La oamenii normali, adică sociabili, descoperirea / explorarea muntelui se face în grup. La nesociabili, inevitabil lucrurile merg din principiu individual. Iar aici este vorba nu atît de acțiunea în sine pe înălțimi, ci și cum se naște interesul pentru acestea.
În cazul primei categorii, între amici afli că e tare frumos la munte, plus „De ce nu mergi și tu?”. La ceilalți, apare întîi interesul cam din senin (vorba vine, căci tot ai tras cu urechea pe undeva că vreo Piatra Craiului e frumoasă, ori că poți fi mobil prin lume) pentru munte, natură etc. Iar apoi cauți un grup uman, pentru un prim contact lesnicios.
Realizezi acea primă întîlnire, dar apoi acei trei prieteni au și alte treburi, mai ales că tu dorește a reveni iute, de pildă pe Bucegii care ți s-au părut interesanți. Așa că vei merge singur. În paralel, nu ai acces la cine știe ce literatură montană, care să-ți arate cum e cu echipamentul, cu geografia de amănunt terenului (la oa dică nici vreo hartă nu face mare lucru, în lipsa experienței).
Nu știu de unde, după o prima tură bucegistă clasică (a anului 1977 barim), cu telecabină sinăiană iar apoi Platou spre Omul, și finalmente culmea Bucșoiului și Predeal...... mi-am dorit să parcurg și cealaltă parte de potcoavă, a masivului. Cea a culmei Strunga. Parcă era un 19 august (peste o lună și ceva aveam să împlinesc 20 ani).
Lucrurile au mers inițial bine: cota 2000, Piatra Arsă, Padina.
Pe aici, vizită la Peștera Ialomiței (și acum am în urechi piesa „Regina străzilor”, a „Mondial”-ilor, răsunînd de la un radio pe undeva, la intrare). Poza poartă notațiile dintr-un jurnal personal.
Apoi suiș către Strunga, cu vreo trei litri de apă în bagaj, căci urma să stau la Omul, lipsit de izvoare. Total neantrenat, nu am avut de lucru și am ținut pasul cu un tînăr cioban (declarîndu-se pus pe studii, și care s-a abătut apoi spre una din stînele acelei zone valahe), fapt care a dus la o primă oboseală prematură.
Aveam eu o hartă turistică, dar în curmătura aflată pe cumpăna apelor, neexistînd vreun indicator (și parcă nici stîlpi către Culmea Strunga), m-am dus frumușel către Ardeal, pe același marcaj.
N-am făcut inițial vreun caz, că acolo drumul coboară. Mi-oi fi zis, pînă și în nepriceperea mea, că e ceva temporar.
De unde! În plus, m-am nimerit curînd în aria unei stîne, unde vreo patru dulăi au venit în salturi spre persoana mea – una cuprinsă de groaza aferentă. Doar m-au lătrat, fie și tare fioros, după gusturile orășeanului ajuns pentru prima dată în așa situație. După o vreme s-au dus în treaba lor, pe pază a stînei pe moment goală.
Am continuat coborîșul, dînd apoi într-un tăpșan de un indicator, ce mă anunța că pînă, luînd-o parcă în dreapta, ai de făcut 'nșpe ore pînă la Omul. Am realizat clar eroarea-mi. Se lăsa cu un aer de înserare, așa că ghinionistului zilei nu i-a mai ars de înfruntat necunoscutul înălțimilor, ci a preferat să o ia prin locuri cunoscute, și chit că asta a presupus revenirea în aria cîinilor ce-mi făcuseră viața grea. Aceștia nu s-au mai ivit însă, dar s-a ivit acută altă problemă, oboseala. Nu mai făcusem efort pe munte, cu orele, respectiv diferența de nivel aferentă. Atunci am luat contact și cu o bătaie sonoră a inimii.
Ca urmare, am abandonat pe undeva apa (foarte probabil aflată în sticle de sticlă)
Cu chiu cu vai am revenit la Strungă. Prea lesnicios nu mi-a fost nici pînă în vale, deși teoretic era vorba de coborîre. Îmi făceam planuri că va trebui să dorm pe acolo, pe un vînticel deloc prieten. Ajuns totuși la Padina, am aflat că nu mai erau locuri, așa că urma să înnoptez, alături de alții, în sala de mese (lăsînd ca garanție actul de identitate). Parcă am stat pe o masă. Mi-a mai ars de o fotografie, dar impresii nu am, din acea noapte.
La 6,30 părăseam adăpostul, luînd de această dată linia directă spre Cota 2000, și anume prin Lăptici (am zis bine?, căci nu am mai dat de atunci pe acolo) Valea Dorului. Acolo, scena oboselii s-a repetat, pe pantele finale, cu destule opriri. Telecabina de sus nu funcționa, din cauza vîntului, așa că am mers pe jos pînă la Cota 1400.
Precum nea Baticu în Amintirile... lui, și tonul acestor rememorări de peste ani este diferit de acela din epocă (ale dînsului apărînd în Buletinul Alpin), mai exact din jurnalul personal. Între altele:
„După mult timp dau de un indicator [pare-se în așa-numita Poiană Guțan]: spre Bran x ore, spre Omul 5-6. Îmi paradisem respirația. Am urcat în deal o oră. Aici am renunțat să mai urc și după ce am aruncat sticlele cu apă am început, obosit mort, să cobor. Nu am crezut că o să ajung la Padina. Îmi programasem să să dorm sub cerul liber deși nici vîntul nici animalele nu-mi erau prea favorabile: era o pustietate înfricoșătoare. Șontîc-șontîc am luat-o în vale. Din fericire nu s-au mai luat cîinii de mine. La ultima stînă am halit ceva și abia acum un cioban amabil m-a lămurit c-am greșit drumul [...] Mi-a continuat Golgotha: făceam în pantă 20 de pași și mă opream. Am ajuns țn fine la Șa. Din fericire mersesem mai repede decît mă așteptasem. De aici coborîșul a mers mai ușor mai ales la moral deși mă chinuia setea, numărîndu-mi pașii pînă la cișmea [reperată probabil dimineața, lîngă cabană]. După ce am băut, am descoperit că n-au locuri la cabană. M-am băgat provizoriu într-o vilă și am dat de trei tipi ca mine. Pe la 13,30 am fost la Cantină și lăsînd un buletin ne-a lăsat să ne culcăm pe mese [...]
La 6,30 eram la drum. Asta altă Golgothă acu' un pic mai puțin dură. Greu a fost urcușul spre 2000 ce credeam că nu se mai sfîrșește. Și bătea un vînt... Iar eu singur prin pustietățile alea... Sus la 2000 mi-a fost frică să mă dau înspre vale, de frică să nu mă arunce vîntul.
Telecabina nu mergea: altă distracție, coborîrea a 600 m diferență de nivel, de-mi făcusem picioarele zob și la un moment mergeam deandoaselea. Din fericire, de la 1400 în jos mergea telecabina [...] Mi-am simțit paradite picioarele 3-4 zile...”
Noutatea zilei a fost că, învățînd anterior de la alții și nedîndu-mă totodată banii de buzunar afară din casă, am încercat să merg cu nașul. La dus am ezitat, dar la întoarcere a mers, dînd naștere unei ocupații care s-a întins de-a lungul anilor – vreo 40 ani.
Mi-a căzut prost eșecul, dar la vreo zece zile am luat-o din nou spre Bucegi. Am refăcut de această dată tura de succes, prin Babele – Omul.
O mare de nori la ultimul a înfrumusețat șederea peste noapte acolo. Matinal, am mers la Mălăiești, unde am descoperit că am uitat o cămașă (împrumutată) la Omul. M-am întors pe vîrf, dar nu am mai dat de dînsa.
O altă problemă a fost lipsa de apă. Cu această ocazie, mergînd spre Bușteni prin ceea ce voi afla ulterior că se numește poteca Take Ionescu, am descoperit că firele trecut punctat pe hărți, ca fiind văi, nu adăpostesc vreun rîu sau măcar pîrîiaș.
Textual (din jurnal personal epocă):
„Am trecut 3 văi de pîrîuri și nici pui de apă.”
Cu sete cu tot, am optat totuși, de la așa-numitul Pichet Roșu, pentru mers nu spre Poiana Izvoarelor, de care mai aveam ceva idee dintr-o excursia cu fabrica, ci pe sub munte, prin ceea ce voi afla că se numește Poiana Coștilei.
Pe parcurs (unul marcat de colți oboseală):
„E frumos pe aici că ai impresia că-ți cade în cap Coștila” [pare să fi fost vorba de Moraru]
În ultima (adică Poiana Coștilei), nu mai știu din ce motiv am ales continuarea pe varianta Gîlma. Abia pe aceasta am găsit izvorul salvator, cam cînd pătrunzi în ultima treime a acelei porțiuni de drum. A fost interesant că, într-un amestec mental propriu novicelui (fie și cu hartă la el), nu mi-am dat seama cărei localități prahovene aparținea zgomotul vesel ce începuse a se simți printre copaci. Nu știu de unde am crezut că e vorba de Azuga. A fost în realitatea însă Valea Cerbului bușteneană, cu ai ei numeroși amatori de camping, cu muzicile aferente.
În cursul acestor prime contacte cu muntele mi-a atras atenția, pe harta turistică ce posedam, mențiunea „Abruptu (sic) Coștilei”, aplicată pe zona acesteia dinspre nord-est. Mi-a plăcut cum sună, cum va fi trebuit să arate. Cum o fi să mergi, pe sub așa zid de piatră.
Foarte posibil din chiar prima ajungere în Poiana Coștilei am văzut cum stau lucrurile, parcă un pic mai puțin prăpăstioase – în privința acelui abrupt - decît anticipasem.
Am mai mers de cîteva ori în iarna ce a urmat, dar nu aș spune că experiența mi-a crescut grozav (dar era totuși o familiarizare cu domeniul). Nici echipamentul (nefiindu-mi de felu-mi nici ordonat, nici prudent, cu atît mai puțin înstărit). Tot privind la acea hartă, și părîndu-mi-se că nu mai am mult pînă să isprăvesc potecile marcate principale, mi-a fost atrasă privirea de firele trasate punctat, peste zona răsăriteană a Bucegilor bușteneni, dintre care unul avea menționat chiar că se numește Valea Morarului. Dorința de inedit m-a făcut să cred că există pe acolo alte posibilități de mers pe munte. Nu mai știu exact unde, parcă la cabana Valea cu Brazi (cota 1500, dispărută azi) și prin luna mai următoare, mi-a spus cineva – probabil între altele - că există drumuri nemarcate prin abrupt. Am notat, ca multe altele altminteri, în epocă.
Nu am avut planuri concrete de așa drumuri (ce rămîneau atractive, ca vagă idee), dar inevitabil era și mersul la refugiul Coștila, interesant prin faptul că îl bănuiam ca pătrunzînd în inima muntelui, a Abruptu-lui. În jurul lui 9 iulie am pornit spre refugiu, ansă ale marcajelor mi-a jucat iar o festă, fie și de alt tip. Nu am realizat cînd poteca Bușteni-Poiana Coștilei o ia la stînga așa că am rămas pe varianta de Valea Albă. Ba și din aceea m-am abătut la un moment dat spre stînga, pe o variantă la variantă. La un moment dat, am zărit mai sus doi inși, care se aflau pe drumul bun. Cel de Valea Albă.
Am suit pînă la Verdeață.
Era plafon de nori destul de jos, specialitate estivală a Bucegilor. Acea cușmă, amestecînd teren necunoscut cu neputință de a vedea m-a făcut să nu pornesc în sus (parcă și Valea Albă se afla între liniile punctate cu albastru, de pe harta turistică, nu și marcajul cruce galbenă ce ființase prin anii 60, pînă la așa-numita Verdeață). Am coborît. Din acel sejur m-am întors și cu știință de Valea Cerbului, după ce urcasem în Platou ca de obicei, cu telecabina sinăiană.
La jumătatea lui august, mi-am zis să urc Valea Albă, fără să am idee firește ce dificultăți pot apărea pe acolo. Cunoștințe umane care să mă lămurească nu aveam, iar publicațiile montane erau foarte rare și nesărindu-mi oricum în cale, de unele singure. Dacă anterior ajunsesem la Verdeață voind să merg la refugiul Coștila, acum a fost invers. Vremea poate mai proastă decît la precedenta-mi tentativă.
Mi-am zis să rămîn peste noapte, la refugiu. Pînă la înserare, am privind la unii ce escaladau un traseu, de care am aflat că se numește Hermann Buhl. Urcau la scărițe. Fiind inevitabil rece la sosirea nopții, am folosit drept pătură (undeva pe priciul de sus) o saltea de burete din jur, dar la ore tîrzii a sosit cineva care avea nevoie de așa ceva, așa că m-am ghemuit cum am putut. Sentiment de frig îngrozitor nu am avut totuși (cum nu voi avea curînd nici la un dormit în pătură-fără-saltea în cort la Mălăiești – chestie de vîrstă probabil: 21).
Ce-a fost în capul celor cîțiva de la refugiu cărora nu li s-a părut curioasă arătarea doritoare să urce de acolo la Platou, nu știu. Știința arătării despre ce îl aștepta pe parcurs fiind elegant spus minimă. Nu-i exclus să mă fi dat și eu foarte sigur pe mine, plus de neoprit, în iresponsabilitatea mea. Plus că or mai fi avut de a face, acei localnici, cu așa faună. Din ce mi-au explicat ei, am reținut că se trece dintr-o vale în alta.
Mare lucru nu mai țin minte, din ce a fost. Doar că am avansat cu greu pe malul stîng, cum mergi, al Văii Gălbenelelor. Denumirea am putut-o da ulterior, căci o vreme am trăit cu sentimentul - notat în jurnal - a fi suit Valea Coștilei. Pe acolo, am realizat că tărășenia / acea față nu putea conduce undeva bine, meditînd pe parcurs că pe acolo m-am putea întoarce, dar nu cu rucsac. Pe o platformă unde lucrurile s-au închis (probabil în zona Vîlcelului Florilor de Colți, sub el mai exact), m-am așezat, începînd repartizarea lucrurilor ce puteam lua cu mine, și care nu. Cărasem cu mine o sticlă de apă minerală, pe care am lăsat-o acolo, anticipînd încîntarea celui ce urma să dea de ea. Așa-numita canadiană am strîns-o parcă la brîu, oprind firește și aparatul foto, un Zenit sovietic. Restul am pus în vechiul rucsac (parcă avea vreo 8-10 ani, din vremea taberelor școlărești) și cu regretul aferent i-am făcut vînt la vale.
Nu știu dacă acolo ori pe parcursul întoarcerii (altminteri onorabile) m-a pălit vreo groază. Pe undeva am realizat posibilitatea de a traversa în vale, de unde pînă atunci socotesc acum a fi urcat doar malul, în urmă ratării trecerii complete, din Coștila în Gălbenele. Cred că eram pe varianta de acces la Creasta Coștilei (eu mergînd însă nu la intrarea în aceasta, ci spre vîlcelul amintit), aceea răzuită de niște căderi de pietre la începutul mileniului trei.
Cam pe acolo am văzut doi inși pe vale. Mi-au dat binețe, întrebîndu-mă, nu știu cît de ironic, dacă eu sînt cel care li s-a spus că se va rătăci pe vale (probabil le-au vorbit coștilenii de mine). M-am alăturat lor. Unul dintre ei, la vreo 45 ani, era membru alfa, pricepător al locurilor, iar celălalt (un pic mai copt de vîrstă) în siajul său. Niște oameni la locul lor.
Vremea, închisă, umedă, fără a se lăsa cu ploaie continuă însă.
S-a mers apoi liniștit. Nu știu să fi avut probleme pe undeva. Îmi aminte vag de strunga de la capătul văii, respectiv de un loc unde ne-a zis că pe acolo e ceva, o potecă: voi identifica ulterior as fi fost vorba de Brîul Mare. Am trecut peste el, urcînd tot timpul Valea Scorușilor (abia peste vreo 30 ani voi repeta parcurgerea ei). În platou, omul nostru a scos parcă o busolă. Și aici s-a mișcat cu o dezinvoltură liniștită, ocolind prin ceață Releul, despre care am aflat că nu e bine să i te aventurezi prin apropiere, fiind obiectiv militar. Probabil nu voi ști niciodată cum îl chema, pe acel om care, va fi apucat să aibă idee cîndva?, m-a nășit în ale abruptului Bucegilor. Nici el că a botezat un ins care devenit-a împătimit al locurilor, iar totodată poate oarece nume în crugul istoric cel trecător. Ne-am despărțit pe undeva, poate Babele. Apoi am coborît (și cunoscut) poteca pe Valea Jepilor.
(în acel 1978 era o problemă cu filmele, pentru aparatele foto. Începuseră să lipsească. Acesta e capătul unui tip de film care nu era pentru aparatul meu, însă improvizam, în lipsă de altceva. În imagine pare a fi partea de jos a Văii Coștilei.)
(probabil în refugiu, lîngă vreo spirtieră)
(locul unde m-am blocat, în perete)
(la acest nivel m-am alăturat, ajungîndu-i din urmă, pe cei doi. Tipul alfa - altă expresie nu îmi vine în minte - era în pantaloni scurți. Un amestec, aș spune azi, de Ion Coman și Alex. Floricioiu, dar destins)
(însoțitorul celui care a condus tura)
(un total începător, în Strunga Gălbenele)
(foarte probabil, privind înapoi pe cînd ocoleam releul pe la sud)
(același, la ieșirea din Valea Scorușilor)
(în spate, acum descopăr, e Blidul Uriașilor. Pentru care voi face oarecare pasiune hăt în viitor, raportat la acel 1978)
Voi reveni peste o săptămînă în Valea Albă. Voi fi sosit cu un tren de noapte, cel de 4 în București. De data asta am mers șnur, apropiere și traseu propriu-zis. Vremea, excelentă. Urmau să vină niște amici după-amiază, în Bușteni, așa că am mers întins. Îmi aduc aminte că am făcut o oră și jumătate pe valea propriu-zisă. Eram încîntat că ochiul că trimitea prin locuri unde ulterior descopeream hățașe, semn că intuiam bine posibilitățile. Mare lucru nu am reținut, ceea ce-i poate normal. Parcă nu am urmat varianta prin stînga de la Săritoarea Cîrnului, ci am luat-o prin dreapta.
Trebuia însă și-un duș rece. Acesta s-a petrecut la început de septembrie același an (1978), cînd am dat să urmez o altă rută punctată pe hartă, și anume a Văii Bucșoiului. Poate lucrurile nu ar fi stat cap de țară pe acolo, dacă nu aș fi întîlnit zăpadă, probabil prin dreapta a ceea ce este numit Turnul cu Jnepeni. Am avansat greu, m-am întors așijderi. Nu mai știu ce aveam în picioare, foarte probabil niște ghete citadine, ce-mi lăsase un amic la plecarea în armată. Și pe care mi le aduc aminte cu talpă cam lisă. Culmea este că nu am avut probleme în coborîș decît la doi pași de poteca marcată, unde am călcat strîmb de pe o piatră de nici jumătate de metri, zgîriindu-mă la picior într-o colț de pe acolo. Poate a fost un avertisment util, cît și altele primite de către solitarul subsemnat, în acea vară
Variația insucces-reușită a continuat peste o lună, cînd am sosit cu viitoarea mea primă soție (cunoscută de o săptămînă) la Verdeață, cu dor de Valea Albă. Vreme superbă de toamnă. Ea avea 17 ani, eu cu patru mai mult. Deja de acolo o pălise oboseala însă. Ne-am așezat la masă, lîngă refugiul locului (la care era pus lacătul). Apoi am zis să ne umplem acea zi frumoasă, avansînd în dorul lelii pe Albă. Fata, cu ceva sport școlăresc la viața ei, a intrat curînd în priză și a urcat minunat pînă sus. La Babele am mîncat domol, inclusiv o ciorbă.
Rău nu era să ne grăbim, căci ne-a surprins întunericul pe Jepi, în treimea inferioară, aceea de pe partea Jepilor Mici. Erau însă și alții și nu știu să fi avut un stres excesiv, deasupra acelor hăuri (voi avea peste vreo patru ani, cînd aflasem între timp din plin, cum e cu pericolele la munte).
Cunoașteri îmi vor mai fi în toți anii de abrupt/munte care mi-au urmat. Dar niciodată nu a fost suficientă, acea cunoaștere, întrucît mereu rămîne o necunoscută, iar în același timp o doză de ghinion, ce poate țîșni oricînd. Din fericire, pînă una-alta mă aflu întreg, după o campanie alpină deloc-deloc simplă, unde a pus umăr inevitabil și sistemul meu nervos nu chiar solid, compensat însă de altele, în bine. Poate între ultimele intră și tenacitatea de a străbate acest rai al existenței mele. A mai fost și mult noroc, îmi permit să spun. Îmi scot pălăria în fața lui.
Sper să-mi fie în preajmă și în viitor.
%20%C3%AEn%201932%20bw.jpg)
