ÎN ULTIMUL MOMENT, am aflat despre proiecția în București a filmului (realizator Cosmin Dumitrache) „Hoinar prin munți”, privindu-l pe Dinu Mititeanu.
Și am mers acolo (unde 40 lei intrarea a picat cam prost, calicului care mă aflu...).
Am făcut asta și pentru a vedea ce sentimente (contrare, respectiv greu suportabile/avuabile) îmi trezește un asemenea moment.
(anticipînd, fu bine, mi-am dat finalmente nota opt)
PÎNĂ UNA-ALTA, am privit la clădirea-gazdă, a Muzeului Țăranului Român. Unde călcam prima dată.
Cu păcătosu-mi spirit critic, am remarcat că locul, spiritul lui nu are nimic cu țărănescul. La o adică, clădirea inițială de acolo - aleasă în anii '30 parcă - e și ea străină de el, fiind mai degrabă prietenă cu menirea ce i s-a dat în vremea comunismului, cînd a tratat - în calitate de muzeu - istoria Partidului comunist.
În anii noștri, locul îmi pare patronat de o categorie umană aflată la antipodul țăranilor (trec aici peste faptul că ultima categorie socială este din ce în ce mai subțire, în acest mileniu III). Și anume a intelectualilor hiperfini, situația ducîndu-mă cu gîndul la acea întrunire electorală antebelică, unde un predecesor s-a adresat asistenței cu formula „Bonjour, popor”...
ÎNTRE POMENITELE sentimente ce voiam a înfrunta, se afla și cum mă voi simți, în fața unei mări de oameni (sala a fost plină ochi!) care vedea lucrurile total diferit, de mine. Eventual, și cu un pic de paranoie din parte-mi, cît de strîmb se vor uita la subsemnatul, cel care dă cu barda, de cîte ori are ocazia, în idolul lor...
(nu știu cum se simțea nea Baticu pe vremuri, într-o ipostază similară, dar nu am dubii că este o situație comună, de Singur împotriva tuturor. Parcă îl văd, în spatele sălii din Piața Amzei, la adunările patronate de inamicul lui, Emilian Cristea!)
...Am gestionat onorabil așa trăire (esențial aici este să nu fugi de disconfortul ei), descoperind chiar că m-au abordat amabil destui oameni (care-mi știau foarte bine hramul). Am dedus de aici că această categorie umană duce lesne doi pepeni într-o mînă, pornire probabil din vremea cînd poporul nostru se supunea astăzi cuiva, iar mîine altcuiva.
În context, fu din nou de campionat mondial întîlnirea mea cu Mihai Ogrinji, spiritus rector al celor de la „România Pitorească” (inamicul meu favorit). Simt că amîndoi sîntem, în lume, niște inși obligați - de chingile educației de altădată - să ne comportăm cuminței, iar apoi defulînd en gros, pe calea scrisului...
Cu așa ocazie i-am reamintit lui Mișu îndemnul trimis anterior pe net, să nu mă cruțe deloc, în viitoarele referiri la subsemnatul (el este ăl mai mitocan dintre cei care s-au referit, în timp, la minte). Și c-am pretenții la dînsul, în materie de așa vituperări, iar implicit să nu mă dezamăgească... (episodul copie un pic atitudinea lui Svejk, pe cînd se afla într-un spital al simulanților).
Asta, pentru că neamul prost al dușmanilor mei îmi conferă imensă energie, cît să mă arunc și eu apoi, în acea horă... N-aveți idee ce bine face la suflet!
(va urma)
