vineri, 31 iulie 2020

De la 'Balaurul' liceului Mihai Viteazul, la Constantin Marineanu, al școlii generale 56

Pomeneam deunăzi aici că stau binișor la capitolul a urî.
Adică mă pot certa cu vreunul pe astă filă Facebook, iar în același timp să nu vădesc ură.
.
Este drept că ultima atitudine decurge din altele, nu din vreo mărinimie sufletească a subsemnatului...
Ura apare cînd ai sentimentul că nu poți replica, nu poți lovi spre acela, iar în acest fel să te revanșezi pentru un rău (așa spune sensibilitatea ta) pe care ți l-a făcut acela.
(vor fi existînd și alte nuanțe ale fenomenului, dar nu vă mai plictisesc cu explorarea, iar apoi expunerea lor...)
.
Pe felie, au trecut oameni prin existența mea pentru care nutresc o ură puternică, și traversînd deceniile totodată.
E cazul unui profesor al subsemnatului, din școala generală (bucureșteană, și purtînd numărul 56 la număr).
Se duseră de la interacțiunea-mi cu dînsul aproape cinci decenii, dar pas de a mi se domoli iritarea pe dumnealui.


Avea două obiceiuri proaste, și care erau aplicate într-o atmosferă de sadism: el mare, tu mic.
Ne tundea, la vremuri cînd ieșise moda părului ceva mai bogat, iar în paralel ne mai și altoia.
.
Legat de ultimul obicei, nu mai eram pe timpurile unui Domn Vucea, însă cărăbănirea de scatoalce pe un copil nu era capătul de țară de azi.
.
În fine... Cele de mai sus nu-s decît o introducere.
Mai exact, lecturînd recent Amintirile lui Petre Vignali, dau acolo peste apucăturile unui director de la Liceul Mihai Viteazul, din București.
Care avea apucăturile (să fie la ele, acolo...) dascălului meu din generală. Între care a umili elevii de sex masculin.
Cum mai văzusem filmul, brusc mi s-a pus de o paralel, dacă nu simpaticul meu profesor din generală nu fusese la rîndu-i școlit/agresat/învățat de respectivul Ioan I. Roman (poreclit „Balaurul” de liceenii peste care trona, ca director).
Că prea le era la indigo comportamentul.
.
Iar socoteala mi-a ieșit că e foarte posibil.
.
Nu va fi fost leat cu Vignali, ci cu vreo cinci ani mai tînăr, însă nu cred că Balaurul plecase din postul său, între altele pentru că supervizase mutarea liceului Mihai Viteazul în localul actual, de pe bulevardul Pake Protopopescu - iar așa merite duc deseori la un bătut în cuie, pe funcția unde ai acces.
Altminteri, profesorul meu locuia nu departe de stabilimentul școlar amintit, prostuț nu era (admit asta), și nu văd de ce s-ar fi dus la naiba în praznic prin București, cînd un liceu bun îi era la îndemînă.
.
Cum ziceam, pe ipochimen nu l-am iertat nici în ziua de azi.
Legat de trecerea lui prin existența-mi (trei ani), ar mai fi de punctat două lucruri. Unul de bine pentru subsemnatul, altul parcă nu...
.
Procedeul lui a mai lovi un elev va fi fost bine înrădăcinat (ca să nu spun natural) la acel 1970, încît nu i-am pus lui tata (iar născătoarea mea avea prostul obicei de a nu-mi lua apărarea). S-a nimerit însă ca Ordean sr. să treacă pe la școală, la solicitarea mea de a fi mutat în altă clasă. Atunci a dat ochi cu acel Marineanu Constantin.
Cum se întîmplă nu o dată, acesta din urmă avea și ceva baftă. Mai exact nu pare să fi dat peste UN părinte care să-i ceară socoteală, pentru corecțiile aplicate odorului.
Nu, tata nu avea idee nici chiar în acel moment despre apucăturile insului, însă l-am nimerit pe holul școlii, iar respectivul a ținut să se dea deștept. La care părintele meu, de felu-i mucalit nu foarte politicos, i-a replicat în genul unui șef american încercuit la Bastogne, în WW II. Acela a spus „Nuts!”, în vreme ce my old man zis-a „Aiurea...!”. În traducere de azi, ”Las-o moale..”
Omul nostru (cel urît pînă azi, iar foarte posibil nemurit pe net) nu s-a mai atins din acel moment de mine.
Iar vorba lui tata a făcut să-i șterg multe omenești probate în relația cu mine, în decursul timpului (altminteri nici eu nefiind perfect, în relația cu cei trei băieți ai mei).
.
În paralel, s-a întîmplat să-i pot plăti aceluia și pe cont propriu.
După vreo zece ani eram cu fiul meu cel mare într-un parc din acea zonă. Iar fratele Marineanu, paradit fizicește, pe o bancă, împreună cu o doamnă mai în vîrstă.
L-am dus pe cel mic pînă la doi pași și i am arătat spre pensionatul dascăl: „Îl vezi? I-a mîncat ficații lui taică-tu, cînd era la școală”.
Aș minți să ascult că mi-a bătut binișor inima pe cînd am purces la acel gest, dar trebuia făcut.
.
Ar mai fi de spus că Vignali a procedat asemănător subsemnatului. Adică a plecat din acea unitate școlară, după patru ani.
Pe felie, am omis un amănunt.
Plecatul subsemnatului, la o școală vecină (în clasa a opta) a avut rezultate școlare proaste, bașca - simt acum - o diminuare a încrederii în sine. Motiv pentru care la 15 ani am ajuns într-o fabrică (faptul că ulterior am urmat liceul la seral e altă discuție). Cert este că întîlnirea cu respectivul profesor mi-a marcat din plin existența.
Nu o spun cu reproș, ci doar statistic.

Again, despre „Popas printre amintiri. România 1910-1974”, de Petre Vignali (I)

MUNTE.
Și de-ale minții.
Pornisem a vorbi la un moment dat despre volumul „Popas printre amintiri. România 1910-1974”, de Petre Vignali (2016, editura Vremea).



.
Autorul a însoțit niște înaintași (alpiniști) valoroși, dintr-o epocă ale cărei realizări au fost depășite inevitabil de cei care aveau să vină.
Ceva în genul poetului italian Petrarca, ce suia prin 1300 pe muntele Ventoux. Azi nu mai e o mare performanță, dar e o cărămidă la baza a ceea ce a sosit apoi, de la Mont Blanc la Himalaya și urcușuri de excepție pe Yosemite.
.
Vignali este alături fraților Radu și Șerban Țițeica, la debutul anilor ('20) în care ei explorează abruptul Bucegilor. Acțiune în urma căreia a rezultat o hartă a locurilor, dar și descrieri realmente utilizabile – îndeletniciri umane duse apoi pe culmi mai ample, de către urmași.
Ba s-ar putea spune că Vignali este oarecum cu un pas înaintea celor doi frați, în sensul că se aventurează pe Valea Seacă a Caraimanului (nec plus ultra, a respectivei epoci alpine) înaintea prietenilor săi (vezi PS).

Valea Seacă a Caraimanului, în dreptul săritorii care a dat de furcă lui Vignali, în explorarea care a precedat-o pe aceea alături de frații Țițeica (vara anului 1924).

Săritoarea, al cărei parcurs direct Vignali îl evită într-o primă fază, pe o față unde era, după vorbele sale, să se ”facă surcele”...
Finalmente a urcat direct, „după metoda alpiniștilor de a urca un horn” (nu spune ce a făcut în continuare).

Fețele din dreapta săritorii, unde e foarte posibil să fi dorit Vignali să urce. Panta e de 60-70 grade

Firește, relatarea mea e marcată de subiectivism. În sensul fascinației pentru abruptul Bucegilor, dar și pentru activitatea fraților Țițeica, pentru aceștia și scrierile lor subsemnatul rezonînd mai mult decît cu ale oricărui alt înaintași (numindu-se ei N. Bogdan ori N. Baticu - și chit că admirația pentru activitatea acestora îmi rămîne deosebită).
.
Revenind la carte, prima ei jumătate mi s-a părut de foarte bună calitate. Se simte acolo condeiul de calitate al autorului, de felul său părinte de proză și poezii (va executa și traduceri).
Aparte este de resimțit și dubla sa ascendență, mioritică, dar și italiană – de altfel existența sa fiind un balans între acele două zone geografice: merge în Italia la izbucnirea primului război mondial, pentru a reveni acolo alți ani, la vremea studiilor universitare, iar finalmente la sfîrșitul vieții, cînd emigrează definitiv (foarte probabil exasperat de comunism) din România.
.
Am bănuit trecerea lui Petru Vignali prin viața fraților Țițeica drept meteorică, dar nu a fost așa. Într-adevăr, evenimente mai presus de voința româno-italianului îl fac să părăsească liceul Mihai Viteazul, unde s-a aflat ani la rînd coleg de bancă cu Șerban Țițeica, dar anterior – ca semn al apropierii cît și al afinităților dintre ei - au pus inclusiv de o revistă. Una cu mijloacele unor elevi de clasa a cincea liceală (a noua, de azi), numită „Ciuperca națională”, și care a apărea săptămînal (fie și în formă rudimentară, comparativ cu publicațiile clasice). „Eu redactam partea literară și caricaturile, Șerban critica științifică. Fițuica era foarte citită de colegi, nu neapărat atrași de partea umanistă, cît de rezolvările problemelor de matematică pe care le oferea Șerban.

Fotografie recentă a liceului Mihai Viteazul, de pe siteul:
https://invatamantsector2.ro/school/colegiul-national-mihai-viteazul/


Interiorul liceului, unde Vignali va fi avut discuțiile nu chiar ortodoxe cu profesorii, de care pomenește în carte..
https://invatamantsector2.ro/school/colegiul-national-mihai-viteazul/I.

Poate amiciția celor doi ar fi continuat mai amplă, dacă Petru nu ar fi avut un conflict cu directorul liceului – Ioan I. Roman în acte, „Balaurul” după modul în care era numit de către elevii săi. Totul s-a tras de la tunsoarea excesiv de scurtă pe care dascălul voia s-o impună elevilor săi de sex masculin, într-o vreme cînd aceștia începuseră a face ochi dulci fetelor. Spre sfîrșitul clasei a șaptea, ascuțimea de limbă a elevului Vignali l-a costat o eliminare de 30 zile, care din fericire nu i-a afectat promovarea anului. S-a mutat în schimb la „Gheorghe Lazăr”, alt liceu bucureștean.
(despre conflictul cu „Balaurul” voi mai vorbi, asta întrucît și-a deslușit și subsemnatul niște ițe, din vremea școlii)
.
„Nu eram nici la primul conflict cu profesorii, nici la ultimul, eram bățos și iute la replici, nu admiteam să mă calce nimeni pe picior, oricît de profesor ar fi fost”, ținea să precizeze autorul „Popasului în amintiri”. El înșira o lungă listă de situații, încheiată cu mărturisirea: „Puțini sînt aceia, dintre foștii mei dascăli […] care au avut calitățile ce I se cer unui bun profesor”.

Este drept, oarecum în sprijinul caracterului său, Vignali și-a avut oarece sprijin de la tată: 
„Dacă ești numai obraznic nu e grav, totul este să nu fii și maleducato, adică prost crescut”. Fostul liceean va completa ulterior: „M-am conformat, le debitam profesorilor obrăznicii într-o manieră cît se poate de politicoasă”

(va urma)
.
PS
„Îmi plăcea să mă cațăr pe stînci [...] Nu existau pe atunci asociații de alpiniști cum sînt acum, cu instructori și echipament special: ne cățăram și noi cum puteam, și cum ne pricepeam. Odată, pe Valea Seacă a Caraimanului, era să mă curăț.
Eram cu familia la Bușteni în vacanța mare; plănuisem mai demult, împreună cu Șerban Țițeica [aveau, în acel 1924, 17. respectiv 16 ani], să cum prin Valea Seacă și să atacăm direct peretele Caraimanului pînă la Cruce. Dar pe la jumătatea văii se găsește un punct greu de escaladat: Săritoarea Mare [pare să fie vorba de a treia săritoare din Canion]. Cînd se topesc în primăvară zăpezile, săritoarea se transformă în cascadă, dar acum era seacă precum numele. Într-o dimineață am pornit de unul singur să caut o trecere peste săritoare [foarte posibil să mai fi ajuns, în prealabil, sub ea...].
Am încercat mai întîi s-o ocolesc, prin pereții laterali pe care, ici-colo mai răsărea cîte o tufă de jnepeni. Ajunsesem aproape sus cînd m-am agățat de un colț de piatră ca să mă salt, dar colțul s-a desprins și eu am căzut pe spate; în acea fracțiune de secundă, am întins într-un gest reflex mîna ca să apuc ceva: și mîna mea a întîlnit o rădăcină de jneapăn. Dacă mîna mea nu întîlnea această rădăcină sau dacă aceasta ceda, mă făceam surcele.. Nu m-am lăsat totuși, am coborît și am pornit iar la atac pe alte căi. Săritoarea forma un jgheab drept, dar destul de adînc; l-am atacat după metoda alpiniștilor și de data asta am reușit. O săptămînă mai tîrziu am revenit cu Țițeica [Vignali pare să ignore aici pe Radu Ț.] și Nelu Cantuniari [alt coleg de clasă, alături de Șerban] și împreună am urcat Valea Seacă și peretele Caraimanului printr-o ulucă, pînă sus sub cruce...”.


miercuri, 29 iulie 2020

MUNTE. Uman. Iulie 2020.

MUNTE.
Uman.
.
În cîteva momente ale zilei de azi mi-a rămas mintea la un înaintaș puricat ieri, pe aici, de subsemnatul.
.
Pe felie, cineva mă urechea la un moment dat, pe carpati.org.
Pe cînd privesc acele rînduri, realizez că deja mi-i obișnuință, să privesc spre ce altele din aceia sînt iritate, la așa supărări.

Totodată, nu cred că poți vorbi vreunei adunări despre un om, și altfel decît de la elogios în sus.
Pur și simplu o relatare cuminte nu atrage. Le e fadă.

Inconștientul (colectiv sau ba) nu se poate proiecta, nu poate rezona cu acele nuanțe de gri.
(nu e acceptată nici o prezentare strict negativă, iar asta din mai multe motive)

În același timp, cred că acelei adunări caracteristică îi este neatenția (la subiect).
Ea e venită acolo mai degrabă pentru a-și umple timpul.
Așa-mi pare mie, barim.
Puteți spune liniștit că mă dau mare...
Presupunînd că vă interesează următoarea confesiune, parcă nu m-ar tulbura nici chiar alăturarea opului Radu Țițeica (habar nu am de ce este așa, lăsînd partea responsabilă cu simțitul, din mine, să decreteze după cum are ea chef).

Emoțiile din ajunul plecării pe munte...

Voi cum stați cu emoțiile, în seara dinaintea plecării de munte?
.
Că veni vorba, dădeam tîrcoalei fricii (în cantități variabile) care mă încearcă la așa situație.
Cred că ne e teamă și pentru că nu am suportat-o îndeajuns.
.
**
.
M-aș plimba mîine prin Poiana Morarului.
.
Foarte probabil, m-ar paște nostalgii după timpurile în care suiam Rîpa Zăpezii, pe stratul alb care îi dă numele..
.
A trecut ceva timp...
O să spuneți că fac apologia lașității, dar îmi amintesc din acel drum în principal vreo trei ocazii nașpa. Cel de la mijloc fiind vîntul al naibii de rece, care ne-a pocnit dinspre sud în strunga de origine.
.
Hm...
Dacă stau să mă gîndesc, la inimă nu a rămas mai nimic frumos din acel drum, ci un sentiment precum cel la vreo trei zile după coclaurit, acela după ce trece oboseala/febra musculară.
Sentimentele plăcute despre munte vin din brodatul pe care îl execut(ăm?) din amintiri, dar și din planuri (nu o dată amplificate, de faptul că alții ne ascultă vorbind despre ele).
.
PS
Acum îmi aduc aminte că spre seara acelei ture am tras tare spre gară, întrucît eram de noapte la serviciu și nu se cădea, monșer, să dau blau (parcă așa expresie punea Caragiale în gura unui chefliu de-al său, în „Repaus duminical”).
.
Altminteri, nu-s deloc deranjat că nu-mi mai permit așa escalade.
Am timp pentru sumedenie de fleacuri delicioase, în zonele domoale.
(aveam o vorbă în junețe: „Abia aștept să îmbătrînesc, pentru a umbla colida pe îndelete prin pădure...”)
În rest, nu aș face un secret că performanțele mele erau departe de ale confraților alpiniști și-n vremurile-mi de glorie, darămite azi...



La un moment de plictiseală...

MUNTE.
Uman.
La un moment de plictiseală, am dat un search net pe numele înaintașului montaniard Emilian Cristea.
.
Nu, nu pentru a murseca spre dînsul (am făcut-o suficient în trecut). Ci, mă credeți sau ba, din dorința de-a lectura informații inedite.
(vorba unei gospodine: „M-am săturat să trebăluiesc prin bucătărie! Azi vreau să fiu și eu servită, la masă!!”)
.
Nu am găsit vreuna (poate doar niște zise W. Kargel, de care uitasem, chit că eu le-am înlesnit publicarea).
.
Mi-a sărit însă în ochi un lucru.
.
Cu cît este mai idealizat/idolatrizat cineva, cu atît fanii aceluia nu adaugă vreo virgulă în plus, de la dînșii. Aceleași lucruri moștenite de la alții, și care la origine deseori nu au respectivul idol, respectiv pe vreun suporter al acestuia.
.
În cazul lui Cristea, el nu a scris mare lucru despre sine (mulțumindu-se, modest, cu un imens cult al personalității sugerat altora, spre sine). Au făcut-o însă alții, poate nu întîmplător din afara suporterilor săi.
/legat de acel neintervenționism al fanilor, nu știi dacă la mijloc este neștiință (întîmplătoare ori datorată limitelor minții), ori acelui 'Crede-și-nu-cerceta!', propriu construcțiilor religioase/


Întîi i-a luat un interviu Valentin Borda, care i-a acceptat toate aserțiunile (de pildă, că a suit Fisura Albastră, și nu o variantă a acesteia).
.
Apoi, a fost luat amplu în vizor de condeiul celui mai mare ne-prieten al său, Niculae Baticu. Și a cărui opinie a rămas decisivă pînă azi.
.
Din acest punct al postării mele, aș zăbovi asupra unei caracteristici umane (ori măcar proprii majorității oamenilor). Și anume nevoia de a-și rezolva prin intermediul imaginației cîteva mari nevoi sufletești.
.
Una ar nevoia de drog, de uitare a realului, mai exact prin intermediul poveștii, inventată pentru a face bine la inimă.
.
Cum aceasta nu poate subzista de una singură, este nevoie de un protector, de un semi-zeu, în postura căruia ridicăm un seamăn al nostru (inevitabil prin intermediul ficțiunii, chit că nu acceptăm a exista așa ceva, acolo).
.
Partizanii unui așa cult și l-ar dori etern, alături de starea de binefacere pe care le-o emană. Cum realitatea se modifică, respectivii operează și ei schimbări, care să împace și capra, și varza.
.
S-a întîmplat ca vîntul istoriei să fie favorabil după 1989 lui N. Baticu, și implicit opticii acestuia privitoare la istoria alpinismului românesc. 'Apostolii' lui Cristea (cei de la clubul fondat de el - Floarea de colț -, trustul România Pitorească, Dinu Mititeanu ș.a.) nu au disperat în exces de noile vremuri, căci supușii lor au rămas inevitabil legați de nevoile sufletești pomenite de mine mai sus.
.
Apropierea de scrisele lui Baticu s-a făcut executînd complimente către acesta (iar după 1998 memoriei sale), iar în paralel preluînd din greu zisele acestuia - mai exact cele mult domolite de cenzură, într-o carte din 1984...
(iar cînd acestea au părut iconoclaste, au eliminat vreun pasaj incomod - cazul unui grupaj executat de revista „România Pitorească”)
.
Asemenea însă unei unei făpturi supranaturale evitînd tămîia, nu vor pomeni în veci opinii mai dure despre E. Cristea ale lui N/ Baticu, ori ale vreunui discipol mai tînăr al ultimului. Ori amintind modul în care Cristea (iar ulterior fanii săi) au primit, în deceniul nouă, cărțile lui Baticu.
.
Foto: Cristian Lascu
Vezi și:
.
În ambele linkuri, deloc solitare, reperez ceea ce aș numi literatura de cocoon.
Unde noi, și tribul nostru, ne simțim bine - fără să mai conteze că amiciția acelor producții cu realitatea este mult discutabilă.
.
(va urma)
(în paralel, nu uit că o promisiune asemănătoare îmi privește o recentă carte a lui Petru Vignali, dar și un material al lui Dinu Mititeanu)

PS n
Voi cum vă descurcați, cînd partea năzdrăvană din voi intră în conflict cu aceea cuminte?
.
PS
Un priceput la psihologie ar putea obiecta ca acelea nu intră în conflict, ci se află permanent așa, existînd învingător în funcție de vitalitatea ce animă respectiva persoană...
.
Chiar și asa, cum gestionați tărășenia?
.
La mine, partea năzdrăvană emite postări precum aceea despre E. Cristea de mai sus.

Barza chioară

Barza chioară.
.
Pentru că am cumpărat volumul lui Petru Vignali, cei de la Cărturești Academiei mi-au spus că pot alege gratis încă o carte.


.
S-a nimerit să mi se potrivească acolo „Carnetele de război ale lui Grigore Romalo (1916-17).
Între altele, autorul combătînd pe Valea Cerbului din Bușteni.
.
În rest, amănunte care fac părul măciucă (și n-aș crede că Romalo exagerează), iar totodată facă să-mi pară poalele răsăritene ale Bucegilor de azi un rai.
(altminteri, și în trecut priveam tranșeele din zonă și mă tulburam din plin, la cum se irosea ori pierdea atunci viața unora ca mine și... ca tine).
Pentru a destinde nițel:
„La Sinaia.
„După masă, cu Eftincioc, căruia i-au lipsit femeile (ca și mie) căutăm o persoană pe care s-o iubim. Nimic! Ceea ce mă face să-i pun veșnicului țap ispășitor - preotul nostru - o întrebare destul de directă:
- Dar bine, părinte, ce dracului f... polițaiul?! (recunosc că a fost cît pe ce să facă apoplexie).
Ne consolăm la fotograf.
La 5,30, plecare spre tranșeele din Bușteni.””

**

Cartea lui Grigore Romalo.
La chestiune, cineva o declară foarte lucidă.
.
Precum în cazul tuturor vorbelor mari, le-aș manevra cu măsură, dacă nu le-aș exclude cu totul.
.
Nu cred că putem fi vreodată suficient de lucizi. Întotdeauna umana noastră minte ne va juca feste.
.
Pe de o parte, pentru destule aspecte ale realității/vieții îngrozesc sinistru, motiv pentru care le refulăm conștiincioși.
Pe de alta, funcționarea minții noastre în sine este precum o sferă pe valurile unui lichid cuprins într-o altă sferă (altă comparație mai bună nu am găsit).
Prin urmare, pas de-ați putea da cu părerea, despre ce e în afara acelei sfere mari!
.
Totodată, G. Romalo este un ins excesiv de tributar noțiunilor sociale de succes (a la datorie, patrie șcl) - nu neapărat un demagog, dar măcar un camilpetrescian Ștefan Gheorghidiu.
Legat de așa ceva, și în condițiile în care nimeni nu mai lua în serios patriotardele, în retragerea din 1916, cînd vreo editură preia azi vorbele de atunci le ia pe ale lui Romalo, nu ale majorității.
Asta, pentru că majoritatea de azi (barim aceea școlită-fină-cuminte) are nevoie de rîndurile lui, pentru a se simți bine. Pentru a simți aprobatoare, pe căpșor, mîna cui e mai mare în familia lor, respectiv în societate și în Cer.

Continuare precedenta postare

MUNTE. Uman.
.
Și eu îmi am entuziasme pentru munte, fie ele și altele decît cele predate la școala vieții, cum că e bine să ne manifestăm în societate.
.
Multe dintre ele țin de istorie.
Iar asta din banalul motiv că divinul (nu în sens religios) apărut prin minte, la ideea acelor coclauri își dublează (ridică la pătrat?) intensitatea cind ia la braț faptul că s-a petrecut în trecut.
(resorturile or fi la fel, legat de viitor: cum vor arăta loc drag mie și oameni străbătîndu-l, peste 50 ori o sută de ani - deja mă furnică ceva nemaipomenit, la așa idee).
.
Pe așa fond, am un ceva la inimă (primus inter pares altminteri, la ce-i adunat acolo) pentru cei care au parcurs întîia oară un loc drag mie, și anume partea superioară a Văii Seci din Caraiman (Bucegi).
'Întîia oară' acela nu-i o afirmație foarte sigură (unul din acei pionieri însuși îndemnînd la prudență, pe felie), căci e posibil să-i fi precedat alții - nepomeniți pe undeva -, dar asta nu face decît să sporească încîntarea imaginării cum a fost cînd aceia, neștiuții, vor fi aburcat peste săritorile locurilor.
.
/ Cu lipsă totală de modestie zicînd, îmi închipui locul de cinste pe care îl va avea această postare, devenită articol, într-un viitor volum al subsemnatului. Nu o spun atît din vanitate, cît din aceeași plăcere a jocului cu imaginația.
Așa mențiune este precum istoria adăugată încîntărilor montane din prezent. Le sporește.
.
Poate, și mai la bătrînețe decît acum, m-aș apuca de bătut cîmpii (pardon, munții) de cum va fi arătat locul pe unde Cutărescu îndrăznea să pătrundă. Mă mai jucam cîndva, în floarea vîrstei, cu așa tip de idei, am și acum îngălbenitele hîrtii...
(vezi PS1, nu atît legat de acele țidule, cît de măsura aplicabilă în acest tip de fanfaronadă) /
.
Primii de care se cunoaște că s-au aventurat în amonte de Brîul Portiței, pe vreun fir al Secii, sînt frații Țițeica. Dintre ei, Radu și-a pus pe hîrtie, în două locuri, impresiile (fie și fugare, după gustul meu).
Pentru că viața are și surprize frumoase, un însoțitor al lor din acea zi s-a dovedit nu neapărat un contur delicios pierdut în negura trecutului, ci și un om ceva mai palpabil, grație informațiilor ceva mai concrete despre dînsul. Și sosind la prima mînă, via fotografii din epocă ori înscrisuri ale sale.
.
E vorba de Petru Vignali (1907-?).
.
Și care publică (pentru șarm, folosesc prezentul, deși volumul a apărut mai de multișor, iar scrierea lui în sine fu și mai demult).
Opul se numește „Popas în amintiri. România 1910-1974”.
În Memorii (numesc astfel, ca mai expeditiv, ceea ce au căpătat titlul de carte „Ascensiuni montane. oameni și amintiri” (ed. România Pitorească, 2016), Radu Țițeica îl pomenește pe Vignali alături de Ion Cantuniari, drept „excelent camarad de ascensiune, totdeauna bine dispus și gata să încerce orice traseu nou”. Însă detaliile i se opresc aici.
„La [liceul] Mihai Viteazul, din clasa a patra și pînă într-a șaptea am stat în bancă cu Șerban Țițeica, fiul faimosului matematician Gheorghe Țițeica, cu care m-am împrietenit și am rămas prieten pînă azi” (vezi alte detalii, șarmante foc, la PS2)
.
Petru (cazat altminteri cu familia în Bușteni) întreprinde în 1924 drumuri în abruptul Bucegilor, alături de frații Țițeica. De pildă în preajma sudică a Acelor Morarului. Cît și pe Valea Seacă a Caraimanului
Parcurgerea ultimei s-a făcut - în amintitul trio - în două etape. Întîi partea pînă la Brîul Portiței, iar ulterior, venind de această dată din Poiana Tîrlelor, de la brîu în sus (pe firul numit al Mortului, întrucît ceea ce au fost numite Hornurile mai tîrziu le-au pus probleme pare-se prea mari, acelor adolescenți)
Vignali spune că se mîndrește „și azi cu această performanță”, dar va zăbovi descriptiv pe o întîmplare care a precedat-o. Permite-ți să o redau in extenso.
.
Îmi plăcea să mă cațăr pe stînci [...] Nu existau pe atunci asociații de alpiniști cum sînt acum, cu instructori și echipament special: ne cățăram și noi cum puteam, și cum ne pricepeam. Odată, pe Valea Seacă a Caraimanului, era să mă curăț.
Eram cu familia la Bușteni în vacanța mare; plănuisem mai demult, împreună cu Șerban Țițeica [aveau, în acel 1924, 17. respectiv 16 ani], să cum prin Valea Seacă și să atacăm direct peretele Caraimanului pînă la Cruce. Dar pe la jumătatea văii se găsește un punct greu de escaladat: Săritoarea Mare [pare să fie vorba de a treia săritoare din Canion]. Cînd se topesc în primăvară zăpezile, spritoarea se transformă în cascadă, dar acum era seacă precum numele. Într-o dimineață am pornit de unul singur să caut o trecere peste săritoare [foarte posibil să mai fi ajuns, în prealabil, sub ea...].
Am încercat mai întîi s-o ocolesc, prin pereții laterali pe care, ici-colo mai răsărea cîte o tufă de jnepeni. Ajunsesem aproape sus cînd m-am agățat de un colț de piatră ca să mă salt, dar colțul s-a desprins și eu am căzut pe spate; în acea fracțiune de secundă, am întins într-un gest reflex mîna ca să apuc ceva: și mîna mea a întîlnit o rădăcină de jneapăn. Dacă mîna mea nu întîlnea această rădăcină sau dacă aceasta ceda, mă făceam surcele.. Nu m-am lăsat totuși, am coborît și am pornit iar la atac pe alte căi. Săritoarea forma un jgheab drept, dar destul de adînc; l-am atacat după metoda alpiniștilor și de data asta am reușit. O săptămînă mai tîrziu am revenit cu Țițeica [Vignali pare să ignore aici pe Radu Ț.] și Nelu Cantuniari [alt coleg de clasă, alături de Șerban] și împreună am urcat Valea Seacă și peretele Caraimanului printr-o ulucă, pînă sus sub cruce...”.
.
Existau toate motivele pentru ca Petru să continue în anul următor asemenea întreprinderi, dar au intervenit circumstanțe independente de voia sa. Pe de o parte tatăl său, italian la origine, voia să se întoarcă definitiv în țara de obîrșie, fie și sub forma extinderii firmei de construcții pe care o poseda (alături de conaționalul Gambara) la Roma. Atîta tot că a intervenit o fatală leucemie.
În paralel, pleacă de la „Mihai Viteazul” (care abia se mutase în actualul local, din bd. Pake), din clasa unde se aflau Șerban și Nelu Cantuniari). După cum, Vignali e atras și de mare, unde întreprinde în 1926 cu o ambarcațiune de 8 metri, confecționată de un lotcar.
Apoi intervine interesul pentru fete (va fi un mare amator al sălilor de dans). Și uite așa istoria alpină îl scapă din vizor...
.
Ce-i drept, putem zăbovi asupra lui și din alte puncte de vedere, nu mai puțin interesante...
(va urma)
PS1
A recomanda/vorbi despre echilibru/măsură nu-i vreo garanție că stăpînim acel procedeu. Dar el tot este de urmat.
În consecință, legat de afirmațiile-mi din text (cele dintre paranteze drepte) este de spus că a te lăsa în voia valurilor interioare - de pildă cele reclamînd afirmațiile/îndrăznelile de acolo nu-i neapărat un lucru blamabil.
Totul este să intervină măsura.
Una stabilită de înțelepciunea celui în cauză.
Altfel, el are de pierdut.
.
PS2
Între alte scrise ale lui Vignali, ultra-savuroasă se află:
„Șerban Țițeica [cel din momentul scrierii Amintirilor lui Vignali] [...] este academician. Dar din fericire a rămas același golan de treabă care era și atunci la școală”
,
MUNTE. Uman.
.
Și eu îmi am entuziasme pentru munte, fie ele și altele decît cele predate la școala vieții, cum că e bine să ne manifestăm în societate.
.
Multe dintre ele țin de istorie.
Iar asta din banalul motiv că divinul (nu în sens religios) apărut prin minte, la ideea acelor coclauri își dublează (ridică la pătrat?) intensitatea cind ia la braț faptul că s-a petrecut în trecut.
(resorturile or fi la fel, legat de viitor: cum vor arăta loc drag mie și oameni străbătîndu-l, peste 50 ori o sută de ani - deja mă furnică ceva nemaipomenit, la așa idee).
.
Pe așa fond, am un ceva la inimă (primus inter pares altminteri, la ce-i adunat acolo) pentru cei care au parcurs întîia oară un loc drag mie, și anume partea superioară a Văii Seci din Caraiman (Bucegi).
'Întîia oară' acela nu-i o afirmație foarte sigură (unul din acei pionieri însuși îndemnînd la prudență, pe felie), căci e posibil să-i fi precedat alții - nepomeniți pe undeva -, dar asta nu face decît să sporească încîntarea imaginării cum a fost cînd aceia, neștiuții, vor fi aburcat peste săritorile locurilor.
.
/ Cu lipsă totală de modestie zicînd, îmi închipui locul de cinste pe care îl va avea această postare, devenită articol, într-un viitor volum al subsemnatului. Nu o spun atît din vanitate, cît din aceeași plăcere a jocului cu imaginația.
Așa mențiune este precum istoria adăugată încîntărilor montane din prezent. Le sporește.
.
Poate, și mai la bătrînețe decît acum, m-aș apuca de bătut cîmpii (pardon, munții) de cum va fi arătat locul pe unde Cutărescu îndrăznea să pătrundă. Mă mai jucam cîndva, în floarea vîrstei, cu așa tip de idei, am și acum îngălbenitele hîrtii...
(vezi PS1, nu atît legat de acele țidule, cît de măsura aplicabilă în acest tip de fanfaronadă) /
.
Primii de care se cunoaște că s-au aventurat în amonte de Brîul Portiței, pe vreun fir al Secii, sînt frații Țițeica. Dintre ei, Radu și-a pus pe hîrtie, în două locuri, impresiile (fie și fugare, după gustul meu).
Pentru că viața are și surprize frumoase, un însoțitor al lor din acea zi s-a dovedit nu neapărat un contur delicios pierdut în negura trecutului, ci și un om ceva mai palpabil, grație informațiilor ceva mai concrete despre dînsul. Și sosind la prima mînă, via fotografii din epocă ori înscrisuri ale sale.
.
E vorba de Petru Vignali (1907-?).


Și care publică (pentru șarm, folosesc prezentul, deși volumul a apărut mai de multișor, iar scrierea lui în sine fu și mai demult).
Opul se numește „Popas în amintiri. România 1910-1974”.
În Memorii (numesc astfel, ca mai expeditiv, ceea ce au căpătat titlul de carte „Ascensiuni montane. oameni și amintiri” (ed. România Pitorească, 2016), Radu Țițeica îl pomenește pe Vignali alături de Ion Cantuniari, drept „excelent camarad de ascensiune, totdeauna bine dispus și gata să încerce orice traseu nou”. Însă detaliile i se opresc aici.
„La [liceul] Mihai Viteazul, din clasa a patra și pînă într-a șaptea am stat în bancă cu Șerban Țițeica, fiul faimosului matematician Gheorghe Țițeica, cu care m-am împrietenit și am rămas prieten pînă azi” (vezi alte detalii, șarmante foc, la PS2)
.
Petru (cazat altminteri cu familia în Bușteni) întreprinde în 1924 drumuri în abruptul Bucegilor, alături de frații Țițeica. De pildă în preajma sudică a Acelor Morarului. Cît și pe Valea Seacă a Caraimanului
Parcurgerea ultimei s-a făcut - în amintitul trio - în două etape. Întîi partea pînă la Brîul Portiței, iar ulterior, venind de această dată din Poiana Tîrlelor, de la brîu în sus (pe firul numit al Mortului, întrucît ceea ce au fost numite Hornurile mai tîrziu le-au pus probleme pare-se prea mari, acelor adolescenți)
Vignali spune că se mîndrește „și azi cu această performanță”, dar va zăbovi descriptiv pe o întîmplare care a precedat-o. Permiteți să o redau in extenso.

„Îmi plăcea să mă cațăr pe stînci [...] Nu existau pe atunci asociații de alpiniști cum sînt acum, cu instructori și echipament special: ne cățăram și noi cum puteam, și cum ne pricepeam. Odată, pe Valea Seacă a Caraimanului, era să mă curăț.
Eram cu familia la Bușteni în vacanța mare; plănuisem mai demult, împreună cu Șerban Țițeica [aveau, în acel 1924, 17. respectiv 16 ani], să cum prin Valea Seacă și să atacăm direct peretele Caraimanului pînă la Cruce. Dar pe la jumătatea văii se găsește un punct greu de escaladat: Săritoarea Mare [pare să fie vorba de a treia săritoare din Canion]. Cînd se topesc în primăvară zăpezile, săritoarea se transformă în cascadă, dar acum era seacă precum numele. Într-o dimineață am pornit de unul singur să caut o trecere peste săritoare [foarte posibil să mai fi ajuns, în prealabil, sub ea...].
Am încercat mai întîi s-o ocolesc, prin pereții laterali pe care, ici-colo mai răsărea cîte o tufă de jnepeni. Ajunsesem aproape sus cînd m-am agățat de un colț de piatră ca să mă salt, dar colțul s-a desprins și eu am căzut pe spate; în acea fracțiune de secundă, am întins într-un gest reflex mîna ca să apuc ceva: și mîna mea a întîlnit o rădăcină de jneapăn. Dacă mîna mea nu întîlnea această rădăcină sau dacă aceasta ceda, mă făceam surcele.. Nu m-am lăsat totuși, am coborît și am pornit iar la atac pe alte căi. Săritoarea forma un jgheab drept, dar destul de adînc; l-am atacat după metoda alpiniștilor și de data asta am reușit. O săptămînă mai tîrziu am revenit cu Țițeica [Vignali pare să ignore aici pe Radu Ț.] și Nelu Cantuniari [alt coleg de clasă, alături de Șerban] și împreună am urcat Valea Seacă și peretele Caraimanului printr-o ulucă, pînă sus sub cruce...”.
Existau toate motivele pentru ca Petru să continue în anul următor asemenea întreprinderi, dar au intervenit circumstanțe independente de voia sa. Pe de o parte tatăl său, italian la origine, voia să se întoarcă definitiv în țara de obîrșie, fie și sub forma extinderii firmei de construcții pe care o poseda (alături de conaționalul Gambara) la Roma. Atîta tot că a intervenit o fatală leucemie.
În paralel, pleacă de la „Mihai Viteazul” (care abia se mutase în actualul local, din bd. Pake), din clasa unde se aflau Șerban și Nelu Cantuniari). După cum, Vignali e atras și de mare, unde întreprinde în 1926 cu o ambarcațiune de 8 metri, confecționată de un lotcar.
Apoi intervine interesul pentru fete (va fi un mare amator al sălilor de dans). Și uite așa istoria alpină îl scapă din vizor...
.
Ce-i drept, putem zăbovi asupra lui și din alte puncte de vedere, nu mai puțin interesante...
(va urma)
PS1
A recomanda/vorbi despre echilibru/măsură nu-i vreo garanție că stăpînim acel procedeu. Dar el tot este de urmat.
În consecință, legat de afirmațiile-mi din text (cele dintre paranteze drepte) este de spus că a te lăsa în voia valurilor interioare - de pildă cele reclamînd afirmațiile/îndrăznelile de acolo nu-i neapărat un lucru blamabil.
Totul este să intervină măsura.
Una stabilită de înțelepciunea celui în cauză.
Altfel, el are de pierdut.
.
PS2
Între alte scrise ale lui Vignali, ultra-savuroasă se află:
„Șerban Țițeica [cel din momentul scrierii Amintirilor lui Vignali] [...] este academician. Dar din fericire a rămas același golan de treabă care era și atunci la școală”
,

Cîmpulungeanul Ion Dobrescu

VIAȚA.
.
Am dat de cîmpulungeanul Ion Dobrescu (altminteri dus actualmente dintre cei vii) cu un prilej nu foarte pașnic.
Mai exact semnătura dumnealui fusese plasată de alții sub unele dintre cele mai abjecte rînduri, pe care le-au adăpostit publicațiile noastre montane.

Dînsul a avut însă bunul simț să răspundă onest reproșurilor mele, ceea ce mi-a făcut - dincolo de toate - o bună impresie.
Și pe care nu mi-a alterat-o nici vreo invidie postdecembristă, pentru faptul că a devenit general, foarte posibil fără să fi bătut recorduri militare (ci doar de tenacitate socială).
.
Îl revăd azi în pelicula unor speologi (minutul 1:01), ca descoperitor a ceea ce a fost numit Avenul de sub vîrful Grind, Piatra Craiului. Deși finalmente nu ne-am cunoscut personal, am simțit în acele cadre un apropiat.


sâmbătă, 25 iulie 2020

(Eventuală) stare depresivă, a doua zi după întoarcerea de la munte

O exista o stare depresivă, a doua zi după întoarcerea de la munte?
Și în care, subsemnatul de pildă, nu-și găsește rostul....

Nu cred că-i o stare de vîrsta a treia, cîtă vreme - acum niște decenii - nu mă simțeam bine dacă nu gustam seara o bere-două, la revenirea în Bușteni...

Nu vă grăbiți să-mi declarați statut de alcoolic, întrucît parcă și niște cunoscuți procedau la fel (ori serveau licoarea de malț în tren. La pet).
.
La bani mărunți, dacă n-am avea o stare pe marginea depresiei / lipsei de rost, nu ne-am îndrepta spre munte.
Și, implicit, ezităm la întoarcerea, duminică seara, în mediul care ne trimite în week-end, la munte...


Perețel funerar, la izvorul de sub Refugiul Coștila

Discuție pe undeva, despre (ceea ce este numită) vandalizarea plăcii comemorative a lui Zsolt Torok.

Există acolo categoria oamenilor zice-se cuminți, care se revoltă de gestul cu pricina.
Intrînd în diferend cu ea (atitudinea din urmă nefiind neapărat ticăloasă, ci un banală opinie diferită, dar la singurul lucru care prinde bine celor dintîi), susținătorii lu Zsolt rezolvă cît de cît disconfortul, prin furie.

Partea proastă pentru ei începe cînd relatezi fără parti pris despre cel care a comis regretabilul gest.
Cînd te pui, și îi pui în locul aceluia. Cum se văd lucrurile din unghiul lui - prezent, dar și trecut.

De acele lucurri, deja nu te mai poți apăra prin furie. Poți doar să-ți apară simpatia pentru acela (asta, și pentru că ne aflăm foarte volatili în opinii) dar și să fugi.
Asta, prin a dori să ignori acele amănunte.
.
Își vei executa tu însuți un zgomot de bruiaj, pentru a-ți distrage atenția, ori lucrurile vor fi lăsate în seama refulării.



II

„Ce "om" ar face aceasta?
Sa batjocoreasca placuta comemorativa a unui alpinist magic?
Noroc ca Zsolt nu mai are treaba cu oamenii.”
În situația de mai sus, cineva încearcă să-și impună niște valori. Niște 'ceva' care îi pică luni bine la suflet
În paralel, un alt om (distrugătorul) le refuză.

Eu văd ambele tabere la fel de umane.
Atîta doar că prima se pricepe mult la ambalat agresivitatea proprie în vorbe înalte, în vreme ce partea adversă nu se pricepe deloc (știe doar să plimbe distructiv pioletul)..

Tot pe acolo:
„Ăl' de-a zgâriat plăcuță comemorativă, nu prea are treabă cu muntele și alpinismul. Poți bate conclaurii/pereții și fără să te înnebunești cu respectul de semeni (asta și pentru că nici ei nu s-au omorît, în cazul acelora, să-i respecte)
E tot un fel de agresivitate și aici. Vrei să impui regulile tale (din motive care se pot discuta) altora.
Eu unul, instinctiv, nu văd ce treabă are mersul pe munte cu reguli precum respectul (și implicit cu alde complexitatea umană). Mai ales cînd direcția acestuia din urmă (pe cine să respecți - generînd inevitabil ți o categorie a huliților, pe care să-i disprețuiești) e stabilită de alții.
Care nu te întreabă, dacă n-ai și tu o părere, pe felie.


III


Volumul „Delirul”, al lui Marin Preda, se încheie cu o scenă aparte...
Și de care amintesc datorită ideii în sine, și nu neapărat contextului de acolo.
Iar totodată ideea aceea comportînd nuanțe...
.
Un orășean vorbește acolo despre eforturile categoriei lui sociale de a crea civilizație, care e distrusă apoi de valurile ne-orășenilor care sosesc periodic și fac din totul tabula rasa. Urmînd un noi demers civilizator, cît și un alt eșec...
.
Repet: nu susțin așa reproșuri, cărora, dacă sînt aduse de alții, le-aș putea aduce multe observații.
Dar găsesc întrucîtva aplicabilă ideea în cazul acelui perete cu plăcuțe omagiale, amenajat în preajma izvorului de sub refugiul Coștila (Bucegi).


La origine, acel gen de columbar simbolic a fost ideea lui Niculae Baticu. Și pe care îl prelua din munți vestici, unde înălțimile nu găzduiesc cruci, precum la noi - numele dispăruților în accidente de acolo fiind pomenite pe plăcuțe sobre, amplasate într-un loc la baza unei zone.


La noi, demersul a alunecat la scurtă vreme în direcția vechilor obiceiuri.
Pornindu-se de la ceea ce trebuia să fie o excepție, a lui Cezar Vărgulescu (m. 1985, ce putea fi pomenit în cel mai bun caz la mii de kilometri distanță, în Himalaya), au început să fie amintiți curent oameni care nu au murit în Bucegi.
Zsolt Torok e unul dintre ei (dar și Eugen Rusu ori alții).
.
Altor rubedenii nici măcar asta nu le-a fost de ajuns, căci au ținut să pună o asemenea placă lîngă refugiul Coștila.
.
LA ACEEAȘI IDEE, din cartea M. Preda, îmi zboară gîndul privind eforturile pentru scrieri istorice mai serioase, în Carpați. Periodic apar însă oameni care, (eminescian zicînd) lustruindu-se finalmente pe sine, perie așteptările unei numeroase categorii umane.

Pre pereți. Fost canton pe Valea Cerbului (Bucegi)

Mi-am permis să privesc partea plină a paharului, la năzbîtia din imagine.

Chiar nevăzut de alții, inscripționerul (foarte probabil suporter al Petrolului Ploiești, căci așa se declară alți grafitiști, pe acolo) nu a izbutit să fie licențios pînă la capăt...



În rest, și rezervînd imaginației subiecte, pentru cînd o dori să bată cîmpii, vor fi odihnit în acea cameră oameni, fiecare cu viața sa, în aparte condiții zilnice (de muncitori forestieri, în diverse anotimpuri și locuri geografice).
.
Imagine în fostul canton de pe Valea Cerbului, altitudine cca 1025 m.

Ordeanisme, iunie 2020

„Comunicat al Regiei Naționale a Pădurilor-Romsilva Administrația Parcului Natural Bucegi despre camparea pe teritoriul ariei protejate.
Administrația Parcului Natural Bucegi dorește să vă amintească faptul că, în conformitate cu prevederile legale, constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă contravenţională de la 3.000 lei la 6.000 lei pentru persoane fizice şi de la 25.000 lei la 50.000 lei pentru persoane juridice- camparea pe suprafaţa ariilor naturale protejate în afara locurilor special amenajate...”
Priveam totodată, zilele trecute, afișul alăturat - despre violența conjugală.
Mai exact ce fel de efect poate să aibă el, asupra situației din acele familii.


Mi-a ieșit socoteala că niciuna.
Prin urmare, m-am întrebat ce le vine, a naște asemenea campanii.
Și mi-a ieșit o explicație perfect aplicabilă și în cazul interzicerii campării în Bucegi.
(mi-a fost imposibil să nu mă întreb, parcurgînd deunăzi Valea Cerbului în zona ei rutieră, cum de naiba o treabă pica bine anii trecuți, aceleiași primării, și acum nu mai pică...).

Sîntem oameni. Prin urmare, la baza lanțului care ne produce acțiunile se află primitivul.
El are nevoie atît de îndestulare pe linie de hrană ori adăpost, dar și de a-și domina semenii.

Cu ultima înclinație nu poți ieși nud prin tîrg. Ea are nevoie de haine, mai exact unele acceptate social.

Grija pentru soții altoiți poate fi una din ele (mai ales cînd iese vreun ban pentru vreo agenție media prietenă). Dar este și nedormitul pentru natură. Pentru urșii carele... Sau curățenia Văii Cerbului (în care au năvălit altminteri utilajele forestiere, cu harcea-parcea aferent).

Dincolo de vorbe, este acolo plăcere a aranja semenii precum soldățenii de plumb. „Sînteți aici, și nu aici”. Respectiv de a da pedepse. Dacă iese și leafă de acolo, sau felicitări din partea unor șefi funcționînd la el, cu atît mai bine.

Fără îndoială modul meu de a vedea lucrurile poate părea (foarte)dur, mai jos... Dacă nu există vreun parc natural, se tocesc munții acolo? Dispăreau floricelele din vreo Zonă științifică Bucegi (pe unde oricum nu calcă nici dracul) - să mă ierte aici inițiatorul eu, răposatul Sandu Beldie...
.
Iar dacă dispare specia X, de mîine se va instala deșertul? Nu pariez. O fi trecut planeta asta prin belele mai grave, și este azi bine mersi.
.
Prin zisele mele nu propun aneantizarea planetei, ci doar atenționez că exagerăm un pic... Iar asta în baza înclinației pomenite în debutul postării. De a ne masca în vorbe mari/principii, animalicele...