 m. dacă nu mă
înşel.
Urmând cu privirea spre Sud
vedem Leada cu plaiurile sale şi mai în apropiere Jugureanu, Sf. Ilie, Pietrele
Albe, Dudele mari şi mici, Strungăriţa, munţii Strungei, Bătrâna şi Doamnele.
Eu unul, admirator pasionat al naturei, mă mir şi mă gândesc, cum aş putea mai
bine descrie farmecul acestei localităţi, cuvintele îmi lipsesc şi nu mă simt
capabil a descrie într'un mod amănunţit splendoarea şi magnificenţa de care
suntem înconjuraţi de toate părţile. Pare că nu suntem în lumea reală, ci în
aceea a visurilor, a feeriilor, atât e de splendid, atât de gingaş, atât e de
majestos. Ori încotro şi-ar întoarce cineva vederea, rămâne extaziat şi
înmărmurit de atăta frumuseţe, de atâta splendoare. Şi mai cu seamă pe un cer
senin ozonat de un albastru incomparabil, către sfinţitul soarelui, când nici
măcar umbră de nour nu se arată pe întinsa boltă cerească, apoi nici pâcla, ce
de obicei zboară, de data asta, ca prin minune, nu împiedica vederea noastră,
care se pierdea în înfinitul zarei depărtate şi al văilor profunde.
Aici, dacă mi-ar fi
posibil, aş sta zile întregi: umblând, colindând şi cercetând cu deamănuntul
toţi colţii şi colţişorii şi toate locurile, ce se pot umblă cu piciorul. Din
nenorocire, aceasta nu s'ar putea realiza, nefiind nici un loc de adăpost, apoi
nici chiar lemne pentru foc sau apă de băut. Ca o probă de frumuseţea locului,
e destul să spui că e muntele predilect al D-rului Urechia.
Stăturăm aci mai bine de o
jumătate oră pentru a ne odihni şi a contempla îndeajuns frumoasa panoramă, ce
se desfăşura cu atâta splendoare privirilor noastre nesăţioase. Văile sale
profunde şi înălţimile mai mici, acoperite cu păduri seculare, atrăgeau atenţiunea
noastră. Insă apusul soarelui apropiindu-se şi până la Omul îndărăt mai fiind o
bună distanţă de parcurs, trebuind acum din nou a ne reîntoarce pe acelaş drum,
însă invers urcând văile coborîte şi coborînd pe cele urcate. Fără voia noastră
furăm nevoiţi a răbi reîntoarcerea: totuşi întrerupeam din când în când mersul
spre a mai contempla din nou fiecare localitate în parte şi a admira mersul
descendent al soarelui, care-şi pierdea din ce în ce mai mult din puterea sa,
însă chiar în descindere, luă altă formă mult mai splendidă, mult mai
impunătoare! O răcoare plăcută ajuta la urcuşurile şi coborîşurile noastre,
răcoare care, când stăm puţin, se transforma în frig, căci în mersul nostru,
încălzindu-ne, nu simţeam frigul, ci numai răcoarea serei.
Iată-ne în fine ajunşi la
Omul, la casa de adăpost, la Moş Ion, paznicul său.
Dela Omul la Strunga pe frontieră.
După ce făcui o mare
digresiune urcând, coborînd şi colindând în descrierea mea întreg muntele
Bucşoiului, să mă reîntorc la tovarăşii mei de munte.
La orele 7 a. m. se dete
semnalul de plecare. Unii din noi luară drumul grănicerilor, iar alţii culmea
deadreptul suind mai întâiu marea movilă situată în faţa casei de adăpost dela
vârful Omul. Coborîm puţin ca apoi să urcăm o stâncă înaltă ce predomina pe
toate şi de unde avem o vedere minunată, atât asupra văei Cerbului cât şi
asupra Văei Obârşiei. Vârful alb şi pietros al acestei stânci este locul
predilect al ciobanilor, căci de aci pot în linişte observa mersul oilor, care
pasc iarba fragedă de pe diferitele brâne şi brânişoare, cu care aceste văi
sunt prevăzute. Aci în vârful stâncei, rezimaţi în ciomag, urmăresc mersul lor.
Din când în când îşi dau chiotele obişnuite şi după cari ciobanii se înţeleg
între ei, deoarece nu stau toţi într'un loc. Mai adeseaori cântă voioşi din fluer
sau caval, iar oile în mersul lor, se opresc câte odată, ca şi cum ar voi să-i
asculte. Ori decâte ori văd excursioniştii, îşi manifestă prezenţa lor pe
vârfurile stâncilor, sau pe culmea munţilor, ori prin locurile cele grele şi
prăpăstioase prin'strigăte de bucurii cu totul speciale.
Amicul Alexandru
Tărtăşescu, precedat de Ionel Manolescu, urmează deocamdată drumul
grănicerilor, călăuziţi de Tany Bogdănescu; după cari vin d-şoara Lili
Rosnovanu, micul Săndel Bogdan şi alţii, iar d-na Elena Antofie, Marini şi Moş
Bogdan, ţin într'una culmea până când ajung la primul vârf al munţilor Doamnele,
unde se întâlnesc cu toţii, afară de binecunoscutul şi mult apreciatul artist
dramatic Ionel Manolescu, care ia o goană groasnică, aşa că în scurt timp ne
distantiază colosal; noi însă, cu un pas foarte încet şi liniştit, cu toţii la
un loc, ţinem întocmai linia de delimitare dintre România şi Austro-Ungaria, ba
încă ceva şi mai mult, urmăm şi diferitele proeminente şi colţuri, cari fac
scobituri puternice în coasta munţilor. Fiecare stâncă, fiecare colţ şi
colţişor este urcat şi coborît de noi. În toate locurile frumoase ne oprim şi
nu pornim decât atunci, când admirăm în linişte frumuseţea şi splendoarea ce se
desfăşoară din toate părţile privirilor noastre şi când ne dăm bine şi exact
seama de localităţile prin care trecem, de vecinătăţile înconjurătoare, cum şi
de tot ceeace poate coprinde ochiul nostru în zarea depărtată.
Descrierea culmei pe care
mergem acum fiind făcută altădată, trecem înainte ţinând numai şanţul
frontierei, din vârfurile Doamnei în prima înălţime a muntelui „Bătrâna"
numită „Poiana Ţapului", o coborîm, apoi urcăm din nou în „Vârful
Ţapului". Aci întâlnim pe vechea mea cunoştinţă, ciobanul Negrea, şi după
o mică gustare schimbăm drumul grănicerilor urcând pe lângă văgăuna munţilor
numiţi „Padina".
Aci găsim pe amicul Ionel
Manolescu, ce o pornise înainte, făcând scene teatrale cu ciobanii.
Creasta lor este foarte
ascuţită, cu un povârniş spre Transilvania, întocmai ca un perete vertical, iar
în spre noi mult mai dulce, aşa că se poate face cu înlesnire. Caii însă trebue
să urmeze drumul grănicerilor, făcut acum câţiva ani, chiar de grănicerii
paznici ai frontierei, pentru înlesnirea lor. Acest drum este construit puţin
mai jos de creastă, totuşi câte odată, urmează chiar vârful coamei.
Noi însă nu am urmat mai
nici odată această potecă, ci am ţinut regulat creasta cea mai de sus, urcând
şi coborând toţi colţii.şi colţişorii de care sunt prevăzute aceste creste şi
nu lăsăm nimic, care să nu fie cercetat cu deamănuntul. Şi ar fi păcat ca să ne
scape ceva din vedere de pe aci, căci nicăeri nu putem avea o privelişte mai
frumoasă şi mai impunătoare.
Munţii de pe întregul
acestei părţi a frontierei sunt foarte stâncoşi şi prăpăstioşi, iar distantă dela
Omul până la Strunga e de 12 km. şi timpul întrebuinţat de 2 jum.—3 ore.
După un mers regulat şi cu
multe popasuri le orele 11 a. m. ajungem la vama Strunga.
Aci la vamă, vameşul
Burnescu, ne întâmpină cu multă prietenie. După cum am mai scris, casa de aci,
fiind foarte bine construită, ar servi ca un otel minunat pentru vizitatori,
dar din nenorocire, este cu desăvârşire lipsită de orice confort. Sperăm, că în
anul viitor, prin stăruinţele energicului inginer silvic local, I. Sângeorgean,
vom avea lucrurile necesare pentru un bun adăpost şi odihnă noaptea.
Dela Strunga, drumul se
întinde spre Nord în jos, la Bran (Transilvania), în nişte pozitiuni minunate,
având tot timpul spre dreapta munţii prăpăstioşi, de care am pomenit mai sus,
iar la distanţă de o oră se află vama ungurească „Guţan".
Puţin mai jos de vama
Strunga, se află, sunt câţiva ani, o stâncă plină cu tot felul de fosile, însă
acum nu se mai găsesc decât urmele lor, căci toate s'au scos şi s'au luat. Dar
nu numai acestea s'au luat, dar, ceeace e şi mai rău, chiar enormele
stalactite, ce se găseau în abondentă prin peştera Ialomiţa, peştera Cocoanei
din valea Tătarului, s'au distrus cu desăvârşire, şi azi nu se mai găseşte
decât locul unde erau formate. Ar fi bine ca unde s'ar mai găsi formaţiuni de
acestea, să se ia măsuri de cei în drept, ca să se păstreze şi să se interzică
distrugerea lor.
Drumul acesta al
grănicerilor, făcut cu multă muncă, începe din Predeal, având o mulţime de
ocoluri, urcuşuri şi sco-borîşuri, trece prin Râşnova, Baiul Sasului, Dinamul,
Căpătâna Porcului, urcă la casa de adăpost dela Omul; de aci urmează paralel cu
frontiera munţii Doamnele şi Bătrâna, ajunge la vama Strunga, continuă mai
departe spre Vest prin munţii: Strungăriţa, Dudele mici şi Dudele mari şi se
termină în valea care desparte aceşti din urmă munţi de Pietrele Albe.
Poteca aceasta ar fi foarte
folositoare, însă, din nenorocire, este cu totul neglijată, căci de când s'a
făcut şi până acum, nimeni nu a avut grija de a o mai repara şi atât plciîe
torenţiale, cât şi enormele troene de zăpadă din timpul iernei, au deteriorat-o
şi în unele părţi abea se mai cunoaşte, sau s'a format ca un fel de şanţ de
scurgerea apelor. Ar trebui dar să se ia măsuri, ca acest drum aşa de lung,
folositor şi făcut cu multă trudă şi cheltuială, să se repare, să se
îngrijească mai bine; ba încă ceva şi mai mult, să se ia dispozitiuni ca să se
continue şi mai departe prin Pietrele Albe; va coti la dreapta spre muntele Sf.
Ilie, se va ţine versantul nordic al acestui munte, numit şi „Stănicioara";
apoi va urma plaiul frumos, „Şleaul mândrelor", până când se va ajunge în
micul cătun românesc Fundătică; s'ar mai prelungi puţin prin valea Urdei şi
astfel drumul va da în şoseaua naţională, sau din Fundătică se va lua Valea
Cheiei, una din cele mai frumoase văi din Muscel şi va ajunge drept în satul
Podul Dâmboviţei (Muscel).
Acest drum ar fi de mare
folos nu numai pentru excursionişti, dar chiar pentru economii de vite, cari au
numeroase turme de vite prin aceşti munţi, şi cari ar transporta mai cu
uşurinţă lâna şi brânzeturile oilor spre Sinaia şi alte oraşe. Zilnic coboară
de prin aceste localităţi ciobanii cu caii lor împovăraţi peste măsură cu tot
felul de brânzeturi şi prin facerea şi repararea acestui drum li s'ar mai
micşora şi povara şi timpul.
După un repaos de o
jumătate de oră la vama Strunga, pornirăm la vale spre Peştera Ialomiţei, şi
după un mers de aproape o oră, ajunserăm la mănăstire.
Vizitând interiorul
peşterei, trecurăm în stânga Ialomiţei, în frumoasa livadă de flori, din
mijlocul pădurei. Aci pe lângă mai multe chilii ale călugărilor s'a clădit şi o
mică bisericuţă, a cărei sfinţire s'a oficiat Duminică 4 Septembrie, şi a cărei
descriere voiu face-o în curând.
La un şipot cu o apă rece
ca ghiata şi limpede ca cristalul, luarăm frugalul nostru dejun, condus cu
multă bunătate şi amabilitate de d-na Elena Antofie şi d-ra Lili Rosnovanu.
La orele 3 p. m. pornim dela
Peşteră şi la 7 jum. seara suntem reîntorşi în Sinaia.
Această excursiune de două
zile a fost făcută în conditiunile cele mai favorabile, mersul potrivit, pauze
îndestule, apoi un timp minunat pe un cer senin şi o căldură potrivită.
Povestiri, glume, câtece şi tot felul de distractiuni nu ne-au lipsit.
Mulţumită amicului nostru Alexandru Tărtăşescu, care prin cântecele şi
povestirile sale, ne-a făcut să uităm şi osteneala şi truda.
Nu mai puţin mulţumim gentiletei
d-nei Elena Antofie şi d-rei Lili Rosnovanu pentru îngrijirile ce ne-au dat.
Amicul Ionel Manolescu şi Fani Bogdănescu, ne-au distrat prin tot felul de
povestiri hazlii. Tânărul Ionel Ionescu, tot timpul provoca la glume pe
Tărtăşescu, iar Moş Bogdan şi fiul său, cum şi ceilalţi ascultau şi făceau haz,
mai cu seamă când se executa corul Broaşte-lor şi strănutatul. Închei prin a
aduce mulţumiri din partea tutulor d-lui Marini, care prin bunătate şi
amabilitate a îngrijit de toate cele necesare pentru 14 guri.
Dela Sinaia la Azuga pe Cumpătul.
Dela 16 Iulie spre seară
urmară în Sinaia o serie de ploi necurmate până în ziua de 27, când, văzând
cerul mai înseninat, hotărîrăm a face o mică escaladare peste munţi la Azuga.
Compania era compusă din:
N. Bogdan, Petre Gold, doctorand; Otto Huch, avocat; Tărtăşescu, tânărul
proprietar în judeţul Olt; Ionel Ionescu student şi elevul Sandei N. Bogdan.
Locul de întâlnire era fixat la poarta parcului dinspre Nord pentru orele 6
dimineaţa. Toţi fură prezenţi la ora indicată, astfel că după câteva pregătiri
s'a dat plecarea la orele 6 şi 20 minute.
Timpul era răcoros, dar
cerul cam înorat, totuşi noi nu dăm îndărăt, ci pornim înainte luând şoseaua
spre Buşteni până la Otel Oppler, apoi strada Primăriei, stradela Valea Rea,
trecem podul căei ferate peste Prahova şi începurăm îndată urcuşul pe muntele
Cumpătul.
Acest munte aparţine
Domeniului Regal şi este împărţit de Piscul Câinelui prin renumita „Valea
Rea", care în fundul său uneşte printr'o culme înaltă circonferentială,
aceşti doui munţi.
Valea aceasta este udată de
apa cu acelaş nume, care se varsă în Prahova, puţin mai jos de aceea a
Peleşului. Isvoarele sale constau în o mulţime de mici pârîiaşe, ce-şi iau
naştere din numeroase văgăune, adânci şi foarte pietroase, ce se află, mai cu
seamă către sfârşit atât pe coasta Cumpătului, cât şi pe aceea a Piscu-Câinelui;
însă cele mai adânci şi cele mai grele de escaladat, sunt acelea, care pornesc
la vale chiar din culmea circonferenţială. Această vale este foarte lungă şi în
tot parcursul său se merge, când pe o parte, când pe alta a apei.
Numele de „Valea Rea"
vine de acolo, că mai toţi locuitorii şi vizitatorii Sinaiei cred că timpul rău
vine din acea parte, însă după o lungă experienţă şi observare, această părere în
mare parte nu poate fi întemeiată, căci a dat dovezi contrarii. Citind în cartea:
„Munţii Sinaiei, Rucărului şi Branului" de Mihai Gold, aflu că înainte se
numea „Valea Rourată", din cauza multelor sale isvoare, iar numirea de
„Rea" îi vine dela mulţimea vânturile violente, cari suflă iarna în Sinaia
din această vale". Oricum ar fi, această cale fiind închisă de cei doi
munţi, mai sus descrişi, acoperiţi cu păduri de fagi şi brazi, nu are nici o
vedere şi prin urmare neprezentând nici un interes, este prea puţin vizitată.
Aci este locul destinat de batalioanele de vânători, ce se succed cu garnizoană
în Sinaia, de a trage soldaţii la ţintă.
Urcuşul pe muntele
Cumpătul, altă dată numit „Gârbova", este foarte greu, fiind în unele
locuri destul de drept şi din cauza ploilor, erau acum nişte noroaie mari, în
care se înfunda piciorul, ba uneori chiar alunecam. Din când în când se vedea
câte o urmă de vită, ce urca sau cobora la stâna din Cumpătul. Brazii fiind
foarte deşi şi stufoşi, iar potecuţa mică şi aproape părăsită, fiind printre
ei, cu multă greutate ne vârâm printre crăcile copacilor ca să ne facem un
drumuleţ. Deci avem de luptat cu trei greutăţi: urcuşul, noroiul şi crăcile
brazilor, aşa că în urma acestei lupte titanice, năduşeala curgea de pe noi, ca
nişte picături mari de ploaie. Urcăm, urcăm mereu, un drum, care de o cam dată
nu prezintă nici un interes, de oarece este lipsit de orice vedere. În sus
muntele, nici nu se zăreşte; în jos Sinaia este astupată privirilor noastre de
crăcile dese ale copacilor printre care de abia putem străbate, luptându-ne cu
de o bună distantă. Toţi tovarăşii urcau din greu la mal, dorind să ajungă cât
mai iute la gol. Dăm în drum, pe coasta din spre Valea-Rea de o poenită. Aci
stăm puţin spre a vedea frumoasa panoramă ce de odată se prezintă privirilor
noastre asupra Sinaiei. Gara cu linia ferată şi maşinele, ce manevrau în gară.
Mai departe vilele frumoase; grădinile înverzite şi înflorite din prejurul lor;
stradele şi bulevardele; apoi mănăstirea cu turlele sale înaurite; cazarma cu
platoul său; şi asupra tutulor strada Furnica care predomină întregul oraş prin
pozitiunea sa înaltă; iar la vale se văd coşurile nalte dela fabrica de cuie şi
de cherestea ale d-lui Emil Costinescu, apoi funicularul, ce urcă dela fabrică
spre carierile de piatră din Sgarbura, de unde se reîntorc vagonetele aeriane,
încărcate cu piatră de var şi mai în vale, dar pe coastă, spitalul comunal cu
satul Isvor, dependinţe de Sinaia. Aci făcurăm un mic popas mai întâi spre a ne
odihni de truda mare, ce o avurăm a întâmpina în drum cu aceste greutăţi
inevitabile, apoi a observa această frumoase vedere, care ne făcu să uităm,
ceeace încercarăm până aci.
Dela această poenită,
mersul nostru se uşurează mult, panta fiind mai puţin înclinată, noroiul mai dispăruse
puţin, iar copacii se mai răriseră. Aci întâlnirăm turma de mânzări (oi cu
lapte), care pornite dela stână la păşune prin pădure, e condusă de ciobani
cunoscuţi nouă.
La orele 7 şi un sfert
ajungem în primul vârf al Cumpătului, puţin mai sus deasupra stânei, al cărei
proprietar este D. Sece-leanu, din Slobozia (jud. Ialomiţa). Baciul de aci, Ion
Moldoveanu, cunoscut nouă de câţiva ani din drumul din Bucegi, ne întâmpină cu
multă plăcere şi ne oferă puţină urdă proaspătă şi dulce.
Vederea de aci este
admirabilă şi mai cu seamă asupra Sinaiei. Ceata diminetei, deşi nu se risipise
încă, totuşi noi putem vedea şi aci, ca şi mai jos în poenită, vilele răsărind
ca nişte mici cuiburi ascunse în verdeaţă. Micul Sandei Bogdan ia o fotografie
e stânei, a baciului şi a doi ciobani, ce stau înainte.
Acum eram în plin gol,
adică, unde pădurea încetase cu desăvârşire şi partea cea mai grea a drumului
se făcuse. Mai urcăm încă câtva pe culmea ce separă Valea Rea privind în toate
părţile şi dându-ne bine seama de fiecare pas, ce-l făceam în mersul nostru. În
puţin timp ajungem în vârful cel mai înalt al Cumpătului. Aci facem un mic
popas spre a reînoi cunoştinţe cu locurile unde ne aflăm şi a vedea mai cu
deamănuntul atât pe cele ce ne înconjoară, cum şi pe acelea mai îndepărtate, ce
se prezintă privirilor noastre, căci priveliştea asupra munţilor este minunată,
admirabilă ! În fund şi spre Est, în cercul mare, despre care am scris mai sus
al Văiei-Rea şi pe coastele sale în jos, vedem numeroase turme de oi, proprietatea
d-lui Chiriacescu din Ialomiţa, al cărui fiu pândea de mai multe zile pe aci
ursul, văgăunele colosale de Mingi şi adânci, ce se lasă din fund spre vale,
prevăzute fiecare cu câte un pârâiaş. La dreapta avem Piscul Câinelui, a cărui
culme e goală, iar coasta acoperită cu păduri seculare de fagi şi brazi, care,
după cum se spune, ar fi locuinţa preferită ursului; apoi două stâni de
mânzări, aşezate de asemenea pe coastă, venite din Cumpătul şi Piscul Câinelui,
merge de se aruncă în Prahova. Mai în depărtare se mai văd munţii: Gagul,
Qăgutul, Coţofana, Stâna mare, Stâna mică, etc. Întorcându-ne privirea îndărăt
spre NV. şi SV., ni se desfăşura lungul şir al Bucegilor cu diferitele sale
vârfuri înalte şi văi profunde.
La Azuga prin Cumpătul.
Numai din această culme ne
putem da seama de marea înălţime a Bucegilor. Vârfurile pleşuve şi pietroase,
stâncile şi colţii de diferite forme şi mărimi, plaiurile înverzite, căile
profunde cu prăpăstiile lor inaccesibile, de aci se prezintă sub o altă
înfăţişare mult mai splendidă, mult mai măreaţă! Apoi poalele lor acoperite de
păduri seculare de brazi veşnic înverziţi, la marginile cărora se desfăşoară
vilele şi casele frumoase din Sinaia, Poiana Ţapului şi Buşteni, dau un aspect
grandios ! Aşa luând dela Nord spre Sud, zărim în fund un vârf verde, ascuţit
şi păduros. Căpătâna Porcului, continuată spre Predeal cu Dihamul; Bucşoiul, un
vârf înalt şi cu vederi admirabile (în Transilvania), Morarul cu cele două
culmi ale sale, despărtite între de cu Valea Morarului, acoperită în mare parte
de zăpadă şi cu punctul său cel mai înalt „Omul", valea Cerbului, Coştile
cu Valea-Albă, Furnica cu Vârful cu Dor, Păduchiosul, Vântu-ritul, Dichiu!, etc.,
care merg descrescând ca nişte trepte ale unei scări uriaşe.
Din acest vârf înalt al
Cumpătului (1658 m.), vederea începe să se desfăşure şi spre Valea Doftanei.
Vedem tocmai în fund în pâcla diminetei Munţii Bratocei, Tigăile, etc.; iar
văile şi coastele acestor culmi în cea mai mare parte sunt acoperite cu păduri
seculare de brazi şi fagi şi din când în când se află în locuri întinse
învelite de nişte copăcei înalţi ca la l—l jum. m. şi foarte deşi, numiţi
popular: „lilieci".
Nicăeri, ca aici nu se
găsesc atât de multe stâni şi turme numeroase de oi şi chiar vaci; în mai toate
plaiurile, la marginea pădurei, se află câte o stână bogată cu mii de mânzări,
iar sus pe culme o mulţime de boredeie cu târle de cârlani.
După mine, socotesc că ar
fi bine să se construiască un pavilion cu un mic restaurant, şi avându-se în
vedere frumuseţea locului şi apropierea de Sinaia, Poiana Ţapului şi chiar de
Azuga, o mulţime de vizitatori ar fi zilnic pe această culme. Azi, din
nenorocire, de abia se iveşte din când în când, câte cineva şi astfel aceste
localităţi rămân cu totul necunoscute, cu toată frumuseţea şi splendoarea lor.
Ceeace este greu pe această
culme, este lipsa complectă de apă, care, deşi se găseşte prin numeroase
văgăuni de care întreaga culme este înzestrată, însă cu mare greutate se poate
cineva coborî până acolo, de unde izvorăşte şi cu mai mare greutate se pot urca
îndărăt.
Sfătuim dar pe acei ce ar
avea plăcerea să vie pe aci, să se aprovizioneze cu apă.
* * *
Drumul de aci se poate face
în două direcţiuni opuse: una spre Comarnic, trecând vârful Piscului-Câinelui
şi alta spre Azuga, pe care o urmăm noi, ţinând potecuţa, făcută de picior, pe
creasta cea mai de sus a culmei. După Cumpătul, trecem pe deasupra „Văiei
Tufa", apoi pe deasupra „Văiei Şipa", pe muntele Stâna Mică şi numai
decât intrăm în culmea „Zamura". Potecuţa de aci înainte ţine versantul
vestic al muntelui Zamura, care face un mare cerc, din mijlocul căruia
izvorăşte pariul „Zamura", ce se varsă în Prahova la Poiana Ţapului.
În tot cursul culmelor, pe
care le străbatem, admirăm frumuseţea plaiurilor, care se lasă din vârf spre
vale, turmele numeroase de oi, ce pasc iarba verde şi fragedă, cântecele din fluer
şi strigătele ciobanilor. Câte odată auzim ciripitul vreunei păsărele,
cloncănitul corbilor şi pe ici şi colo vedem în înălţimile cerului sborul
falnic şi lin al vulturului prădalnic.
Vederea este minunată în
orice parte am privi. Cu multă atenţiune zărim deasupra stâncilor Caraiman,
casa de adăpost din acest munte, apoi Valea Albă acoperită peste tot de zăpadă,
cum şi cealaltă casă de adăpost dela muntele „Omului". Adeseori se observă
pe Bucegi câte o coroană de nori, care-i încinge ca un fel de brâu.
Înconjurând acest munte Zamura,
trecem peste cele două vârfuri înalte ale sale şi apoi urcăm culmea Dutca. De aci vederea se întinde pe un
orizont aproape nemărginit. În spre Nord putem privi în zare chiar în
Transilvania. Astfel din înălţimile de acolo, se văd foarte bine munţii: Măgura
Codlei, Postovarul (Şulirul) şi Piatra-Mare, iar pe frontieră dinspre Bratocea
spre Predeal se văd: Lacul-Roşu, Reţivoiul, (Munte care odinioară era acoperit
de păduri, azi e gol, fiind exploatat); Unghia-Mare, Unghia-Mică, Urechia Mare
şi Mică, Neamţu, Turcu, Steghia şi Muşita.
Din vârful Dutcei, potecuţa
pe vârful cel mai înalt al său, având aceleaşi vederi ca şi mai înainte, cu
adaos Valea Azuga şi drumul funicularului Schiel. Tot de aci în fata noastră se
vede şi Valea Cerbului dela început până în fundul său.
De aci începem un coborîş
colosal, căci potecuţa intră în Urechia-Mare, trecând pe dinaintea unui bordei
de cărbuni. Un cârd de câini, neobişnuiţi cu trecătorii, ne primesc cu un alai
nepomenit şi nu tocmai prietenos, totuşi pare că au în ei oarecare omenie căci
ne ameninţă dela distantă şi nu îndrăsnesc a se apropia de noi. Ceva mai
departe de bordeiu, un mic hăţaş (drum de oi) ce trece printr'o desime de
urzici, duce la o fântâniţă făcută de ciobani la marginea pădurii, dar cu apă
foarte puţină.
Poate că aci am fi făcut un
mic popas, dar înspre Nord-Est norii groşi din care vedeam curgând o ploaie
torenţială ne ameninţă, aşa că fără voia noastră fugeam în pădure cu speranţa
ca am putea-o evita. Pe deoparte ploaia, ce cădea în mici picături, de oarece
la noi ajunsese numai coada norului, iar pe de alta foamea, ce ne cam ciupea,
ne făcură a lua goana prin pădure spre valea Azugei. Alergând cam vre-o
jumătate oră, observăm că ploaia a trecut în altă parte. Ajungând la un isvor
cu apă rece şi limpede şi ploaia mai încetând, făcurăm un mic repaos.
* * *
Tot parcursul pădurei este
plin de vrejuri imense de fragi şi mai cu seamă de mure, care acum erau în
floare şi aşa sunt de deşi aceşti din urmă şi aşa de numeroşi, încât nu poţi să
treci printre ei. Tot asemenea şi culmile Dutcei şi ale Urechei-Mari sunt
acoperite de trunchiuleţe de afine şi aşa sunt de mulţi şi aşa de moi, încât
trecând peste ele, calci pe cel mai moale covor ce poate exista. Aceste afine
unele sunt de coloare neagră, iar altele de coloare roşie şi au un gust dulce-acrişor.
Pe munţii Vânturişul şi Păduchiosul încă se mai găsesc în cantităţi colosale,
dar nimeni aproape nu le culege.
Ploaia ameninţându-ne din
nou şi de data asta cu o furie şi mai mare, suntem nevoiţi a porni mai curând,
după cum doream, astfel că pe la 11 ore şi 40 minute, dăm în valea Urechei, un
afluent al văei Azuga.
De aci înainte drumul
continuă pe malurile Azugei, pe un drum de căruţă, cam vre-o 3 jum. km., până
la satul Azuga. Mergem pe drumul dintre munţii Sorica şi Cazacul. Dăm mai
întâiu de cazarma grănicerilor de aci, de unde drumul se bifurcă în două părţi:
cel de căruţe o ia spre stânga, iar noi ţinem pe acela al funicularului Schiel,
ca mai apropiat şi apoi ca mai uscat, de oarece cel dintâiu era plin de noroiu
şi cum plouase era şi mai impracticabil pentru picior.
Exact când sună la
fabricele din Azuga ora 12 pentru încetarea lucrului, intrăm şi noi în sat,
îndreptându-ne pe şinele funicularului în mers triumfal, de şi puţin cam udaţi
de ploaie şi cam plini de noroiul inevitabil de prin pădure, la vale, spre
cantina fabricei de postav, unde am luat dejunul.
Socotesc că ar fi bine să
arăt prin câteva cuvinte cum funcţionează această cantină.
Magazinul cu tot felul de
lucruri necesare consumatiunei şi traiului locuitorilor, este întreţinut
admirabil de bine, fiind prevăzut cu tot de ceeace are omul nevoe, toate în
bună stare. Restaurantul, condus de d-1 Ştefan Cabaşi, român transilvănean, nu
lasă absolut nimic de dorit. Mai întâiu o curăţenie exemplară în tot localul,
mâncări foarte bine preparate, lista de mâncare foarte bogată şi cu preturi cât
se poate de modeste. Vinuri, de tot felul şi mai cu seamă berea în totdeauna
foarte rece şi de cea mai bună calitate. Pe terasă, după amiazi şi mai cu seamă
când timpul e frumos, mulţime de lume din Predeal, Azuga, Buşteni şi chiar
Sinaia, vine să se regaleze cu această bere excelentă. De două ori mi s'a
întâmplat să dejunez aci, şi mărturisesc că am fost pe deplin mulţumit. Toţi
pot mărturisi aceasta afară de amicul Tărtăşescu care poate spune de mâncare,
iar de băutură nu, căci este anti-alcoolic.
După ce vizitarăm fabrica
de sticlărie, condusă de valorosul şi energicul director Emerico Montesi şi
despre care voiu scrie ceva cu altă ocazie, cu trenul de 2 ore şi 38 minute am
părăsit Azuga, venind la Sinaia, încântaţi de cele văzute şi de petrecerea
făcută.
O excursiune la Valea-Albă.
Mercuri dimineaţă 13 Iulie,
ora b jum, a. m., pe un timp admirabil de frumos, pornirăm din Sinaia, turiştii
români: N. Bogdan, Petre Gold şi Emil Lăzeanu, ambii doctoranzi, Otto Huch şi
tânărul Marcel Solacolu, având ca ajutor al nostru pe Megelea.
Toţi veseli şi bine dispuşi
şi mai cu seamă animaţi de perspectiva unei frumoase excursiuni, înaintăm cu
paşi repezi pe şoseaua ce conduce spre stâncile Sf. Ana. Lăsăm la stânga
noastră bifurcaţia către această localitate şi continuăm drumul larg spre
captarea apelor. Puţin mai sus întâlnim aproape întreg batalionul 8 de
vânători, ce ţine garnizoana în Sinaia. Valorosul şi energicul colonel Petala,
comandantul batalionului, cu toţi ofiţerii şi însoţiţi de un mare număr de
doamne şi domnişoare, care de care mai gingaşă şi mai frumoasă, înaintează cu
toţii şi toate pe jos spre Peştera Ialomiţei unde aveau să facă prima excursie
de încercare mai mică şi mai uşoară, ca în urma acesteia să poată întreprinde
altele mai lungi şi mai grele. Era o frumuseţe să-i privească cineva, cum, grupe,
grupe de ofiţeri, doamne domnişoare şi soldaţi înaintau urcând mereu la mal.
Ce bine şi folositor ar fi,
ca mai toate garnizoanele din regiunile muntoase să urmeze pilda acestui
batalion.
Iniţiativa aceasta au
luat-o, dacă nu mă înşel, d-nii general Iannescu şi colonel Panaitescu,
comandantul regimentului 6 Mihai-Viteazul.
Acum doui am am avut
onoarea de a fi invitatul d-lui colonel Panaitescu, în excursia făcută de d-sa
şi ofiţerii acestui regiment prin munţii Bucegi. Cred, că toţi, câţi au luat
parte la această interesantă şi splendidă excursieune, s'au reîntors cu o
mulţime de cunoştinţe câştigate, cum şi cu o impresie şi amintire foarte
plăcută de pozitiunile pitoreşti ale acestei regiuni. Sper că şi D-l colonel
Petala, cum şi alţii vor urma frumoasele excursiuni muntoase, cari întăresc şi
mintea şi trupul soldatului.
Fiind grăbiţi, trecurăm
repede printre rândurile de doamne, domnişoare, ofiţeri şi soldaţi, cari, ca şi
noi, erau însufleţiţi de aceeaşi dorinţă de a înainta spre a ajunge la locul
destinat. Ceea ce m'a mirat mai mult era că, de şi toate doamnele erau pe jos,
bucuria şi veselia erau zugrăvite pe fetele lor şi, după cum mi s'a spus, au
ajuns la Peşteră şi s'au reîntors seara la 8 jum., în Sinaia, tot aşa după cum
plecase, fără nici un accident, lucru cam rar la o mulţime de oameni. Aducem
felicitările noastre sincere d-lui colonel, comandantul batalionului.
Regret, că deşi invitatul
d-lui colonel, nu am putut luă parte la această frumoasă şi interesantă
excursiune, de oarece având cu tovarăşii mei mai dinainte fixată această zi
pentru coborîşul Văei Albe, mi-a fost imposibil. Cred, că cu altă oca-ziune,
voiu fi la dispozitiunea d-sale, şi atunci, mă voiu încerca a descrie cu
deamănuntul localităţile prin cari trece batalionul.
Batalionul continuă drumul
mare spre vârful cu Dor, iar noi luăm la dreapta poteca ce trece pe deasupra
captărei apelor, înconjurând brâul muntelui Furnica, urcând şi coborând mai
multe dealuri şi văi, până când aujngem în Valea Peleşului, hotarul între
Furnica şi muntele Piatra-Arsă.
* * *
N'am de zis nimic asupra
drumurilor şi potecilor de până aci, căci sunt bine întreţinute de
antreprenorul Toistu; dar socotesc că ar fi bine să se ia dispozitiuni, ca din
distanţă în distanţă să se facă şi câte o bancă, nu pentru noi turiştii, cari
n'avem trebuinţă de ele, de oarece locurile noastre de repaos sunt definitiv fixate,
ci pentru cei neputincioşi, cari ar avea plăcerea de a-şi încerca picioarele pe
aci. Chiar un chioşc nu ar strica, de ar fi construit sau la captarea apelor,
sau la Valea Peleşului, sau pe una din înălţimile acestui brâu, de unde se
desfăşoară vederi admirabile, atât asupra Sinaei şi Prahovei, cât şi în sus
spre înălţimea munţilor.
Chioşcuri de acestea,
socotesc că ar fi bine să se construiască, prin mai multe localităţi, unde ar
fi priviri frumoase, ba chiar s'ar improviza şi mici bufete, prevăzute cu cele
necesare pentru mici excursiuni; aşa că ar scuti pe cei ce ar veni pe aci, de a
se îngreuia cu transportul lor. Aceasta ar fi de un mare folos plesiriştilor,
adică acelor, cari vin numai Duminicile şi sărbătorile, spre a petrece câteva
ore şi a respira aerul curat şi răcoros al munţilor. Cele două chioşcuri
existente: cu vederi admirabile, al Furnicei şi Davila, cari azi sunt într'o
stare mizerabilă, ar trebui reparate, bine întreţinute şi foarte bine păzite, luându-se
măsuri severe contra acelor, cari ar încerca să le strice sau să le aducă cea
mai mică vătămare.
Din valea Peleşului trecem
numai decât pe muntele Piatra Arsă. De aci înainte urcuşul devine mai greoiu,
totuşi piciorele tinere şi viguroase ale tovarăşilor mei o duc bine de tot.
Mirarea mea e şi mai mare, când văd pe amicul şi concetăţeanul meu din
Alexandria Ermil Lazeanu, nou aderent la excursiuni şi fără încercare, că în
tot timpul nu s'a lăsat pe jos de noi vechi turişti încercaţi.
Tot lungul muntelui se face
cu paşi potriviţi şi cu repausele obişnuite: Stânca lui Varsanufie, numită aşa
după numele preotului Varsanufie, din Sinaia, şi apoi în vârful Pietrei-Arse.
Aci ne aflăm la o înălţime de 2007 m. şi o distantă dela mine de-acasă cam de
vre-o 12 km. Timpul, cât se întrebuinţează, depinde, bine înţeles, de puterea
picioarelor; de obiceiu este cam de 2 şi jum. până la 3 ore.
Drumul făcut pe acest munte
şi întreţinut de Eforia Spitalelor Civile, este destul de bun şi nu are
stricăciuni, fiindcă cele două târle de oi, de pe acest munte, sunt aşezate la
o mare distantă din cale şi oile oprite de a poposi în potecă.
Urcuşul acestui munte, deşi
cam anevoios, poteca fiind bine întreţinută şi mai cu seamă aflându-mă în
societate, tânără şi veselă, nici nu se bagă în seamă, când se ajunge în vârful
său. Îndată ce eşim din pădure şi ajungem la gol — expresiune proprie a
ţăranilor, pe care o dau muntelui, unde încetează pădurea — vederea este
minunată, or încotro ţi-ai arunca privirile. În sus avem diferitele stânci ale
muntelui pe care urcăm. În dreapta Jepii-Mari, despărţiţi de Piatra-Arsă prin
Valea-Albă, cu o mulţime de colţi de diferite forme şi mărimi şi între cari se
află unii numiţi de ciobani „colţii Lunicăi", fiindcă luna îşi reflectă
razele sale lucitoare mai mult în ei; iar deasupra lor mica pocnită numită „a
regine". Acest munte este populat de turme numeroase de oi, care pasc
liniştite pe coastele sale; iar mai în depărtare se văd Jepii mici şi
Caraimanul. În stânga se desfăşoară muntele Furnica, despărţit, după cum am
spus mai sus, de Valea Peleşului, iar pe unul din vârfurile sale se află
construită o casă, încă din timpul când d. P. P. Carp era ministru al
domeniilor, iar azi e aproape distrusă şi servă de locuinţă vitelor în timpuri
rele, iar nu oamenilor, pentru cari se făcuse. Dacă această casă s'ar repara,
ar putea servi ca un mic otel pentru acei, cari ar voi să vadă un frumoc
răsărit de soare şi o casă de adăpost pentru ploaie sau alte intemperii ale
naturii. Distanţa până la această casă fiind de 2 şi jum. până la 3 ore şi
ştiind că aci ar găsi un adăpost şi un mic restaurant, oricine ar veni spre a
admira poziţiunile încântătoare şi vederile minunate ale munţilor.
Între Furnica şi Piatra
Arsă se ridică un mic munte numit „Călugărul", mărginit şi de o parte şi
de alta de câte o vale, care puţin mai jos unindu-se, formează adevărata vale a
Peleşului, cu blocuri colosale de piatră.
În Josul Petrei-Arse,
Prahova curge cu o iuţeala vertiginoasă paralel cu şoseaua naţională
Bucureşti-Predeal, iar pe malurile sale se văd drăguţele şi măreţele vile din
Sinaia, Poiana-Ţapului şi Buşteni, ale căror turle şi acoperişuri strălucesc la
razele soarelui. În stânga râului se văd munţii: Piscul-Câinelui, Cumpătul,
Zambora, etc. şi toţi munţii până în Predeal. Din cele scrise dar, se poate
foarte uşor înţelege că vederea de pe muntele Piatră-Arsă este admirabilă.
În toată întinderea acestui
munte dela poale până în vârf, este acoperit de o vegetatiune bogată şi
luxuriantă.
* * *
După un mic repaos în vârful
Pietrei-Arse, pornirăm pe coasta Nord-Vestică a muntelui, coborîm deasupra văei
Babe, urcăm panta Jepilor-Mari prin pădurea deasă a şnepilor, Şnepii sunt un
fel de brad, cari cresc la înălţime de 2000 m. şi nu au decât un metru de
înălţime, trunchiurile aproape uscate, însă ramurile foarte verzi şi aşa de
dese, încât este imposibil a trece printre ele. Lăsăm în urma noastră
funicularul Schiel, care transportă lemne din Valea Ialomiţei şi Brăteiului,
afluent al Ialomiţei, la Buşteni şi ajungem pe coasta Jepilor-Mici. La
strigările noastre la ciobanii păzitori ai oilor din acest munte spre a ne
aduce, ca de obiceiu, apă, în loc de a ne eşi înainte prietenul nostru Primării, apare un alt prieten mai vechiu
care ca şi cel dintâiu, caută a ne înlesni tot ceeace noi dorim. Aci pe
pajiştea verde şi înflorită şi deasupra văei, care desparte Jepii-Mari de
Jepii-Mici, numită „Valea Urlătoare", pentru că conduce la cascada cea
mare, ce poartă acest nume, luăm o mică gustare şi un mic repaos. Valea aceasta
conţine chiar în acest timp înaintat al verei, o mare cantitate de zăpadă,
ceeace probează iarna grea din acest an. Dar nu număr aci, ci şi în toate văile
şi prin toate găurile, se găsesc enorme cantităţi de zăpadă: Caraimanul,
Coştile, Omul, Obârşia şi Doamnele au încă multă zăpadă grămădită din timpul
iernei şi încă netopită; chiar în Piatra-Arsă pe Valea Peleşului şi a Babei
încă se mai găseşte, însă e lucru cam rar.
De aci ne uităm cu mult dor
şi poftă la cele două mari şi frumoase stânci, numite „Claia şi Clăiţa"
din munţii Jepii-Mici, situate puţin mai în jos, a căror ascensiune e foarte
dificilă şi ai căror vizitatori se pot chiar număra, atât din cauza drumului
greu, cât şi din aceea a ascensiunei, mai cu seamă deasupra Clăiţei. Ele sunt
aşezate între Buşteni şi Poiana Ţapului şi din cauza formei lor li s'a dat şi
acest nume. Ascensiunea lor de-a dreptul prin faţă este imposibilă şi desfid pe
oricine de a face o. asemenea încercare. Ele se pot escalada pe la spate; în
schimb priveliştea este admirabilă, încântătoare ! Poate voiu avea ocaziunea de
a face o mică descriere şi voiu indica şi mijloacele, cum s'ar putea ajunge
până aci.
Pornind înainte pe potecuţa
de pe coasta Jepilor-Mici, întâlnim în drumul nostru turma de 120 de cârlani,
încredinţaţi pazei prietenului Oprea, care descindea spre a fi adăpate la pârîul
ce curge prin Valea Jepii.
Luăm brâul format de dealul
ce mărgineşte această vale şi fără a-1 continua până la cascadele din sus ale
acestei văi, cotim la casa de adăpost din poalele Caraimanului, puşi şi anul
acesta, ca şi anul trecut, sub paza prietenului Roşculeţ, care la strigătele
noastre şi la cererile ce i le fac din depărtare, aleargă în toate părţile, ca
să le execute şi la sosirea noastră acolo să fie gata. Casa de pe Caraiman este
compusă din două camere: una mare şi alta mică. Cea mare este pentru
excursionişti, iar cea mică pentru păzitori. În cea dintâi se găseşte un pat
lung de scânduri dela o margine până la alta, fără nici o saltea sau acoperiş,
ci numai scândurile goale. Pereţii săi făcuţi tot din blăni, nefiind bine
lipite una de alta, şueră groaznic vântul printre ele; apoi nu se află nici
măcar o sală sau cămin, aşa ca să se poată cineva odihni în timpul unei nopţi;
ar fi imposibil; ar prefera să doarmă afară decât aci. O masă lungă ca şi patul
şi nişte scaune tot aşa de lungi formează tot mobilierul său primitiv.
În cea de a doua cameră,
pare că ar fi ceva mai bine. În ea se află două paturi mici şi între ele o sobă
de fier, însă printre scânduri, ca şi în cealaltă, şueră groaznic vântul; ba
încă ceva şi mai mult, acum un an, apucându-ne un viscol, am alergat la casă
pentru adăpost, dar fulgii de zăpadă şi măzărichea îşi făceau loc printre
scânduri. Oare n'ar fi bine şi nimerit, să se facă cu încăperi mai multe, să
aibă paturi cu saltele, să se întreţină un mic restaurant cu de ale mâncărei şi
cu tot ce trebue excursioniştilor sau vizitatorilor? Socotesc că ar trebui atât
aci, cât şi la Omul să se construiască case bune, luându-se ca model aceea dela
Strunga, făcută de arhitectul Henry Suskind, care prezintă toate condiţiunile
pentru adăposturi: camere multe, paturi, pereţii foarte bine făcuţi, sobe, dar
din nenorocire nu se găseşte aci absolut nici un confort.
Cred că ar fi bine ca cei în
drept să ia dispoziţiuni pentru clădirea unor asemenea localuri prevăzându-le
cu toate cele necesare, impunând şi o taxă mică pentru a se scoate cheltuelile
făcute.
Ajungând aci la orele 9
jum., a. m. hotărîm a vizita împrejurimile casei şi apoi a lua frugalul nostru
dineu. În valea Jepii începând din fundul său curge sgomotos apa cu acelaş
nume, formând chiar de sus cascade frumoase, iar mai jos şi cam în dreptul
casei, altele şi mai mari şi mai imposante şi cari nu se pot vedea, decât
trecând apa în Jepii-Mici şi urcând în vârful stâncei din faţa casei. Acestea
aproape ajung în înălţime pe aceea din vale şi mai cu seamă în acest timp al
anului, când gropile şi văgăunele din munte fiind pline cu zăpadă în topire,
măresc colosal volumul apei şi ca atare căderea sa pe pereţii stâncoşi este
impozantă! Privind în josul văei Jepii din vârful stâncei, care predomină valea
întreagă, o vedem prin mijlocul său acoperită în mare parte de zăpadă, potecuţa
astupată şi un drum făcut de păzitor chiar prin zăpadă.
După ce ne cinstirăm unii
pe alţii cu câte l—2 ţuiculiţe, luarăm dejunul cu mare poftă, pe care-l udarăm
binişor cu un vin destul de bun, aflat în depozit la prietenul Roşculeţ,
păzitorul casei.
* * *
Şi aci am ceva de reclamat
şi anume asupra preţului exagerat. Aşa de exemplu: un mic păhărel de ţuică
costă 20 bani, iar litrul de vin 2 lei şi 20 bani. Dar aceasta nu mă miră, când
văd că în Sinaia la cofetăria Riegler o prăjitură costă 40 bani, ceva nemai
auzit şi nemai pomenit în Ţara Românească!
Oare nu s'ar putea lua
măsuri contra acestui abuz colosal?
Asupra scumpetei rari din
Sinaia voiu reveni în altă parte.
Socotesc că ar fi bine ca
atât la chioşcul Sf. Ana, Popicărie, Caraiman şi Omul, să se pună tarife cu preţuri
cât se poate de modeste, luându-se ca model cabanele de prin munţii Transilvaniei,
cum şi construcţiunea lor.
La orele 12 începurăm a
urca spre partea cea mai înaltă a Caraimanului, dar având cu noi tovarăşi
amatori de drumuri noi şi după dorinţa expresă a amicilor Ermil Lăzeanu şi Otto
Huch, înaintăm spre vârf nu pe drumul obişnuit, adică pe povârniş sau pe culmea
stâncilor, ci pe brâul cel mai de sus al muntelui, ca cele mai splendide din
Caraiman.
Un mic hăţaş — drum făcut
de picioarele oilor, în mersul lor spre păşune, — conduce în zigzaguri urcând
şi coborând mai multe văi şi vâlcele, mai toate acoperite cu zăpadă prin lunile
Mai şi chiar Iunie. Anul acesta şi în Iulie, zăpada persistă însă mai sus, nu
prin aceste vâlcele pe care le trecem. Câte odată hăţaşul se pierde prin iarba
groasă şi prin bolovanii colosali de piatră, ce adesea ori suntem nevoiţi a-i
escalada şi în cazul acesta ne conducem ţinând drumul cât se poate mai presus
şi pe dedesuptul stâncilor gigantice cu care se termină vârful Caraimanului.
Aceste stânci sunt verticale, formând nişte pereţi de piatră, imposibil de a fi
urcate sau coborâte. Oricine ar dori să urce acest brâu, trebue să ţie mereu pe
sub aceste stânci şi să nu se lase mai la vale, căci ar da de colţi peste cari
nu ar putea trece, sau de prăpăstii groaznice.
Mersul trebue să fie
potrivit şi nu ar fi rău să aibă şi ţinte la ghete, avându-se mai cu seamă în
vedere coborîşul Văei-albe.
La început acest drum pare
a nu fi aşa de anevoios, însă cu cât înaintăm mai mult spre vârf, cu atât se
îngreuiază din ce în ce mai mult, căci după cum am spus mai sus, adesea ori se pierde
şi atunci conducătorul cel mai bun al omului este ochiul.
A descrie frumuseţea
acestui brîu, aşa cum ar merita, mi-ar fi imposibil, de oarece este
indescriptibilă! Dacă ne uităm în sus, vedem stânci şi colţi colosali de mari
şi de toate formele şi dirigiaţi în acelaş sens; în jos prăpăstii atât de
adânci, încât ori cât ne-am sili de a pătrunde în fundul lor, ne-ar fi peste
putinţă.
Cum înaintăm, în dreapta
noastră, se coboară plaiuri verzi, mărginite cu colţi ascuţiţi, despărţite prin
văi adânci, unele acoperite cu iarbă şi flori, între care predomină edelveis şi
negritele, iar altele pline cu bolovani de piatră. Aci este regiunea cea mai
fertilă în floarea reginei şi a negritelei, o plantă cu o floare de coloare
roşu închisă, iar mirosul lor e ca acela de ciocolată. Această plantă este
foarte rară, după cum mi s'a spus de botanişti vestiţi, ca dr. Marcel Brânză şi
nu se găseşte decât pe Caraiman, Morarul şi Piatra arsă.
Din înălţimea la care ne
aflăm, de abia zărim din când în când potecuţa, ce conduce prin valea Jepii, şi
leagă casa din Caraiman cu Buştenii.
După un mers de o jumătate
de oră, ajungem la baza stâncei, care termină brâul şi de unde se începe „Şeaua
Caraimanului".
Aci facem un mic repaos spre
a ne odihni şi spre a culege flori, mai cu seamă floarea reginei şi nigritela,
de cari se găsesc în abondenţă şi din cele mai frumoase.
Tabloul ce se prezintă
vederei noastre este splendid, feeric. În dreapta văei Jepii — cum se coboară —
se ridică masivul impozant al munţilor Jepii-Mici, cu mii de colţuri şi stânci
de forme şi poziţiuni felurite, separate de.văi strâmte şi colţuroase, iar mai
în jos acoperite cu şnepi şi brazi, unii verzi, iar alţii uscaţi din timpuri şi
fixaţi pe vârful şi pe pereţii stâncilor. Intre aceste stânci, una mai cu seamă
atrage atenţiunea tutulor, având exact forma Sfinxului din Egipt.
Mai departe în vale se văd
strălucind la razele soarelui vilele şi casele din: Buşteni, Poiana-Ţapului şi
mai spre Est cele din Sinaia, printre cari curge Prahova cu apele sale argintii
şi cari văzute de aci, ni se par ca o bandă argintoasă şi şerpuită.
Din întâmplare un tren
înainta spre Buşteni, care privit de noi, se arată ca un şarpe de o formă
colosală, svârcolindu-se, când spre dreapta, când spre stânga, încovoindu-şi
corpul cu o iuţeală extraordinară, iar din gură-i eşea fum şi flăcări, iar când
mergea în linie dreaptă se asemăna cu un tren de jucării pentru copii.
Vederea de aci se întinde
pe un orizont aproape nemărginit şi dintre tot, cel mai bine văzut, este satul
Buşteni, care jos în vale, desfăşură privilcr noastre frumoasele sale vile cu
diferitele instalaţiuni ale fabricei de hârtie Schiel, şoseaua lungă până la
tunel, frecuentată de care, trăsuri şi automobile, cari dela această înălţime
ni se par foarte mici, iar oamenii, ce mişună pe ea, ca nişte pitici.
Tot de sub piciorul acestei
stânci, se vede foarte bine întreaga culme a munţilor, situaţi în stânga
Prahovei, iar la poalele Jamarei, se ridică majestos palatul somptuos al D-lui
G. Or. Cantacuzino, care predomină întregii Buşteni.
Se zice că este cea mai
mare clădire particulară din valea Prahovei, cu un labirint de camere, instalaţiuni
de apă, electricitate, parcuri frumoase, eleştee pentru creşterea păstrăvilor,
un fel de minune! Aceasta ar trebui luată ca un fel de îndemn pentru ca, cu
timpul, în această vale, împodobită de Dumnezeu cu atâtea frumuseţi naturale,
arta şi ştiinţa să-şi aibă şi de rolul lor, graţie persoanelor cari dispun de
avere.
Din acest punct culminant
al Caraimanului, în jos, se văd, cum din vârf se lasă la vale mai multe planuri
verzi, întrerupte din distantă în distantă prin diferiţi colţi, iar văile
strâmte, ce separă plaiurile, merg până în fundul vaci formând prăpăstii, a
căror adâncime ochiul nu o poate zări.
După ce privim şi admirăm
îndeajuns frumuseţea şi decorul acestei panorame naturale şi culegem edelveis,
nigritela şi mio-sotis şi papaver pireneicum (mac de Pirinei) formând din de
nişte frumoase buchete, intrăm în şeaua Caraimanului, unde de asemenea se
găseşte şi chiar în mare cantitate edelveis (floarea reginei), dar mult mai
mică şi mai pipernicită. Această floare creşte mai mare şi mai frumoasă prin
colţii cei mai grei de escaladat, de unde cu greu se poate culege.
Şeaua aceasta a Caraimanului
după mine, este o frumuseţe. Ea se numeşte aşa, fiindcă are forma unei şele.
Partea dinainte a acestei şele este formată din vârfurile mai multor stânci
gigantice, cari predomină Buştenii, cu o inclinaţiune foarte pronunţată către
sat, iar cea din dărăt dintr'un urcuş pietros, destul de greu, ce duce spre
vârful cel mai înalt al Caraimanului. Zic, că este o frumuseţe, căci dacă
cineva ar înainta puţin spre colţii ce formează partea sa de dinainte, ar
rămânea uimit de frumosul ta-blou, ce ar avea în faţă, privind întreagă vale a
Pranovei, cum şi admirând în dreapta şi în stânga, adică atât în Jepii-Mici,
cât şi în Coştile, colţi, stâncile gigantice şi văile profunde ce se desfac din
ele.
Înaintăm prin mijlocul şelei
spre muntele Coştile, până dăm de un brâu puţin mai larg şi prin care am trece
deăreptul în Valea-Albă, fără a mai urca povârnişul greu, care urcă în vârful
culminant al Caraimanului (2406 m.) şi a luă valea din fundul său, ceeace ar fi
mai lung şi nu aşa de interesant, căci în mers rostogodindu-se pietrele, ar
ameninţa pe cei dinainte, după cum ni s'a întâmplat adeseori.
Valea-Albă, desparte
muntele Caraiman (2406 m.) de muntele Coştila (2497 m.), vezi „Munţii Sinaiei,
Rucărului şi Branului" de Michai Gold, Bucureşti 1910).
Această vale începe chiar
din vârful acestor munţi şi se termină la începutul pădurei, situată deasupra
Buştenilor. Ea este mărginită pe partea stângă — spre coborîş — de zidurile
colosal de înalte, verticale şi la început cu totul inaccesibile ale Coştilei,
afară numai de un mic brîu, pe care se poate trece, însă cu multă greutate,
după cum mi-a spus celebrul şi primul turist român Dr. Urechia, drum pe care îl
vom încerca şi noi în curând, dacă timpul ne va permite. Pe partea dreaptă se
mărgineşte prin numeroasele văi şi vâlcele ale Caraimanului, cu colţi şi
stânci, având formele cele mai variate şi cu povârnişul format din lespezi
întinse de piatră spălăcită de numeroasele ploi şi troeni de zăpadă, ce cad în
timpul anului peste ele. Panta aceasta e puţin mai dulce şi mai accesibilă,
totuşi destul de grea, dar fără pericol. Mai în jos tot pe coasta aceasta, se
găsesc şnepi şi o mulţime de alţi mici copăcei, numiţi popular „lilieci";
pe când pe cealaltă coastă, nu se află decât pereţi verticali de piatră, iar
mai la vale iarăşi şnepi şi pe ici şi pe colea brazi înalţi înfipţi pe vârful
şi pe coasta colţilor. Vârfurile stâncilor de sus sunt aşa de înalte, încât de
abia se pot zări, iar feţele lor în unele locuri sunt umede de mici picături de
apă, isvorîte nu ştiu de unde.
* * *
Luăm un brâu din mijlocul
şelei Caraimanului, în loc de a luă valea dela începutul ei după cum făceam
altă dată. Şi acest brâu, ca şi celalt urmat de noi până acum, este de o
frumuseţe incomparabilă, însă mult mai sălbatic.
Plaiuri verzi nu mai sunt,
ci un fel de povârniş, format mai mult din lespezi întinse de piatră, printre
care se află mici brâuleţe acoperite cu iarbă şi flori frumoase şi de un
caracter cu totul alpin.
Din distantă în distantă
dăm de mici cantităţi de zăpadă, închisă între stânci, unde soarele nu a putut
străbate spre a o topi. Deasupra noastră se înalţă blocuri colosale de piatră,
care ameninţă să ne zdrobească prin căderea lor, iar în jos fundul văiei nu se
poate zări, de oarece prin mijloc fiind o văgăună adâncă cu marginile de pereţi
de piatră, opreşte vederea de a pătrunde până acolo.
Coborîm încet şi cu paşii
regulaţi spre vale, escaladând blocurile de piatră ce întâlnim în calea
noastră, sau târându-ne pe lespezile de piatră lustruite şi spălăcite de ploi
şi zăpadă, fără nici un drum sau potecuţă, nici măcar o mică indicaţie de drum,
având ca conducător sigur ochiul nostru, care singur ne arată pe unde putem
trece, de oarece această cale fiind prea puţin frecuentată şi nici oile nu
coboară pe aici, prin urmare nici urmă de drum nu a existat şi nici nu poate să
existe; ba cît drept cuvânt, pot zice, că singuri noi suntem în anul acesta,
aceia, care au avut curajul să o coboare.
Nu tăgăduesc că e greu de
urcat şi coborît Valea-Albă, dar nu poate prezintă nici un pericol; o oboseală
incontestabilă, dar o vale din cele mai frumoase şi din cele mai pitoreşti. În
schimbul oboselei, vei avea o satisfactiune sufletească deplină, văzând
podoabele şi minunile cu care natura în toată dărnicia ei, a înzestrat-o!
Mărturisesc, că mie, dacă mi-ar fi cu putinţă, m'aş stabili mai multe zile pe
aceste brâulete şi în societatea caprelor sălbatice şi vulturilor, singurele
vieţuitoare şi locuitori ai acestei văi, aş contempla şi admira în toată
libertatea sufletului meu măreţul tablou şi frumoasa panoramă de aci. Zisei ca
numai caprele sălbatice şi vulturii sunt locuitorii văiei.
În adevăr, afându-ne pe
brâul Caraimanului, în fata noastră, pe brâul opus al Coştilei, de care am
vorbit mai sus, un cârd de capre sălbatice cu iezii lor în număr de 14 păşteau
liniştite iarba verde şi fragedă, de care acest brău este acoperită. La
strigătele noastre, de nu se neliniştesc câtuşi de puţin, mergând încet,
văzându-şi de treaba lor. Atunci începem a rostogoli la vale bolovani de
piatră, care în căderea lor lovindu-se de stânci, făceau salturi mortale, apoi
rupându-se în mai multe bucăţi, luau cu de şi pe altele, ajungând până în
zăpada din văgăună sau în salturi se loveau de pereţi stâncoşi care mărgineau
masivul Coştilei dând un zgomot şi urlet aşa de tare, încât răsuna întreaga
vale. Numai atunci caprele înspăimântate, iau o goană vertiginoasă, sărind
peste bolovanii din drumul lor şi într'o clipă dispar din vederea noastră
trecând în cealaltă parte a Coştilei spre valea Mălinului sau prin alte văi
obişnuite, unde au vizuinele sau culcuşurile lor.
Uitându-ne în sus spre
vârful stâncilor vedem mici fâşii de nori în lupta continuă între ei şi cu
pereţii stâncilor, de care isbindu-se se desfac în mii de fâşii, care
risipindu-se în toate părţile sunt distruse de razele arzătoare ale soarelui,
pe când vulturul falnic predomină pe deasupra cu sborul, iar cu ochiul său
aprig străbate fundul prăpăstiilor spre a găsi acolo stârvul vreunei capre
surpate (căzute de pe stânci).
În adevăr e ceva sublim,
splendid, magnific!!
Nu am cuvinte prin care aş
putea mai bine şi mai lămurit descrie splendoarea acestei minunate văi! La
fiecare pas ce facem, stăm puţin şi admirăm în toate părţile diferitele peisaje
ce se desfăşură rând pe rând privirilor noastre: fiecare stâncă, fiecare colţ,
fiecare brâu, chiar blocurile pe care le escaladăm, sunt observate şi examinate
de noi, de aceea păşim încet şi cu multă băgare de seamă; ne oprim foarte des
entusiasmaţi şi cu o mulţumire sufletească înaintăm încet, încet, ocolind din
când în când obstacolele şi bolovanii ce-i întâlnim în cale şi peste care nu am
putea trece.
Setea începe să ne cam
supere cu toată sticla de cognac a amicului Otto Huch, care aproape ajunsese pe
sfârşite; însă din norocire pentru noi auzim un murmur de apă în văgăuna din
vale, unde, coborându-ne, dăm de un pârîiaş mititel cu o apă rece ca ghiaţa şi
limpede ca cristalul, bine înţeles provenit din zăpada enormă de care este
plină această văgăună din mijlocul văiei...
Printre blocurile de
piatră, colosal de mari, rămase neacoperite de zăpadă, care parte se topise,
curgea micul pârâiaş, dând un murmur plăcut, care, în liniştea şi tăcerea, de
care valea e predominată, se aude din depărtare. Mai sus de acest pârâiaş se
află un bloc colosal de piatră căzut în văgăună, care nu se poate escalada, dar
servă ca adăpost de ploaie şi timpuri rele.
În tot timpul şi la locurile
pitoreşti şi meritorii de fotografiat, amicul Otto Huch îşi dresează aparatul
său fotografic şi poziţiunile sunt şi luate, reuşind admirabil de bine. Aci la
micul pârâiaş, ne potolim setea şi facem un repacs mai mare, contemplând şi
admirând frumuseţile de cari suntem înconjuraţi. În dreapta noastră avem
Caraimanul, pe a cărui pantă am urmat tot drumul până aci, cu stâncile sale
colosal de înalte şi de toate formele şi mărimile; cele mai multe dintre de şi
mai cu seamă cele mai din jos au forma unor căpătâni de zahăr uriaşe.
În stânga zidurile
verticale şi extraordinar de înalte ale Coştilei, ale căror vârfuri de abia se
pot zări, şi între cari se observă mai cu seamă scobitura făcută în zidul
pietros, în forma unei ferestre şi din această cauză se şi numeşte
„fereastra" aşezată sub colţul ce predomină întregul masiv al Coştilei.
Îndărătul nostru vedem drumul pe care l-am parcurs, plin de bolovani, stânci şi
lespezi late de piatră şi singuri noi ne mirăm cum le-am putut străbate; iar
înainte valea, care se afundă din ce în ce mai mult, cum şi începutul de snepi,
brăzişori şi acei mici copăcei numiţi lilieci.
După un mic repaos
continuăm tot pe coasta Caraimanului până ce dăm de nişte mici şnepi foarte
deşi printre care nu vârîm, îndată dăm de un loc acoperit cu iarbă verde şi
mare. Apucăm la stânga spre văgăuna cea mare din mijlocul văei.
A continua încă pe brânele
Caraimanului este imposibil şi cu atât mai mult pe ale Coştilei, aşa că suntem
nevoiţi a ne vârî în văgăună şi pe ea să coborîm la vale. Mai înainte însă, din
nou facem un mic repaos; nu pentru a ne odihni, ci mai mult pentru a admira
frumuseţea locului şi a ne da seama de drumul ce-l făcusem.
* * *
Chiar dela intrarea în
văgăună dăm de zăpadă îngheţată, care pe o mică distantă mai sus, încetase.
Această zăpadă era groasă dela 2—3 metri şi în unele locuri pe margine forma un
fel de găuri, numite popular „copci", după pereţii cărora se putea calcula
grosimea lor. Această zăpadă se întinde pe o lungime de l—2 km., foarte
înclinată şi puţin cam periculoasă.
Dacă în timpul iernei nu
cade multă zăpadă, atunci văgăuna este acoperită cu bolovani enormi de piatră,
şi vizitatorii fiind închişi de amândouă părţile de pereţi înalţi pietroşi, nu
pot trece nici în dreapta, nici în stânga, ci mereu în jos, sărind din bolovani
în bolovani, se târăsc pe spate, sau se reazimă, când în mâni, când în
picioare, dar cele mai multe din aceste blocuri, fiind apropiate unele de
altele, se poate cu înlesnire sări dela unul la altul.
Câte odată, când din cauza
deselor ploi, zăpada se topeşte în mare parte, în unele locuri se formează un
fel de tunele sau poduri, iar de desubtul lor se găsesc blocuri enorme de
zăpadă îngheţată, desfăcute din troianele îngrozitoare ce acopereau întreaga
vale. Aceste tunele aveau marginile formate din pereţi de ghiaţă foarte groşi,
iar pe deasupra înfăţişau ca un fel de pod de 1—2 m. lărgime, iar pe dedesubt,
ca să se poată trece, trebuia să se escaladeze bolovani colosali de zăpadă,
despre cari s'a pomenit mai sus.
După cum am constatat,
valea aceasta se sue şi se coboară mai uşor şi mai repede, când este plină de
zăpadă, de oarece troianele acoperind blocurile de piatră, atât urcuşul, cât şi
coborîşul, se fac mult mai lesnicios, neavând a escalada bolovanii cu cari
văgăuna este acoperită.
În tot lungul văei prin
mijlocul său, un pârâiaş cu o apă curată şi rece, cade din bolovan în bolovan,
formând sub fiecare câte un mic bazinaş, din care se scurge în jos până când dă
de un alt bloc de piatră, printre cari şerpueşte spre a-şi găsi un mic locşor
de scurgere, continuând drumul său mai departe. Dacă blocul este mai înalt, cu
pereţi verticali, atunci apa formează mici cascade cu o şuviţă de apă. Un
freamăt dulce şi sonor o însoţeşte, aşa că pe lângă vedere şi auzul ne
mulţumeşte prin muzica plăcută şi armonioasă produsă de căderea apei sau de
svârcolirile sale printre Pietrile prin cari şerpueşte.
Acest pârâu merge până la
un loc oarecare al văei, apoi dispare cu totul, intrând în pământ pe unde îşi
urmează drumul său, apoi ieşind iarăşi la lumină devine mult mai mare şi mult
mai sgomotcs; ba acest sgomot este aşa de tare, încât se aude dela o depărtare
foarte mare. Anul acesta fiind foarte multă zăpadă, aproape de piciorul, care
termină adevărata Valea-Albă, se formează o cascadă minunată de o înălţime de
câţiva metri. Din nenorocire nu s'a putut fotografia, de oarece amicul meu Otto
Huch isprăvise plăcile.
Cu cât acest pârâiaş
înaintează spre vale, cu atât creşte mai mult şi ajungând la Buşteni devine un
adevărat pârîu, care se varsă în Prahova, puţin mai sus de gară, sub numele de
„Apa Valea-Albă" dela valea pe care o udă. Din nenorocire această apă atât
de curată şi lipsită de orice microbi, ajunsă în Buşteni este spurcată cu tot
felul de gunoaie şi murdării pe cari locuitorii de aci le aruncă în pârâu.
[..]
CUPRINSUL
Comitetul S. T. R
O excursiune dramatică, de
G. Flaişlen
Cetatea Negru-Vodă, de Gabriel Dumitriu
Un drum la Pietrosul
(Ratoşnia, Strenioara, Pietrosul, Clement, (Piatra Piscului, Lacul), Zebrac, de
Dr. E. Alzner
La cetatea lui Negru-Vodă,
de Smaranda Catzian
Descrierea excursiunei
făcută la Piatra Craiului în zilele de 18 şi 19 August 1911, de. Niculaescu-Bugheanu.
Sporturile de iarnă:
1) Sfaturi practice pentru
alergătorii cu skiuri.
2) Sportul cu bobsleigh
Sportul de iarnă şi
sănătatea, de Dr. Georg Buchan
Din carnetul unui turist (O
excursiune în Bucegi, Nopţile la Omul, Dimineaţa la Omul, Dela Omul la
Bucşoiul, Dela Omul a Strunga pe frontieră, Dela Sinaia la Azuga pe Cumpătul,
La Azuga prin Cumpătul) de N. Bogdan
[..]
Tipografia Profesionala
Dimitrie C. Ionescu, strada Câmpineanu 9, Bucureşti.
Scanare,
OCR şi corectura : Roşioru Gabi rosiorug@yahoo.com
Alte
titluri disponibile la : grupul HARTI_CARTI la http://groups.yahoo.com/
Carte
obţinută prin amabilitatea dlui. Sergiu Babei.
