Momente nostalgice.
Acelea în care găsești un ac de jneapăn - pe cînd te plimbi cu mopul - prin casa ta bucureșteană.
vineri, 31 ianuarie 2020
[MUNTE. UMAN] Simțit enorm și monstruos.
MUNTE. Uman.
Cercetez la fiara din frumoasele scrise ale înaintașului Emilian Iliescu (cele dactilografiate).
Plăcerea mea e prima în lume (asta și pentru doar ea are cu adevărat farmec).
Ea trebuie cunoscută de fiecare.
Posedă totodată calitatea că nu se va pierde niciodată.
Toate cele de mai sus semnalizează o zonă de simțit bine. Și unde pică prost nu doar a o deranja, dar și să ai altă părere.
Cu una observație m-aș blagoslovi și pe mine. Mi-aș (auto-)afecta spațiul de simțit bine.
Ai verificat dacă acele zise nu sînt inventate? Respectiv ai idee din ce op provin?
Faptul că părintele/vehiculatorul scriselor dactilo de mai sus nu detliază, respectivul sens, nu înseamnă că-s de luat pe nemestecate.
Cercetez la fiara din frumoasele scrise ale înaintașului Emilian Iliescu (cele dactilografiate).
Plăcerea mea e prima în lume (asta și pentru doar ea are cu adevărat farmec).
Ea trebuie cunoscută de fiecare.
Posedă totodată calitatea că nu se va pierde niciodată.
Toate cele de mai sus semnalizează o zonă de simțit bine. Și unde pică prost nu doar a o deranja, dar și să ai altă părere.
Cu una observație m-aș blagoslovi și pe mine. Mi-aș (auto-)afecta spațiul de simțit bine.
Ai verificat dacă acele zise nu sînt inventate? Respectiv ai idee din ce op provin?
Faptul că părintele/vehiculatorul scriselor dactilo de mai sus nu detliază, respectivul sens, nu înseamnă că-s de luat pe nemestecate.
duminică, 26 ianuarie 2020
[UMAN] Cele pe care ni le plantează părinții în minte
Tatăl meu spunea la un moment dat (foarte probabil nu mie, care mă aflam mititel atunci) că Gala Galaction îl împiedicase la un moment dat (mai exact fusese numit de terți, dar eu am reținut tot că îl împiedicase) să ocupe un post bisericesc mai înalt.
Nici azi nu-mi poate trece numele scriitorului pe la ureche fără să am sentimentul că i-a creat un disconfort lui tata (altminteri, relațiile mele cu ultimul fiind ponderate).
Similar, avusese de-a face cu Lothar Rădăceanu, după 1944, și îi lăsase un gust neplăcut.
Am preluat (psihologii ar spune interiorizat) păreri despre montaniarzi contemporani lui...
Faptul că, văzîndu-i pe aceia în carne și oase, maleficul acelora (în ochii bărcuței pe valuri care mă aflu) se atenuează mult, apărînd acea rezonanță.
Se înțelege că aici vreun psiholog îmi poate explica ce și cum, deși vreo relaționare cu familia-mi de origine pot executa și eu.
Există cumva și excepții. Mai exact, în cazul unui Matei Schenn, vorbit și el de rău de NB, nu pot avansa prea tare.
Nici azi nu-mi poate trece numele scriitorului pe la ureche fără să am sentimentul că i-a creat un disconfort lui tata (altminteri, relațiile mele cu ultimul fiind ponderate).
Similar, avusese de-a face cu Lothar Rădăceanu, după 1944, și îi lăsase un gust neplăcut.
Oare l-am auzit pe tata vorbind pe cineva de bine?Similar mi s-a întîmplat cu nea Baticu.
Acum îmi pun pentru prima dată problema. Altminteri nu era nepărat un negru la față, deși le avea cu alcoolul.
Am preluat (psihologii ar spune interiorizat) păreri despre montaniarzi contemporani lui...
Este drept că nu l-am urmat în ale antipatiile pentru vreun Armand Călinescu, chit că nu mă omor cu simpatia față de ultimul...La mulți ani după cea sădire dau de așa oameni, iar sentimentul mi-e de a-i ști drept personaje necinstite, în paralel cu o nu tocmai avuabilă intrare în rezonanță cu acela.
Vorba lui Gabriel Teodorescu:„Foarte multe dintre materialele care le publica Mircea Ordean sunt patrunse de foarte mult spirit personal. Poate ca, incercand sa patrunda cat mai adanc in epoca, chiar reuseste sa se autosugestioneze in asemenea masura incat traieste in mod foarte direct ceea ce scrie.”
Altminteri, în discuții ori manuscrise personale nea Nae era mai vehement ca mine.E vorba de Mircea Mihăilescu și Petre Bogoiu, de pildă (revăzuți între imaginile din anii 70 postate pe net de Doru Vasilescu).
Faptul că, văzîndu-i pe aceia în carne și oase, maleficul acelora (în ochii bărcuței pe valuri care mă aflu) se atenuează mult, apărînd acea rezonanță.
Se înțelege că aici vreun psiholog îmi poate explica ce și cum, deși vreo relaționare cu familia-mi de origine pot executa și eu.
Există cumva și excepții. Mai exact, în cazul unui Matei Schenn, vorbit și el de rău de NB, nu pot avansa prea tare.
M. Mihăilescu pica prost inclusiv în ochii lui Ion Coman, ce-mi mărturisea a fi avut de dat explicații (și bani parcă) în cazul unui cort sfîșiat în munții lumii, cu colțarii, de către colegul Mihăilescu.
[OMENESC] La 90 ani.
Am momente în care meditez, fugar și înfricoșat, despre cum îmi va fi la acel stadiu biologic.
E foarte posibil ca asemenea gînduri să nu mă ajute prea tare atunci, dar simt că tot e mai bine, decît nimic.
[DIURN] „Cinstire şi Onoare Eroilor Noştri!”
UMAN
„Cinstire şi Onoare Eroilor Noştri!”
Mi-e imposibil, la așa vorbe mari, să uit niște amănunte.
Cam nimeni dintre cei morți între războaie nu a ținut să fie erou, Iar în tranșee nu medita nimeni la patrie și toate cele care li s-au pus în cîrcă ulterior. Asta, și pentru că colo-s pastile ale altora, iar dacă prin absurd îți ardea a te gîndi la ele, pericolul iminent al morții le va fi risipit imediat.
Gîndul acolo, cînd izbutea a se infiripa, îmi pare să fi fost mai degrabă: „Mă omoară ăia, ori ai mei” (și cînd nu ai în vedere neapărat Curtea Marțială a conaționalilor, ci mașinăria - cuprinzînd inclusiv camarazii) în care nu puteai da înapoi).
Pot înțelege, dacă depun efort, ce e în mintea urmașilor ce vine cu pastilelor de mai sus.
Dar tot mi se pare o mare neeleganță, față de amintiții oameni ai tranșeelor / cimitirelor de campanie / șanțurilor pe unde umblă cîinii înfometați.
În paralel, unii dintre lansatorii de vorbe gen „Cinstire şi Onoare Eroilor Noştri!” nu meditează cum o vor fi dus văduvele și urmașili eroilor. Sau dacă lor le-au ținut de cald formulele mărețe.
PS
Situația de mai sus îmi trimite deseori mintea la un pasaj din pelicula „Matrix”. Unde cei răposați în bucătăria lumii reale (cea stăpînită de roboți) erau lichefiați și oferiți drept utilă hrană celor în viață.
„Cinstire şi Onoare Eroilor Noştri!”
Mi-e imposibil, la așa vorbe mari, să uit niște amănunte.
Cam nimeni dintre cei morți între războaie nu a ținut să fie erou, Iar în tranșee nu medita nimeni la patrie și toate cele care li s-au pus în cîrcă ulterior. Asta, și pentru că colo-s pastile ale altora, iar dacă prin absurd îți ardea a te gîndi la ele, pericolul iminent al morții le va fi risipit imediat.
Gîndul acolo, cînd izbutea a se infiripa, îmi pare să fi fost mai degrabă: „Mă omoară ăia, ori ai mei” (și cînd nu ai în vedere neapărat Curtea Marțială a conaționalilor, ci mașinăria - cuprinzînd inclusiv camarazii) în care nu puteai da înapoi).
Pot înțelege, dacă depun efort, ce e în mintea urmașilor ce vine cu pastilelor de mai sus.
Dar tot mi se pare o mare neeleganță, față de amintiții oameni ai tranșeelor / cimitirelor de campanie / șanțurilor pe unde umblă cîinii înfometați.
În paralel, unii dintre lansatorii de vorbe gen „Cinstire şi Onoare Eroilor Noştri!” nu meditează cum o vor fi dus văduvele și urmașili eroilor. Sau dacă lor le-au ținut de cald formulele mărețe.
PS
Situația de mai sus îmi trimite deseori mintea la un pasaj din pelicula „Matrix”. Unde cei răposați în bucătăria lumii reale (cea stăpînită de roboți) erau lichefiați și oferiți drept utilă hrană celor în viață.
[MUNTE] Alături
Imagine Mihai Sava, alături de Viorel Nicolaescu.
La un moment dat, nea Baticu (i-am fost zvăpăiat ucenic) plănuia - la 75 ani ai lui - să reia mersul pe văi de abrupt.
Își făcea și alte planuri montane, de care un cogener Florin Ștefănescu (altminteri mai fragilizat de vîrstă), se revolta amical: „Auzi, vrea să meargă cu cortul!”...Nu a făcut-o (Dieu dispose...), așa că nu am mai avut ocazia sentimentelor pe care le va fi nutrit aici Mihai Sava.
PS
Îmi pot imagina doar, cum va fi fost un drum împreună cu NB pe Valea Gălbenelelor. Și detaliile de ținut minte o viață, pe care le-ar fi data asupra locurilor. Foto: (probabil) Mihai Sava.
Explicație, acolo: „Muchia Căprioarei, late September”
sâmbătă, 25 ianuarie 2020
[UMAN, DIURNE] Ghilimelele, uneori
Foarte interesant ce spune d. Pleșu.
PS
În același timp, m-aș feri să declar pe altul prost (cu varianta, dorind să-l minimalizeze suplimentar, 'prostănac'), întrucît nu se știe niciodată cine pune lupa pre noi.
Mi se pare mai instructiv să înțeleg de ce procedează acela, precum o face.
Este drept că în ultimul caz nu te va citi nimeni, dacă vei porni vreodată problema să publici la gazetă.
Vei fi inuman.
PS
„Toată această țesătură <ocultă> în jurul comunității GDS e o comică ficțiune, produsă, fără talent, de tot soiul de prostănaci crînceni!”Nu izbutesc a subscrie modului în care d. autor folosește ghilimelele. Eu unul cred că, de la un anumit nivel de mintoșenie în sus, putem atribui vorbei 'ocult', din contextul de mai sus, sensul ei real, fără teama că interlocutorul nostru (de același calibru al neuronilor, cu noi ) va înțelege greșit.
În același timp, m-aș feri să declar pe altul prost (cu varianta, dorind să-l minimalizeze suplimentar, 'prostănac'), întrucît nu se știe niciodată cine pune lupa pre noi.
Mi se pare mai instructiv să înțeleg de ce procedează acela, precum o face.
Este drept că în ultimul caz nu te va citi nimeni, dacă vei porni vreodată problema să publici la gazetă.
Vei fi inuman.
vineri, 24 ianuarie 2020
[UMAN] Iluziile de grup
Opinam de curînd, asupra faptului că nu intervenim asupra ideilor care fac bine unui grup.
Mai exact, că nu ne băgăm nasul întrucît nici nouă nu ne-ar plăcea să (ne) fie luat în balon rozul găștii noastre.
.
Pe cînd privesc azi spre niște adventiști (ce asigură un posibil racolat că îi pot aduce unui fericirea), intuiesc altceva.
Ne înfuriem crunt, imens dacă ne sînt lezate poveștile existențiale (ale grupului nostru). Cele care ne aduc rost, considerație, siguranță, eventual chiar bănet în viață.
De aici teama, pînă și a unui cîrcotaș, de a-i contra..
PS
Pînă la urmă, le-am spus acelor adventiști doar ca am altă părere, despre lucrurile tratate în broșurile lor.
Mai exact, că nu ne băgăm nasul întrucît nici nouă nu ne-ar plăcea să (ne) fie luat în balon rozul găștii noastre.
.
Pe cînd privesc azi spre niște adventiști (ce asigură un posibil racolat că îi pot aduce unui fericirea), intuiesc altceva.
Ne înfuriem crunt, imens dacă ne sînt lezate poveștile existențiale (ale grupului nostru). Cele care ne aduc rost, considerație, siguranță, eventual chiar bănet în viață.
De aici teama, pînă și a unui cîrcotaș, de a-i contra..
PS
Pînă la urmă, le-am spus acelor adventiști doar ca am altă părere, despre lucrurile tratate în broșurile lor.
[ISTORIE, UMAN] Imaginația funcționează îndeobște la fără frecvență
Pe cînd ma invîrt în mall-ul bucureștean Sun Plaza, iar apoi prin galeria comercială din coasta lui (Aleea Castanilor) nu-mi cade fisa.
Abia apoi, suit în tramvaiul care dă ocol locului, realizez ca umblasem prin aria unde se ridicase altădată mînăstirea (a. k. a. închisoarea) Văcărești, între zidurile căreia au stat nu doar alpinistul Ion Trandafir (alături de camarazii decemviri), dar și Ion Slavici sau Tudor Arghezi.
Imaginația funcționează îndeobște la fără frecvență.
Abia apoi, suit în tramvaiul care dă ocol locului, realizez ca umblasem prin aria unde se ridicase altădată mînăstirea (a. k. a. închisoarea) Văcărești, între zidurile căreia au stat nu doar alpinistul Ion Trandafir (alături de camarazii decemviri), dar și Ion Slavici sau Tudor Arghezi.
Imaginația funcționează îndeobște la fără frecvență.
UMAN. Bețiil senzoriale
Parcă la Teodor Mazilu („Ipocrizia disperării”, cap. Despre echilibru) am citit despre beții senzoriale.
Spunea mai exact așa:
„Trăind adesea numai prin senzaţii, conştiinţa se întunecă, şi atunci, disperaţi, rugăm raţiunea să ne scoată din impas. Noi dăm raţiunii un rol ingrat, acela de a ne scoate din încurcătură, transformăm raţiunea în ciorba de burtă a beţiilor noastre senzoriale”
Eram tentat să pun acea etichetă (de beție senzoarială), pe o stare interioară, dar am realizat că - dincolo de plasticul ei - este insuficient nuanțată.
Adică bețiile respective pot fi de două feluri (a doua categorie, mai greu de atins...).
.
Sînt bețiile menite să ascundă disconfortul existențial / angoasele curente.
Acolo, pot contribui senzațiile (anume alese), dar și rațiunea.
Urmare a unui așa întreg, tooot astupi acele inconvenabile, dar la un moment dat nu mai ține...
(ori nu se mai face, dacă nu ții a plăti dobîndă excesivă...)
Un mod de a drege lucrurile, pînă treaba nu e prea groasă, este a rezona cu neplăcutele adunate în adînc.
O cale este aceea a muzicii, pe care decizi să o asculți la un moment.
Îmi făcusem acum vreo zece ani un folder cu piese pentru suflet.
Am dat azi să aleg dintre ele vreunele, pentru dres, însă nu prea găseam ce voiam. Cele de acolo erau prea tonice. Iar eu eram un (temporar) depresiv netonic.
Cu greu am adunat vreo două, care m-au trimis cu mintea la alte surate.
Prima a fost Storia d'amore, a lui Adriano Celentano.
(să fiu iertat dacă bucățile pomenite mai jos sînt de tare multișor).
https://youtu.be/O95ThyEksuc?t=29
Apoi a trecut examenul „The show must go on”, al grupului Queen.
Care a tras de mînă surata ”Innuendo”.
Li s-a alăturat și J'aime, al lui Salvatore Adamo.
PS
Nițeluș la chestiune, nu-s deloc amatorul clipurilor muzicale.
Care (găsesc eu) încurcă teribil mesajul inițial al piesei.
Răutăcios nițel poate, clipurile țin de bețiile senzoriale pomenite mai sus.
Întrebați dacă în tinerețea mea nu căscam gura la videoclipuri? Nu. Pentru că nu erau. Iar cînd au apărut, tot nu m-au convins.
Cu pisa inițială pot rezona. Cu videoclipul nu.
Că ultimul o fi valoros pe felia lui, vizuală, e altă poveste.
Spunea mai exact așa:
„Trăind adesea numai prin senzaţii, conştiinţa se întunecă, şi atunci, disperaţi, rugăm raţiunea să ne scoată din impas. Noi dăm raţiunii un rol ingrat, acela de a ne scoate din încurcătură, transformăm raţiunea în ciorba de burtă a beţiilor noastre senzoriale”
Eram tentat să pun acea etichetă (de beție senzoarială), pe o stare interioară, dar am realizat că - dincolo de plasticul ei - este insuficient nuanțată.
Adică bețiile respective pot fi de două feluri (a doua categorie, mai greu de atins...).
.
Sînt bețiile menite să ascundă disconfortul existențial / angoasele curente.
Acolo, pot contribui senzațiile (anume alese), dar și rațiunea.
Urmare a unui așa întreg, tooot astupi acele inconvenabile, dar la un moment dat nu mai ține...
(ori nu se mai face, dacă nu ții a plăti dobîndă excesivă...)
Ce face omul în așa cazuri nu se prea mai spune. Prea e nasol momentul.
Un mod de a drege lucrurile, pînă treaba nu e prea groasă, este a rezona cu neplăcutele adunate în adînc.
O cale este aceea a muzicii, pe care decizi să o asculți la un moment.
Îmi făcusem acum vreo zece ani un folder cu piese pentru suflet.
Am dat azi să aleg dintre ele vreunele, pentru dres, însă nu prea găseam ce voiam. Cele de acolo erau prea tonice. Iar eu eram un (temporar) depresiv netonic.
Cu greu am adunat vreo două, care m-au trimis cu mintea la alte surate.
Prima a fost Storia d'amore, a lui Adriano Celentano.
(să fiu iertat dacă bucățile pomenite mai jos sînt de tare multișor).
https://youtu.be/O95ThyEksuc?t=29
Apoi a trecut examenul „The show must go on”, al grupului Queen.
Care a tras de mînă surata ”Innuendo”.
Li s-a alăturat și J'aime, al lui Salvatore Adamo.
PS
Nițeluș la chestiune, nu-s deloc amatorul clipurilor muzicale.
Care (găsesc eu) încurcă teribil mesajul inițial al piesei.
Răutăcios nițel poate, clipurile țin de bețiile senzoriale pomenite mai sus.
Întrebați dacă în tinerețea mea nu căscam gura la videoclipuri? Nu. Pentru că nu erau. Iar cînd au apărut, tot nu m-au convins.
Cu pisa inițială pot rezona. Cu videoclipul nu.
Că ultimul o fi valoros pe felia lui, vizuală, e altă poveste.
MUNTE, istoria lui. Poate util
Mesaj către Marian Anghel, 24 ianuarie 2019 - și poate utilă. să rămînă...
Volumul e în tipar. Iese cam joia viitoare.
Am prins, nefericit, mărirea salariului mediu pe economie, iar asta s-a repercutat în prețurile tipo.
La un moment dat am avut indicații privind persoanele din poze Fisura Albastră - Florocioiu, însă le-am rătăcit. Mai exact mi-am șters un blog pe undeva, iar accidental, acolo, se afla și o postare unde mă lămureau unii cum e cu cei din imagini.
Nu regret acest obicei al meu de a șterge din urmă - e un mod de a sta fresh pentru ce aduce viitorul.
Legat de ce spui de ardeleni (e un pic amuzantă convertirea ta, ca regățean, la valorile de peste munți!).
Nu le neg contribuția la mersul nostru pe munte. Am și amintit în carte, de cîte ori mi s-a oferit ocazia. Dr nu am tratat despre ei, pentru că pur și simplu nu mă pricep în domeniu (paradoxal, mă consider spiritualicește un ardelean, datorită ascendenței). Rămîne pentru altul, să trateze unitar lucrurile.
La o adică, și cartea mea - deși o spune doar fugar, la un moment dat - e o invitație la a extinde subiectul, acela al mersului pe munte la noi. Mi-ar plăcea să apară vreun confrate, care,precum Alecsandri în relație cu Eminescu, să cînte mai bine decît mine.
M-am luat cu vorba și nu am apucat să îți mulțumesc încă o dată pentru prefață. Nu spun că ea era obligatorie, nici nu m-am gîndit la așa ceva pînă acum vreo trei luni (au adus ideea, la o adică, aceia care voiau să toarne apă în vinul cărții...), dar finalmente i-am văzut necesitatea - atîta doar că nu zăream prin jur un condei/om pe placul meu. De fapt am zărit iute unul singur, pe tine, căci s-a întîmplat a gîndi / rezona asemănător cu muntele.
Că veni vorba, și întrucîtva contrazicînd ce spui în prefață,.am avut vreo două diferenduri, iar cel de care voi pomeni mai jos încă unul, dar noi să fim sănătoși, și să putem gestiona înțelept asemenea diferențe!
Al treilea privește reproșurile pe care le aduci alpinismului roșu.
Am prins, nefericit, mărirea salariului mediu pe economie, iar asta s-a repercutat în prețurile tipo.
La un moment dat am avut indicații privind persoanele din poze Fisura Albastră - Florocioiu, însă le-am rătăcit. Mai exact mi-am șters un blog pe undeva, iar accidental, acolo, se afla și o postare unde mă lămureau unii cum e cu cei din imagini.
Nu regret acest obicei al meu de a șterge din urmă - e un mod de a sta fresh pentru ce aduce viitorul.
Legat de ce spui de ardeleni (e un pic amuzantă convertirea ta, ca regățean, la valorile de peste munți!).
Nu le neg contribuția la mersul nostru pe munte. Am și amintit în carte, de cîte ori mi s-a oferit ocazia. Dr nu am tratat despre ei, pentru că pur și simplu nu mă pricep în domeniu (paradoxal, mă consider spiritualicește un ardelean, datorită ascendenței). Rămîne pentru altul, să trateze unitar lucrurile.
La o adică, și cartea mea - deși o spune doar fugar, la un moment dat - e o invitație la a extinde subiectul, acela al mersului pe munte la noi. Mi-ar plăcea să apară vreun confrate, care,precum Alecsandri în relație cu Eminescu, să cînte mai bine decît mine.
M-am luat cu vorba și nu am apucat să îți mulțumesc încă o dată pentru prefață. Nu spun că ea era obligatorie, nici nu m-am gîndit la așa ceva pînă acum vreo trei luni (au adus ideea, la o adică, aceia care voiau să toarne apă în vinul cărții...), dar finalmente i-am văzut necesitatea - atîta doar că nu zăream prin jur un condei/om pe placul meu. De fapt am zărit iute unul singur, pe tine, căci s-a întîmplat a gîndi / rezona asemănător cu muntele.
Că veni vorba, și întrucîtva contrazicînd ce spui în prefață,.am avut vreo două diferenduri, iar cel de care voi pomeni mai jos încă unul, dar noi să fim sănătoși, și să putem gestiona înțelept asemenea diferențe!
Al treilea privește reproșurile pe care le aduci alpinismului roșu.
Doar pot intui la ce te referi, dar eu unul - și dincolo de vreun relatat (aș spune) devastator al atitudinii acelora, m-aș apleca și asupra contextului, istoric, dar și uman.
La chestiune, Al. Beldie îmi spunea că a avut parte, pe cînd se afla la cabana Padina din Bucegi, parte de o vizită a ceea ce el a numit partizani. Nu a dat detalii (așa a mers discuția, nu că s-ar fi eschivat din vreo teamă pentru momentul relatării - 1985-86), însă sentimentul primordial pare să fi fost un grad de teamă, față de acele persoane ivite din senin, iar totodată neștiind de glumă.
Sărind de la una la alta, nu știu cum stă actuala generație cu intervievarea veteranilor, dar vâ cred că istoria va aplauda pe acela ce va izbuti să-l tragă de limbă (în sens benign, firește) pe Viorel Nicolaescu. Mi se pare cea mai amplă biografie - firește, din unghiul meu de vedere.
Iar divagînd, am semnalat acum vreo 20 ani tinerilor de pe atunci că nu abordează veteranii momentului, adică generația cincizecistă. Dincolo de eforturile tale, nu simt să fi mișcat cineva - ceea ce, la o adică nu e cap de țară (e doar realitate).
Aia e.
Iar la o adică o notă bună suplimentară pentru cartea subsemnatului, ce rămîne cu unic punct de comparație volumul Baticu-Țițeica (a nus e înțelege că Amintirile... primului nu-s valoroase, dar ele intră în categoria Memorii, cu care aș putea compara eventual Amintirile subsemnatului, dacă aș binevoi cîndva să le aștern pe cîmpie - deocamdată sînt neinteresat, cît și prea dezlînat, pentru așa ceva)
Cam atît.
În paralel recunosc a fi un torent de scrise și idei - cu așa fire m-a cadorisit una dintre ursitoare...
Păi, mult succes în ale tale.
Să-mi lași o adresă pentru a-ți trimitem un exemplar, eventual dăm un semn cînd ai drum/trecere prin București.
Mircea Ordean
La chestiune, Al. Beldie îmi spunea că a avut parte, pe cînd se afla la cabana Padina din Bucegi, parte de o vizită a ceea ce el a numit partizani. Nu a dat detalii (așa a mers discuția, nu că s-ar fi eschivat din vreo teamă pentru momentul relatării - 1985-86), însă sentimentul primordial pare să fi fost un grad de teamă, față de acele persoane ivite din senin, iar totodată neștiind de glumă.
Sărind de la una la alta, nu știu cum stă actuala generație cu intervievarea veteranilor, dar vâ cred că istoria va aplauda pe acela ce va izbuti să-l tragă de limbă (în sens benign, firește) pe Viorel Nicolaescu. Mi se pare cea mai amplă biografie - firește, din unghiul meu de vedere.
Iar divagînd, am semnalat acum vreo 20 ani tinerilor de pe atunci că nu abordează veteranii momentului, adică generația cincizecistă. Dincolo de eforturile tale, nu simt să fi mișcat cineva - ceea ce, la o adică nu e cap de țară (e doar realitate).
Aia e.
Iar la o adică o notă bună suplimentară pentru cartea subsemnatului, ce rămîne cu unic punct de comparație volumul Baticu-Țițeica (a nus e înțelege că Amintirile... primului nu-s valoroase, dar ele intră în categoria Memorii, cu care aș putea compara eventual Amintirile subsemnatului, dacă aș binevoi cîndva să le aștern pe cîmpie - deocamdată sînt neinteresat, cît și prea dezlînat, pentru așa ceva)
Cam atît.
În paralel recunosc a fi un torent de scrise și idei - cu așa fire m-a cadorisit una dintre ursitoare...
Păi, mult succes în ale tale.
Să-mi lași o adresă pentru a-ți trimitem un exemplar, eventual dăm un semn cînd ai drum/trecere prin București.
Mircea Ordean
PS
joi, 23 ian. 2020, 22:00 Marian Anghel <mari_anghel@yahoo.com> a scris:
SalutareParalela cu sașii brașoveni am făcut-o pentru a așeza în context activitățile din Bucegi din anii 20-30, descrise de tine în carte.Adică în timp ce în Bucegi abia se descopereau poteci și trasee... dincolo de munte existau școli de călăuze montane, rețea de cabane și publicații montane consistente (anuarele SKV și EKE cel puțin).Fără a așeza în contextul național (al României de azi) al acelor primi pași din Bucegi, foarte mulți vor crede că totul a început acolo - ceea ce este fals.Nu țin neapărat să rămână paragraful respectiv, este ok și așa cum l-ai aranjat tu.Doar că lipsa acestor paralele dintre turismul montan din cele două părți ale Carpaților, va crea/menține o imagine eronată despre ce și cum s-a dezvoltat turismul montan la noi.succes cu publicarea și seară faină.MarianOn Friday, January 3, 2020, 09:01:36 PM GMT+2, mircea ordean <mmordean@gmail.com> wrote:Mariane...Despre pasajul cu faptul că nu aș fi putut să scriu despre Fisura Albastră am vorbit... Adică nu epoca m-a împiedicat a scrie despre ea. Atîta doar că atunci nu se putea publica așa ceva.
Există ceva probleme, legate de prefață, dar cărora sper că le-am dar de cap, sau măcar îmi vei citi cu înțelegere argumentația.
Al doua diferență de opinii pornește la ce spui de montaniarzii bucureșteni, respectiv cei brașoveni/ardeleni. Mai exact că primii abia bîjbîiau, pe cînd ardelenii zburdau prin munți. Așa o fi, dar e ca dracul să spui asta, în deschiderea unui volum scris de un bucureștean, Și care la o adică nu a spus nici Dă-te mai încolo ardelenilor, ba recunoscîndu-le priorități unde e cazul, de pildă în Piatra Craiului.
Îți atașez prefața, în forma în care am fi - sper eu - amîndoi mulțumiți.
Dă și tu ochi peste ea, la idei, respectiv gramatică.
Ca ceva strict personal, am făcut ochii mari la ideea umărului pus de alpiniștii deceniilor 5-6 la combaterea luptătorilor din munți. Nu știam. Ai scris ceva pe felie?
Scrii pe undeva - în prefață - că-s băiat de treabă față în față... Nici cu tine nu mi-e rușine...
Să-ți fie bine!
Mircea
MUNTE, Uman, istorie. Comentarii Găbescu, demult (I)
Redescopăr niște comentarii mai vechi (între care al lui G. Teodorescu), la la rîndurile mele despre Emilian Cristea (1915-1982), publicate în serial pe Alpinet, în 2002.
Scrisele lui Găbescu reprezintă un punct de vedere, fie el și plecînd de la un punct de vedere fals, și anume că aș fi reproșat modul în care își făcea instituțional Cristea treaba (cu oameni profesioniști) , la secția de alpinism a clubului brașovean Armata.
Vezi ultima parte a postării de aici..
În paralel, mărturisesc a fi avut în desele intervenții pe net de atunci ale lui G.T un fel de reper. De avertisment.
Instinctul mi-a spus că avem o perioadă, pe la 55-60 ani, în care tragem mai tare cu implicarea socială, după care ne dezumflăm (din motive asupra cărora nu insist).
La vreme aceea subsemnatul număra mai puține primăveri, dar stat-am cu ochii ca pe butelie pe ce-mi putea sosi de la viață.
Astăzi, la 62 ani și ceva, simt că am trecut pragul. Și voi mai scrie.
Asta, probabil, inclusiv pentru că pe parcurs mi-am șters vreo două bloguri, ceea ce a asigurat bucătărie interioară cît de cît spațioasă, pentru idei.
Bon.
Deci text Teodorescu.
(va urma)
Scrisele lui Găbescu reprezintă un punct de vedere, fie el și plecînd de la un punct de vedere fals, și anume că aș fi reproșat modul în care își făcea instituțional Cristea treaba (cu oameni profesioniști) , la secția de alpinism a clubului brașovean Armata.
Vezi ultima parte a postării de aici..
În paralel, mărturisesc a fi avut în desele intervenții pe net de atunci ale lui G.T un fel de reper. De avertisment.
Instinctul mi-a spus că avem o perioadă, pe la 55-60 ani, în care tragem mai tare cu implicarea socială, după care ne dezumflăm (din motive asupra cărora nu insist).
La vreme aceea subsemnatul număra mai puține primăveri, dar stat-am cu ochii ca pe butelie pe ce-mi putea sosi de la viață.
Astăzi, la 62 ani și ceva, simt că am trecut pragul. Și voi mai scrie.
Asta, probabil, inclusiv pentru că pe parcurs mi-am șters vreo două bloguri, ceea ce a asigurat bucătărie interioară cît de cît spațioasă, pentru idei.
Bon.
Deci text Teodorescu.
(va urma)
De la: gabescu <g...@pcnet.ro>
Data: Sâmbătă, 30 Nov 2002, 11:08
Subiect: @ Mircea Ordean si Emilian Cristea
Data: Sâmbătă, 30 Nov 2002, 11:08
Subiect: @ Mircea Ordean si Emilian Cristea
Dragii mei,
Mircea Ordean este un personaj singular in Alpinismul Romanesc. Este intelectualul care pierde multe saptamani prin Biblioteca Academiei cautand prin reviste, carti si anuare vechi, informatii despre alpinismul romanesc. De cele mai multe ori le completeaza cu informatii din "surse directe", adica marturiile diferitilor oameni care au trait perioada pe care o descrie. In final, ne prezinta pe lista rezultatele cercetarilor sale.
Este adevarat ca nu se preteaza la diferite discutii pe tema "mumu alupigus" sau "hai sa dam de pamant cu Neacsu", dar... e de-al nostru!
Iar este adevarat ca foarte multe dintre materialele care le publica Mircea Ordean sunt patrunse de foarte mult spirit personal. Poate ca, incercand sa patrunda cat mai adanc in epoca, chiar reuseste sa se autosugestioneze in asemenea masura incat traieste in mod foarte direct ceeace scrie. Candva, acum vre-o doi ani am avut niste corespondente destul de intense cu el pe diferite teme. Voi incerca sa reiau pentru voi tema "Emilian Cristea, pentru ca, dupa parerea mea este teribil de actuala.
Dincolo de ceeace a aparut in diverse publicatii, "Nea Milica" a fost om. Cu calitati si defecte. Ca noi toti.
Ce a facut insa Cristea mai mult decat noi cei din ziua de azi, a reusit sa fie un profesionist al Muntelui. Adica a primit salariu ca sa se ocupe de munte. Ce a facut pentru acest salariu, este, poate, in parte, reprobabil. Si eu am o lista lunga de reprosuri fata de cel care a fost Emilian Cristea.
Dar a infiintat si condus sectia de alpinism Armata Brasov. Sectie care a fost o foarte lunga perioada de timp cea mai tare sectie de alpinism din tara. Sectie in care Nea Milica a adunat cu multa straduinta aproape tot ce a creat mai bun alpinismiul Romanesc din acea perioasda. Nu vreau sa aveti impresia ca fac o lista, dar: Aurica Irimia, Mitica Chivu, Matei Schenn, Pif Ritisan, Florin Ularu, Ted Tomov, si foarte multi altii, si-au desavarsit pregatirea de foarte mari alpinsti la Armata Brasov.
Nu vreau sa insist asupra faptului ca cea mai mare parte a traseelor realizate in acea perioada, erau premiere ale aceluiasi club.
La Armata Brasov, toti alpinistii erau de fapt profesionisti. Erau pregatiti special, faceau cantonamente de multe luni in fiecare an. La baza acestei sectii a stat "Nea Milica".
Nea Milica a participat activ si la orientarea Vanatorilor de Munte catre alpinism. La insistentele lui, "Vanatorasii" au primit bocanci cu talpa de cauciuc profilata, fata de talpa de talpa, lisa si lustruita cu sarg in fiecare seara cu crema de bietii militari.
Tot Nea Milica a insistat ca Vanatorii de Munte sa aiba in dotare schiuri cu canturi si suprafete din diferite materiale plastice, schiuri moderne. Pana atunci "vanatorasii" schiau cu "blani" confectionate efectiv numai din lemn natur, acoperit cu baitz.
Si mai pot aduga multele monografii montane publicate in calitate de singur autor, sau in colaborare cu altii.
De altfel sunt convins ca lista acestor lucruri pozitive sau negative va fi completata si de alti alpinisti, care l-au cunoscut.
Pot sa adaug si o multime de lucruri negative. Cel mai rau poate, era ca la diferite concursuri Armata Brasov trebuia sa castige intotdeauna, si, uneori, nu tocmai in mod cinstit... Iar noi, ceilalti competitori, eram amatori. Adica practicam alpinismul numai Duminica... si in concedii. Personal, ca sa pot sa fac Carpatii Meridionali iarna, a trebuit sa leg concediile pe doi ani consecutivi...
Cele de mai sus sunt teribil de actuale. Alpinismul, in perioada 50...89 a fost ridicat in Romania de catre profesionisti: Armata, Dinamo.
Acum, nu mai exista profesionisti. Rezultatul, il vedeti si singuri.
Un catarator, trebuie sa fac mai multe antrenamente pe zi, si sa aiba o alimentatie corespunzatoare. Cati isi pot permite asa ceva? In Germania se spune ca depasirea gradului 9 se poate face numai de catre profesionisti...
Toata organizarea alpinismului este incredintata in acest moment unor oameni care sunt imbracati in aura unor realizari de demult. Alpinisti de exceptie, care insa fie ca sunt prea ocupati cu altceva (Emil Coliban este seful unei mari firme), fie sunt prea bolnavi sau prea batrani, fie pur si simplu nu mai locuiesc in Romania... Pot fi oare acestia considerati profesionisti in alpinism?
Nu intamplator, singura activitate care merge mai bine este catararea de panou, treaba de care se ocupa singura persoana salariata din Romania pentru a se ocupa de alpinism: Sanda Badralexe.
Acum trageti in mine fratilor... De raspuns tot nu pot sa va raspund pana sambata viitoare. Mie profesia nu imi permite nici macar sa citesc mailurile de pe liste. Noroc cu sotia mea care imi face un digest zilnic!
Keep on writing!
Cheerio!
Gabescu
Mircea Ordean este un personaj singular in Alpinismul Romanesc. Este intelectualul care pierde multe saptamani prin Biblioteca Academiei cautand prin reviste, carti si anuare vechi, informatii despre alpinismul romanesc. De cele mai multe ori le completeaza cu informatii din "surse directe", adica marturiile diferitilor oameni care au trait perioada pe care o descrie. In final, ne prezinta pe lista rezultatele cercetarilor sale.
Este adevarat ca nu se preteaza la diferite discutii pe tema "mumu alupigus" sau "hai sa dam de pamant cu Neacsu", dar... e de-al nostru!
Iar este adevarat ca foarte multe dintre materialele care le publica Mircea Ordean sunt patrunse de foarte mult spirit personal. Poate ca, incercand sa patrunda cat mai adanc in epoca, chiar reuseste sa se autosugestioneze in asemenea masura incat traieste in mod foarte direct ceeace scrie. Candva, acum vre-o doi ani am avut niste corespondente destul de intense cu el pe diferite teme. Voi incerca sa reiau pentru voi tema "Emilian Cristea, pentru ca, dupa parerea mea este teribil de actuala.
Dincolo de ceeace a aparut in diverse publicatii, "Nea Milica" a fost om. Cu calitati si defecte. Ca noi toti.
Ce a facut insa Cristea mai mult decat noi cei din ziua de azi, a reusit sa fie un profesionist al Muntelui. Adica a primit salariu ca sa se ocupe de munte. Ce a facut pentru acest salariu, este, poate, in parte, reprobabil. Si eu am o lista lunga de reprosuri fata de cel care a fost Emilian Cristea.
Dar a infiintat si condus sectia de alpinism Armata Brasov. Sectie care a fost o foarte lunga perioada de timp cea mai tare sectie de alpinism din tara. Sectie in care Nea Milica a adunat cu multa straduinta aproape tot ce a creat mai bun alpinismiul Romanesc din acea perioasda. Nu vreau sa aveti impresia ca fac o lista, dar: Aurica Irimia, Mitica Chivu, Matei Schenn, Pif Ritisan, Florin Ularu, Ted Tomov, si foarte multi altii, si-au desavarsit pregatirea de foarte mari alpinsti la Armata Brasov.
Nu vreau sa insist asupra faptului ca cea mai mare parte a traseelor realizate in acea perioada, erau premiere ale aceluiasi club.
La Armata Brasov, toti alpinistii erau de fapt profesionisti. Erau pregatiti special, faceau cantonamente de multe luni in fiecare an. La baza acestei sectii a stat "Nea Milica".
Nea Milica a participat activ si la orientarea Vanatorilor de Munte catre alpinism. La insistentele lui, "Vanatorasii" au primit bocanci cu talpa de cauciuc profilata, fata de talpa de talpa, lisa si lustruita cu sarg in fiecare seara cu crema de bietii militari.
Tot Nea Milica a insistat ca Vanatorii de Munte sa aiba in dotare schiuri cu canturi si suprafete din diferite materiale plastice, schiuri moderne. Pana atunci "vanatorasii" schiau cu "blani" confectionate efectiv numai din lemn natur, acoperit cu baitz.
Si mai pot aduga multele monografii montane publicate in calitate de singur autor, sau in colaborare cu altii.
De altfel sunt convins ca lista acestor lucruri pozitive sau negative va fi completata si de alti alpinisti, care l-au cunoscut.
Pot sa adaug si o multime de lucruri negative. Cel mai rau poate, era ca la diferite concursuri Armata Brasov trebuia sa castige intotdeauna, si, uneori, nu tocmai in mod cinstit... Iar noi, ceilalti competitori, eram amatori. Adica practicam alpinismul numai Duminica... si in concedii. Personal, ca sa pot sa fac Carpatii Meridionali iarna, a trebuit sa leg concediile pe doi ani consecutivi...
Cele de mai sus sunt teribil de actuale. Alpinismul, in perioada 50...89 a fost ridicat in Romania de catre profesionisti: Armata, Dinamo.
Acum, nu mai exista profesionisti. Rezultatul, il vedeti si singuri.
Un catarator, trebuie sa fac mai multe antrenamente pe zi, si sa aiba o alimentatie corespunzatoare. Cati isi pot permite asa ceva? In Germania se spune ca depasirea gradului 9 se poate face numai de catre profesionisti...
Toata organizarea alpinismului este incredintata in acest moment unor oameni care sunt imbracati in aura unor realizari de demult. Alpinisti de exceptie, care insa fie ca sunt prea ocupati cu altceva (Emil Coliban este seful unei mari firme), fie sunt prea bolnavi sau prea batrani, fie pur si simplu nu mai locuiesc in Romania... Pot fi oare acestia considerati profesionisti in alpinism?
Nu intamplator, singura activitate care merge mai bine este catararea de panou, treaba de care se ocupa singura persoana salariata din Romania pentru a se ocupa de alpinism: Sanda Badralexe.
Acum trageti in mine fratilor... De raspuns tot nu pot sa va raspund pana sambata viitoare. Mie profesia nu imi permite nici macar sa citesc mailurile de pe liste. Noroc cu sotia mea care imi face un digest zilnic!
Keep on writing!
Cheerio!
Gabescu
sâmbătă, 4 ianuarie 2020
UMAN Căutînd una, dau de alta.
Căutînd una, dau de alta.
„În perioada 1939 - 1945 a fost secretar general al Ministerului Afacerilor Externe, iar în 1946, dr. Petru Groza îl trimite la Conferința de Pace de la Paris pentru a susține cauza României ca țară cobeligerantă.
O dată cu instaurarea comunismului în România, Vasile Stoica refuză să se înscrie în Partidul Muncitoresc Român, fapt ce a cauzat începerea unei perioade de șapte ani de detenție, 1948 - 1954. În 1957 este arestat din nou și condamnat la 10 ani de închisoare. Moare doi ani mai târziu la închisoarea Jilava. Iată cum Vasile Stoica se definea el însuși : ”Am trăit modest, dar demn, sunt om de caracter și de linie dreaptă. Mi-am făcut cariera de la coarnele plugului țărănesc până la cel mai înalt grad diplomatic prin muncă, talent și hărnicie; îmi ador țara și poporul meu românesc căruia i-am servit cu devotament neclintit toată viața mea. Am fost un pasionat al carierei mele convins că numai cu pasiune poți realiza o operă atât de importantă.”
Fără îndoială, oricine și poate urma drumul plăcut sufletului.
Dar eu unul nu aș putea lua pe nemestecate un asemenea text.
O asemenea informare.
Mă uit de pildă la afirmația că acela a fost arestat pentru că a refuzat să se înscrie în Partidul Muncitoresc Român. Mă îndoiesc a fi fost așa.
În context, privesc rezervat autocaracterizarea din final.
Nu spun, or exista oameni de calitate pe lumea asta, dar eu unul tot aș trece între însușirile unui așa om și îndoiala.
De ceea ce mi se pare mie.
De pildă că sînt demn, de caracter etc.
„În perioada 1939 - 1945 a fost secretar general al Ministerului Afacerilor Externe, iar în 1946, dr. Petru Groza îl trimite la Conferința de Pace de la Paris pentru a susține cauza României ca țară cobeligerantă.
O dată cu instaurarea comunismului în România, Vasile Stoica refuză să se înscrie în Partidul Muncitoresc Român, fapt ce a cauzat începerea unei perioade de șapte ani de detenție, 1948 - 1954. În 1957 este arestat din nou și condamnat la 10 ani de închisoare. Moare doi ani mai târziu la închisoarea Jilava. Iată cum Vasile Stoica se definea el însuși : ”Am trăit modest, dar demn, sunt om de caracter și de linie dreaptă. Mi-am făcut cariera de la coarnele plugului țărănesc până la cel mai înalt grad diplomatic prin muncă, talent și hărnicie; îmi ador țara și poporul meu românesc căruia i-am servit cu devotament neclintit toată viața mea. Am fost un pasionat al carierei mele convins că numai cu pasiune poți realiza o operă atât de importantă.”
Fără îndoială, oricine și poate urma drumul plăcut sufletului.
Dar eu unul nu aș putea lua pe nemestecate un asemenea text.
O asemenea informare.
Mă uit de pildă la afirmația că acela a fost arestat pentru că a refuzat să se înscrie în Partidul Muncitoresc Român. Mă îndoiesc a fi fost așa.
În context, privesc rezervat autocaracterizarea din final.
Nu spun, or exista oameni de calitate pe lumea asta, dar eu unul tot aș trece între însușirile unui așa om și îndoiala.
De ceea ce mi se pare mie.
De pildă că sînt demn, de caracter etc.
vineri, 3 ianuarie 2020
SOCIO. Text măreț. În piatră
Pe cînd autobuzul oprește în dreptul unui text în piatră al/atribuit lui Ferdinand I (pe Arcul bucureștean de Triumf), simt ca asa discurs nu se adresează omului de rînd...
Ci unei categorii aflată deasupra acestora, a ceea ce numi activiști sociali.
Aceștia, tipi energici dar și amorali, bat toba (acelor pastile) spre plebei.
.
Care oameni de rînd îmbrătișează, ceva mai domol e drept, ceea ce li-i transmis de la fruntea statului.
.
Boșii de acolo sînt unii (barim la 1916) voitori a stăpîni peste un teritoriu mai mare. Și cu inerentul sînge vărsat de către alții.
.
Cei de azi vor doar sa trăiască foarte bine.
Cît și peste alții.
Ci unei categorii aflată deasupra acestora, a ceea ce numi activiști sociali.
Aceștia, tipi energici dar și amorali, bat toba (acelor pastile) spre plebei.
.
Care oameni de rînd îmbrătișează, ceva mai domol e drept, ceea ce li-i transmis de la fruntea statului.
.
Boșii de acolo sînt unii (barim la 1916) voitori a stăpîni peste un teritoriu mai mare. Și cu inerentul sînge vărsat de către alții.
.
Cei de azi vor doar sa trăiască foarte bine.
Cît și peste alții.
UMAN. Control asupra vieții noastre
Am întîlnit ieri la cineva o vorbă interesantă.
Să ai control asupra vieții tale.
.
Dincolo de vechea poveste, că a medita (de pildă eu, aici) e una, iar totalul psihicului uman, respectiv realitatea sînt din alt film (ba și unul arzător)...
.
Păi, eu cred că util este să zăbovim sentimentul de a NU avea control asupra vieții noastre.
Asta, dacă nu o luăm la goană de groază.
.
PS
Mare chestie, viața asta...
Să ai control asupra vieții tale.
.
Dincolo de vechea poveste, că a medita (de pildă eu, aici) e una, iar totalul psihicului uman, respectiv realitatea sînt din alt film (ba și unul arzător)...
.
Păi, eu cred că util este să zăbovim sentimentul de a NU avea control asupra vieții noastre.
Asta, dacă nu o luăm la goană de groază.
.
PS
Mare chestie, viața asta...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)