Relația mea cu nea Baticu (II)

Blogul subsemnatului a ajuns un fel de rudă săracă.
Căci nu mai posedă reflectoarele ce altădată stăteau cît de cît ațintite spre el...

A ajuns un fel de rudă săracă. De scoțător din probleme. De primitor a ceea ce refuză alte scene.

Dacă nu un cimitir al elefanților, măcar un loc tras sufletul, de lins răni, de spus aici ce nu poate fi spus în alte părți?

Alte părți?

Păi, concurența este în primul rînd strălucitorul Facebook. Cel care dă iluzia că stă lumea atentă (cît de cît) la zisele-ți, la persoana-ți.


Dincolo de acest Intro...

Postarea de aici are în vedere un subiect ce - simt eu primul - a ajuns a prisosi în acea altă parte.

Și anume relația cu nea Baticu.

Și legat de care păcătuiesc în mai multe moduri.

Am fost, de pildă, un fiu în mare parte necuviincios față de dînsul (cu precădere după 1990).

Totodată, trăiesc azi un sentiment mai mult decît blamat între oameni, și anume acela de a te băga excesiv în sufletul altuia (de ce e blamat, poate spune un psiholog...). Bașca comportament (tot din parte-mi) de oarece d. Goe, în sensul a voi doar să obțină de la respectivul părinte.

Astea fiind zise și avînd ceva mai multă ordine în ogradă, pot griji și de altele.

Deseori, sentimentul păcatului ne este unul decurgînd nu atît din o eroare, cît din pedeapsa pe care o așteptăm de la mai-marele iritat de ea. Asemănător, într-o ciocnire gesturile noastre -  paznicul interior contează mult să îți recunoști așa-zisele păcate. Să le privești ceva mai atent. Vedem în așa situație că dracul nu e atît de negru. Că acea descoperire reprobabilă ține, după o vreme, de „Ei, și?”. Iar totodată îți conferă liniștea interioară pentru a comite și alte păcate.

Mai exact, devin tot mai conștient că îi reproduc comportamentul de la senectute. Criticismul lui (fie și nu la fel exprimat). Azvîrlitul asupra unui aspect public - îndeobște din sectorul montan românesc - ni-i mai mult decît asemănător.

.

Întreaga postare pleacă de la o intervenție a subsemnatului pe fila AlpinFestival (a distinsului Dan Burlac), unde aceia s-au apucat să scrie despre recent răposatul Paul Pogo Popescu. Unde am intrat cu bocanci cît și cu artileria grea. Iar aceia oprindu-mi accesul pe-acolo, la scurtă vreme.

În acel gest al meu am văzut aruncatul cu capul înainte, în materie de critici montane, al dlui Baticu. Cît și marginalizarea la care l-au condus.

Relația mea cu nea Baticu (I)

Vă pisez pe aici cu (plictisitoare) trimiteri la un om, legat de care veți fi fost mititei (sau deloc) la vremea cînd s-a prăpădit, darmite cînd a trăit.
E vorba de Niculae Baticu (1909-1998).

Știu că nu e frumos, să-o țin langa cu dumnealui, dar simt nevoia s-o mai fac o dată...
Mă acuz primul (sînt campion la chestia asta cu autoacuzatul...), în ultima vreme, că-s doar critic spre dumnealui. Asta, mai ales în interioru-mi.
O treabă de bine nu găsesc, despre dumnealui!

Neputincios a schimba așa atitudine, apuc să observ că am proiectat/proiectez pe dînsul cee ace nu am putut face, foarte probabil, spre propriul meu tată.
Către el nu izbutesc, foarte probabil, să fiu doar-critic.

Pe felie, îmi simt groaza de a ieși din acea barcă excesiv-critică, căci asta ar implica un sentiment opus, de la care ceva din mine se ferește ca de dracul...


Bon. Asta fu introducerea.
În practică, pe cînd extrag din jurnalul altor vremuri informații pentru memoriile montane personale, simt că îi fac lui nea Baticu un serviciu foarte important. Îl înfățișez, iar asta nu oricum (precum în elogiile altora), ci viu. Cum mi-a fost văzut în... prezentul de atunci.

PS
Alunecînd în odaia lui Freud, am mari probleme cu a(-mi) recunoaște implicatul excesiv în sufletul cuiva.
E o treabă cu nimic mai prejos decît un traseu alpin dificil.
Iar ea avînd cîteva componente neplăcute (care forjează însă un tare-n clanță, pentru a cita pe confratele Adi Andone), în a le accepta.
.
**
.
Ca ins cu imaginație bolnavă ce mă aflu, mă întreb dacă și cu persoana mea se va juca cineva precum cu plastilina, peste vreo n ani.
O să spuneți aici că aș vrea eu, asta... Voi avea însă parte de năprasnică uitare, întreruptă doar de trimiteri furioase, cum că ce ticălos s-a întîmplat să fiu, pe aceste plaiuri iubite de Dumnezeu...

Moare un om pe munte (II)

Mi s-a întîmplat într-o vreme să nu fiu de acord cu afirmațiile confratelui montaniard Dinu Mititeanu.

Prin urmare, de cîte ori aveam ocazia, procedam, precum anticul Cato. Mai exact, nu ceream distrugerea Cartaginei, ci punctam public (inclusiv pe fila Fb a impricinatului), că am îndoieli privind partenitatea unei cărți de munte oarecare.
Adică, autor nu e acolo cel pomenit pe copertă, ci altcineva.
.
Nu dădeam cu parul, nu bălăcăream, doar o țineam cu acea picătură chinezească.
.
În situația respectivă, adversarul meu nu mi-a răspuns...

(deși putea spune: „Domne, poți bănui în continuare, noi să fim sănătoși... Cînd te fac o bere?")

... dar la un moment o făcut-o pentru toți anii lui de tăcere.
.
Mai exact celor șase-șapte cuvinte mari și late, ale mele, le-a opus vreo cinci sute de cuvinte, dacă nu mai multe.
.
Este drept că acea avalanșă nu i-a fost de mare folos, întrucît subsemnatul practică dezinvolt - în așa situații - stilul jiu-jitsu. Adică se folosește de vorbele adversarului,...
Carele, fiind om, se scapă de una, alta ori mai multe.

Nea Baticu avea o zisă, privind inamicii dumisale: „Să-i lăsăm să vorbească... Așa tip de oameni, versați în minciuni, se vor încurca inevitabil în ele"

Cam așa pățesc acum, cu accidentul lui Paul Popescu. Unde atît am vrut inițial, să-mi spună și mie unde și cum a murit acel ins, căruia îi ridicau ode ("Îngerul roșu", între altele).
Precum preopinentul indicat mai sus (adică Dinu Mititeanu), așa m-au trecut Cibinul / Dunărea și aceștia.
.
Fără îndoială, acei stimabili nu-s deloc obișnuiți cu rătăciți ca mine, altfel ar sta ceva mai atenți la ce emană dumnealor. N-am idee unde au deprins acea siguranță de sine totuși sinucigașă - pot bănui că li se trage din viețuirea exclusiv printre amici. Mai neelegant spus, doar prin tribul dumnealor.
Unde lucrurile sînt așezate, de pildă în privința metaforelor, respectiv a modului în care trebuie tratat un eveniment ori altul.

Cred că tărășenia cu accidentul Pogo ar merita un material de carte, ca să aibă idee urmașii cum ne era firea, la anul Domnului 2024...

Pe felie, descopăr acum puțin timp încă o chestie tare simpatică.
Un domn Adi Andone, crezîndu-mă frunză în vînt în ale opiniilor, îmi spune că răposatul era pasionat de munte (altminteri nu am afirmat nicăieri contrariul), iar totodată îmi oferă un link, la o postare a Salvamont-Salvaspeo Cluj.

Îmi arunc ochii pe acel text, și stilul îmi pare al naibii de familiar:

„Pogo e legenda vie a munților”. Era expresia tuturor când vorbeau despre unul dintre cei mai temerari schiori de freeride și unul dintre cei mai dedicați salvamontiști din România. Din nefericire, de câteva ore, vorbim despre Paul ”Pogo” Popescu ca despre legenda noastră, lipsită însă de atributul vieții, înghițită de o grozavă avalanșă la Bâlea...”

Crescut de mic în feeria munților și în mijlocul salvamontiștilor clujeni, unde tatăl său este medic voluntar, Paul avea să devină repede răsfățatul pereților calcaroși înalți de sute metri din Cheile Turzii. Acolo reușește, adolescent fiind, câteva premiere care au rămas neegalate și astăzi. Iernile, însă, îi duceau bucuria pe pârtiile de schi, și mai ales în afara lor. ”

Îndrăznesc să cred că autorul acelor frumoase vorbe e Dinu Mititeanu. Îmi permit să fac afirmația asta, ca unul care i-a cercetat ceva mai atent scriiturile.
Ca urmare, mă iau mîncărimi în creier și la buricele degetelor (cele ajungînd pe tastatură), să șed ceva mai atent pe desfășurarea de forțe, din ceea ce-mi permit a numi Situațiunea Pogo...

Ador a cerceta, ce le vine unor vii, a se produce precum acolo. Ce glande interioare au dumnealor a mulțumi, prin acele gesturi și discursuri.
Respectiv cum li-i atmosfera, în grupul ce simte nevoia să emită așa înalte pastile...

PS
Între multe altele, din extrasul anterior...:
„În acești munți, freerider-ul Pogo devine subiect de filme documentare europene despre schiul din afara pârtiilor. Devine legenda vie.”
E nostim că acel film e unul făcut de noi, pentru noi (e vorba de grupul de amici, despre care se poate explora, cum va fi arătat mîna spălînd-o pe cealaltă). Care e declarat însă film documentar european...

Cineva te acuză că spui prostii

Cineva te acuză că spui prostii, sînt slabe șanse să îți spună si care sunt acelea.

Asta intrucît contraargumentarea ține de tărâmul conștient, ba chiar și educat.
În răstimp fluturarea ideii de prostie ( la celălalt, firește) e tributară primitivului din noi. Care nu le are cu savantlîcuri, a la "Dragul meu, uite cred că ai greșit un pic aici...".

Cînd cineva cineva emite acuze din categoria prostiei (idioțeniei, tembelismului etc), el mizează strict pe descurajarea adversarului.
Nu ține să îi arate aceluia, cu citat și contraargumentare, care e prostia cu pricina.

Mă uit aici că ideea de prostie are la bază o banală eroare a cuiva să presupunem că (există așa ceva, deși nu e obligatoriu).
Aceea capătă însă pe umeri, grație bunilor noștri semeni, o haină specială care o transformă în prostie.

Moare un om pe munte (I)

COLȚUL CÎRCOTAȘULUI.

Moare un om pe munte.
Cineva postează despre asta, dar nu spune despre cine e vorba (eu neavînd de unde să știu cine e Pogo), nici de unde i s-a tras.

Chiar și fără așa amănunte, sumedenie de oameni se lansează în avalanșă (honni soit qui mal y pense!) de RIP-uri, de „Dumnezeu să-l ierte!” și tot așa.
N-am de lucru, ca de obicei, și solicit niște informații ceva mai concrete. Urgent se bășică un nene pe acolo:
„Ce vrei mai concret decat ca a murit un om suprins de avalansa? Util era sa nu te scape barza in cap!”
.
Dincolo de amabilitatea aparte a tipului, privesc la postare și nema vreun detaliu, în acele direcții.
.
Inevitabil încerc să pricep cum gîndesc așa tipi... Și ce anume, din niște vorbe (ale mele) totuși cuminți, îi deranjează atît.
Cred că e vorba de un tulburat dintr-o stare tare plăcută. E vorba de viața de zi cu zi. Și care-i prelungită inclusiv în modul în care tratează moartea cuiva./
Așa simt eu, care nu mi-aș da lesne instinctul la gunoi.

Este eternul cocoon, pe care ni l-am amenajat roz, ca să ne simțim bine.
Iar deranjul că așa ceva le este afectat, se află direct proporțional cu cantitatea de fals de acolo.

La chestiune, imaginați-vă cît vor sări aceia în sus, dacă întreb un lucru mic...
Și anume cum se face că tocmai un salvamontist (altfel nu văd de ce postează acea instituție informația) nu știe să aprecieze condițiile de avalanșă.

Știu.
Sînt un om rău.

Cui nu-i place, adaug că pot fi și mai rău.
Cu aceleași cuvinte domoale. Și, spun eu, raționale.

Cîrcotașii, din motive nu chiar aplaudabile (pot trece acolo invidia, ori oftica de a nu puta trăi într-un grup uman), deranjează construcțiile roze.


PS
Mamă-mamă!...
„Un înger în roșu a plecat în înaltele crestelor...”

E interesant că nu-ți dau o poză în care să poți vedea acel chip de înger...

PS2
Un altul îmi nu îmi oferă datele solicitate, ci un film YouTube, despre activitatea aceluia.
Pot ghici acolo dorința de a trage un rătăcit (eu!) în grupul celor dați gata de lucrurile din clip.
.
Ar mai fi de notat că Salvamontul postează hiper-elogios despre cineva care care nu s-a priceput la avalanșe. Iar implicit l-a luat una.
.
În paralel, cînd vreun ins de rînd calcă pe bec, să te ții iritări, epitete etc., din partea acelei instituții și a fanilor săi...
https://www.facebook.com/permalink.php...