Tomuleț, din Bușteni

Un truism.
Și anume că tinerețea e vîrsta aceea, la care momentele se impregnează durabil în minte. Pentru că nu o fi aglomerație de amintiri acolo, ori pentru că experiențele sînt în bună parte inedite.

În prima mea campanie ceva mai serioasă de mers în abruptul Bucegilor, cînd aveam cîțiva colegi, iar totodată posedam ceva mai multe informații (că erau totuși încă mult insuficiente, e altă discuție), am pornit să urcăm Albișoara Turnului din Caraiman (Bucegi).

Cred că pînă să ajungem la jumătatea ei ne-au ajuns din urmă doi tineri. Eu aveam 22 ani atunci, ei părea și mai juni. Aveau cu ei doar coarda. Fără să fie neapărat niște viteziști, ne-au depășit după o vreme.

Cei mai pricepuți din grupul meu stabiliseră ca, odată atinsă Creasta Picăturii, să încercăm a continua pe ea, pe treapta numită Față Înaltă, În partea ei inferioară, pe cînd avansam printr-o vegetație cît de cît fezabilă, i-am văzut pe ceilalți doi, canonindu-se un pic la un fisură din amonte. Pînă la urmă, au depășit-o.

Nu și noi, începătorii, care aveam să ne retragem, finalmente pe Brîul Turnului, iar apoi pe Valea Seacă a Caraimanului.

Cineva dintre noi îi cunoștea pe cei tineri, lămurindu-ne că e vorba de cei doi fii ai cabanierului (în sensul că avea grijă, nu că ar fi stat permanent acolo) ai așa-numitului refugiu din Valea Albă.

Fiind numit și al Schiorilor, e de ghicit că fusese ridicat pentru a servi acelei categorii de montaniarzi, foarte probabil de către vreo fabrică din Bușteni. L-am vizitat de vreo două ori, dar nici pînă azi nu cunosc alte amănunte, ale funcționării lui.

Ne-a mai spus acel coleg (foarte probabil Daniel Georgescu) 

...o butadă privind modul cum mergeau cei doi pe munte: „Cel mai la îndemnă drum, de la Verdeața Văii Albe la Cruce, le este pe... Creasta Picăturii!!”.

La puține luni însă, cei doi au avut un accident, pe cînd încercau să coboare în condițiile de iarnă Valea Albă. Unul dintre cei doi frați a murit (am auzit că erau doar în clăpari, fără piolet etc.), o cruce amintind ulterior de el, în apropierea hățașului ce însoțește valea în partea inferioară.

Nu pot să ascund că am ridicat sprîncenele a nedumerie, la textul de acolo:
„Au fost doi legați în coardă
Amîndoi în rapelare iar motivul principal lipsă de asigurare!
Muntele ne-ndrumă și ne-nvață
Că-i ușor a renunța la viață
Cînd legea cea nescrisă i-o încălcăm
Și mari viteji ne place să ne dăm.
Deci tinere învață și ia aminte
Că muntele nu iartă și te-nvinge
Lăsînd în urmă grele suferințe.

Această placă este ridicată în amintirea scumpului nostru (s.m) fiu și frate, Titișor ”

Decenii la rînd nu am mai avut însă vreun contact cu ceva legat de acei tineri (minus crucea de care pomeneam).

Abia deunăzi am descoperit o pagină Facebook, aparținînd lui Cornel Tomuleț.

Am îndrăznit să demarez acolo următorul dialog:

”Ești rudă cu fostul cabanier de la refugiul Valea Albă? Și implicit cu tânărul care s a prăpădit în zonă, la 1980?”

„Eu sînt nepotul lui Pușcaș , care a înființat Salvamont În Bușteni, Tata nu era cabanier el avea grije de refugiul Valea Albă voluntar, cel care a murit pe Valea Albă era fratele meu, eu eram la Nea Mitică Chivu la Asa Brașov în armată și el se pregătea pt Dinamo la Nea Sandu Floricioiu.,(Făcusem firul cu fratele cu 4 zile înainte, "Muntele își cere tributul său".

„Înseamnă că ne am întâlnit odată întâmplător, pe Albișoara Turnului din Caraiman.
Octombrie 1979.”

„Pe Albișoara Cruci probabil, eram cu frățiorul.

Uită-te pe fb. la poza din 1967 cu tata și frățiorul în Valea Albă la un concurs de ski.
În luna august  în perioada respectivă, zăpadă se prindea una pe alta.”

„14 octombrie. Ați urcat apoi Fața înaltă, pe mijlocul ei. Noi eram un grup de cinci persoane.”

„Acum, îmi amintesc perfect îl cunoșteați pe fratele care stătea mai mult cu tata la refugiu, eu lucram atunci la telecabină și era mai greu cu liberele în acea perioadă.”

„Nu l-am cunoscut. V-am văzut doar în acea tură, lămurindu-mă cu acel prilej, despre voi, unul din amicii cu care eram (cred că farmacistul Daniel Georgescu). Zicea că aveați pe atunci 19-20 ani (eu eram o idee mai mare).”

„19 ani, înainte să plec în armată, sănătate și mult timp frumos pt. ture.”

Multe fotografii interesante, pe acea filă a lui Cornel Tomuleț!

„În 1967 iunie la concurs de ski În Valea albă, cu frățioru.”

Munții Făgăraș 1977 cu tata.

„Poftiți la bere, fac cinste pt. toți prietenii.” (firește, poză veche!)

[1983]

„Raliul Salvamont Peștera 1986(Alin Nastase,Bambi,Doru Moiceanu, Miki Vintilă)”

Decembrie 1981 pilonul 6 platoul Bucegi, (să tot fi revizor de linie).

1978 cabană Caraiman Bălan Ninel, Ionuț, Petrică și Stoica Doina

1983 martie la Babele, După 2 nopți la - 26 grade și vînt 100 km a venit și răsplată.

„Bunu Savu, Titi Bratu prietenu Bambi la cupa teleferic Predeal.”

„2020,cu feribotul spre Insula Skiathos (Grecia). ”

Piatra Craiului. Eu pe acolo (II). 1979 și 1983

Pomeneam de Eugen Popescu (cel ajuns apoi, în 1996, secretar general al Clubului Alpin Român), pe care l-am cunoscut în martie 1979...

... reîntîlnindu-l des în lunile următoare. De pildă într-un drum cu cea devenită soție mie, Mariana, la Gîrbova, pentru a testa cortul nostru cel nou (ziua...).°

Îl mai întîlneam la acceleratul de sîmbătă după amiază, unde dobîndise multă siguranță în relația cu nașii  (altminteri, eu mergeam mai des cu personalul de 4 dimineața, ca să prind măcar o parte din week-end cu Mariana, ea nemergînd întotdeauna cu mine). 

Vom merge apoi, la jumătatea lui iulie pe Vîlcelul Portițelor, el novice de tot, iar eu aproape de tot.

Cert este că în tot acest răstimp îmi vorbea de drumurile lui prin Piatra Craiului, unde își găsise un coleg mai vîrstă, pe numele mic Doiniță. L-am cunoscut de fapt și noi, eu cu Mariana, prin mai, la un drum Bușteni-Mălăiești-Predeal (om de treabă).

Eugen îmi vorbea încîntat de Piatra Craiului, unde îndrumător îi era Doiniță. Inevitabil am trecut-o pe listă, dar Bucegii erau mai aproape, iar totodată amiciția ce făcusem cu Sandu Pizanti îmi releva în abruptul prahovean rute mai mult decît captivante, cum ar fi misteriosul Vîlcel al Portițelor din Bucșoiul, apoi Brîul Aerian și Valea Seacă a Caraimanului. Pe cont propriu am parcurs (alături de Mariana) frumoasa vale a Coștilei, cu coborîre pe Gălbenele.

Așa că abia la începutul lui septembrie acel 1979 am plecat cîteva zile pe munte cu Mariana.  Inițial am făcut Valea Seacă a Caraimanului-Valea lui Zangur, de la Portița traversînd spre brîul lui Răducu, iar pe acesta pînă în Schiel. De acolo am plecat la mătușa mea din la Brașov.

E loc aici de o paranteză. Mai exact una amintind că acel 1979 a fost poate cel mai frumos an din existența mea, și asta a fost legat de traiul alături de Mariana. Realizez perfect că lucrurile s-au datorat acelui minunat drog ce se revarsă asupra oamenilor, cînd au a stabili un cămin și a pune de urmași. Iar implicit că apoi acel fum frumos s-a risipit. Dar anul acela, traiul alături de Mariana tot iese primul în clasamentul perioadelor care mi-au fericit cel mai tare, drumu-mi sub soare...

Au mai existat bucăți de an tare frumos, în viața mea, dar niciuna nu a fost atît de amplă, ca încîntare, și de un an plin (plus vreo trei luni în prealabil, în 1978) ca acel 1979. Exagerînd un pic, aș zice precum o regină engleză, convinsă că dacă i-ar fi despicată după deces inima, ar fi găsit acolo scris cuvăntul „Calais”).

După o zi de umblat creanga prin centrul însorit al Brașovului...

Poza asta, dincolo de prezența statistică a mătușii și a partenerului ei, are șarmul ei. În sensul că, în alegerea unei prime partenere ceva mai serioase în viață, am avut-o de model nu pe mama (mai exact o copie optimizată a acesteia, căci așa se face), ci pe acea mătușă din Brașov! Firește, peste mulți ani îmi voi da seama de acel dedesubt.
Dacă tot a venit vorba, în existența-mi maritală voi alege drept a doua nevastă o copie îmbunătățită a mamei, pentru reveni - la pirostriile numărul 3 - din nou către firea distinselor din poză.
Ce-i drept, tînăra doamnă din poza își va da ceva mai tîrziu pe față arama adevăratei firi. Nu spun asta cu vreun reproș, ci pricepînd măcar în parte mersul firii omenești, sub soarele ăsta...

... am plecat spre Piatra Craiului. Pare-se că ne-am luat bilet de tren, distanța fiind prea mică pentru a ne încurca de naș.

Vreme frumoasă, noi amorezi (unii activi, în sensul că nu ne uita Domnul în tete-a-tete orizontal). Cum aveam ceva idee de drum, după trecerea prin centrul Zărneștilor am pornit spre Plaiul Foii. Nu puteam avea decît planuri mari, ca ale oricărui începător care încă nu a dat cu capul de pragul de sus. Voiam a sui în creastă, de acolo a merge la inevitabilul punct maxim de altitudine - nu mai țin minte pe unde aveam plănuit a coborî... 

În tren.

Pe strada principală din Zărnești.

Zi frumoasă, numai bine. De la refugiul zis al Dianei (care avea să ardă peste cîțiva ani), am optat pentru Brîul Caprelor. Nu știu să fi fost probleme, iar despre Mariana cred că a mers precum îi fusese deja porecla, din Valea Albă, de Căprița. În apropierea crestei am identificat izvorul (de la Găvan), care avea ceva apă.

La refugiul Diana.

Aici, angajați probabil pe acel Brîu al Caprelor. Spre rușinea mea, nu am mai dat de atunci, de acum 44 ani, pe acolo. Poate voi reuși la vale, căci mi-am amintit mereu de el cu plăcere.

Subsemnatul paseist și psiholog, de pe aici...

Fiind om, și Marianei îi mai semnalizau uneori ochii oboseală. Ori nechef de a se afla acolo (era totuși, iar faptul că ele stau alături de noi în așa escapade ține de aranjamente ale Speciei, durînd totodată pînă la apariția copiilor)

La creastă, am pornit în lungul ei spre Om. Am depus ceva efort, prin jnepenii de acolo. După un timp, în care ni se păruse că bifasem ceva drum, cînd am descoperit că abia atinsesem Vîrful Ascuțit. Or pînă la Om mai era hăt. Iar implicit riscam să ne prindă noaptea. 

Așa că, descoperind acolo o potecă spre poale, mai exact spre Curmătura, ne-am angajat pe ea. A fost un drum fericit, fără istorie.

La cabană, o pauză... 

... după care spre Zărnești...

... prin punctele despre care aveam să aflu apoi că se numesc Botorog  și Gura Rîului. Dincolo de faptul că nu atinsesem, iar totodată mi se tăiase un pic din nas, în ale deplasării ușuratice pe munte, a fost a tură de pus la inimă.

Aceeași prioritate a Bucegilor, de care aminteam mai sus, a făcut să nu calc curînd prin frumoasa Piatră a Craiului. Nu aveam nimic cu ea, însă locurile parcurse în pe flancul prahovean s-au dovedit drog curat. Nici gînd să renunț vreun pic, la el. Asta, și pentru că pe nesimțite am trecut la ture de gradul II (ceea ce, în condițiile mersului cu inși mai puțini dotați alpinicește, era o performanță serioasă).

În vara lui 1983 însă, m-a contactat Eugen Popescu (care între timp făcuse mari progrese în cățărătură), dacă nu vreau să însoțim împreună un grup de montaniarzi cehoslovaci, prin coclaurii noștri. Mai exact prin Bucegi și Piatra Craiului. El ar fi dus unii dintre ei pe rute mai grele, eu restul, pe văi. Am fost de acord.

În preziua vederii cu aceia, am întreprins un drum cu Marius Sevac în Colțul Mălinului (unde ne-a respins lungimea II din Hornul Central, așa că am trecut în vecinul Horn Ascuns). 

Reveniți la gară, eu am luat tarhatul necesar înnoptării după care am suit pînă în Poiana Munticelul, acea deschidere de unde, suind pe lîngă nu izvoraș, începi a sui ceva mai abrupt spre Refugiul Coștila.

Acolo se afla deja Eugen și oaspeții săi. Erau o faună aparte (nu o spun în sens depreciativ). Asta și pentru că erau cam primii străini pe care i-am cunoscut la viața mea. Focuri, glume, parcă și ceva alcool la cehi. Era oameni la locul lor, chit prea la locul lor, după gustul nostru. De pildă, nu am sesizat vreun interes erotic între ei, cu atît mai puțin vreun dram de concupiscență.

A doua zi, nici  urmă de întârziere însă de la ora convenită pentru plecare. Aveam în plan ca Eugen și încă vreo doi-trei să urce Creasta Coștila-Gălbenele, în vreme ce eu și restul să mergem pe Valea Gălbenelelor.

Posibil ca mai jos să fie capătul superior al așa-numitului Horn dintre Fire. Ceva mai tîrziu l-am evitat, suind a treia săritoare dim Principal.

Imediat mai jos, în Strunga Gălbenelelor. Eram în preajma zilei de 23 august, pe atunci sărbătoare națională.

Oameni la locul lor, cehii (și chit că Eugen și cu mine mai aruncam ochi meridional la șorturile scurte-scurte ale cehoaicelor).. Nu am simțit tensiuni între ei, cum a fost vreuna nici în ce privește gazdele. Discutam în engleză, și chit că niciunii nu eram meșteri în așa ceva. Ei mai știau germană, nu și noi.

Noi, mai exact eu și cei urmînd Valea Gălbenelelor, a, ajuns la locul de întîlnire („Pietrișul”) mai devreme decît cei (trei la număr) suind Creasta Coștilei.

De acolo s-a mers la Babele, unde s-a făcut pauză de masă și bere. 

Ei aveau aparate foto procopsite (în sensul taberei comuniste). La noi, doar ieftinul Smena rusesc, al subsemnatului.

Anticipînd un pic, nu am ținut ulterior - după tura din Crai, firește, ce urmează în episodul următor, că în ăsta m-am cam lungit - cu cehii. Eugen a făcut-o, parcă a fost și el la ei. Îmi amintesc faptul că unul dintre cehi, la plecarea din România, i-a cadorisit izoprenul, chestie care nu se găsea la noi în România.

În seara zilei, am coborît pe Jepii Mici, urcînd apoi la locul de cort, de sub izvorul Refugiului.

(va urma)