Alexandru Ștefănescu (1888-1956), fost președinte al Turing-Clubului României

Alexandru Ștefănescu

Cel care devine în 1937 președintele Turing-Clubului României, Alexandru Ștefănescu, s-a născut la 1 noiembrie 1888, la Ploiești, ca fiu al unui negustor.
Urmează studii universitare în străinătate (foarte probabil în Marea Britanie), devenind inginer, iar apoi ceea ce era numit în epocă industriaș.

Priceput în ceea ce s-ar numi azi managementul afacerilor, devine proprietarul fabricilor Româno-Fir, din Tălmaciu-Sibiu, şi Postăvăria Oltenia, din Craiova, dar membru şi preşedinte în diferite consilii de administraţie. Investitori englezi (de la English Electric, Stevaros et Comp. Lloyd's Associated, Machine Tods Manufactures şi altele) l-au găsit pe Ștefănescu demn de încredere pentru a-l numi reprezentant al lor în România, compatriotul nostru fiind în același timp acţionar la firme din Albion, cît și autohtone.

A cultivat totodată legături nu doar economice, dar și cu lumea politică. În timpul celui de-al doilea război mondial a făcut legătura între englezi, Iuliu Maniu și Ion Antonescu, în tratativele preliminare vizînd scoaterea țării noastre din război. În paralel, și la indicația serviciilor secrete britanice, a demarat legături și cu comuniștii. Ba chiar a susținut finaniciar partidul comunist, fiind al treilea important creditor al său în anii 1943-1944 când legăturile acelei formațiuni cu Moscova erau întrerupte. În acest context, a susținut apariția ziarului ilegal România Liberă, ba chiar (susține istoricul Lavinia Betea), „capitalistul Alexandru Ştefănescu a fost […] cel care nu o dată a aruncat, la Ploieşti, ziarul partidului comunist, în curţile oamenilor”!

Imediat după război, rămîne inevitabil în lumea bună a societății românești, unde de pildă prezintă ambasadoului britanic, la o recepție, pe ministrul comunist de Justiție, Lucrețiu Pătrășcanu.
Foarte probabil a fost în acei ani și reprezentant economic al României la Londra.

Preluarea puterii absolute de către comuniști a deschis calea proceselor politice, inclusiv în interiorul taberei proprii (și inspirate întrucîtva de un stil pornit de la Moscova, pentru a identifica pretinșii trădători din interior). Țap ispășitor principal avea să fie Lucrețiu Pătrășcanu (1900-1954). Cum se dorea o aparență de proces corect (din punt de vedere al intereselor comuniste), au fost inventate motive, gen activitate antipartinică și antisovietică. În acea horă, unde revoluția își devora copiii, au fost angrenați și sprijinitori ai partidului comunist din tipul războiului, între care Alex. Ștefănescu (arestat la 25 august 1948).

I se reproșa: „În calitate de rezident al serviciului de spionaj englez în România a organizat o agentură de spioni în interiorul PCR cu scopul de a-i paraliza acţiunile şi a nimici cadrele urmărind prin aceasta, precum şi prin colaborarea cu Ion Antonescu, monarhia şi comandamentul britanic din Cairo, provocarea, susţinerea şi continuarea războiului împotriva URSS”.

Ștefănescu, în care anchetatorii săi vedeau un om bătrîn și bolnav, a fost printre cei (apud Belu Zilber) care au refuzat să subscrie acuzațiilor fanteziste confecționate de anchetatori, la sugestia liderului comunist de atunci, Gh. Gheorghiu-Dej.
După șase ani, a fost condamnat la închisoare pe viață (Pătrașcanu a primit pedeapsa cu moartea). A murit în detenție peste doi ani, la vîrsta de 68 ani.

Ca amănunt întrucîtva macabru, în urma deciziei de a-i fi confiscată (suplimentar) averea care îi mai rămăsese, a fost alcătuit următorul inventar:

„1. un ceas mână metal comun, cadru galben uzat, lipsă minutar, capac uzat, coroana galbenă;
2. un pod dentar aur cca 20 krt format din 2 coroane şi dinţi turnaţi o coroană plină de ciment;
3. doi dinţi simpli met. comun cu un dinte alb şi plăcuţe aur;
4. una verighetă aur marcat 18 krt, ruptă cu inscripţie;
5. una pereche butoni argint nemarcaţi, forma octogonal cu placaj aur cu aplicaţii,
6. doi butoni metal comun, forma rotundă ptr. guler;
7. un şirag mărgele albastre şi albe intercalate cu metal lanţ având o cruciuliţă metal cu un medalion sticlă cu capac metal figuri religioase”.

Fusese „Magnatul textilelor”, cît și președintele Turing-Clubului României...
Nu posed pînă azi fotografii ale lui, dar fără îndoială figurează în imaginile ce însoțesc un articol din Enciclopedia turistică românească și relatînd despre a excursie cu autobuzul prin țară, a fruntașilor teceriști (1939).

PS
Textul de față are la bază cu precădere informațiile furnizate de dna Lavinia Betea, apreciat istoric.

Mama unui vulcanic (fost) amic ...

Mama unui vulcanic (fost) amic - mai exact de două ori mai vulcanică decît el - mă declară Gică Contra.

Mi-ar fi fost fleac să-i replic, inclusiv întrebînd-o ce notă ia dumneaei la acea frumoasă disciplină, a gică-contrismului. Dar oricît de GC aș fi, mi-am zis că asta nu se face, pe fila acelui Alexander E. (și urmînd s-o aștept la potecuță pe alte colțuri de net).
Dar m-am ales cu o zăbovire a sufletului personal, pe acea noțiune.

Nu ar fi prima dată.
Este drept că însă că nu mai sînt același, de la ultima ori penultima zăbovire. A trecut și timp, iar în același timp poți să fi avut o (ultimă) săptămînă inedită, în materie de experiențe ale vieții - care să confere parcă un ochi diferit, în cercetarea acelei noțiuni.
De Gică Contra.

Am să încep cu ce e mai ușor de ingurgitat...
Acea atitudine nu e contrată mai niciodată direct, de genul: „Dumneata, în afirmația pe carele o produci, ești inexact/mincinos aici și aici!”
Nu se procedează așa, ci se trece la acea descurajare (prin acuza de Gică Contra). Și de unde se poate deduce, inclusiv de pe băncile clasei întîi, că puitorul de ștampile amintit nu posedă argumente, la ce zis-a cîrcotașul.

Și nu posedă dintr-un motiv foarte simplu. Cele atacate/contestate de adversar fac parte dintr-un complex, de vorbe și atitudini, care îi furnizează un vital confort,
Unul clădit, și pentru că norii existențiali nu sînt albi, dintr-un roz fals. ori măcar dintr-o culoare care să ne facă a uita culoarea norilor de care pomenesc mai sus.

Dincolo de asta, am privit și la categoria umană, numită atît de amabil, Gică Contra. Și din care nu aș face un secret, a figura și subsemnatul.
Sînt oameni excluși, dintre semenii lor. Asta, din cercetabile (iar eu urmînd să nu vă plictisesc aici, cu ele) motive.
Și care nu o dată e posibil să moștenească atitudinea/destinul (horrible dictu!) vreunui părinte, căruia îi moștenește comportamentul.

Nu prea le am cu vorbele biblice, dar aici parcă ar fi de trimis la păcate ale înaintașilor (fie și nu neapărat păcate, ci însușiri), respectiv la cruce de dus.
Adică vrei - nu vrei, ai de traversat viața cu acea caracteristică (și conștientizînd, dacă se poate, că există și belele mai mari prin viață).
Respectiv că inși cu trecere socială pot începe a trage un picior mai devreme ca tine. Ori că,peste ani, e posibil să reziste în timp mai bine aiurerile de Gică Contra, decît producțiile menite să facă plăcere grupului unde ești nu doar primit, ci și adulat.

Tăiat/coafat zone cu jnepeni, din abrupt

Există o tendință pe care eu unul o găsesc în exces, a tăiatului / ciuntitului de jnepeni, în rute nemarcate de abrupt.. 

„Pe muchia Trandafir s-a croit o mică potecă prin vegetație, fiind tăiate/scurtate o parte din crengile de jnepeni și zade care împiedicau deplasarea...”

Mie unuia, operațiunea îmi trădează comoditate a clienților (la propriu) duși pe acolo, dar dacă astea-s vremurile, nu-i un capăt de țară / oi fi eu demodat.

Recunoscîndu-mă inconsecvent, e posibil ca acel tăiat de jnepeni să fie util în cazul vreunei păduri de jnepeni ce afectează vreun brîu precum al Morarului. Opinez astfel și cu gîndul că se economisesc, prin așa 'lucrări', minute bune, care pot fi utile în economia zilei.

Nu știu cine a venit întîia oară cu așa procedeu, de tăiat jnepeni în abrupt, dar îmi amintesc a se fi tăiat culoar printre ei (în Brîul Mare al Morarului) în anii 70, la inițiativa lui Emilian Cristea, conducător pe atunci al cercului Floarea de Colț din București.

În rest, întrucît acele reazeme (ancore, pitoane) oferă siguranță suplimentară, e binevenită amplasarea lor.
Poate ar fi de oprit acele vechi pitoane, dezafectate, pentru vreun muzeu montan... Vreo etichetă atașată lor, ca provenind din locul cutare, ar fi și mai bine.

O prezentare a lui Reinhold Messner, pe undeva...

„Născut în 1944 în Tirolul de Sud, într-o vale aflată astăzi pe teritoriul Italiei, este considerat cel mai mare alpinist al tuturor timpurilor. A urcat toţi cei paisprezece optmiari şi a traversat pe jos Antarctica şi Groenlanda, Tibetul şi deşerturile Gobi şi Taklamakan. Până în prezent, a dus la capăt peste o sută de ascensiuni și a uimit întreaga lume urcând singur și fără mască de oxigen pe Everest”

Mie, cel mai important lucru legat de Messner îmi pare faptul că a izbutit toate acele performanțe, iar totodată, cu un pic de șansă, a rămas în viață.

Te poți proiecta în el și performanțele lui (de aceea dăm atenție personalităților!) fără disconfortul că de respectivul, la un moment dat, se alege praful. în peretele x ori crevasa y.

https://humanitas.ro/autori/reinhold-messner

Recente accidente pe munte

Legat de recentele accidente din abruptul Bucegilor (sub vîrful Bucșoiului, respectiv în zona Acelor Morarului, mi-e greu să emit o părere.
Eventual aș opina că acea îndeletnicire e supusă din principiu binomului noroc/ghinion. Cînd e să te ia, te ia și din ușa bisericii... Și invers.
În paralel, nu aplaud confrații alpiniști porniți să identifice vinovății (ale altora, firește).

P.S.
Oare Fortuna e și zeița ghinionului?

Ordeanisme, octombrie 2020

Cum punctam cu oarece reținere (între timp, mi-a trecut), într-o ultimă completare la cartea „Sus la munte...”), m-am trezit la un moment dat proiectînd spre un înaintaș montan ceea ce, foarte probabil, nu făcusem spre propriul tată.
Era vorba de iritare (bașca părere nu prea grozavă), despre acel mic și înnegurat om.

Pe cînd revăd zilele astea rîndurile despre un al premergător, fenomenul mă cuprinde din nou, de data asta sub vorba îngrijorării de belelele pe care i le adusese viața, de faptul că-l cocoșaseră iremediabil.

În ambele felii, există un disconfort aparte, cît și măricel.
Pe de o parte, pentru că îndrăznesc să-ți bagi nasul în sufletul aceluia/altuia. Pe de alta, pentru că fac asta către un om care-și are familia, urmașii lui (și vin eu, din exterior, voitor să mi-l fac 'al meu').

PS
Bre, Freud, nu mai bine stăteai matale în banca ta, și nu ajungeau ustensilele-ți pe mîna vreunora ca subsemnatul?!

Elena Haberman

MUNTE.
Omenesc.

Istoria alpinismului românesc a reținut și numele Elenei H.
Care nu posedă în cont vreo performanță foarte dificilă (pentru epocă) dar e legată de un traseu frumos, al Umerilor Pietrei Craiului, cît și pentru faptul că a fost... femeie.

Situația e favorizată și de faptul că I.I.-Dunăreanu o pomenește într-o carte a lui (nu și altă participantă de-atunci, de care avea să divorțeze), informația fiind preluată ulterior de mai toți cei interesați de istoria noastră montană.

Acum cîteva decenii, cînd am stat de vorbă cu mai mulți înaintași, numele Elenei H. avea să fie pomenit de mai multe ori (o face și N. Baticu în ediția secundă a Amintirilor sale). Cu excepția ultimului (culmea, el cel slobod la gură), ceilalți au ținut să-mi precizeze că era foarte urîtă, respectiv că era cam rea de muscă. Adică îi plăceau grozav bărbații, dintre care izbutea să cucerească, datorită bunei situații materiale (cît și faptul că soțul nu era deranjat de acel crailîc în versiune feminină, cînd nu-l încuraja de-a dreptul).
Ca urmare, e foarte posibil ca prezența Elenei în campania (din 1939) ce și-a trecut în cont inclusiv Umerii Pietrei Craiului să fie datorată faptului că-l avea la ochi (după cum mi-a spus Dan Popescu) pe cel mai bun cățărător al acelui grup, și anume Titi Ionescu.
.
N-aș fi așternut cele de mai sus dacă un amic nu ținea să-mi comunice recent:

„Ma gandesc daca nu cumva personajul Oana, din nuvela Pe strada Mantuleasa a lui Eliade, nu a fost inspirat de Elena H. Si aia era o femeie "mare" dar nu te deranja marimea pt ca la trup era ca o statuie greceasca. La fata nu era prea frumoasa. Ii placea sa mearga la munte si la un moment dat se duce pe la stane unde ii "muncea" pe ciobani
Oana - femeie voinică, înaltă de 2,42 metri, „spătoasă și frumoasă ca o statuie”. Este fata cârciumarului Fănică Tunsu din Obor și nepoata unui pădurar, ce fusese blestemat pe la 1840 de Selim, fiul pașei din Silistra, pentru că-l înșelase. La vârsta de 13 ani fata sare în spatele cailor nărăvași și îi învinge la trântă pe cei mai puternici bărbați. Se împrietenește cu Lixandru, Darvari și alți copii de pe strada Mântuleasa, cu care merge la iarmaroace. Pleacă la munte pentru a-și găsi soț și, după ce-i stoarce de vlagă pe toți ciobanii din zonă și se împreunează cu un taur, îl întâlnește pe bărbatul ursit (Cornelius Tarvastu, profesor de limbi romanice la Universitatea din Dorpat) cu care se căsătorește în toamna anului 1920 la Mănăstirea Pasărea înainte de a pleca înspre nord.
Poate e fantezia mea dar cine stie?”

Mărturisesc totodată a mai fi contat ceva, în faptul că aștern toate acestea pe hîrtie...
Și anume faptul că Elena H. a refuzat să stea de vorbă cu mine (1985), de-ale muntelui, ba chiar a făcut-o nu chiar agreabil, după spusa terțului prin care o contactasem.
Da, mă aflu un tip ranchiunos.
Ultima vorbă e aleasă cu schepsis, pentru a deschide drum unei alte postări, privind așa prost obicei...

PS2
În imagine (luată în amintita campanie, la Cabana Ascunsă), femeia de acolo - a doua, din stînga - e foarte posibil să fie doamna Dunăreanu, căci are o atitudine cît de cît delicată.
În extrema stîngă Titi Ionescu, în cea dreaptă Franz Bauschke.

PS3
Oare cum o privi I.I.-Dunăreanu, de pe lumea cealalaltă, așa băgat (al meu) în treburile sale, de altădată?
După cum, oare cum o voi face eu peste niște decenii, cînd îmi va lua vreunaltul ideile, scrisele la purecat?

Am în minte un material despre Mircea Casassovici (1916-2007)

MUNTE
Uman.

Am în minte un material despre Mircea Casassovici (1916-2007), care să intre în ediția II la Sus la munte...”, dar e un pic în afara tiparelor... Să văd cum împac și varza genului meu de idei, și cerințele mediului (sic).
Cu înaintașul Petru Vignali scap altminteri mai repede, căci biografia lui îmi pare mai puțin dramatică (deși deloc plată), iar totodată nu stau cu grija că pot indispune vreun urmaș al său.

Indispunerea aceea nu ar decurge din faptul că rîndurle mele s-ar afla mitocănești. Dar admit că sînt prin apropiere... Mai exact se desfășoară pe teritorii neumblate (barim prin literatura montană), iar asta îndeobște doare. Căci așa este neobișnuitul. Neașteptatul.

Oarecum asemănător, ca tehnică, este materialul pe care i l-am dedicat lui Ion Juvara (absolut întîmplător, cumnatul lui Mircea C., dar pornind și acolo de la o carte scrisa de respectivul). Admit că acolo am sărit peste cal, căci J. nu a avut treabă cu muntele, ci doar soția lui, și pentru o vreme.

PS
Nu m-aș plînge de egocentrismul subsemnatului. Căci este dublat și de putința cercetării (zic eu ca fin și onest) în celalalt.

Cum, ziceți că asta e mai rău, din punct de vedere social, decît a fi egocentric?!

Despre bun simț

Pe undeva (fila unui confrate montaniard) sosește vorba de bun simț.

Cu așa ocazie, și deși nu mă aflu chiar un imoral, simt că nu aș putea spune că posed bun simț.
Pe de o parte, e o noțiune destul de vagă. Pe de alta, poți să ai acum bun simț (să acceptăm ideea), iar peste un ceas să scapi caii pe undeva (căci ești om).

Pe de altă parte,n-am întîlnit om care să-și recunoască lipsa de bun simț. Respectiv să nu reproșeze altora, că li-i străin acel lucru.

Theodor Rosetti-Solescu. Informații noi.

Istoria alpinismului românesc (și dacă mi-e permis a vorbi n numele său) are un of măricel.
Și anume faptul că despre unul dintre primii cățărători ai noștri nu se știe mai nimic. E vorba de Theodor Rosetti-Solescu.
Firește, neștiința aceea e relativă, în sensul că nu știm noi, inșii care mai scotocim despre trecutul acelei îndeletnicirii... Iar noi fiind comozi un pic, în sensul că nu cercetăm suficient volume tipărite ori arhive, ci ne mulțumim cu lucrurile găsite prin intermediul internetului.
Chiar și în cazul ultimului, nu întotdeauna explorăm eficient, dovadă că abia azi subsemnatul a dat peste un material despre Elena Cuza, care tratează și despre descendenții săi (între care s-a aflat T.R.-S.).

Mai exact, într-o serie de volume (numită „Elena Cuza: un destin pentru România”) se află și un material semnat de Maria Popa, intitulat „Moșia și conacul familiei Rosetti de la Solești - Vaslui”.
Acolo, se menționează:

”După moartea lui Gheorghe Rosetti, proprietatea de la Solești a fost moștenită de unicul său fiu, Teodor Rosetti (1888–1957), licenţiat în drept la Petersburg și litere la București, doctor în economie politică la München, diplomat între anii 1909–1913. Crescut și educat într-o familie cu principii democratice, a participat voluntar la Primul Război Mondial, fiind decorat cu Virtutea militară de război, clasa I, pentru purtarea sa pe câmpul de luptă, și cu Medalia franceză „Medaille militaire” [în sprijinul acestei din urmă afirmații e citat Radu Rosetti, „Familia Rosetti”, I, București, 1938.,p. 251].

Se deduce de acolo că la data aproximativă a trecerii sale alături de Bucura Dumbravă pe Acele Morarului (foarte posibil însă ca T.R..-S. să mai fi fost pe acolo...) avea 40 și ceva de ani.

Domeniul de Solești a cunoscut două amputări, una parțială (1921), a doua totală, la venirea comuniștilor. Nu știu exact ce s-a petrecut apoi cu fostul diplomat și alpinist, cert este că despre data morții lui aflăm prin intermediul unui act emis de așa-numitul Sfat Popular al localitâții Solești, în primele zile ale anului 1958. Și de unde se poate deduce că avea aproape 70 ani.

Fiul său, Gheorghe, a reușit să emigreze.
În 2005 a fost deschisă acțiune în justiție, prin care a fost solicitată „restituirea integrală și în natură a bunurilor bunicului nostru Theodor Rosetti, de pe teritoriul comunei Solești, judeţul Vaslui, expropriate sau confiscate după 1945”.