Asta nu înseamnă că strîmb din nas la amintirea camarazilor, doar că nu am avut cine știe ce relații, cît să ținem legătura după aceea.
.
De bine ce mă mai uit pe acest simpatic grup, realizez că primul gînd bun se duce către cel care mi-a fost comandant de pluton, Dan Ristoiu, de felu-i tînăr locotenent la acel 1980, cînd am fost dus să-mi servesc patria (cu socialismul ei cu tot).
Respectivul superior mi s-a părut un tip onest, în plus fiind apropiați ca vîrstă (eu fiind încorporat ceva mai tîrziu).
.
Mai dau o raită în amintiri și mă opresc asupra lui Adrian, coleg la cursul pentru plutonieri de companie. Era idem onest, deși infinit mai puțin disciplinat decît șeful meu amintit mai sus.
Îmi plăcea de el că era buna dispoziție întruchipată. Avea un set de pastile la care-mi saltă și azi zîmbetul, după atîtea decenii. Între cele mai puțin porcoase era, de pildă: „Îl vezi? Are var pe cur /te mai ștergeai de vreun perete.../. Deci e curvar!”
Un mic tic, poate exagerat de ochii lumii, era să afunce formula „Cerebral!”, la orice lucru din jur îi trezea aprecierea.
.
Adrian a tras o mîță nemaipomenită de coadă, la vremea acelui curs, de care am avut parte în ciclul I. Noi, ceilalți, ne mulțumeam să revenim abia spre seară în companiile de origine, după ce pierdeam toată ziua vremea (în loc de angarale cazone) la compania Transport, care găzduia acel curs, sub bagheta plutonierului (pare-se un pic drojdier) David.
Ei nu, Adrian o întindea de la prînz acasă, în cartierul Militari, și revenea a doua zi, matinal. „Ai lui” știau că el e la Transport, la cursul cu pricina, și peste noapte.
Avea o îndrăzneală a lui
Ghinionul a făcut să aibă în ciclul doi o viață mult mai complicată (parcă era la Compania 2 infanterie). Mai exact atunci nu a mai putut s-o întindă, nici departe decît reușise în primele opt luni!
.
Pînă acolo, sub aripa lui am tras primul sărit peste gard din viața mea, cînd din Olteniței am mers pe Viilor (eu, cu inima cît un purice!), iar apoi am luat un tramvai 25 pînă la el, în Militari. După un prînz (inevitabil cu ce alcool avea maică-sa în casă) acolo, am luat un 13 pînă la mine, la Piața Iancului, unde am tras ceva emoții, pînă am ajuns fără belele la apelul al dimineață, al geniștilor mei...
Adrian ne-a chemat la un moment dat la nunta fratelui său geamăn (militărea și el, la acel UM 01305), care s-a ținut la „Grădinița”; în buricul Bucureștilor. Firește, fiind melitari (vorba lui A. Bacalbașa, din al său „Moș Teacă”), nu am venit cu vreun dar, însă parcă le-am făcut eu cîteva poze.
Simpatic era și Dan Gemănoiu (în eterna cheie, a onestității!), bucureștean chiar mai copt și decît mine, de care am pomenit într-o postare trecută. El era cel cu „rașpelele” („Cum?! Eu, să am numai pile?! Pardon!”).
Relațiile lui erau însă mai mult declarative, căci nu simt să fi apelat vreodată la ele (ori nu va fi marșat tat-su, cel de la Secretariatul CC al PCR), așa că s-a canonit „la munci”, în toamna ce-am prins în ținută kaki.
.
Simpatic, dar cumințel (lipsit de micile drăcovenii care întrețin marile prietenii) s-a aflat Constantin Ciuc, de felu-i din Iași, ochelarist ca și mine.
În aceeași cheie a onestității, țin a pomeni de singurul gradat care nu ne-a zis niciodată „Dă-te mai încolo”, și anume (alt Constantin, culmea tot din Iași) Cîmpeanu, caporal la Chimic, pluton cu care Geniul meu se afla în simbioză organizațională.
.
DEȘI SAR DE AICI în altă barcă, aș vorbi și despre cadrele epocii ce-am prins în acel Regiment 2 Mecanizat, din șoseaua Olteniței 190.
Comandant am prins acolo pe colonelul Dumitru Velicu, tip relativ sever, dar (eterna-mi obsesie!) onest. Venea dimineața cu o mașină sovietică Lada, fiind întîmpinat la poartă de trompet, în vreme ce regimentul sta în careu, în așteptarea șefului.
Cînd am militărit acolo, a fost avansat, comandant parcă la așa-numita Divizie (era doi pași mai încolo, la intersecția Olteniței cu Vitan Bîrzești). Că veni vorba, undeva mai sus de noi era un general Pletos (culmea, cu destulă chelie!), despre care voi citi ulterior că a fost în așa-numitul complot păstorit de generalul Militaru, la jumătatea anilor 80.
Cam tot atunci am citit întîmplător la ferparele ziarului România Liberă despre moartea generalului Velicu, foarte probabil din motive de sănătate, simt o boală de inimă.
.
După dumnealui a venit în fruntea regimentului maiorul Corneliu Pîrcălăbescu. Aducea nițel cu Iohannis cel de azi, minus aroganța și rigiditatea. Nu mi s-a părut să sară peste cal, în materie de a ne freca inutil. Gura lumii spunea că are pile, că a venit pe filiera UTC, că e simpatizat de Elena Ceaușescu și că, implicit, executa la noi un stagiu care să-l ajute a promova în continuare, în sfere mari.
Posibil ca așa să și fost, căci decembrie 1989 l-a prins ca șef al Gărzilor Patriotice pe țară.
Pînă una-alta, la un moment dat avea nevoie de niște poze pentru vreo legitimație, și mi-a stat drepți, ca să-l pozez...
.
Șef al statului major la vremea aceea era maiorul Rădescu, parcă Nicolae (coincidență de nume se pare, cu prim-ministrul din 1944-45!).
Și pe el l-am simpatizat, deși nu chiar de la început, iar asta nu pentru că ar fi fost al dracului, ci pentru că nu ieșea în evidență, iar totodată era din alt material uman, decît masa ofițerilor.
.
Nu mai știu cum la un moment dat m-a rugat să merg pînă la el acasă, să-i dreg un întrerupător ce nu mai mergea. Era destul de seară, iar anotimpul era unul rece. Am mers cu autobuzul, în care a moțăit. Mi s-a părut mie, profanului, nițel suspectă atitudinea lui, pe care am tradus-o ulterior prin faptul că ciupise niște alcool la slujbă (foarte posibil, obiceiul îi era cronic).
Stătea undeva pe la Piața Unirii, cam pe unde e acum aripa sudică a magazinului Cocor.
I-am dres acel defect electric, apoi am plecat acasă, cu biletul de voie ce-mi pregătise.
Parcă m-a oprit și la o gustare (nu mai țin minte dacă era și nevasta pe acolo), moment în care am îndrăznit să-i spun un banc, auzit la amicii de munte: „Domn colonelu', pot să vă spun Nelu?”. Firește, l-am relatat doar ca banc, nu că m-aș fi adresa așa. Și oricum diminutiv i-ar fi fost Nicu...
.
Socotesc acum că alcoolul i se trăgea din a fi urmat un drum care nu era, totuși, al lui. Va fi urmat cariera militară la îndemnul cuiva din familie, în același timp era inteligent, dar un filon interior sta oprimat în interior, motiv din care apela la sticlă.
.
În comandament mai era un locțiitor de comandant, colonel Constantin parcă, ce-mi transmitea un fior destul de neplăcut (de pildă cînd mi-a dat să-i fac niște poze de familie), dar practic în banca lui. Jovial era pe acolo și alt trei-stele-mijlocii, și anume colonelul Radu, ceva mai scund și rotofei,de asemenea pe la 50 ani ca etate. El îmi deconta materialele foto.
.
De treabă mi s-au părut, chit că nu le mai rețin numele, șefii de companie de la Cercetare ori Transport.
Firește, nu cunoșteam multă lume în acea 'ogradă', dar netensionați - semn al unui șef ok - umblau de pildă și cei de la Bateria RAD (rachete antitanc dirijate).
Jovial era și un maior Craiu, de infanterie, parcă pe la batalionul I.
Mai era și un tovarăș mai mare peste activitățile sportive, căpitan, și el nederanjînd pe alții (firește, dacă treceai pe lăngă el fără să-l saluți se schimba placa...).
.
Altminteri, în categoria zeilor erau și neamuri proaste, de pildă căpitanul de artilerie Scarlet, care teroriza pulimea / sînt fan al lui E. Zola, mai naturist.../ regimentului, cînd pica ofițer de serviciu.
La nemauri proaste aș trece și pe șeful Geniului. căpitanul de atunci Mircea Ciupariu. Pe cît mă lămurește instinctul meu de azi, era un Rădescu (celd e la statul major), dar probabil mai cocoloșit de mamă pe vremuri. Mai exact frustrările lui îmi par să fi decurs din faptul că pe acel drum al altuia nu mai veneau gratificațiile materne.
La un moment dat, nu cu mult după jurămînt, m-am dus la el pentru un bilet de voie și, în grabă plus emoție, i-am zis „tovarășul Ciupariu”. S-a bășicat, cum că el e „tovarășul căpitan Ciupariu”.
Cu așa om, nu suna a bine viitorul, dar curînd a plecat de la noi, postul rămînînd vacant cît am stat acolo.
Colegii de la Chimic aveau însă un șef-mare pîinea lui Dumnezeu, capitanul Maximciuc. La un moment dat, în ultimele săptămîni, m-a atenționat cu privire la barba de două zile. Mi-a căzut mie prost, dar omul avea dreptate!
.
Dacă tot m-am întins la vorbă, aș adăuga că la vremea ciclului anterior de instrucție, de dinaintea venirii mele, compania Geniu avusese un accident la o tragere, în sensul că un neîndemînatic dintre geniști scăpase o grenadă în tranșeul unde stăteau. Au fost rănite cel puțin vreo trei persoane (din fericire niciuna mortal), între care comandantul companiei, locotenentul major Marinescu.
La un moment dat a revenit în companie, cu un pic de sechele la mers, iar ulterior va trece în ceea ce se numea rezervă. SE spunea că poate fi inginer în viața civilă. Era un tip subțirel, poate chiar fragil, o bomboană de om.
.
Ilustrez postarea cu niște imagini de la jurămîntul depus, parcă prin toamna 1980, de cele trei companii de TR-iști (studenți, ce executau un stagiu mai scurt, de nouă luni în loc de șaisprezece).
Dacă la contingentul meu venise ministrul Constantin Olteanu, un general a venit și acum. Să-mi iertați obsesia, dar părea în banca lui, afabil și amabil. Ce-i drept, nu puteai ști ce părinte procopsit (politicește) venise să-și vadă fiul bătînd pas de defilare.
Pe acel film, probabil pentru că dorise să trimită o poză acasă, este și colegul sergent de Chimic Anghelache, un moldovean cumințel.
