„Acolo (jurnal de cord)” (în lucru)

 Fișier căruia îi adaug noi file, în timp





Să vedem ce-o să iasă.
Iar în interior contrîndu-se dorul de a scrie (nuia scund că există acolo și dorință de a fi băgat în seamă), cu un paznic ce-mi declară de rahat subiectul, cît și exprimarea de acolo.

Iar cu ultimele observații chiar e o treabă, căci a te da entuziasmat de un drum al tău pe Hornul Ascuns (Colțul Mălinului, Coștila, Bucegi), la o vreme cînd deja acel traseu era de doi lei,  îl face și mai de glumă, în vremea 9c-urilor sau a drumurilor pe cine știe ce mari munți ai lumii...

Pe felie, e de menționat că întreg demersul memorialistic a demarat anterior cu capitolul despre trecerile-mi (puține) prin Piatra Craiului.

Ca de obicei eu fiind găină lăudîndu-și mărgica, nici acest material nu este încă periat.

Ciudățenii, de ale sufletului scriitoricesc

Asud la memoriile montane.

Au trezit un fel de leu interior care dormea.

(e normal să fie așa, căci nu toată ziua îmi scriu memoriile... Nu am mai făcut așa ceva de prin 1984-87. În primul an dintre cei enumerați, am trecut într-un caier dictando A5, cu creionul, „Amintirile unui mic alpinist”, tratînd primii trei ani de munte. Peste trei ani, am scris unele ale întregii persoane, de data asta pe fil de caiet studențesc. Parcă tot cu creionul. Altminteri nu-s rătăcite pe cine știe unde ori dispărute, ci la vreo doi metri de mine, și chit că nu știu să le fi recitit vreodată, de atunci. O rezistență pare să stea la așa poartă, a revederii lor...)

Leul acela are între altele pornirii de lăcomie, de a pomeni cît mai multe în acele memorii. Ceea ce poate plictisi cititorul, oricum prins de ale lui, și nu de aiurelile altuia. În același timp, țin tot mai mult să reproduc din scrisele mele de pe atunci. Care nu erau prea cumințele, mai exact cuprindeau destule pase de aroganță, limbaj mai slobod (nu neapărat injurii).

La așa stadiu se lasă cu dilemă, cu gîndiri cum să iau lucrurile în continuare. 

Iar de aici vine o idee urîtă.

Și anume să scriu pentru mine.

Ca și cum vorba asta nu-i îndeajuns de nașpa, pentru a-i face loc cît de cît în conduită am nevoie să o comunic... altora. Cum stau lucrurile mai exact, șți ce decizie aș lua.

Cum trebuie să dreg totuși busuiocul, aș trece pe contrapagina eventualului volum că mulțumesc publicului, pentru mi-a dat voie să scriu pentru mine, așa op...

Firește că e o minciună, dar altfel nu se lasă urnite lucrurile...

Pe de altă parte, iar ajung la situații precum explorarea pe munte... Să vedem ce iese, în urma acestei îndrăzneli... Va fi textul mai altfel?

O specie relativ nouă, a puitorilor de steaguri naționale

E o specie relativ nouă, aceea a puitorilor de steaguri naționale, pe vîrfuri dar și alte locuri montane. Nu îmi aduc aminte să fi existat asemenea categorie înainte din 1990 (iar ante 1947 așa ocupație va fi fost apanajul exclusiv al oficialităților, însă vizînd doar așezările umane).

Dumnealor, așa vajnici patrioți, îmi par din categoria amplasatorilor de cruci: nu-și fac probleme, că demersul lor o deranja pe un ne-gînditor-la-fel. Amplasează sfînta țesătură în trei culori pe unde le vine lor (popular zis, li se scoală), și gata.
Iar asta, în baza gîndului că reprezintă optica tuturor, sau, în cel mai rău caz, a marii-marii majorități a semenilor, din lume în cazul credincioșilor, din țară, în ce privește iubitorii (montani) ai drapelului.

Un asemenea steag a stat atîrnat în ultima vreme de crucea lui Rafail, din traseul alpin Valea Seacă a Caraimanului (Bucegi).
A stat.

Este greu să contești asemenea gesturi, cel cu pusul de tricolor în vînt, dar tot o voi face.
Cred că se trage de la acea însușire de bază, pe care ne-a lăsat-o Specia, dacă nu e cumva proprie tuturor viețuitoarelor, animale și vegetale.
Și anume dorința de a domina (puteți trece liniștitiți și pe subsemnatul, aici!). Ea sună prost în morală, dar la origine vizează supraviețuirea, în condițiile unei inevitabile penurii de resurse.

Într-o societate cît de cît civilizată, aceea a oamenilor, nu poți umbla deschis cu așa lozincă, pe care o maschezi sub o lozincă acceptată acolo. De pildă sprijinul acordat vreunui „stîlp” spiritual al locului, cum ar fi religia, ori naționalismul/patriotismul. O asemenea acțiune te va scoate în același timp, DEASUPRA semenilor/inșilor de rînd, transformîndu-te într-un 'subofițer' al locului, deasupra cătanelor de rînd, ce urmează obedienți și atît, acele simboluri. Este iar o moștenire dinspre Specie, să vrei să fii deasupra semenilor...

Ca de obicei, așa acțiuni se petrec într-un spațiu favorabil. Nu se va duce nimeni a pune o cruce în spațiul musulman, căci aceia, fiind oameni, sînt la fel de intoleranți ca restul semenilor.
(ceea ce e normal din punct de vedere al sufletului: au găsit și ei un spațiu unde se simt bine, cu angoasele diminuate, și vine un ghiaur să li-l tulbure...).

Puitorii de drapele procedează asemănător. Nu le vei simți existența în teritorii străine, a la Bucovina de Nord. Ori Basarabia de Sud. Ci doar pe meleagurile protejate de autorități tributare ideatic și ele, acelui steag. Dar nici acolo oriunde. Nu spre fruntarii, să zicem pe malul Dunării, la Giurgiu.
Ci în inima țării, pe vreun pisc Moldoveanu, a cărui... românitate nu o contestă nimeni, iar totodată e mai greu de atins, de un ipotetic invadator. E semn de curaj, firește (pe oportuniști nu i-a dat niciodată curajul afară din casă).

Pot înțelege, în paralel, nevoile sufletești are respectivei categorii umane. Cum li se umflă inima. Cum depășesc mai ușor, ale vieții.

Ca notă particulară, cred că în cazul drapelului de la crucea lui Rafail, ultima lor grijă a fost ce va fi zis răposatul june (isprăvise ceea ce e numită azi clasa VIII), de așa țesătură pusă la căpătîiul său.
Asta presupunînd că i-au citit plăcuța funerară de acolo, nițel cam ștearsă de vînt. ploi și ninsori. Iar implicit au meditat cine a fost insul, care le-a oferit prilejul de a-și anina ei steagul.

PS1
Că veni vorba, nu am idee ce fel de ciment o fi pus la baza ei, dar barim în ultimele decenii nu am simțit acea cruce șubrezită, în amplasamentul ei. Ce e drept, nici nu a avut parte de fulgerele lovind surata de pe Acele Morarului...

PS2
Admit, cel dintîi, că rîndurile-mi de mai sus îs răutăcioase. Dar se prea poate ca dumnealui Creatorul să fi lăsat cu un scop așa oi negre.
Și anume de-a împiedica să băltească apa, unui domeniu uman oarecare. De trata un exces, prin altul în direcție opusă. Fără doi-trei zavergii, s-ar fi considerat și astăzi că alpinismul românesc a luat naștere în 1903, o dată cu o ascensiune (inventată) pe Valea Horoabei...

Sa mă ierte un distins prieten...

Sa mă ierte un distins prieten, dacă îi preiau niște zise:

"Raport de tură scris cu sensibilitate, despre emoții și trăiri pe care ne dorim să le împărtășim cu voi, prieteni apropiați sau virtuali..."

Primesc de pe margine, din calitatea-mi de paria social, la asemenea exprimări. Pe care le bănuiesc din categoria celor ce unesc oamenii.
Eventual pun umărul la onorabila instituție a reclamei/marketingului.
Iar lumea le acceptă, pentru că e normală la cap.

Nu ca alții.
Care se duseră (folosesc pluralul maiestății, în realitate fiind singur…) pe un traseu oarecare de abrupt, în vara ce fuse, iar acolo îi păli la un moment dat frica.

...Un sentiment destul de nou, căci îndeobște am de a face cu fuga de ea, prin binecuvântatele grabă, dat în bâlbâială, ori refulat de a dreptul.

Fiind totuși un sentiment curat, clar, am îndrăznit să îl privesc întrucâtva pe îndelete. E vorba de acea frică, altminteri fără vreo țintă exactă cum că în punctul X voi avea mari probleme.
Aș putea spune că, dincolo de acea neplăcere, beleaua in cauză are șarmul ei. Ca orice sentiment neplăcut, de care izbutești să nu fugi...

După un timp, intrat în focul deplasării cu grijă și emoții pe acolo, frica în cauză a dispărut.
Căci așa procedează dumneaei și cele ca ea, dacă încerci să le privești în ochi, dispar (firește, nu în situația cînd singura priza pe care te bazezi dă semne că se dislocă...)

Surată i-a fost îngrijorarea accentuată că cum naiba mă voi descurca, în porțiunea X. În sine nu prea mare, însă pe unde nu mai fusesem demult-demult. Situația avea ceva din caragialianul "și nimica mișcă". Sub pîcla senzorială de rigoare, anticipam pe acolo probleme, iar totodată o distanță astronomică de parcurs.

Ca și la frica pomenită anterior, am incercat - cu nițica oroare aferentă - să nu fug de acea neplăcere. Am pornit să rezolv încet și pe bucăți lucrurile. În paralel, mi a fost utilă amintirea drumului făcut cîndva pe aici cu amicul M.S.(tinerețe, tinerețe...), respectiv descoperirea faptului că o arătare de piton ivit în drum fusese plantată, acolo, de... mine.

La un moment dat am dat de un brîu de piatră spre lateral, de a cărui frumusețe m am bucurat grozav. Apoi mi s a părut familiar... Căci depășisem porțiunea așa zis necunoscută.

Sentimentele...
Împărtășirea lor.

Admit însă că partituri precum cea de mai sus nu unesc oameni.
Din ce motive, deja nu mai contează...

Mi-a mers gindul, în tura cu pricina, la cîmpineanul Dinu Dinulescu, care mi a arătat cîndva niște variante de ocol ale săritorilor din așa numitele Hornuri... Rampa din imagine face parte dintr-o asemenea interesantă evitare.

Mare chestie, putința de a face poze frumoase și cu carul, din acest an al Domnului 2023...

(deja în carte)

O carte interesantă: „Viața lui Arsenie Boca”

 Și anume ”Viața lui Arsenie Boca”, de Tatiana Niculescu.

Doresc să punctez aici, ca informații legate fie și îndepărtat de munte, următoarele:

I

Legat arestarea lui Ion Ionescu Dunăreanu, în anii 50, am întllnit două motivații, ambele făcute subsemnatului prin viu grai, despre respectivii:

Una ceva mai amabilă, a doamnei Ana Iliescu, că a fost condamnat pentru deținere întîmplătoare de publicații interzise (așa apare și în fișa matricolă a lui Dunăreanu). 

În a doua, Niculae Baticu susținea că IID voise intenționat să fie arestat, pentru a-l găsi venirea americanilor în calitate de persecutat.

Am privit cu rezerve ultima mărturie, însă găsesc în volumul pomenit mai sus o informație ce sosește în sprijinul ideii:

„<Sursa> cu numele Anastase dădea Securităţii, pe 25 mai 1950, informaţii despre gândurile episcopului Popovici pe care acesta i le împărtăşise cu deplină încredere: <Episcopul Nicolae Popovici al Oradiei şi-a exprimat convingerea că cel mai târziu până în luna septembrie 1950 actualul regim va fi înlocuit cu unul favorabil anglo-americanilor şi că el personal intenţionează să devină cu această ocazie patriarh. Pentru a deveni patriarh, Popovici a afirmat că este hotărât să provoace mereu autorităţile şi Guvernul până când va fi închis, pentru a avea apoi în septembrie 1950 aureola de martir. Popovici a precizat că are nevoie de aceste câteva luni de închisoare pentru a se putea impune patriarh împotriva candidaţilor eventuali: Visarion Puiu, Tit Simedrea şi Nifon Criveanu. În situaţia de fost deţinut, el va putea reproşa lui Visarion Puiu faptul că s-a pus la adăpost în străinătate şi că înclină spre catolicism şi lui Tit Simedrea şi Nifon Criveanu că nu au înţeles
să activeze împotriva regimului.> (p. 129)

II

„La un sfârşit de săptămână, Arsenie Boca, [partenera] Julieta şi o tânără care poate fi o fostă călugăriţă pleacă în excursie la munte. [Boca] are ţinută sportivă: poartă pantaloni scurţi, şosete albe şi pantofi bej , de oraş, un pulover deschis la culoare, cu mâneci lungi, iar la gât, aruncat peste un umăr, un fular alb. Pe cap, o bască înclinată şic pe o parte, cum poartă adesea pictorii. Duce în spate un rucsac. Musculos, relativ înalt, cu mustaţa tunsă scurt, seamănă cu un celebru actor american al vremii, Errol Flynn, care în 1941 jucase rolul unui bancher cu dublă personalitate în filmul Footsteps in the Dark .
Cei trei merg cu trenul până la Sinaia, urcă la cota 1 400, ajung la cabana Babele, au la ei un aparat de fotografiat şi se pozează, se plimbă, admiră peisajele, dorm la marginea pădurii, mănâncă mâncare rece pregătită de-acasă, se întorc a doua zi seara cu trenul, coboară în Gara de Nord, iau tramvaiul . . . Sunt urmăriţi pas cu pas.” (p. 161)

Vorbitul de bine, al unei rude. Și gheara din piept.

Lecturînd textul de mai jos al domnului Casassovici,  am apucat vreodată să îmi prezint elogios o rudă. Meditez însă cum ar fi.

Mmm, ce frumoasă rezistență simt în piept!

"Ion Rizescu.

Sunt oameni merituoși care sunt uitați datorita modestiei lor.

Este cazul lui Ion Rizescu, unul dintre cei trei fii ai lui Stan Rizescu, pionier al industriei textile românești.

Ion Rizescu a fost fratele bunicii mele, cu a cărui familie am împărțit o casa, după ce toate bunurile ne-au fost naționalizate.

A făcut studii de inginer constructor la Charlottenburg, în Germania 

Împreuna cu arh. Săvulescu au avut o antrepriza de construcții care a avut mari realizări.

 Bunicul meu Corneliu, i-a încredințat toate construcțiile necesare dezvoltării Filaturii de Bumbac, dar si a imobilului din Str. Varșoviei

Dar, nu este totul.

Ion Rizescu a fost pasionat de agricultura.

A creat o frumoasă exploatare agricola la Mărunțișu-Titu, care cu timpul a devenit o fermă model

Un Conac elegant, cu peron si zone de pietriș unde creșteau portulaci. Grajduri, Lăptărie, Birou administrativ, Moara, toate acareturile necesare .

Se ocupa cu pasiune si talent. 

Deviase un mic râu care făcea limita proprietății , umbrit de salcii. Odată pe an, oameni satului veneau si strângeau cu năvoade pestele .

După naționalizare ,până când părintii mei ne instalau în Casa , cu chirie, din Str Caragiale 35, am fost dus la Mărunțișu, la familia Rizescu. 

Cu Ionuț, băiatul lor am petrecut o vara /toamna frumoasa, departe de necazurile familiei.

Mi-l amintesc pe unchiul Ion, îmbrăcat în alb , co o pălărie de Panama, încurajând oamenii sa prindă taurul care evadase din grajd.

"Înainte băieți", striga făcând un pas înapoi ...!

Ion Rizescu, a activat apoi la TCH, fiind trimis pentru expertiza lui în diferite colturi ale tarii. "

La întoarcere îi povestea bunicului meu despre câmpurile pe care le zărise în goana trenului. Se bucura de un câmp arat, de o campanie de recoltare ca si cum ar fi fost ale lui.

Un om pozitiv, corect destoinic, căruia îi păstrez o mare admirație."

Informație pentru mine inedită.

Articol de Florin DOBRESCU, după toate aparențele 2018:

„20 ianuarie 1998. 23 de ani fără NICOLAE BATICU. Și o amintire de suflet…

Citisem și auzisem multe despre Niculae Baticu, practic cel mai mare maestru al alpinismului românesc interbelic, o legendă despre care montaniarzii vorbeau cu sfiala și respectul de care se bucură în general eroii. Cu aceeași sfială se vorbea despre cele aproape 2 decenii de închisoare politică ce îi frânseseră aripile către înălțimi… Nu știam că îl voi întâlni cat de curând în carne și oase.

În mai 1996 devenisem membru al Partidului Pentru Patrie, înființat cu trei ani înainte de veteranii Mișcării Legionare sub interbelica titulatură Totul pentru Țară – denumire obstrucționată însă de justiția iliesciană… Așa am aflat ca făceam parte din aceeași organizație cu Niculae Baticu. După cum aveam sa aflu, tot în PPP era membru si camaradul de escaladă al lui Baticu, Costică Conteș din Bușteni, un alt fost deținut politic.

Vroiam sa stau mai mult de vorbă cu Niculae Baticu, așă că într-o zi am fost luat de Nicu Mazăre – apropiat al lui Valeriu Gafencu, ce executase 24 de ani de temniță – și am intrat în casa cu aspect de cabană în care, la mansardă, locuia marele alpinist, undeva pe strada Gladiolelor, de lângă rondul Coșbuc. Nenumărate au fost vizitele pe care i le-am făcut ulterior. Amintirile despre alpinism se împleteau cu relatări inedite din activitatea sa legionară, dar si cu acelea din perioada anterioară lui 1927, când făcuse parte din Liga Apărării Național Creștine a lui A C Cuza.

Dar pentru mine rămâne cea mai impresionantă această amintire din octombrie 1996. În prea austerul sediu al Partidului Pentru Patrie, din spatele Primăriei Sectorului 4, de fapt o magherniță subînchiriată de la Partidul Alianței Civice și renovata prin muncă voluntară de bătrânii legionari, erau adunați toți militanții organizației București. Media de vârstă: 75-80 de ani. Doar câțiva tineri rătăciți ne aflam pe acolo…

Legionarii participau la alegeri, pentru prima oară după 1937, deci după șase decenii. Era un moment istoric. Se depuseseră liste in toate județele țării, chiar dacă aveam organizații in cca 30 de județe. În celeilalte circumscripții se deplasaseră delegați din județele cu filiale.

Un singur județ era descoperit: Iașiul, fostul fief legionar interbelic. Acolo candida o altă legendă, Filon Lauric, bravul spadasin și lider al studențimii ieșene legionare de la 1930. Deși locuia în București și era aproape nonagenar, prea puțin deplasabil. Evident că unele candidaturi de acest fel aveau mai mult caracter simbolic, de reîntoarcere a acestor persecutați, în spiritul poeziei lui Radu Gyr.

O tăcere grea persista peste sala plină de capete albe. Nu se mai găsea nici un delegat valid pentru a se deplasa la Iași cu dosarul de candidatură. Si deodată, un glas sparge tăcerea: „Voi merge eu!” Toate capetele s-au întors spre fundul sălii, de unde răzbătuse glasul. Modest, așezat în ultimul rând, cel care se oferise voluntar era nimeni altul decât Niculae Baticu…

Însă pentru omul de 87 de ani, tot mai afectat de boala agravată de sechelele pușcăriei, o astfel de călătorie cu trenul presupunea o suprasolicitare riscantă, care se putea termina prost… Zadarnice au fost toate încercările președintelui Iulian si ale celorlalți camarazi de a-l convinge sa renunțe. Niculae Baticu era neînduplecat în hotărârea sa. Era o trăsătură definitorie a caracterului său…

În ziua următoare, Nae Baticu (așa cum îi spuneau camarazii) depunea candidatura camaradului său Filon Lauric în fosta cetate a naționalismului românesc interbelic, la Iași.

Ce vremuri… Ce oameni…”

Notă M. Ordean:
Dacă reproduc materialul de mai sus, nu înseamnă că îi susțin necondiționat afirmațiile.
Rețin totodată, cu inerentă prudență, informația că N. Baticu a părăsit LANC, la înființarea Ligii Arhanghelului Mihai de către C.Z. Codreanu (1927).

Am dat un search pe numele dlui Dobrescu (adăugîndu-i mențiunea legionar) iar rezultatele au fost interesante.

O carte

Pe cînd îmi reproșez stilul de scriitură al unor posibile Memorii (destul de sec, plus cam egocentric), privesc invidios la un fost tenisman.
Cît de frumos vehiculează el vorbe, menite a face plăcere cititorului... Mai exact figuri de stil, cît și pomenirea de valori pe care și pe care mama ne-a învățat că măcar declarativ, e bine să ne dăm fani ai lor: : hărnicia, disciplina, iubirea de țară șamd.

(acum observ formularea Reality Shock (unde șocul de de 2-3 ori mai mare 

decît Reality-ul), de pe acea copertă. Și care e semn de multă obiectivtate...)


În paralel, și cred că observ bine, acel gîdilat în cap al publicului își are compensațiile lui, pentru acel autor. Mai exact poate întoarce din condei scriitura după cum îi prinde mai bine.

Pe pildă, pomenește amplu de necazurile pe care le-a avut tatăl său cu nou-instaurata stăpînire comunistă... Cum a suferit acela, iar familia o dată cu el.
..
Abia după mai multe pagini aflu însă că acel tată era rău de gură.

Încercînd să-și acopere părintele, copiii lui spun oficialităților că tata nu e acasă, chit că acela abia sărise pe geamul din spate (cît de departe putea ajunge, nu îi dădea prin cap).
.

Teoretic, eu-s aici rău și rigid, dar asta nu mă împiedică să încerc a privi clar lucrurile.

Mai exact spre atitudinea de grup, unde orice e scuzabil, dacă e în folosul său.
.

PS

Nu m-aș plînge prea tare de cei săltați de Securitate, cîtă vreme nici în interbelic nu era o treabă, să înjuri de oficialități, iar în particular pe rege.