Adică mă pot certa cu vreunul pe astă filă Facebook, iar în același timp să nu vădesc ură.
.
Este drept că ultima atitudine decurge din altele, nu din vreo mărinimie sufletească a subsemnatului...
Ura apare cînd ai sentimentul că nu poți replica, nu poți lovi spre acela, iar în acest fel să te revanșezi pentru un rău (așa spune sensibilitatea ta) pe care ți l-a făcut acela.
(vor fi existînd și alte nuanțe ale fenomenului, dar nu vă mai plictisesc cu explorarea, iar apoi expunerea lor...)
.
Pe felie, au trecut oameni prin existența mea pentru care nutresc o ură puternică, și traversînd deceniile totodată.
E cazul unui profesor al subsemnatului, din școala generală (bucureșteană, și purtînd numărul 56 la număr).
Se duseră de la interacțiunea-mi cu dînsul aproape cinci decenii, dar pas de a mi se domoli iritarea pe dumnealui.
Avea două obiceiuri proaste, și care erau aplicate într-o atmosferă de sadism: el mare, tu mic.
Ne tundea, la vremuri cînd ieșise moda părului ceva mai bogat, iar în paralel ne mai și altoia.
.
Legat de ultimul obicei, nu mai eram pe timpurile unui Domn Vucea, însă cărăbănirea de scatoalce pe un copil nu era capătul de țară de azi.
.
În fine... Cele de mai sus nu-s decît o introducere.
Mai exact, lecturînd recent Amintirile lui Petre Vignali, dau acolo peste apucăturile unui director de la Liceul Mihai Viteazul, din București.
Care avea apucăturile (să fie la ele, acolo...) dascălului meu din generală. Între care a umili elevii de sex masculin.
Cum mai văzusem filmul, brusc mi s-a pus de o paralel, dacă nu simpaticul meu profesor din generală nu fusese la rîndu-i școlit/agresat/învățat de respectivul Ioan I. Roman (poreclit „Balaurul” de liceenii peste care trona, ca director).
Că prea le era la indigo comportamentul.
.
Iar socoteala mi-a ieșit că e foarte posibil.
.
Nu va fi fost leat cu Vignali, ci cu vreo cinci ani mai tînăr, însă nu cred că Balaurul plecase din postul său, între altele pentru că supervizase mutarea liceului Mihai Viteazul în localul actual, de pe bulevardul Pake Protopopescu - iar așa merite duc deseori la un bătut în cuie, pe funcția unde ai acces.
Altminteri, profesorul meu locuia nu departe de stabilimentul școlar amintit, prostuț nu era (admit asta), și nu văd de ce s-ar fi dus la naiba în praznic prin București, cînd un liceu bun îi era la îndemînă.
.
Cum ziceam, pe ipochimen nu l-am iertat nici în ziua de azi.
Legat de trecerea lui prin existența-mi (trei ani), ar mai fi de punctat două lucruri. Unul de bine pentru subsemnatul, altul parcă nu...
.
Procedeul lui a mai lovi un elev va fi fost bine înrădăcinat (ca să nu spun natural) la acel 1970, încît nu i-am pus lui tata (iar născătoarea mea avea prostul obicei de a nu-mi lua apărarea). S-a nimerit însă ca Ordean sr. să treacă pe la școală, la solicitarea mea de a fi mutat în altă clasă. Atunci a dat ochi cu acel Marineanu Constantin.
Cum se întîmplă nu o dată, acesta din urmă avea și ceva baftă. Mai exact nu pare să fi dat peste UN părinte care să-i ceară socoteală, pentru corecțiile aplicate odorului.
Nu, tata nu avea idee nici chiar în acel moment despre apucăturile insului, însă l-am nimerit pe holul școlii, iar respectivul a ținut să se dea deștept. La care părintele meu, de felu-i mucalit nu foarte politicos, i-a replicat în genul unui șef american încercuit la Bastogne, în WW II. Acela a spus „Nuts!”, în vreme ce my old man zis-a „Aiurea...!”. În traducere de azi, ”Las-o moale..”
Omul nostru (cel urît pînă azi, iar foarte posibil nemurit pe net) nu s-a mai atins din acel moment de mine.
Iar vorba lui tata a făcut să-i șterg multe omenești probate în relația cu mine, în decursul timpului (altminteri nici eu nefiind perfect, în relația cu cei trei băieți ai mei).
.
În paralel, s-a întîmplat să-i pot plăti aceluia și pe cont propriu.
După vreo zece ani eram cu fiul meu cel mare într-un parc din acea zonă. Iar fratele Marineanu, paradit fizicește, pe o bancă, împreună cu o doamnă mai în vîrstă.
L-am dus pe cel mic pînă la doi pași și i am arătat spre pensionatul dascăl: „Îl vezi? I-a mîncat ficații lui taică-tu, cînd era la școală”.
Aș minți să ascult că mi-a bătut binișor inima pe cînd am purces la acel gest, dar trebuia făcut.
.
Ar mai fi de spus că Vignali a procedat asemănător subsemnatului. Adică a plecat din acea unitate școlară, după patru ani.
Pe felie, am omis un amănunt.
Plecatul subsemnatului, la o școală vecină (în clasa a opta) a avut rezultate școlare proaste, bașca - simt acum - o diminuare a încrederii în sine. Motiv pentru care la 15 ani am ajuns într-o fabrică (faptul că ulterior am urmat liceul la seral e altă discuție). Cert este că întîlnirea cu respectivul profesor mi-a marcat din plin existența.
Nu o spun cu reproș, ci doar statistic.
