(urmare de aici)
Caut să sorb locurile (apropo: himalaiștii sorb peisajul de pe vîrf, ori nu știu cum să se întoarcă mai repede la bază?). Nu e simplu (imposibil?), căci se amestecă și altele, de care ai dori să scapi. Griji, temeri. Singurătate în acel cazan uriaș, ce are drept capac cerul.
E aproape ora șase.
Sînt în oarece întîrziere, față de un orar ce găsisesem de cuviință a stabili, dar nu e vreo grabă.
Optindu-mă oarecum la greutatea rucsacului - una raportată firește la umerii subsemnatului... - o iau pe brîu către est.
Depășesc cu grijă o treaptă udă, apoi intru în deschiderea suratei Rîpe Mari.
Inevitabil, aici îmi zboară gîndul (foarte probabil, puțini confrați mai procedează așa) la înaintașul Radu Țițeica. Mă credeți sau ba, mă apuc să întreb ”Ce mai faceți, fraților? Tu, cutare...”, ultimul fiind vreun înaintaș interbelic ce-a umblat pe acolo.
Revăd varianta pe fețele din aval ale Rîpei, pe unde bănui că fi suit echipa Țițeica la „premieră”, ocolind fiorosul talveg.
Traversez firul. Are ceva zăpadă. A fost mai multă, anul acesta.
Străbat apoi în urcuș brîul. În mica muchia ce se face la un moment privesc altfel peretele din amonte, suit anul trecut de Codrin Rotaru, care a identificat traseul parcurs de echipa Nae Dimitriu, în 1935.
În continuarea brîului, pe de o parte reîntîlnesc mici prispe pe care le socotisem anterior drept bune pentru un înnoptat estival (și fără ploi). Deși plănuisem a sui pe Acul Mare, din așa-numita Creastă Ascuțită, deja cheful mi s-a diminuat. Față de starea în care făcusem acasă planurile, aici intervin oboseală, cît și inevitabila teamă a solitarului...
Și mai era ceva... Și anume reticența de a coborî cu același bagaj, a doua zi, din Acul Mare, fie pe unde am urcat, ori pe șiștoaca ce se face către sud...
După ce încep a elibera de pietre și pietricele vreo două prispe, merg la o a treia. Ea va fi aleasa, la 30-40 m de locul unde treci în bazinul Văii Poienii.
Pe ierburile de la obîrșiei Văii Poienii voi merge curînd, în preumblare. Nu am lăsat din calcul suișul pe Ac, dar cețurile, printr-un efect optic propriu lor, plasează la naiba în praznic fruntea lui. Așa că renunț.
O vreme soarele m-a răsfățat...
Apoi s-au lăsat pîclele înserării.
Vedere asupra flancului răsăritean al Acului Mare.(vedere spre Brîul de Mijloc, la trecerea lui prin bazinul Văii Poienii-sup.)
Grijile nu fug însă. Am temeri de partea Brîului Acelor ce urmează a o parcurge a doua zi dimineață. Nu e imposibilă, dar are porțiuni surpate. Iar bagajul meu nu chiar mic. îmi va sta pe suflet acest lucru.
(fotografie din dimineața următoare)
Mă veți întreba de ce nu merg pe Creasta Ascuțită. Păi, mi-a scăzut putința de a gestiona trecerea pe deasupra hăurilor. Amuzați-vă liniștiți de așa mărturisire...
Înserarea se lasă molcom în așa înnoptări. Îmi place să mai butonez telefonul în sacul de dormit, dar în acel loc lipsește netul (prezent doar pe fața Văii Poienii). Așa că mă mulțumesc cu radioul. Și unde dau, oarecum neașteptat, de un post bulgăresc.
Peste noapte, previzibil, nu mi-a ars să mă mișca prea tare, știind hăul nu prea departe (iar de diavol ca nefăurind bisericii)... Spre deosebire însă de înnoptările din ultimii ani, nu m-a mai îngrozit bolta cerului.
Inevitabil, și după alte gene în timpul nopții, am dat una la momentul cînd s-a ivit prima lumină, către răsărit.
Asta e cam cu un ceas înainte de răsărit. O altă deșteptare a fost cînd în jur domnea lumină mai multă. Nu am realizat dacă se ivise soarele, situație de care mă puteam convinge doar mergînd pînă la vecini, deasupra văii Poienii.
Ieșise.
Vederea Acului Mare, a abruptului nordic din muntele unde mă aflam, dar și a vecinei Coștila, mi-au conferit un sentiment liniștit, după ore bune (trec aici și ziua de ieri) în care orice minunăție privită sau pipăită conferea amintirea faptului că mă așteaptă destule griji, în restul drumului. De data asta, sub razele soarelui abia apărut, și chit că grija de amintita surpătură a Brîului Acelor nu dispăruse, am putut gusta plăcutul peisaj. Plăcuta lume.
Am depășit cu grijă porțiunea de brîu dificilă, marcată și de umezeală. Firește, inima bătea, iar temerile mă crispau de-a dreptul, înainte de a face un pas ori altul. Apoi, intrat în bazinul Șiștoacei Acului Mare, m-am putut așterne destins la drum. Unul nu neapărat grăbit, dar afectînd totuși oboseală.
În Valea Cerbului voi întîlni trei echipe, cu corzile de gît. Vizau Acele.
Mi-am dat seama, și nu știu cîtă răutate ascunde observația mea, că lumea nu iese din drumurile bătute.
Firește, nu e obligată să procedeze altfel.
În Poiana Coștilei, mai exact nu departe de intersecția de drumuri, oboseala m-a tras la un somn. A fost foarte plăcut, fie și pe izoprenul meu cel subțire...
Cum nu exista net pe acolo, am stat în baza amintirii că trenul e la ora h. or, odată trecut pe fașa Gîlmei dinspre est, telefonul mă va informa că ghezășul este de fapt cu o jumptatede ceas mai devreme...
Mă dădusem de nițel obosit, dar am apăsat din plin accelerația, pînă la gară (pe parcurs, soare de caniculă, dar mi-e atît de dragă luna iulie...), unde am prins în ultimul moment trenul de București. Cum și în viață este însă aproximativ ca la munte, după Ploiești am avut parte de o înghesuială teribelă, ba și în căldură mare...
Iar din acest stadiu al plictisitoarei mele expuneri, m-aș întoarce un pic la ideile din debutul ei...
Nu am idee cum e la alții. Dar bulgărele cel fierbinte din timpul turei, care te face a dori să scapi cît mai repede de ea, se transformă într-o nemaipomenită amintire. Și nu neapărat una a fazelor drumului, a locurilor (sau chiar a belelelor) întîlnite, cît conferind un ce de senin, dar și de forță, pentru dumnealui sufletul personal...
După cum, nu m-aș jena prea tare de întreaga-mi descriere de aici... Am observat că domnii ajunși în vîrstă lasă condeiul deoparte, din motive pe care e posibil să le intuiesc bine. Prin urmare, poate e bun la ceva, acest purice viu, al expunerii de față... Tare mi-ar fi plăcut să citesc impresii, de munte ori viață, ale vreunor înaintași...
