MUNTE, ISTORIE. Discuții cîndva, cu înaintașul montaniard Constantin Conteș (1910-1996)

Am revăzut zilele acestea, în parte întîmplător, transcrierea discuțiilor pe care le-am avut acum mulți ani cu înaintașul montaniard Constantin Conteș (1910-1996). Ciugulisem ulterior una-alta pentru o carte, dar întrucît cadrul aceleia nu putea cuprinde - mi s-a părut mie atunci - și alte informații, ele au șezut cuminți, cu simbolic praf pe ele.

Imaginile de mai sus sînt realizate de Sorin Tulea (1915-2005) și le dețin prin bunăvoința lui Cristi Cuțurescu.

Fotografie obținută prin bunăvoința lui Octavian Marusca.

Foto: Florin Popescu

„Am început să urc pe munte pe la 17 ani [ar fi 1927]. Primul drum l-am făcut pe Schiel, doritor să ajung la hramul mînăstirii Peștera. A fost cu noi un coleg de la școala industrială, Tully (italian) pe nume, care a impus un asemenea ritm, că am ajuns storși la canton, gata-gata să lăsăm baltă tot. Am mers totuși pînă la urmă la Peștera. Pînă atunci fusesem doar pe la poale.

Majoritatea drumurilor din acea perioadă îmi erau spre Peștera.

Peste un an, cu alți doi prieteni, am plecat după floarea reginei, cum am văzut că făceau alții mai mari. Am nimerit pe Seaca dintre Clăi. Alpenstockul nostru s-a dovedit inutil după o săritoare, așa că l-am abandonat. De urcat am urcat noi cum am urcat, însă din Șaua Clăii lucrurile s-au complicat. Pe unde să coborîm? Pe unde venisem nu ne venea să coborîm, iar totodată nicunul dintre noi nu cunoștea zo­na unde ajunsesem. Ne-am angajat pe Valea Comorilor, în co­bo­rîre, care ni s-a părut și mai grea. Ghetele ni s-au rupt, dar am reu­șit să ajun­gem teferi jos.

Prea curînd nu m-am lămurit cum e cu văile. Încet-încet am început să capăt experiență. Prietenul Dan Năstăsescu, care cunoștea fa­mi­lia Pascu din Sinaia, discutase cu Filică Pascu despre ascen­siu­ni­le acestuia din Valea Seacă a Caraimanului. Ne-am propus s-o ur­căm și noi. Ni s-a alăturat Ștefan Fontanella. Eu m-am descurcat mai bine, la unele săritori ajutîndu-i pe ceilalți cu o curea[1]. Asta s-a întîmplat în 1932-33. Apoi am urcat și alte văi.

Titi Toboc era bucureștean și locuia vara la Bușteni, fiind prieten cu un văr de-al meu. El mi-a propus să urcăm Spălătura Văii Seci (avan­sa­sem ceva, de acum veneau oameni să îi conduc pe munte). Am urcat direct peste ruptura de pantă, împreună cu Toboc și Fon­tanella. Aveam cu noi o frînghie de rufe de 12 metri.[2] Concomitent, în Seacă urcau Toma Boerescu și Sică Datculescu. Ultimul, gură ma­re, ne striga: „Băăă, ce căutați pe acolo, că miroase a mort!?. Ne-am văzut de treabă. O surplombă a fost cel mai dificil punct, tre­cut prin piramidă. Azi o cotez la gradul IV.

Peste o săptămînă am revenit în Valea Seacă, urcînd în marele V, pe drumul pe unde îl văzusem pe Comănescu cînd mergeam să ur­căm Spălătura[3]. Am urcat și Colțul Strungii, de unde am văzut pe ve­cina Picătură doi inși care băteau pitoane de rapel[4]. Erau Baticu și Trandafir. I-am așteptat pe vîrful Strungii, să ne ajungă din urmă. La fisura Feței Înalte ordinea a fost Conteș, Trandafir, Baticu, Fon­tanella. La Fața Hornurilor s-a angajat cap Baticu. Cît suiau ceilalți, Trandafir dispare prin niște hornuri. Baticu m-a îndemnat să mă ală­tur lui Ion. L-am auzit pe Trandafir: „Ce tunel...”. Dornici să ve­dem des­pre ce e vorba, am mers cu toții după Ion. Atunci a văzut Nae pentru prima dată tunelul...”[5]
De la Cruce, ne-am îndreptat spre Schiel, iar apoi, prin noapte, spre Bușteni.

Anul Nou 1936 l-am făcut canton, la Schiel. Acolo i-am întîlnit pe doc­torul Steopoe, pe Frim și pe Comănescu. Rămăseseră prieteni.
Nicu voise și el să urce Furcile, dar de jos, de la baza peretelui. In­trarea lui era comună cu cea aleasă de noi [peste un an] pentru Trei Surplombe, fiind marcată cu inscripția „CFR” și o săgeată (Co­mă­nes­cu trecuse la CFR, unde era inginer). Atunci, de Anul Nou, mi-a pro­pus Nicu să încercăm împreună. Ducea lipsă de coe­chi­pieri, din cîte aveam să aflu mai tîrziu.

La 15 martie același an, urcasem cu Toma pe Valea Cerbului,. Pînă la Omul. La 6 seara, cînd am ajuns în Bușteni, am auzit despre nenorocirea din Valea Coștilei. Am mers și eu la fața locului. Am revenit mari, cu Baticu. La locul accidentului, o echipă de vînători de munte căuta corpul lui Gh. Botez (l-a găsit). Peste o săptămînă am găsit și aparatul foto al lui I. Iliescu [alt decedat], pe care l-am trimis la București prin Titi Toboc.

De Paște 1936 eram cu Sică și cu Baticu la Peștera (Toma era la schi, la «Cupa Bucegilor» [se pleca de la Omul, pe Valea Cerbu­lui]). Nu știu care a propus, eu sau Nae, să urcăm Creasta Coștilei.
Eu neavînd coardă, Sică s-a oferit să facă rost el de una. A apelat la Valof[6], care a adus de la el de la serviciu un odgon de 25 metri, teribil de greu. Abia îl duceam. Era din manilă.
După ascensiune, m-am înscris în Clubul Alpin, fiind primit direct în ca­tegoria membrilor activi.

Nae Dimitriu era sufletul alpinismului nostru. S-a dăruit cu pasiune alpinismului românesc și Clubului Alpin Român. Doctorul Steopoe, un om serios, urca de obicei secund. Îi plăcea muntele extraordinar. Beldie era interesat mai ales de botanică. Pe frații Țițeica îi cunoș­team de copil, ei locuind vara în Bușteni.

Am încercat Fisura Sudică a Mălinului pînă aproape de capătul ei. La zonă înclinată cu grohotiş, unde nu se putea bate nici un pi­ton, am ratat o pri­ză de iarbă şi am căzut. Mă filau Edy Aerkeder şi To­­ma Boerescu. Sub şoc, Edy a luat-o în sus; alcătuiam un fel de lift: eu coboram, el urca! Eu n-am avut nimic, dar Edy două săptă­mîni a fost vînăt pe piept!

În legătură cu traseul Fisurilor Centrale, mă trezesc cu o scri­soa­re de la domnișoara Titi Rossignon, care mă anunța marele eveni­ment[7]. Nu prea ne cunoșteam.”

Mai dotați ca alpiniști, la vremea aceea, erau Toma, Baticu, Conteș, Trandafir.
Pe Toma îl cunoscusem prin 1934-35, pe poteca Schiel, urcînd sîm­bătă seara spre Peștera. Am convenit să ne întîlnim în Bușteni, cînd s-o putea. Așa am devenit prieteni.

Nu știu de ce afirmă Baticu că aș fi discutat cu el despre Trei Sur­plombe, pe Valea Gălbenelelor. Eu vorbisem cu Toma despre acest drum. De asemenea, a doua zi [cînd au intrat în perete] nu a fost pe platou, ci pe Valea Gălbenelelor, ne unde ne-a strigat: „Stați, să vin și eu!”. I-a răspuns Toma: „Nu, că ăsta e traseul nostru!”. Martoră a fost Elena Haberman, aflată și ea pe vale.
Am urcat pînă sub prima surplombă, lucru contestat azi de Baticu. Pentru vremea aceea, era ceva.

Un lucru vreau să subliniez. Noi, fără școli, eram aproape de nive­lul străinilor. Iată, eram la Valbruna și după un scurt timp reușeam să-i înlocuim pe instructori, cînd mai luau aceștia o pauză.
Într-o zi am fost duși să vedem o ascensiune pe o fisură V+. Cap a fost, demonstrativ, ghidul Umberto. A urcat la tracțiune, cu coardă du­blă. M-am dus și eu după ei, nelegat, cățărîndu-mă doar de pi­toa­ne. «Bravo, romeni!», mi-au zis.

Note subsol 

[1] „Păi o curea are un metru și jumătate, iar o săritoare...” „Mă încastram dea­su­pra locurilor delicate, și de aici îi ajutam”.
[2] „Găseați regrupări acolo, din 12 în 12 metri?” „Da”.
[3] Asta ar însemna 25 august, respectiv 1 septembrie 1935.
[4] Foarte probabil, Baticu și Trandafir nu identificaseră pitoanele din buza vertica­lei, lăsate de echipa Comănescu cu o lună în urmă.
[5] Afirmațiile lui C. Conteș făcute mie vin de mai multe ori în contradicție cu ale lui N. Baticu. Personal, sînt înclinat să ofer mai multă încredere ziselor celui din urmă.
[6] „Unul din participanţi, Valoff, salariat la Fabrica de cabluri „Anglia" din Ploieşti, a venit cu un odgon gros de vreo treizeci de milimetri” (N. Baticu, Amintirile unui alpinist)
[7] Ion Șincan a pretins că a urcat la 3 septembrie 1939 Fisurile Centrale din Pere­tele Văii Albe, împreună cu Titi Rossigon și Virgil Georgescu. Vezi Niculae Ba­ticu, Amintiri..., cap. Un gest.

MUNTE. ISTORIE. Uman. Bîzdîcurile noastre cele de toate zilele

Bîzdîcurile noastre cele de toate zilele

Incidentul cu David Neacșu, legat de exemplarele de carte pe care le-am avut de vînzare în magazinul lui, mi-a pus sîngele în mișcare, în materie de lucru la ediția secundă a „Sus la munte la izvor”.
.
Apropo de stilul subsemnatului, cu încercări de-a cerceta în amănunt realitatea istorică, accept de la o vreme că nu poți purcede la așa ceva dacă nu te mînă din adînc filoane nu întotdeauna avuabile, de pildă invidia. Ori frustrări / agresivități.


Hazul face însă că alții, care nu-s animați de așa ceva, să aștearnă texte istorice pe cît de dulcege, pe atît de subiective. De pildă:


„Pentru mine insa - si desigur nu numai pentru mine - exista inca multi montaniarzi cu aureolă:
„- Intemeietorii primelor asociatii alpine: Clubul Alpin Roman (CAR), Societatea Carpatina din Transilvania (SKV), Asociatia Drumetilor din Muntii Inalti/Iubiti (!?) ai Romaniei (ADMIR), Turing-Clubul Romaniei (TCR) [...] si toti cei care au intemeiat, au condus sau au sprijinit asociatii montane,
- Toti marii montaniarzi trecuti in lumea umbrelor: Karl Lehmann, Ion Udriste-Olt, Aurel Irimia, Toma Boerescu, Erwin Csallner, Emilian Cristea, Ion Ionescu-Dunareanu [...] si multi altii...”


Cărora li se alatură alte zece asemenea grupuri (între ele, „cei care au editat sau editeaza reviste despre munte”).
.
Și-ajungem iar la dilema: spunem adevărul, ori ceea ce dorește seamănul nostru (fie și cu disperare) să audă?
.


Apropo de observații prin jur, observ de la o vreme că multă lume nu posedă structural glanda ieșitului din drumurile bătătorite (la figurat). De pildă autorul de mai sus pomenește de „Asociatia Drumetilor din Muntii Inalti/Iubiti (!?) ai Romaniei (ADMIR)”.


El nu își permite să meargă pe cont propriu a cerceta, cum îi spunea de fapt acelei formațiuni montane - de pildă în revista interbelică pe care a editat-o.
.
La bază va fi stînd dorința de a nu deranja (dacă optezi pentru „...Înalți”, deranjezi vanitoșii pe aceia susținînd forma „... iubiți” - ori tu ai nevoie să îi mulțumești pe toți).

Nu îți permiți pe acolo originalități și pentru că ar irita pe cei care nu-și permit așa ceva.

La cercetări mai noi ale subsemnatului, încerc de pildă să aflu cît va fi contat prietena celui considerat drept cel mai bun alpinist interbelic (mai exact Nicu Comănescu), în decizia acestuia din urmă de a părăsi Clubul Alpin Român, în favoarea asociației CFR.
O să spuneți că vîntur fleacuri, dar la noua asociație Nicu pune de niște ascensiuni, dintre care una i se va dovedi fatală, la numai 29 ani.

În context, iar cap al răutăților în acea dezertare părîndu-mi a fi fost înaintașul Nae Dimitriu, privesc spre o întîmplare pe creste, unde ultimul nu-și ține o făgăduială, și suie vîrful X singur, nu cu Nicu, după cum conveniseră în chiar dimineața acelei zile.

La tărășenie, cercetez cît va fi contat că orgoliul lui Comănescu nu doar e rănit, cu acel prilej, dar jignirea are loc în fața femeii iubite - cea care așteaptă ca bărbatul ei să fie puternic, greu de învins etc.
Cît va fi contat, în neparolismul lui Dimitriu, că va fi rîvnit cîndva la nurii aceleia (barim așa arată o imagine din 1931), fără succes, iar acel fruct oprit feminin ajungînd parteneră exact a celui cu care Nae își disputa fotoliul de frunte al alpinismului românesc.
Cert este că ulterior, Dimitriu este convins (din motive ce vor fi decurs și din ascendența lui machidonă) că Nicu a plecat din CAR datorită prietenei (pe nume Cecile Benkner), motiv pentru care introduce în statutul CAR mențiune fermă, cum că femeile nu au ce căuta în asociație.
.
Teoretic, mai sus mi-i și tăiat de fir în 16, și fraze nu foarte clare, dar desțelenitul de drumuri noi trece inevitabil prin așa fază...


Nicu Comănescu, pe vîrful Picătura, 4 august 1935. Foto; dr. Vasile Steopoe, reprodusă în Buletinul˛CAR nr. 1/1938.

Cecile Benkner. Foto: dr. C.C. (Nini) Parhon

Nicu Comînescu și Cecile Benkner, la grota Picăturii. Foto: dr. Vasile Steopoe, reprodusă în Buletinul˛CAR nr. 1/1938.

Nicu Comănescu și Cecile Benkner, la grota Picăturii. Foto: dr. Vasile Steopoe, reprodusă în Amintirile unui alpinist, de N. Baticu, 1981.

În drum spre Verdeața Văii Albe, aprilie 1931. În centru, cecile Benkner, iar în dreapta ei Nae Dimitriu.

Buletinul CAR nr. 1/1938

Reproducere din N. Baticu, op. cit.

ÎN PARTE, MUNTE. Grigore Cugler.

”În septembrie 1926, fraţii Ţiţeica suie Valea Bucşoiului, avînd alături pe Grigore Cugler. Datorită ne­gu­rii persistente au fost nevoiţi să ţină ma­tematic firul cu „săritori şi ză­pa­dă + noroi”, drumul pînă în culme ne­ce­­sitînd peste cinci ore”  („Sus la munte, la izvor”)

**

Articol preluat de pe siteul Ediția de dimineață, unde poartă semnătura Marinei Constantinoiu

Nonconformistul părinte al lui Apunake – noaptea scriitor, 

ziua diplomat

Grigore Cugler s-a născut la 7 aprilie 1903, la Roznov, judeţul Neamţ, ca fiul Anei, şi al lui Grigore Cugler, medic.
Personaj fascinant, Cugler aparține atât diplomației cât mai ales literaturii române, fiind readus în atenţia cititorului român abia după moartea sa, petrecută în exilul său peruan, la Lima, la 30 septembrie 1972.



Grigore Cugler

Continuatorul lui Urmuz

Grigore Cugler, sub pseudonimul literar Apunake, este continuatorul fondatorului avangardei literare a absurdului, Urmuz (Demetru Demetrescu-Buzău).

Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe îi dedică un uriaş articol în pagina lor de Facebook, din care spicuim pentru dumneavoastră detalii semnificative.

Grigore Cugler provenea dintr-o familie cu alți literați, bunicul său fiind Nicolae Țincu, poet și scriitor, mătușa Matilda Cugler-Poni, o poetă cunoscută la cenaclul Junimea, iar vărul său a fost Petru Comarnescu, cunoscut scriitor și critic literar.

La 13 ani, rănit în lupte

A urmat studiile primare în satul natal, iar studii secundare la Piatra Neamţ. În 1914 s-a înscris la Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu, participând ca elev militar de doar 13 ani la luptele de lângă Pitești, unde a și fost grav rănit. Ulterior, a participat la campania de apărare și a trăit în condiții grele refugiul din Moldova (1917-1918), fiind reformat în urma rănilor primite și decorat cu trei medalii!

A urmat Conservatorul din București, ca elev al lui Alfons Castaldi, urmând cu acesta studii de vioară şi violă, iar studii de compoziţie cu Mihail Jora.

Distins de George Enescu

A fost distins de George Enescu cu o menţiune onorifică în 1926, compunând de-a lungul vieții o serie de piese pentru pian, cvartete de coarde și vocale. În același an a absolvit și Facultatea de Drept, pe care o urmase în paralel.

Neliniştile lui artistice l-au făcut să abordeze din frageda tinereţe domeniul literaturii, instalându-se în dadaismul şi suprarealismul primei epoci.



Un precursor al lui Ionesco

Nu e de mirare că unii îl consideră pe Cugler un precursor al lui Ionesco, un alt scriitor de origine română.

A debutat literar în anul 1928, dar primul volum i-a apărut în 1934: „Apunake şi alte fenomene”. Vărul său, Petru Comarnescu, a intuit valoarea deosebită a literaturii tânărului debutant, recomandând călduros romanul într-o prezentare către cititorii revistei Vremea.

“Grigore Cugler este primul scriitor contemporan de la noi care creează un astfel de tip simbolic, pe Apunake, cu care cititorii Vremii vor face cunoştinţă, vor râde şi poate vor lăcrima, gândindu-se cât de futilă şi aiurea este în fond acestă viaţă, pe care o privim îndeobşte cu prea multă seriozitate…

A scrie prin aluzii, prin simboluri, a dezvălui şi a lipi măşti noi pentru a le smulge pe cele vechi o dată cu cele noi, iată lucruri destul de subtile şi rafinate pe care numai culturile mai înaintate le posedă. De aceea este îmbucurător şi deschizător de drumuri noi acest debut într-o literatură care cunoaşte epica de câţiva ani, care nu ştie încă ce-i umorul ci, datorită lui Caragiale abia ştie ce-i comicul şi care nu utilizează nici scrisori persane, nici fantoşe pirandelliene şi nici tipuri simbolice pentru a spune sub o formă mai subtilă şi mai artistică adevărurile crude şi permanente.”

Un poliglot în diplomaţie

În noiembrie 1926 s-a înscris și a fost admis la concursul de admitere în diplomație, fiind încadrat ca atașat de legație începând cu 1 ianuarie 1927.



Cererea de înscriere la concurs (1926)

Vorbea franceza, germana, engleza, suedeza, norvegiana, daneza, italiana și spaniola, conform mențiunilor oficiale din dosarul său personal. De asemenea, evaluările anuale sunt foarte favorabile, superiorii săi ierarhici remarcând că era deosebit de conștiincios, bine pregătit și „se dezvoltă ca un bun element în carieră, pentru viitor”.

La 11 noiembrie 1937 s-a căsătorit cu Ulla Gerda Lizinca Matilda, născută Dryssen, de cetățenie suedeză, fiica unui fost atașat militar. Copia actului de căsătorie de la Primăria Sectorului IV (Verde) menționează că soțul era divorțat, de religie ortodoxă, iar soția de religie protestantă.

Problema căsătoriei

Căsătoria a creat de altfel o problemă, fiind formal interzisă de o prevedere legală în vigoare la acea dată, necunoscută însă atât de diplomat cât și de funcționarii oficiului de stare civilă. Consiliul Superior Diplomatic a analizat cazul, stabilind că tânărul diplomat nu era culpabil și nu era deci cazul să i se aplice vreo sancțiune.

În cadrul Ministerului Regal al Afacerilor Străine Grigore Cugler a fost încadrat ca atașat de legație în cadrul Centralei de la București, la Direcția Administrativă (1 ianuarie 1927), apoi la Direcția Presei și Informațiilor (1 mai 1929), Direcția Consulară (1 ianuarie 1930), Direcția Economică (16 februarie 1930).

A urmat primul său post în Serviciul Exterior, la Legația României la Stockholm (16 februarie 1932), în timpul acestei misiuni fiind înaintat succesiv în gradul de secretar de legație III (1 iulie 1932) și secretar de legație II (1 decembrie 1936).

În perioada ianuarie-februarie 1937 a asigurat temporar conducerea Legației României la Oslo, ca însărcinat cu afaceri. A fost rechemat în Centrala MAS la 1 iunie 1937, fiind reîncadrat la 14 iunie la Direcția Afacerilor Administrative, Consulare și Juridice, apoi la Direcția Cabinetului și Cifrului, la 1 octombrie 1938.

La 1 iulie 1937 a început o nouă misiune diplomatică în Serviciul Exterior, la Legația României la Berna, din 15 iulie 1940 fiind transferat la Berlin. Aici avea să fie avansat în gradul diplomatic de secretar I, la 1 mai 1941. De la 1 decembrie 1941 a fost transferat la Bratislava, iar de la 1 august 1943 la Copenhaga, unde a și fost avansat la gradul de consilier de legație, la 1 noiembrie 1943.

După 23 august 1944 s-a refugiat pe teritoriul Franţei

După evenimentele de la 23 august 1944 a reușit să se refugieze pe teritoriul Franței eliberat de Aliați, fiind rechemat în țară la 1 octombrie 1944 dar revenind efectiv mult mai târziu, fiind încadrat la 10 septembrie 1945 ca director adjunct la Divizia Tratatelor. În stagiunea 1945-1946 a fost şi angajat în orchestra Teatrului Naţional din Bucureşti, unde a cântat probabil atât din pasiune, din rațiuni economice dar și pentru a suplini lipsa de personal datorată războiului.

La 15 noiembrie 1946 a fost numit consilier de legație la Oslo, de unde a demisionat din funcție la data de 12 noiembrie 1947, după numirea Anei Pauker ca ministru de Externe.

Demisie şi exil pe viaţă

După demisia din diplomație a urmat un exil pe viață în Peru, unde Grigore Cugler și-a câștigat existența ca un modest angajat al unei societăți de asigurări în timpul zilei, seara și noapte fiind violonist al Orchestra Simfonică Naţională din Lima. S-a stins din viaţă la 30 septembrie 1972, la Lima.



Notă de serviciu consemnând demisia lui Grigore Cugler din 12 noiembrie 1947

Creaţia sa, cunoscută datorită Monicăi Lovinescu

Creația sa literară a început să fie cunoscută postum, datorită unui interviu acordat în 1972 Monică Lovinescu, publicat în volumul Întrevederi cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Ștefan Lupașcu și Grigore Cugler, și cărții postume Vi-l prezint pe Țeavă, tipărite în 1975 la Madrid, editorul Ștefan Baciu rezumându-i genial biografia.

Volumul postum al lui Grigore Cugler: Vi-l prezint pe Țeavă (1975)

La o lună după moartea sa, o autoare care pare româncă după nume, dar ne este complet necunoscută, Zizi Ghenea, publică în ziarul La Prensa din Lima un articol despre scriitorul dispărut, semnalând cititorilor personalitatea complexă a acestuia şi locul eminent pe care el îl ocupa în ierarhia literară din ţara lui de origine: Grigore Cugler, músico y humanista.

La un an de la dispariţia sa, Cesar Levano scrie un alt articol în revista Caretas: El rumano escondido (Românul ascuns, secret), scrie România Literară.

Grigore Cugler devine astfel, după moartea sa şi desigur fără ca el să se fi gândit o singură clipă, într-un moment cînd era cu totul uitat la el acasă, un personaj care trezeşte interesul şi intrìgă peste ocean, aproape un membru de drept al peisajului literar peruan. Dar desigur că un asemenea destin nu i-ar fi displăcut acestui personaj într-adevăr neobişnuit şi iubitor de contrasensuri uriaşe, mai notează sursa citată.

[MUNTE, ISTORIE] Soții Ion și Liliana Protopopescu

Detalii despre cei doi, din Sus la munte la izvor:

„Turing-Clubul României scoate în deceniul patru o hartă a Buce­gi­lor, sem­nată (alături de Mihai Haret şi de Radu Ţiţeica) de profe­so­rul bă­nă­țean Ion Protopopescu.
S-a născut la Iaşi, în anul 1890. A studiat la Şcoala naţională de po­duri şi șosele din Bucureşti. Profesor la Politehnica din Timişoara şi apoi rector al instituţiei.
Decorat, pentru participarea în primul război mondial, cu ordinul Co­roana Ro­mâ­­niei.
În timpul guvernării legionare (1940-1941) este ministru al lucrărilor pu­­­­blice şi co­municaţiilor. La pro­cesul intentat de comuniști fos­tului Con­­­­ducător (mai 1946), este condam­nat la moarte în contumacie. Re­fugiat în Occident, este o prezenţă ac­ti­vă în pre­sa ro­­mâ­­neas­că din exil. Dacă în perioada interbelică publicase doar lucrări avînd carac­ter profesional, îi apar acum cărțile „Probleme de mîi­ne în România”, „Catehism le­gio­nar” și „Idealul”. Moare la Ma­drid (1966).

Soția sa, Liliana Protopopescu a nutrit aceleași convingeri. Co­man­datul Legiunii de după 1938, Horia Sima, vorbește despre ea mai mult decît favorabil:

"În seara de 23 Ianuarie 1941 [...] Am fost invitat de Geissler, șeful Ges­tapoului din București, să în­nop­tez la el. Am fost bucuros de această mână de ajutor ce mi se întinsese, când alții îmi ară­tau ușa. Locuința lui Geissler avea însă un dezavantaj. Nu se bucura de sta­­tut diplomatic [...], autoritățile puteau face percheziții. La scurt in­ter­val de la intrarea mea în casa lui Geissler, apare doam­na Lili­a­na Protopopescu, soția profesorului, ca să mă întrebe dacă lo­­cu­in­ța în care mă aflu este sigură. Altminteri, ea îmi va căuta o altă gaz­dă. I-am răspuns că mă simt în siguranță [...]
[După 23 ianuarie 1941] conducerea Legiunii din țară a rămas fără succesor. Nu era prevazut nici un locțiitor. În aceste momente grele, doamna Liliana Protopopescu și-a asumat răspunderea orga­ni­za­ției. Profitînd de faptul că ea nu era urmărită, beneficiind de protecția de care se bucura soțul ei din partea guvernului[1], a început sa înnoade fire în toată țara. În acest scop s-a folosit de legionarele din secțiunea feminină. Lucia Trandafir, șefa secției feminine, fugise și ea peste hotare, ajungînd la Berlin […] Doamna Liliana Protopopescu a re­cons­­tituit relațiile cu provinciile, reușind sa asigure coordonarea diferitelor sectoare de activitate a Legiunii [...]
A fost un monument de inteligență și loialitate, aducînd imense ser­vicii Legiunii, într-o perioada critică din existența ei.” (vezi pasajul integral, la PS)

Liliana Protopopescu a activat pe respectivul culoar politic inclusiv cu pana (de pildă articolul „Zîmbru și argințică”, cu amprenta ideo­lo­gi­că de rigoa­re). Pe linie turistică, am menționat deja despre ea la capitolul „Mi­hai Haret”.

[1] În ciuda mențiunii de mai sus, Horia Sima menționa în aceeași lucrare că „între Liliana Protopopescu si so­țul ei era o mare diferență de caracter. În timp ce profesorul Protopopescu, în mo­mente grele pentru Legiune, înclina spre compromisuri și alibiuri, doamna Liliana era de o intransigență eroică. Între cei doi soți au existat adeseori fricțiuni pe această te­mă. Unul dintre cele mai amare momente din viața ei le-a trăit doamna Liliana Pro­to­popescu cînd a aflat că, în cursul consiliului de miniștri ce s-a ținut după întîmplările de la Jilava, 27 noiembrie 1940, profesorul Protopopescu facuse declarații de ata­șament pentru ge­neral [Ion Antonescu], care vroia sa profite de aceste tulburari, pentru a smulge șefia Legiunii”.

Legat de cei doi, am considerat util să preiau aici dintre textele semnate de cei doi.

Ion Protopopescu, Despre Ideal

Etc.

Vezi și sursa.

Liliana Protopopescu, 

Zâmbru si argințică 

(cu imagini aflate și ele, inițial, în almanahul Cuvântul, 1940)

„Urc valea Ialomitei spre Obârsie. De sub potecă năvăleste, târâtoare, o pădure încâlcită în jnepeni. Ai zice ca vrea să înghită toată coasta muntelui.
Este ceva respingător în lăcomia copacului acestuia, care creste trăgându-se pe burtă ca serpii si înhăitându-se în gloata haotică si hâdă.
Stiu. E solutia ingenioasă pe care a găsit-o în lupta pentru viată. Solutia care i-a reusit. Gloata târâtoare si informă, fără alt ideal decât "să trăiască" care isbuteste să trăiască si care se multumeste, sătulă, cu atât.
Chiar dacă, pentru asta a renuntat la verticală. Se târăste dar trăeste. Democratic.
Sunt multe păduri de jnepeni în muntii nostri, dar asta e cea care mă doare mai ales. Asta, fiindcă are o poveste, o istorie dacă vreti, o istorie vegetală dar o foarte simbolică si tragică
istorie. Asta mai ales pentru că păstrează în sânul ei un martor al altor vremi.

In marginea de sus a pădurii reptiliene, o frunte se înaltă totusi cutezătoare. O frunte de copac. Un zâmbru. Creste drept. Drept în sus din viermuirea jnepenească. Singur si neînclinat, drept dela rădăcină până'n crestet, vânjos, aspru, cu verdele întunecat.
O afirmare. O mărturie. Un supravietuitor.
Ceva mai în vale, în turbăria dela Bulboace, cercetătorii au găsit păduri fosile de zâmbri. Asa dar cândva zâmbrii erau pădure pe aceste meleaguri. Va fi fost muntele mândru de podoaba lui voinică.
Cum s'a pripăsit oare aicea primul jneapăn? Fără îndoială jos în vale, lângă apă, s'a aciuiat ologul si zâmbrii l-or fi primit de milă în tara lor. Apoi a puit veneticul si au împânzit valea. Iar când s'au numărat si s'au simtit destui, au pornit la deal să'nfulice pădurea.
Cu perfidia nevolnicului, s'au strecurat în jurul trunchiurilor trufase, le-au încolăcit ca serpii pe Laokoon, le-au sugrumat, le-au vlăguit. Unul câte unul, zâmbrii cei cu pletele în soare au pierit pradă târâtoarei haite.
Dacă s'ar fi acomodat noilor conditii de viată, dacă s'ar fi adaptat la mediu, dacă s'ar fi plecat, dacă ar fi tranzactionat, dacă... ...Ei dar zâmbrul nu-i zâmbru când pierde din ochi zarea, nu-i zâmbru când se'ncovoaie, nu-i zâmbru când îsi scurmă loc cu crengile în humă.
Zâmbrul moare dacă asa îi e scris, dar moare drept, cu soarele'n crestetul verde cu vântul crestelor în crengile neîntinate.
Asa au murit pe plaiuri - rosi de râia jnepenisului - codrii de viteji din alte vremi. Doar vre-o câtiva au rămas teferi. Au biruit prigoana si tragici se caută din ochi din creastă'n creastă.
Oftează vântul în cătina lor întunecată.
Isi cunosc soarta. Ologii au hotărît să stârpească până si sământa de zâmbru de pe lume. Stiu bine că au pierdut bătălia. Stiu bine că au să moară azi sau mâine, dar rămân drepti ca o mustrare, drepti ca să afle toată suflarea cum se usucă zâmbrul când e secetă de vitejie'n lume. Drepti poate ca nădejdea absurdă într'o minune.

Privesc la zâmbrul singur din valea Ialomitei, înversunat si mândru în haina lui verde, în cămasa lui verde. Simt cum caută să-si zărească în depărtări camaradul din valea Doamnei sau pe cel din Obârsie.
Asa va fi cătat si Căpitanul nostru către Mota si putinii lui tovarăsi dintru'nceputuri... Asa vor fi nădăjduit si ei minunea. Minunea.
Sunt câtiva ani de atunci. Intr'o vară m'au dus drumurile mele pe tărâm bucovinean. Urcam pateca agale catre Pietrele Doamnei din Rarău.

In marginea pădurii, sus unde'ncepe golul cu dăruirea zărilor, am stat in loc fermecată. Nu-mi cred ochilor unul, doi, zece, sute de zâmbri tineri, o pădurice. Minunea.
As vrea să rup o crengută să o duc zâmbrului stingher din valea Ialomitei, să-i duc si lui vestea cea mare că zâmbrii tineri împăduresc înăltimile Rarăului bucovinean.
Alături cineva rupe vraja si-mi spune: „E o plantatie. Nu sunt spontani". Ei si? Slavă Domnului. S'a găsit cineva să răsădească zâmbri pe plaiuri românesti. S'a găsit un om să samene vitejia, s'o îngrijească, s'o creasca.
Va svoni viată nouă in muntii bătrâni. Va fi bucium vântul în frunzisul aspru. Si va fi vai de nevolnici si de misei.

Tot în Rarău, în vara aceea era tabără legionară. Crestea si acolo o tinerime vrednică si aspră în cămăsile verzi. Era si acolo o răsădire de vitejie în suflete.
Două plantatii. Două împliniri de soartă. Pădurea de Zâmbri - dreptate dată muntelui.
Legiune - dreptate dăruită neamului.
Două destine gemene.
Să fii Zâmbru, să rămâi drept, luând in piept voinic si verde toate furtunile, să scrâsnesti si să sbârnâi sub biciul viforului fără să'nchini fruntea, să mori cu ochii tintă'n soare sau să birui - asta-i soartă de Legionar. Treabă de Legionar.

*

Am ajuns, hoinărind prin munte, la o stâncă stearpă, sură si prăvălită, o seninare. E pustiită de rostogolirea zăpezii, despuiată de vânturi. Jalnică.
Doar într'o crăpătură câteva tufe micute si verzi. Mă cătăr să văd ce-s. Frunzulite mici întunecate. O floare albă, curată si candidă. Dar decât să răsfir frunzele, descopăr aspecte nebănuite. Toate frunzele sunt argintii pe dos. Degetele mele răvăsesc o comoară sclipitoare.
Imi tremură mâna, cum se înfioară sufletul când surprinde frumuseti tainice în intimitatea altui suflet.
Cunosc de mult planta asta bizară, cu înfătisare aproape rebarbativă, - au botezat-o botanistii Dryers, Dryers octopetela - dar ciobanul, care a răsfirat frunzele modeste si le-a aflat tainica comoară, îi zice Argintică.
Si mai stiu ceva, ceva mai bogat decât argintul de pe frunze, stiu rostul acestei mici burueni si stiu fapta si vrednicia ei. Pasă-mi-te când dezolarea stearpă a cuprins o coastă de munte, descărnând-o până la piatra moartă, nici o sământă nu mai poate rodi acolo.
Dar sunt destule câteva firisoare de tărână sau o frunză putredă adusă de vânturi pentruca sământa îndrăzneată de argintică să prindă si să crească.
Si-apoi incepe truda. Firimită cu firimită stânca este măcinată de rădăcinile harnice. Nici o clipă de răgaz nu-si îngădue luptătoarea. Nici o sfortare nu-si crută, nici o jertfă. Din trupul ei face pământ rodnic pe care-l frământă cu pulberea de stâncă,
în frunzele ce mor îsi samănă sământa nouă si an după an cucereste, pentru viată, împărătia rece si stearpă. Nimic n'o descurajează. Nici o stâncă nu-i prea mare pentru dorul ei de muncă. Nici un vânt n'o poate smulge de acolo unde s'a hotărît să aducă rodnicie. Nici o avalansă nu o poate desrădăcina întreagă.
Niciodată nu-si caută loc de răsfăt. Niciodată nu se înnădeste în pământ bogat. Caută locul aspru. Caută primejdia râpelor vrăjmase. Acolo vrea să rodească unde nimeni, altul nu poate isbândi.
Nu poartă frunzis fraged. Cu frunze dese si pieloase îsi ocroteste opera rădăcinilor.
Si moartea ei e fertilitate viitoare, fiindcă trupusorul mort nu cade ci se amestecă'n tărâna putintică si întregeste comoara de pământ rodnic asa de trudnic adunată. Iar când si-a împlinit menirea, când este destul de bine arat ogorul se dă la o parte si lasă loc de viată altor plante, mai putin viguroase dar mai spectaculoase.
In urma ei răsar frumoasele grădini alpine, din truda ei trăesc florile cu chipuri minunate, din tărâna fertilizată cu trupul ei se avântă simfonia îmbătătoare de culori si forme care încântă muntele.
Cu floricica ei modestă albă si pură, trece din pustietate'n pustietate Argintica. Nici o trufie, nici o găteală. Până si argintul frunzelor si-l tăinueste.
Asa vrea ea să fie? Asa i-a hotărît Dumnezeu soarta? Nu-i pace să-si spună taina. Te lasă doar să întelegi că n'are timp pentru discursuri colorate. Ea are treabă. Ea are luptă. Ea are credintă. Nu-i glumă să-ti iei sarcina să rodnicesti pustietătile.
Drumetul amator de frumuseti nici nu o vede si nici nu bănueste că buchetul de flori mândre, pe care îi duce jos, îi este dăruit de buruiana asta mică si umilă, pe care o calcă fără grijă bocancii lui tintuiti.

Dar argintica nu s'a gândit niciodată că cineva îi datoreste vreo recunostintă si nici n'a asteptat crutare. Nu-i deprinsă cu alintul. Nici vântul, nici torentul nu o crută, dece ar cruta-o bocancul... Si apoi tintele acele asa de dureroase pentru trupul ei tot sunt de folos. Cu muscătura lor ajută - îi ajută - să sgândărească nepăsarea stâncii. Mai firimitează ceva din stârpiciunea împietrită. Ce importă o sfâsiere mai mult dacă din asta mai poate rodi o sământă...
Este si în această vrednicie un soi de eroism. Un eroism tăcut si tainic, un eroism al faptei mărunte, al jertfei fără alai.
Este o vitejie a renuntării la răsfăt, a modestiei voite.
Este mai ales o vrednicie. O vrednicie care-mi pare mie potrivită femeii. Nu cresc zâmbrii în stâncă stearpă. Nu cresc legionarii în neamuri cu suflet împietrit.
Dar nu-i treabă de bărbat să destelinească nepăsarea, cum nu-i treabă de copac să macine stânca si s'o ogorească. Să sfarmi fărâmă cu fărâmă împietrirea din suflet să nu-ti faci podoabă din asta. Să-ti porti argintul ascuns în tainite pentruca să nu te abată ispita trufiei dela hotărîrea ta de muncă. Să nu pregeti la faptă. Să nu cati fală. Să te dăruesti fără rezervă, cu viata, cu moartea ta, pentruca credinta ta să rodească'n faptă biruitoare. Si nimeni să nu te stie, nimănui să nu-i sari în ochi, trâmbitându-ti hărnicia. 

Asta-i soartă de Legionară.
Asta-i treabă de Legionară.

Notă Mircea Ordean

Cea dintîi pornire, în fața unor asemenea texte, mi-i critică. Sau chiar foarte critică, în sensnul că ce moaș-sa or fi avut aceia în cap, cînd o țineau langa (și al naibii de subiectiv, pentru niște intelectuali ce se aflau) cu inepțiile legionare!

Apoi, rămîne loc de priceput, ce fu cu ei. Cum se vedeau lucrurile dinspre dumnealor.

Iar totodată, de gustat stilul poetic (dar și întrucîtva filosofic) al Lilianei Protopopescu.

PS

„Horia Sima:

http://www.miscarea.net/prizonierii-axei1.htm

„6. LILIANA PROTOPOPESCU

Dupa caderea Preotului Vasile Boldeanu în mâinile politiei, în împrejurarile pe care le-am expus în capitolul respectiv, conducea legiunii din prigoana a fost preluata de Doamna Liliana Protopopescu.
Între Liliana Protopopescu si sotul ei era o mare diferenta de caracter. În timp ce Profesorul Protopopescu, în momente grele pentru Legiune, înclina spre compromisuri si alibiuri, Doamna Liliana era de o intransigenta eroica. Între cei doi soti au existat adeseori frictiuni pe aceasta tema. Unul dintre cele mai amare momente din viata ei le-a trait Doamna Liliana Protopopescu când a aflat ca, în cursul Consiliului de Ministri ce s-a tinut dupa întâmplarile de la Jilava, 27 Noiembrie 1940, Profesorul Protopopescu facuse declaratii de atasament pentru General, care vroia sa profite de aceste tulburari, pentru a smulge sefia Legiunii.
Dupa înfrângerea noastra, la 23 Ianuarie 1941, Profesorul Protopopescu, cum am scris mai înainte, n-a împartasit soarta celorlalti ministri, ci a fost eliberat dupa doua saptamâni de arest, în urma indicatiilor Generalului, care îsi adusese aminte de atitudinea lui, în acel memorabil Consiliu de Ministri.
Dupa arestarea Parintelui Boldeanu, conducerea Legiunii din tara a ramas fara succesor. Nu era prevazut nici un loctiitor. În aceste momente grele, Doamna Liliana Protopopescu si-a asumat raspunderea organizatiei. Profitând de faptul ca ea nu era urmarita, beneficiind de protectia de care se bucura sotul ei din partea guvernului, a început sa înnoade fire în toata tara. În acest scop s-a folosit de legionarele din sectiunea feminina. Lucia Trandafir, sefa sectiei feminine, fugise si ea peste hotare, ajungând la Berlin. Cu ajutorul Doamnelor si Domnisoarelor din organizatia feminina, Doamna Liliana Protopopescu a reconstituit relatiile cu provinciile, reusind sa asigure coordonarea diferitelor sectoare de activitate a Legiunii. Ea n-a uitat nici relatiile cu Berlinul. În perioada cât a condus ea Miscarea din tara eram informat cu multa precizie si la timp de toate planurile regimului antonescian, care nu contenea sa ne administreze noi si noi lovituri. Prin mijloace si legaturi pe care numai Doamna Liliana Protopopescu le cunostea, ajunsese sa patrunda pâna cercurile intime ale Presedintiei, transmitându-ne la Berlin tot ce considera ca era important pentru supravietuirea noastra. Multe avertismente primite pe aceasta cale au servit echipei noastre de la Berlin ca sa pareze intrigile ce le puneau la cale serviciile antonesciene, pentru a ne denigra în fata autoritatilor germane, cu scopul de a lua masuri si mai aspre contra noastra.
Doamna Liliana Protopopescu, a fost un monument de inteligenta si loialitate, aducând imense servicii Legiunii, într-o perioada critica din existenta ei.”

Se înțelege că, în așa lecturi (dar unde, nu?), prudența în privința adevărului absolut al afirmațiilor e bine să se afle dezactivată...

[MUNTE, ISTORIE] Gheorghe Murgeanu, geolog, co-fondator al Clubului Alpin Român

Geologul Gheorghe Murgeanu a fost prieten cu Nae Dimitriu cel puțin din perioada stagiului militar, pe care l-au efectuat la geniu, în primii ani ai deceniului trei.

Foarte probabil, va fi umblat pe munte, căci în martie 1934 îl găsim între fondatorii Clubului Alpin Român, dar cariera profesională pare să îi fi fost preocuparea de căpătîi, iar asta răsplătindu-l pe măsură, în timp: în 19955 devine membru titular al Academiei Române.

Un util profil al profesorului Murgescu am găsit sub semnătura lui Nicolae Panin, profesor doctor, membru corespondent al Academiei (care oferă și imaginea reprodusă mai sus): 

„Profesorul Gheorghe Murgeanu s-a născut la 17/30 iunie 1901. Tatăl, tot Gheorghe Murgeanu, 1863-1933, şi-a făcut studiile de medicină în Franţa şi a revenit să profeseze în România. Mama, Maria Murgeanu, 1868-1959, s-a născut în Franţa, s-a căsătorit cu Gheorghe Murgeanu, doctorul, şi l-a urmat la Bucureşti. Aici s-a integrat perfect în atmosfera românească, a acceptat şi a iubit noua ei patrie, sentiment pe care l-a sădit în copiii ei, patru la număr. Din familia Murgeanu mai făceau parte, pe lângă Gheorghe Murgeanu, viitorul geolog, trei fete – Georgette, Edmée şi Marie. A fost o familie extraordinar de unită, fiecare oferind celorlalţi o parte atât de însemnată din eul lor încât viaţa lor personală a rămas întrucâtva neîmplinită: nici Gheorghe Murgeanu şi nici surorile lui nu şi-au întemeiat familii şi nu au avut urmaşi.

Au trait cu toţii într-o casă pe strada Virgiliu nr.17, casă modestă dar plină de intimitate şi de un aer de distincţie intelectuală şi umană atât de intens încât noi, pe atunci tineri studenţi, apoi absolvenţi, care am avut privilegiul să-i călcăm pragul ne simţeam transpuşi într-o lume superioară pe care căutam după aceea s-o păstrăm în inimă cât mai mult cu putinţă şi s-o recreăm, cu mai mult sau mai puţin succes, la noi acasă.

Gheorghe Murgeanu a urmat şcoala primară de lângă Cuibul cu Barză de pe strada Ştirbei şi apoi Liceeul "Gh.Lazăr" pe care l-a absolvit în anul 1919. In această perioadă a vieţii a avut în Profesorul Nedelcu un mentor care i-a îndrumat paşii şi a contribuit la formarea caracterului tânărului Murgeanu. Pe parcursul vieţii Profesorul Murgeanu îşi aducea aminte cu dragoste şi recunoştinţă de Profesorul Nedelcu, de cercetăşie şi de modul în care Domnul Nedelcu reuşea să fasoneze trăsăturile de oameni integri a multor generaţii de tineri. S-au păstrat la Muzeul Geologic carnetele de cercetaş ale elevului Gheorghe Murgeanu în care sunt notate cu meticulozitate activităţile şi excursiile pe care le făceau tinerii sub conducerea Profesorului Nedelcu.

In 1922 îşi ia licenţa în Ştiinţe Naturale la Universitatea din Bucureşti, cu menţiunea "foarte bine", iar în anul 1936 obţine la aceeaşi universitate titlul de doctor în Ştiinţe Naturale, specialitatea Geologie, cu menţiunea "foarte bine cu distincţie". Teza de doctorat privind Pânza internă a flişului în împrejurimile Comarnicului şi Teşilei (Judeţul Prahova), supusă discuţiei publice şi publicată încă din 1934 este o lucrare de consacrare: sunt aduse contribuţii la stratigrafia flişului cretacic inferior prin dovedirea pe bază de amoniţi a existenţei Albianului, este prezentată o nouă 2 interpretare tectonică a regiunii menţionate, este intuită importanţa curgerilor şi mişcărilor gravitaţionale în formarea unor entităţi şariate, a aşa numitelor decolări gravitaţionale şi alunecări ale pânzelor flişului. Această idee a precedat şcoli celebre din ţările cu geologie alpină asupra acestor fenomene. Astăzi, cu posibilităţile tehnicii moderne utilizate în cercetările marine, s-a dovedit cât de ample şi extinse pot să fie mişcările gravitaţionale ale unor mase foarte importante de sedimente şi, am spune noi, privite sub un alt unghi, cât miez a avut intuiţia Profesorului Murgeanu asupra importanţei gravitaţiei în procese tectonice şi de sedimentologie.

In decursul vieţii, Profesorul Murgeanu s-a întors de multe ori în zona de teză pentru detalieri, noi interpretări şi mai ales pentru înţelegerea personală mai adâncă, mai conformă cu realitatea a geologiei regiunii. Un spirit deschis, acceptând noul şi învăţând în permanenţă, cu o exigenţă deosebită faţă de ceea ce făcea, exigenţă care de multe ori a împiedicat o productivitate ştiinţifică, în accepţiunea comună, mai mare, Profesorul Murgeanu a îmbunătăţit în permanenţă imaginea asupra geologiei regiunii unde s-a consacrat ca geolog. In ultimii ani ai vieţii a dorit, parcă presimţind că va fi ultima dată când o va putea face, să revadă profilul de la Fieni, mai ales că în ultimul timp eroziunea a deschis succesiunea stratelor cretacice pe valea Prahovei mult mai bine decât atunci când tânărul Murgeanu descifra geologia regiunii. L-am însoţit împreună cu colegii Jipa şi Mihăilescu şi i-am admirat capacitatea de a-şi modela înţelegerea geologică în conformitate cu cele mai moderne ipoteze sedimentologice chiar la o vârstă foarte înaintată.

Activitatea ştiinţifică a Prof. Murgeanu a fost foarte bogată şi variată, atingând multiple domenii ale geoştiinţelor în care totdeauna a adus elemente noi și originale. Pe linie profesională a fost discipol al Profesorului Macovei, dar niciodată nu a fost un imitator ci un adevărat creator.

În anul 1924 a fost acceptat ca geolog asistent la Institutul Geologic al României, apoi geolog şi în fine subdirector al acestui institut în 1940. A contribuit la supravieţuirea institutului în evacuarea din timpul celui de al doilea război mondial şi apoi la refacerea clădirii care fusese bombardată.

După război a lucrat la Comitetul de Stat al Geologiei, a fost director general în perioada 1951-1961 iar apoi consilier al Preşedintelui Comitetului şi membru al cosiliului de conducere. A fost apoi consilier la Ministerul Minelor, Petrolului şi Geologiei până în anul 1970, când s-a retras din activitate.

Gheorghe Murgeanu a fost prin vocaţie şi prin deschiderea şi filantropia sufletului său un dascăl, un profesor şi creator de oameni de ştiinţă, de specialişti, de şcoli noi şi deschizător de noi orizonturi în Stiinţele Pământului. Si-a dedicat total viaţa, energia şi cunoştinţele tinerilor, noilor generaţii. Activitatea sa didactică se întinde pe aproape 60 de ani. A început această activitate in 1921 ca preparator, devine asistent în 1926, apoi lector în 1931 şi conferenţiar in 1940. Din anul 1945 devine profesor funcţionând la Facultatea de mine şi metalurgie din Şcoala politehnică din Bucureşti. Din anul 1948 preia cursul de geologie generală la Institutul de petrol şi gaze (1948-1949), apoi la Universitatea Bucureşti (1949-1951), la Institutul de mine (1951-1957) şi la Institutul de petrol, gaze şi geologie (1957-1961). După această dată în calitate de profesor consultant a condus doctorate şi a contribuit la orientarea şi structurarea modernă a învăţământul geologic românesc.

Cursul de geologie generală este cursul în care tinerii ce au decis să se consacre Stiintelor Pământului iau pentru prima dată contact cu aceste ştiinţe, în toată măreţia, frumuseţea şi complexitatea lor. Este un moment decisiv când tânărului ar 3 trebui să i se inculce dragostea faţă de viitoarea profesiune. Nimeni nu a ştiut s-o facă şi nu a făcut-o mai bine decât Prof. Murgeanu. Prelegerile de înaltă ţinută ştiinţifică şi o logică ştiinţifică perfectă au marcat şi inspirat multe generaţii de geologi. Pe lângă cursuri, profesorul instituise un sistem de aşa numite "consultaţii" prin care studenţii aveau posibilitatea să obţină informaţii suplimentare, atât despre Geologie cât şi despre alte domenii ale ştiinţelor, geografie, istoria României şi a altor ţări, despre literatură şi artă, despre reguli şi norme de civilizaţie şi comportament. Un adevărat enciclopedist, înzestrat cu o memorie extraordinară, memorie care nu l-a înşelat până la o vârstă foarte înaintată, putea să susţină orice conversaţie, să abordeze orice doemniu. Avea tactul să imprime discuţiilor o atmosferă în care nimeni nu se simţea inferior, iar tinerii sorbeau fluviul de informaţii mergând de la cultură generală la geologia cea mai elevată, cu legături uneori surprinzătoare, dovedind o profundă cunoaştere şi înţelegere a lucrurilor, un ascuţit simţ al măsurii şi al ridicolului, o profundă iubire de ţară pentru care îşi dedicase existenţa fără să-i treacă cu vederea defectele şi imperfecţiunile dar şi apreciind calităţile şi frumuseţile. De multe ori ne spunea că străinii nu au dreptul să critice ţara altora. Numai cei care trăiesc în ţara respectivă au dreptul s-o facă, şi când o fac să o facă constructiv pentru a îndrepta pe cât posibil lucrurile şi pentru a evita greşeli şi mai mari pe viitor. De altfel, prin toată activitatea a demonstrat cât de mult a iubit şi a dorit binele României. Chiar când vorbea despre Franţa, ţara pentru care mama Dânsului i-a inspirat sentimente deosebite, niciodată nu a pus-o mai presus decât ţara unde a trăit.

Pentru meritele sale ştiinţifice Profesorul Gheorghe Murgeanu a fost ales membru corespondent al Academiei României şi din anul 1955 a devenit membru titular. Din anul 1968 a fost preşedinte al Societăţii de ştiinţe geologice.

Dintre numeroasele rezultate ştiinţifice teoretice ale profesorului Murgeanu amintim următoarele puţine exemple:

 în tectonică: pe lângă ideea privind decolările gravitaţionale şi alunecările pînzelor flişului, a pus în evidenţă "cordiliera cumană" la limita dintre flişul intern şi cel extern, a sesizat funcţia geodinamică de molasă intercedentă a conglomeratelor de Bucegi, a contribuit la precizarea vârstei posthelveţiene a încălecărilor din flişul de Tarcău, a intuit caracterul de piemont fanglomeratic al conglomeratelor de Brebu etc.;

 în stratigrafie: a pus în evidenţă împreună cu N. Gherasi elementele de cristalin de tip Leaota pe valea Zamurii, interpretându-le apoi ca olistolite în Stratele de Sinaia; a recunoscut, împreună cu prof. M. Savul, forme de Lythophyllum în calcarele cretacic superioare din Bazinul Babadagului; a stabilit existenţa nummulitidelor şi a Rosalinei linnei în depozitele roşii ale Senonianului; a identificat, împreună cu Prof. Filipescu, forma Calpionella carpathica, tipică pentru limita Jurasic-Cretacic ş.a.;

 în geologia cărbunilor, a contribuit la studiul şi extinderea rezervelor de cărbuni plioceni din anumite zone ale Depresiunii Getice, la studiul cărbunilor din depozitele cretacice de la Podul Vârtos; 

 în geologia de petrol a contribuit la stabilirea zonelor de perspectivă pentru petrol din Muntenia (Mărgineni, Măgurele şi Ceptura - Malul Roşu din jud.Prahova), a considerat că Stratele de Pucioasa reprezintă importante roci generatoare de ţiţei; 

 în geologia amenajărilor hidrotehnice a studiat amplasamentele barajelor şi conductelor forţate de la Bolboci, Zănoaga şi Gâlma pe Valea Argeşului, iar apoi a contribuit la studiile pentru barajele de pe fluviul Dunărea, la Porţile de Fier. 

Profesorul Murgeanu a fost un deschizător de noi direcţii de cercetare, de noi şcoli: stratigrafie specializată, sedimentologie, geologie marină. Totdeauna deschis pentru nou a acceptat fără rezerve teoria plăcilor crustale şi a gândit în spiritul tectonicii globale imediat după apariţia noilor ipoteze. Era de altfel deja dinainte convertit pentru ele acceptând ideile lui Wegener şi crezând încă din anii 50, când noile teorii amintite nu se născuseră, că scoarţa terestră este influenţată de mecanisme adânci subcrustale.

Inzestrat cu un extraordinar spirit al măsurii şi ridicolului, cu un echilibru deosebit de gândire, cu o largheţe a sufletului, profesorul Mugeanu a avut o influenţă binefăcătoare şi înnoitoare asupra geoştiinţelor româneşti. Exigent mergând până la perfecţionism cu el însuşi, dar de asemenea cu elevii şi colaboratorii, Profesorul Murgeanu a fost un adevărat savant creator de numeroase generaţii de geologi şi geofizicieni români care în timp şi-au dovedit înalta calitate.

Noi cei care i-am fost studenţi am avut o şansă unică de a-i fi elevi şi colaboratori şi recunoastem că fără dânsul concepţia noastra despre viaţă, profesie şi datorie ar fi fost probabil cu totul alta. Toţi cei care i-am fost elevi ii aducem recunoştinţa noastră fără margini pentru tot ce-a făcut pentru devenirea studentilor săi şi pentru Geologia Românească si dorim ca amintirea lui să fie pusă acolo unde merită – pe cel mai înalt piedestal. Prof. dr. Nicolae Panin M.C. al Academiei Romane

[OPINII] Zisa lui Aristotel, cu prietenul Adevăr

Pe coperta interioară a unei cărți e reprodusă o vorba antică (pe care eu barim o știam atribuită lui Aristotel):
„Amicus Plato sed magis amica veritas”
Mai prieten decît toți, îi este aceluia adevărul...

Apropo de.

Afirmația va fi fost în grecește, nu în latină...

Personal, am disconfort la vederea minciunii. Dar nu mă cred depozitar al adevărului, cu atît mai puțin nu i-aș lăuda valențele.
Asta, pentru că noțiunea în sine (e vorba de ceea cu majusculă) îmi pare fruct - totuși - al primitivismului din noi.

În același timp, poți cădea în abaterea ne-adevărului, ori măcar a cunoașterii lui incomplete.

[OPINII] O postare ce rămăsese la așa-numitele Drafturi

Eu cred.
Că aceia care fac mult caz de noțiuni înalte, precum Adevăr, Demnitate etc., se abat și cel mai lesne de la ele.
Sau măcar nu ralizează că adevărul e un lucru fioarte complex, iar ideea demnității vine totuși (deși sună nemaipomenit) dintr-o minte limitată.

Apropo de noțiuni înalte.
Apucă-te să spui unor partrioți că ai idei un pic diferite, de ale lor. Certamente vor sări trei metri în sus.

Puteți trece în acea categorie orice sforăitor, la chestiune.
Inclusiv prezidentul iohannis.
.
PS
„Scria cu maximă dreptate Neagu Djuvara: <Să citim cartea comandorului Tulea ca, în clipele când ne îndoim de virtuțile neamului nostru, să regăsim motive de mândrie şi de speranță>. ”
(Mihai Ogrinji dixit)
,
Cred că ține de aritmetică...
Cînd simțim nevoie a nota despre „maxima dreptate” a cuiva, inconștientul noștru știe deja că vorbele aceluia nu au șanse a convinge (inconștientul altcuiva).
Iar atunci se vine cu pastile de succes. către tărîmul psihic menționat.


**


La același subiect (cel din ultima-mi postare)...
„Vom fi cu adevărat liberi când vom învăța compasiunea, perseverența și curajul”
.
Dacă mă pricep eu bine la viață, asta se va întîmpla exact la paștele cailor.
Ba poate nici atunci, căci e posibil să avem păreri diferite, despre acele noțiuni (și ce faci, cînd le ai în brațe).
.
Și iar fug cu gîndul la ale firii umane.
A cărei construcție facem să voim a ne făuri măreții în minte.
Dar nu unele să țină veacul ca soliditate, precum Crucea Caraiman din Bucegi, ci superficiale.
.
Împușcăm doi iepuri. Și minunăție, și bătînd din palme (ca ea să fie în mintea noastră, că-n realitate e un pic mai greu...).
.
Am observat că lumea normală se irită nu napărat atunci cînd încalci adevărul, ci la momentul în care îi tulburi sentimentul de ucenic vrăjitor, dacă nu chiar demuiurg.
.
Asupra vreunei pretenții că unu plus unu fac trei se trece mai lesne, avînd în vedere numărul mic de sufletești implicate acolo
(poate vreunul rupt în bătaie de tat-su în copilărie, că socotea așa, în loc de doi, să se irite).
.
Sensibilitatea critică de azi mi se trage de antrenamentul căpătat ieri, pe cînd scriam despre un om de munte, și aviator totodată.
Azi demarez condei spre niște frați spirituali ai aceluia, de la o revistă pitorească.

[UMAN, ISTORIE] Fierbinte cartof...

Fierbinte cartof se află încercarea de a scrie integral despre înaintașul Alexandru Beldie (1912-2003)...
Mai exact despre homosexualitatea lui.

Cît e subsemnatul de slobod în condei, și tot sînt amănunte (altminteri reale, documentate) de care nu-mi vine a trece pe hîrtie. Asta, și pentru că eventualele - și inevitabilele - mele comentarii se înscriu și ele, inevitabil, în categoria lucrurilor de luat cu huo.

Deocamdată mă aflu în stand by.

Pe de altă parte, în fața situației simpaticului pionier al alpinismului românesc, te întrebi - ca bun slujitor al lui Freud - cît or exista pornirile lui în propria persoană, Căci am apucat să aflu, pînă azi, că multe ne umblă prin inconștient. Și de la neplăcute în sus, căci de-aia se află locul inconștient.
Și iar stai precum curentat, în fața eventualității de a scrie, pe acea felie.

Altminteri nea Sandu nu avea treabă, în a o spune verde (fie și nu chiar oricui), ce e cu dînsul, pe acea pajiște (altminteri diversă, ca gusturi) a iubirii de același sex...

(imagine din volumul „Constantin Beldie văzut din alt secol”, 2011, editura AGIR, de Nicolae P. Leonăchescu)

[MUNTE, ISTORIE] A văzut cîte ceva Refugiul Coștila, la viața lui...

În materialul „Cine–şi mai aminteşte de Armand Călinescu?” al dlui N.I. Dobra, se tratează despre preparativele grupului de legionari care au dus asasinarea acelui prim-ministru (21 septembrie 1939).

Între altele, se spune:

„Cu ajutorul unui cârciumar contrabandist din satul Kubekhaza a trecut în România, venind la Bucureşti cu un tren rapid în ziua de 17 septembrie. De aici a telefonat lui Popescu Cezar, la Ploieşti, chemându-l la o întâlnire. În ziua de 18, la întâlnire, Dumitrescu a întrebat pe Popescu ce a făcut în lipsa lui. Acesta a răspuns că păstrează tot armamentul încredinţat şi s-a înţeles cu patru camarazi şi anume: Popescu Traian, fratele său, student drept anul IV, Moldoveanu Ion, student Politehnică, Ionescu R. Ion, student drept şi Vasiliu Ion, desenator, toţi din Ploieşti, pentru a asasina pe Armand Călinescu [...]
După convorbire, Dumitrescu a plecat cu un tren noaptea în munţi, dormind pe Valea Coştilei până în ziua de 20 septembrie, când a coborât la Buşteni, pe seară. Conform înţelegerii, Popescu Traian şi Moldoveanu Ion s-au dus la Buşteni şi l-au luat cu maşina. Au plecat spre Ploieşti şi în noaptea de 20 spre 21 septembrie...”

Pot bănui că nu a dormit pe valea Coștilei, ci în refugiul omonim.

 PS.

Materialul, integral (și fără ca subsemnatul să împărtășească simpatia autorului, pentru A. Călinescu):

Cine–şi mai aminteşte de Armand Călinescu?

de N. I. DOBRA
03 octombrie 2009 00:46

Nici eu, care i-am citit cu încântare "Însemnări politice", volum care se află pe unul dintre primele (la îndemână) rafturi ale bibliotecii, alături de "Însemnările politice" ale lui Grigore Gafenco şi de "Pentru cei de mâine, amintiri din vremea celor de azi", de Constantin Argetoianu. În septembrie a.c., s-au împlinit 70 de ani de când a fost asasinat, la puţine ziler de la invadarea Poloniei şi declanşarea celui de-al doilea război mondial de Hitler.

Armand Călinescu s-a născut la Piteşti, în 4 iunie 1893, tatăl său fiind colonelul Mihai Călinescu, iar mama, Ecaterina, născută Gherman. A fost elev eminent la liceul din oraşul natal "Ion C. Brătianu", apoi student sârguincios la Facultatea de Drept din Bucureşti şi Facultatea de Filozofie, luându-şi doctoratul în ştiinţe economice şi politice la Paris. Se pare că a avut şi chemare şi talent pentru politică, fiindcă s-a înscris de tânăr în partidul condus de Ion Mihalache, Ţărănesc. La 33 de ani era deputat de Argeş, apoi a fost numit prefect al judeţului Argeş, subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, apoi la Interne (1930), ministru de Interne (1937), prim-ministru (7 martie 1939). Era o perioadă tulbure, cu lupte care pe care, cu ascensiunea fascismului în Europa, cu tot felul de tratate secrete între unii şi alţii (Ribbentrop şi Ciano, în 22 mai 1939, dintre Ribbentrop şi Molotov, în 23 august acelaşi an etc.)

... Am în faţă nr. 4174, anul XII, 10 pagini, 3 lei, al ziarului "Curentul", director Pamfil Şeicaru. Ca şi astăzi, asasinarea prim-ministrului a fost adevărată mană cerească pentru jurnalişti, care au disecat toată acţiunea, precum nişte chirurgi conştiincioşi. Iată câteva pasaje: "Cum s-a făptuit oribila crimă. Asasinarea a fost executată de 6 inşi. Joi, la ora 2 după masă (21.09.2939 - n.n.), primul ministru Armand Călinescu a fost asasinat prin împuşcare pe când trecea în maşina sa spre casă, aproape de întretăierea Prelungirei Ştirbey Vodă cu B-dul Carol al II-lea. Atentatul a fost pus la cale în felul următor: După descoperirea nucleului terorist legionar din str. Pretorieni nr. 8, la 8 februarie 1939, nucleu care urmărea acelaşi scop, avocatul Dumitru Dumitrescu din Ploieşti, care furnizase grenade acelui grup, a reuşit să dispară, trecând în Cehoslovacia. Mai înainte de aceasta, el a încredinţat restul de 20 de grenade şi circa 25 pistoale Steyr şi Beretta, pe care le avea de la Nicolae Dumitrescu, mort în împrejurările cunoscute la explozia din str. Căpitan Oarcă, studentului medicinist Popescu Cezar, originar tot din Ploieşti, care se ascundea fiind condamnat doi ani, în lipsă.

Dumitru Dumitrescu a trecut în Cehoslovacia pe la punctul Sighet, condus de un legionar Popovici din Banat, om al lui Horia Sima, care l-a predat unui contrabandist (...) După 2 zile, Dumitrescu a încercat să treacă frontiera în Germania, dar a fost arestat la graniţă, trimis la Praga şi eliberat. De la Praga a revenit la Apşa, unde a stat până acum 2 săptămâni. Cu ajutorul unui cârciumar contrabandist din satul Kubekhaza a trecut în România, venind la Bucureşti cu un tren rapid în ziua de 17 septembrie. De aici a telefonat lui Popescu Cezar, la Ploieşti, chemându-l la o întâlnire. În ziua de 18, la întâlnire, Dumitrescu a întrebat pe Popescu ce a făcut în lipsa lui. Acesta a răspuns că păstrează tot armamentul încredinţat şi s-a înţeles cu patru camarazi şi anume: Popescu Traian, fratele său, student drept anul IV, Moldoveanu Ion, student Politehnică, Ionescu R. Ion, student drept şi Vasiliu Ion, desenator, toţi din Ploieşti, pentru a asasina pe Armand Călinescu (...)

Executarea oribilei crime. După convorbire, Dumitrescu a plecat cu un tren noaptea în munţi, dormind pe Valea Coştilei până în ziua de 20 septembrie, când a coborât la Buşteni, pe seară. Conform înţelegerii, Popescu Traian şi Moldoveanu Ion s-au dus la Buşteni şi l-au luat cu maşina. Au plecat spre Ploieşti şi în noaptea de 20 spre 21 septembrie, toţi trei au dormit în maşină pe câmp în apropiere de Ploieşti. La ora 5 dimineaţa, au intrat în oraş şi trecând pe la casa lui Popescu Cezar, au aşteptat ca acesta, ajutat de Moldoveanu Ion, să aducă la maşină grenadele şi pistoalele. Au luat şi pe Vasiliu Ion şi au plecat împreună la Bucureşti, unde într-un punct fixat dinainte au găsit pe Ionescu R. Ion (...) Au aşteptat în maşină până la ora 13.35, când maşina primilui ministru a trecut din oraş spre Cotroceni. Dumitru Dumitrescu, care era la volan, a pornit imediat după ea, a tamponat-o din spate. Tocmai în acel moment trecea o căruţă. În acelaşi moment au coborât cei 6 asasini şi totodată agentul Androne Radu, care stătea lângă şoferul primului ministru. Probabil că agentul şi-a dat seama că nu-i un simplu accident şi a încercat să scoată revolverul. Unul din asasini l-a şi împuşcat pe loc. Şoferul maşinii a ieşit pe partea din stânga şi a încercat să fugă. Popescu Traian a tras câteva focuri după el, fără să-l nimerească. Toţi apoi au venit la geamurie maşinii, trăgând focuri, au deschis portiera şi au continuat să tragă în trupul care, deja inert, s-a rostogolit în sânge, la picioarele lor, străpuns de 20 de gloanţe, cari au pătruns în torace, ficat şi plămâni şi trei gloanţe în cutia craniană" [...]

Epilog. 

După ce au anunţat la Radio asasinatul, cei 6 s-au predat, fiind împuşcaţi în aceeaşi zi şi lăsaţi în stradă, pe locul unde ei îl asasinaseră pe Călinescu.
A urmat o brambureală, cu prim-miniştri care au stat în funcţie doar o săptămână: C. Argeşanu, C. Argetoianu, Gh. Tătărăscu, I. Gigurtu.
La 4 septembrie 1940 a luat puterea Ion Antonescu şi-a făcut ordine.

[MUNTE, ISTORIE] O ascensiune cu fricțiuni

Într-un număr din 1938 al revistei asociației „România Pitorească”, reprodus de animatorii site-ului RoClimbing, Andrei Holban și Adi Costache...:

Dincolo de informațiile strict alpine, nu am putut să nu remarc lamentațiile autorului, legate de comportamentul nedemn al unui alt grup, care i-a precedat pe vale. Asta, în condițiile în care I. Weiss nu dă minimă ocheadă, dacă a procedat măcar în parte cît să îi meargă bine în tură.

Mai exact nu-și pune problema că, dacă tovarășul tău e obosit, nu vă obligă nimeni să intrați pe un traseu mai greu al epocii tale. Iar dacă, urmîndu-i linia, ajungeți în dificila lui treime superioară (iar totodată vă lipsește o coardă din dotare). există loc de retragere, pe Brîul Portiței și Valea Jepilor, asta bineînțeles dacă se are idee de acea posibilitate.

Dincolo de asta, și aventurîndu-mă într-o ipoteză legată de cum vor fi stat lucrurile...

Nu știu dacă arhitectul G. este Gill Antonescu, dar nu m-ar mira ca respectivul și amicii lui să se fi aflat antisemiți. Și pe care comportamentul oarecum parazitar al celui de-al doilea grup (Weiss si Oring) să-i fi întărit în convingeri/manifestări.

Îmi bazez supoziția inclusiv pe faptul că am cunoscut un asemenea antisemit, tînăr în acel deceniul patru. Și am văzut cam cum arată asemenea porniri (asta, în condițiile în care nici partea adversă nu era neapărat ușă de biserică/sinagogă). 

În același timp, mă întreb cum s-ar fi comportat un fan al profesorului AC Cuza, al textelor acestuia, în față  cu reprezentanți ai acelei etnii. Bănui că deloc deferent

În rest, din ce îmi aduc aminte, asociația „România Pitorească” avea un procent de evrei parcă ceva mai ridicat decît alte formațiuni montane. Doar pot intui ce s-a întîmplat acolo la venirea legionarilor, cînd membrul fondator Dumitru Ionescu-Crânguri (inerent, și alții) a pus de o revoluție verde a locului. Care a luat sfîrșit la ceea ce este numită Rebeliune, cînd președintele Nicolae Ioan, revenit pe cai mari (și antonescieni)  a ținut să tragă de urechi pe zavergii.

Materialul meu de mai sus nu este antisemit.

Am cunoscut foarte puțini evrei, iar totodată părinții mei i-au privit măcar cu indiferență, dacă nu chiar simpatie. 

Ce e drept, în cadrul funcționării noastre binare (dar șidoritoare de atenție favorabilă din partea semenilor), a spune că ești indiferent de cineva deja irită pe acela. Iar a pomeni cele din postare deja mă trece între răi, inclusiv pentru că ies din tiparele pe care și/ni le doresc adversarii antisemiților (sic).