Însemnare Const. Argetoianu, despre ONT-ul interbelic și primul său președinte, Sergiu Dimitriu

C. Argetoianu este uneori prea inflamat (alteori caustic), pentru a da credit total afirmațiilor sale, dar cred că merită reținute informațiile pe care le oferă în Însemnările zilnice , despre Oficiul Național de Turism, în 1936 recent înființat.

Legat de Sergiu Dimitriu cel pomenit în extras, Alexandru Beldie (1912-2003) s-a împotrivit ca adăpostul Clubului Carpatin Român, din Șaua Mică a Caraimanului, să îi poarte numele („Cabana Brav-Sergiu Dimitriu”), pe motiv că nu dăduse bani de la el, ca subvenție pentru acea construcție.

Altminteri, legat de contractul pe care și l-ar fi aranjat acela, peste doi ani mai-mare la ONT era altcineva (Vintilă Paraschivescu).

 

 

Detalii pe net. despre același:

„Sergiu Dimitriu, nascut la Galati, isi sustine doctoratul in drept la Paris, dupa care revine in tara si (in 1923) si practica avocatura, calitate in care se ocupa de organizarea vizitelor diferitelor personalitati politice românesti in Basarabia. in 1927, a fost deputat liberal si devine un apropiat al lui Nicolae Titulescu. in timpul celui de-al doilea razboi mondial face parte din justitia militara. in timpul guvernarii Petru Groza, dupa razboi, este numit ambasadorul României in Argentina (noiembrie 1946). in 1947, o data cu interzicerea altor partide decit cel comunist in România, isi prezinta demisia. Traieste in exil in America de Sud, iar din 1955 la Paris.”

Este autorul cărții „Din trecut”, apărută la Editura Institutului European, 2006

„Din cuprins:
- Tinar aristocrat; - Deputat de Ismail; - Prefect de Tighina; - Secretar in Ministerul de Interne.
Incerc sa scriu citeva amintiri din viata mea. Sa ascult, astfel, de ce-mi spune constiinta mea, deoarece constiinta nu insala niciodata, ea este adevaratul ghid al omului. Niciodata in alte timpuri nu m-as fi gindit sa scriu ceva despre viata mea. Trecutul este unul dintre putinele bunuri durabile ale acestei lumi. Trecutul ne-a creat fiinta.
Sergiu Dimitriu”

Similar:
„Sub acest titlu apar amintirile unui politician român din esalonul "secund" al României interbelice. Este consemnata o experienta de o viata, in fraze succinte, aproape cinematice, dar marcind esentialul: tinar avocat imediat dupa faurirea României Mari, prefect liberal de Tighina, deputat de Ismail, secretar in ministerele de interne (sub liberali), in fine, ambasador in Argentina in 1947, an in care comunistii ii vor retrage cetatenia, obligindu-l la viata de exil. Marturiile sale despre oameni si evenimente beneficiaza uneori de scurte aprecieri personale ce arunca lumini noi asupra unor date clasate de istorie. Vibratia patriotica, in general discreta, confera un farmec in plus paginilor cartii.

Omul, dupa Faulkner, este adunarea trecutului sau si acest trecut, singur, este realitatea care conditioneaza viata noastra. Viata nu este un comte de fees; viata este un compte de faits. Memoria sta la baza scrisului de fata, in exilul in care ma aflu. Orice actiune insa cere o anumita parte de uitare, dupa cum orice organism are nevoie nu numai de lumina, dar si de obscuritate. Cine ar avea, fara incetare, memoria plina cu trecutul, s-ar pierde in aceasta mare a amintirilor.”

Piatra Craiului, august 1985. Întîlnire cu Ion Ionescu-Dunăreanu

Prima dată l-am văzut pe montaniardul și autorul de ghiduri Ion Ionescu-Dunăreanu la o ședință a cercului Floarea de Colț, într-o sală din zona Pieței Amzei (acum, redevenită parte din Așezămintele Brătianu). Avea pe atunci (1979-80) aprox. 75 ani. Era o personalitate a locului.

Cînd s-a întîmplat asta, era simplu spectator, nu ținînd vreo prelegere. Era la mare amiciție cu mai-marele acelui cerc turistic, Emilian Cristea. Am despre el (IID) imaginea unui tip cu capul un pic adîncit între umeri, ce pare să fi ținut a se adînci și în scaunul unde stătea.

Aici e un cadru luat de cineva cu alt prilej (colecția Doru Vasilescu), însă care cred că înfățișează bine atitudinea ce am reținut-o legat de II Dunăreanu (în centrul imaginii, la o comemorare E. Cristea, Oiești-Argeș):

La vremea aceea, foarte probabil, îmi era un personaj neutru, iar despre care știam destul de puține lucruri. Optica despre el mi s-a schimbat după ce l-am cunoscut pe N. Baticu, ce nu-l vorbea deloc de bine (capitolul meu care îl privește pe IID, din „Sus la munte la izvor” este dezvoltat în siajul acelei optici baticiste, cum au fost și calupurile despre M. Haret și E. Cristea). Între altele, îi alătura verbal numelui, uneori, formula „'tu-i mama lui!” - parcă o am și acum în urechi.

Se poate discuta, de ce am ținut să intru în siajul lui nea Baticu. Pe de o parte, pentru că mă aflam la vîrsta psihică în care ai nevoie de un mentor. Așa profesor indicînd-ți drumurile, cu particularitățile lor, pe care poți merge ca (viitor) matur. Pentru mine, a prins tare bine așa prim contact cu lumea mare, pînă atunci asemenea paleativ al gestionării lumii fiind ocupat de mersul pe munte. Și care lăsa impresia că te descurci în lume/viață/realitate..

Pe de alta, ... mentorul meu excela în două direcții, complementare: agresivitatea, ce își găsise drept haină socială (altminteri ar fi fost mai greu să iasă în lume)  a reproșa altora incorectitudinea.

În cadrul sejurului meu la cabana Garofița Pietrei Craiului din 1985, se afla acolo și Dunăreanu (cei care se refereau la el foloseau această, să-i spun, prescurtare).

Locuia acolo în camera bună, cea de la etaj (la acel nivel existau și locurile în pod, pe saltele așternute direct pe jos. Era înconjurat de cîțiva tipi, altminteri către 40 ani ca etate, pe post de admiratori - ajunși altfel și pentru că erau de felul lor provinciali, foarte probabil din zona Argeș.

Dunăreanu a reușit să-mi fie destul de curînd antipatic (dacă sînt și eu așa altora, ba și de multe ori, asta e). Spre deosebire de un M. Haret care va fi emanat morgă, el se purta ca un copil mofturos, mai exact unul bodogănind permanent, prin atitudinea lui.

Nu ne-am intersectat unul cu altul, dar am făcut-o cu unul dintre țuțării lui (care i se adresau cu Dom' profesor). Eram cu Toni la masa din sala de mese și răsfoiam monografia „Piatra Craiului”, ediția IID din 1958 (mai erau o tipăritură sau două, alături). La care acel domn-suporter cere voie să se uite la volum, după care întreabă dulceag, zice-se niznai: „Oare cine o fi scris-o”. I-am răspuns: „ A unuia care se dă profesor”. Nu i-a trebuit duș mai rece, retrăgîndu-se prompt și fără a comenta ceva.

E o poveste destul de lungă, aceea a titulaturii pe care IID și-o alătură în decursul deceniilor. Mai exact o face, dar nu în scrise cît de cît oficiale. De pildă Buletinul Alpin, unde altminteri el era factotum. La chestiune, Ion Manof - pe care l-am cunoscut în 1985 - îmi pomenea despre reproșurile pe care i le făcuse amical vecinului său de cartier (Matei Basarab din București, Manof stătea pe str. Teleajen, iar Dunăreanu pe Duzilor). „Bine, măi Ioane, de cînd ești tu profesor?!”. A primit răspunsul: „Dac-așa le face lor plăcere să-mi zică...”

În paralel, fișa penală a lui Ionescu Dunăreanu (1952) îl pomenește drept licențiat, însă profesînd ca funcționar. Nici nu pomenește altminteri vreodată ca avînd interacțiune cu sistemul de educație.

În ultima zi am plecat pe la prînz, pînă atunci lălăind-o prin bătătura cabanei, sub un soare cald. Mi-am luat inima în dinți și l-am întrebat pe Dunăreanu dacă putem schimba două vorbe, legat de istoria alpinismului nostru.

Am simțit nevoia ulterior să îmi trec pe hîrtie cele discutate, pentru nea Baticu, dar nu știu pe unde am rătăcit acele două foi, scrise școlărește de mînă... Așa că încerc să reproduc acum din memorie.

La ideea istoriei alpine, IID a ținut să spună că de la o vreme domeniul este monopolizat de o anumită persoană - nu mi-a fost greu să știu că e vorba de nea Baticu -, dar fără a da nume. Firește, în sinea mea m-am întrebat cine oprește și pe alții, să se producă în acel domeniu...

Am întrebat apoi despre disputele din anii interbelici. Observ acum, din notațiile în jurnal, că a făcut o paralelă cu situația dintre G. Călinescu și Eminescu, dar din nefericire nu am reținut /notat altceva de ea! A mai vrut să-mi spună că, în polemicile de altădată, a fost atacat, motiv pentru care nu a ținut să se dovedească filotim (auzeam pentru prima dată expresia, care în DEX e tradusă drept generos, darnic; galanton).

În paralel de această discuție, am ținut să pomenesc în registrul de impresii al cabanei - cum se practica, acolo - că am efectuat,,,:

 „... Ascensiunea Umerilor Pietrei Craiului pe traseul Titi Ionescu [subl. în text] (amintesc pe această cale, de acord cu Piatra Craiului de I.I.Dunăreanu, ediția 1958, pag. 222 că prima ascensiune publicată a Umerilor a fost efectuată la 2 iulie 1939, de echipa ADMIR formată din Titi (C.V.) Ionescu, Franz Bauschke și I.I. Dunăreanu”.

Absolut întîmplător, și nu neapărat din vreo fugă de răspundere, am semnat întrucîtva mai jos „Toni L, Mircea O.”. Prietenul meu era trecut acolo în calitate e coleg la tură, și nu neapărat pentru domeniul istoric l-ar fi fost atras cine știe ce.

S-a întîmplat să revin la Garofița abia după patru ani. Nu mică mi-a fost mirarea atunci, descoperind că IID adăugase ziselor mele din 1985 - foarte probabil tras de mînecă, asupra notațiilor mele, de însoțitorii săi de atunci - o replică. Și alcătuită din două comentarii.

Iată-l pe primul:

„Sînt de acord cu însemnările dlor Toni L. și Mircea O. din București și aș putea să-i lămuresc asupra paternității denumirii Traseul Dunăreanu, dacă își vor deconspira numele, pronumele (sic) și adresa, pe care nu au avut curajul civic să le declare în scris”.

Dunăreanu iscălește apoi (firește că nu își pune și adresa, cum cerea altora) și pune data, 8 august 1985.

Zăbovesc asupra dedesubturilor mesajului. 

Într-o primă fază e aparent amabil (se declară de acord cu rîndurile mele, ba chiar spune că e gata să aducă amănunte), dar apoi își devoalează brusc iritarea. Mai exact o face într-un mod neașteptat, alegîndu-și o acuză ce e foarte posibil să-i fi adus succese în trecut, aceea a lipsei de curaj civic.

Și semnează, alăturînd data.

Pornit greu, acel val (al deranjului) continuă să îl macine însă. Mai exact, socotește că nu a replicat îndeajuns/suficient de convingător...

Se pune aici problema pentru cine replica Ionescu-Dunăreanu acolo, în general, și de ce.
Nu o făcea pentru noi, ci avea în vedere categoria susținătorilor săi, respectiv a publicului neutru, căruia i-ar fi ajuns întregul diferend sub ochi.

În asemenea situații, cred că oamenilor precum IIID le există o teamă, decurgînd din caracterul de frunză în vînt al omului de rînd... Și anume că acesta, în căutare de idoli sau ba, poate fi ușor captat, dar și la fel de ușor de pierdut, ba chiar trecînd în tabăra opusă.

Prin urmare va reveni pe subiect, în aceeași zi.

„Pentru ceilalți cititori ai acestui registru de impresii dau următorul răspuns: la coarda de trei persoane din ziua realizării traseului de mai sus, ne-am perindat la postul de cap de coardă toți cei trei bărbați menționați [de mine] (mai erau 2 femei) și s-a căzut de acord ca traseul să poarte numele celui mai în vîrstă, care întîmplător era și cel mai vechi în masiv, precum și proiectantul traseului.

Acest lucru nu i-a deranjat pe cei doi tovarăși ai mei și nu văd de ce i-ar deranja pe d-nii Toni L. și Mircea O., care nu au nici un merit în această chestiune.”

De remarcat din start aici că Dunăreanu evita să mi se adreseze mie. Iar asta pentru că nu poseda argumente pentru a ne schimba părerea. Din exprimarea  mea anterioară intuise cu ce fel de om are de a face, iar în paralel reduta ce avea în apărare era destul de șubredă. Mai rămînea însă lucrul către restul publicului. Către acela, preopinentul meu socotea de succes acea a doua intervenție.

Căpătasem în răstimp suficientă pricepere pentru a ști cu cine aveam de face. În context, la data aceea capitolul privind activitatea montană a lui IID, intitulat Un autor și realizările cu care se mîndrește (apărut ulterior în „Sus la munte la izvor”), era în linii mari gata.

Prin urmare, legat de acele două femei care l-ar fi însoțit în respectivul drum, pe Umeri, nu puteam să nu observ că denumirea în cauză nu apare nici în 1939 (Buletinul Alpin-ADMIR), nici în 1943 (monografia Pietrei Craiului, ed. I), și se ivește abia în 1958, în a doua ediție a volumului indicat mai sus. Or am îndoieli că cei trei s-au întîlnit în 1944-57 și le-a ars să boteze drumul cu pricina după numele unuia dintre ei. Iar criteriul vîrstei fiind oricum discutabil, el fiind luat în discuție în cazuri unde ecartul este ceva mai mare, nu de doar trei ani (Titi Ionescu e născut în 1908, foarte posibil Bauschke era de și el un leat apropiat).

Discutabilă este și pretenția „cel mai vechi în masiv”, în condițiile în care IID calcă în Piatra Craiului în 1935, iar cei doi colegi ai săi de atunci e posibil să fi ajuns acolo (Titi Ionescu de pildă în excursiile asociației bucureștene „Metropola”) mai devreme de acel an.

În același timp, cunoșteam - din exemple greu de contrazis (vezi capitolul pomenit mai sus) - că Dunăreanu nu se încurca, atunci cînd era de fentat adevărul, în favoarea vreunui interes personal.

E interesant cum evoluează mențiunea vreunei femei, în acel grup ce a suit Umerii. În 1939 sînt pomeniți doar cei trei bărbați, peste două decenii e menționată Elena Haberman, pentru ca în 1985 să mai apară o urmașă a Evei (nenumită, posibil soția lui IID de atunci, de care am auzit că s-a despărțit ulterior). 

În opinia mea, pur și simplu în 1958 nevoile sufletești ale lui II Dunăreanu i-au fost suficient de mari (ieșise nu demult din închisoare), iar totodată a fost sigur că nu va primi reproșuri, pentru acel auto-botez. Care altminteri, după știința mea, avea să fie justificat abia la intervenția mea în registrul cabanei argeșene, din 1985.

Al doilea comentariu IID se încheia, îmi permit să afirm, cu o răutate gratuită: „Acest lucru nu i-a deranjat pe cei doi tovarăși ai mei și nu văd de ce i-ar deranja pe d-nii Toni L. și Mircea O., care nu au nici un merit în această chestiune.”

Toate cele de mai sus m-au determinat să îi răspund pe măsură, mai exact pe un registru propriu acelei perioade din viața mea, apropiată de stilul lui nea Baticu (astăzi aș fi mai domol, apelînd, pe lîngă argumente, la ironie și falsă naivitate):

„Pentru ca marele infractor și micul autor [formulă a lui Nae Dimitriu și datînd din polemica ce-a avut în 1937-38, cu respectivul] să nu ne mai acuze de lipsă de spirit civic, declar aici atît adresa mea, cît și faptul că moș Dunăreanu reprezintă un cumul de defecte între care minciuna stă la mare cinste. Aștept citația justiției dacă nu e de acord cu mine”

Nu mai țin minte exact la care vizită ulterioară, 1990 sau 1992, am constata că pagina cu pricina nu mai există. Asta, pentru că ultima-mi intervenție nu avea cum să nu pice prost nu știu vreunui admirator al lui IID ori unui reprezentant al asociației ce patrona cabana (se înțelege că rîndurile lui IID din 1985 nu li se păruseră aiurea...), 

Alte imagini cu II Dunăreanu, cărora le atașez una din tinerețe, din colecția Titi / Lala Ionescu:

    (probabil în ultimii ani ai deceniului 9, pînă în 1991. Nu cunosc autorul imaginii, 

     dar îl rog să primească mulțumirile mele)`

PS
Umane

1. Vorbeam la 1985 (către acela!) de Moș Dunăreanu, și uite că am ajuns și eu la acea frumoasă vîrstă...

2. Prea mult nu l-aș acuza pe IID de acută sete pentru considerație, cîtă vreme și eu mă aflu în aceeași categorie...

3. Mă acuz de răutate, pornind de la așa scrise, iar totodată pentru un bîrfit fișa matricolă a lui IID (unde bietul om a trebăluit doi ani, între altele la Canal). Mă mai destind realizînd că nici dumnealui nu era mai ușă de biserică.

Apropo de fișa matricolă.
Văd că la 57 ani era pensionar. Totodată, cauza condamnării (doi ani) era deținere de publicații interzise (nu mai țin minte cine dintre contemporanii montaniarzi comenta, că IID plasase special acele tipărituri la îndemînă, ca să fie arestat și să aibă o statură mai înaltă, cînd aveau să vină americanii).

Era pomenit fără activitate politică în trecut, ceea ce înseamnă că autoritățile nu îi cunoșteau simpatiile legionare din anii 30.

Stătea deja în strada Duzilor, de unde la un 1936 își menționa „strada Adrian 32”.

Piatra Craiului (VI), 1985.

Nu știu dacă aș putea scrie vreodată niște Memorii cap-coadă. Asta, pentru că inevitabil (barim raportat la structura subsemnatului) apar divagații.

Care sînt legate de trecutul tratat să zicem mai jos, dar și de prezentul cînd ele sînt așternute pe hîrtie.
Și care privesc structura în sine a autorului (se va vedea mai jos, despre in-utilitatea unor așa scrieri), cît și de raporturile cu oameni și situații. De pildă interacționarea, cîtă îmi fu, cu Ion Ionescu Dunăreanu, în 1985. Dar de care apar adăugiri, privind momente din timp, dar și de azi, cînd de pildă răsar gînduri legate cimitirul Străulești (pe lîngă care mai trec), unde a fost depus, cu 33 ani în urmă.

Din jurnal: 

Joi 1 august 1985
Plecați pe căldură imensă, se zice 40°. Toni ajunge la gară cu taxiul. Trenul etuvă! 20 lei. La Găești pică o ploaie. La Golești, îndreptat vremea. Au o apă oribilă, aici. În tren, jucăm poker: scor 0-2. La Ciumești așteptăm cursa de Colibași. Nu ne e somn, abia pe la Schitu Golești Toni trage pe dreapta. Cât doarme, aranjez cu nașul să rămânem până la 4 în tren, să dormim. Eu nu prea ațipesc: ba trece prin preajmă, duduind, un Diesel, ba un șoarec, ba pocnete de la contractarea osiilor. La 4 fix o luăm spre autogară și bine facem, căci cursa de Pecineagu este la 4,45, nu 5.
Acum adorm scurt până la Podu Dâmboviței, Toni chiar mai târziu. La Clăbucet [colonia căreia i se mai spunea și Cojocaru] se pornește ploaia și pornim cu folia în cap spre Garofița. Din fericire vreme se aranjează curînd. Pe la 9:00 plecăm spre Marele Grohotiș, scop tura Baticu de ieșire din Padina Lăncii [e vorba de peretele omonim]. Ajungem însă în traseul Dan Popescu din peretele Marelui Grohotiș. prea mă atrage. Avem cu noi o coardă, o cordelină, cinci pitoane, trei carabiniere. Toni, ca de obicei, a fost pe acolo, dar a uitat tot - ca pe Picătura și altele. Traversarea e două lungimi e destul de nasoală, asigurări zero ca eventuală eficiență. Ajungem în scocul căutat, îl urcăm 10-15 m și o luăm pe muchia din stânga (la regrupare piton cu inel).

E ușor. Ies pe coamă și traversare ușoară peste „mălai” [grohotiș], apoi alta până sub o fisură (asta mi am zis că ar fi aia de 25 m din descriere). Un punct delicat, două pitoane amărâte... Sub blocul vertical din capul fisurii ezit, și după un timp ies printr-o manevră îndrăzneață cu un piton cu inel - Toni în dreapta până la un prag larg (oarecum închis). Pe acesta până la o regrupare cu o platbandă, ce ține bine în stîncă. Mi-am propus să urc paralel cu fisura verticală și să traversez în căutarea Amvonului de care auzisem.

Dau de o perversă zonă în crescendo ca înclinație și ajung cocoțat dificil la 40 m, fără să găsesc vreo grupare. Bat cu chiu cu vai un cui și descopăr altul la un metru mai jos. Nasol moment! Spre stânga, nimic de traversare. Mă hotărăsc de rapel pe 2 ˣ 40 coardă plus cordelină, bat un longitudinal cu sete, în locul autohtonului ce iese. Brrrrr! Cobori tremurând (după ce am scăpat o carabinieră exact în poche-ul [buzunar, în franceză] cu grohotiș de deasupra Marelui Grohotiș [e vorba de mica padină cu „mălai” amintită anterior, separată de M Gr. prin banda pe unde am făcut traversarea inițială către perete]!! Găsim cu chiu cu vai locuri de cuie. Din cinci rămâne unul (plus unul recuperat), bașca două bucle cheltuite la rapel. Altminteri e o priveliște pe cinste către Marele Grohotiș, din acel perete...

Suntem în fine jos. E o performanță punct. Acum descopăr că aparatul meu foto merge în gol! Cu toate hainele puse pe cap pe post de cameră obscură, scot filmul și bag unul nou. Toni vine cu ideea să luăm pe cruce albastră către poteca Grănicerului și mă bagă prin brazi uzi (asta, pe o vreme zeiss! [o expresie din epocă, vrînd să spună Nemaipomenit! și avînd la origine numele firmei german de optică]), eu fiind în slip și atît. E cald, calcarul alb iar apa susură apa susură. La Garofița sînt exuberant, spălare cu apă rece peste tot. Apoi aflăm de cantină, unde alergăm de voie. Cheltuieli, vezi lista...

„Pîine, batoane 10, pateuri 16, rahat 10m bere 12, cantină 23”

...Am luat două ciorbe excelente. Berea, „Vidraru”, veche și cu smac la fund. Pâinea nu mai e o problemă, ca anul trecut. În plus, observăm că există cinema, mâine rulând „Cuscrii”.
La cabană schimbare de paturi, de jos în pod, prin „bunăvoința” lui Bălan /.../ Treaba asta mi a schimbat atitudinea față de el, în restul zilelor petrecute acolo.

Vineri 2 august
Probleme cu Toni care se mișcă greu. Sculat la 7,4.5 Urcăm spre Tămășel, drum nesfârșit parcă... 

Inițial, am avut un essai [încercare, tentativă] pe o fisură ierboasă din Umărul de Jos, unde sperasem să găsim o variantă nouă de urcuș. După două lungimi coardă, cu parcurs din ce în ce mai expus (eu cap de coardă), facem rapeluri. Costuri: 1) un piton-platbandă (îndoit în fisură, ca să țină mai bine), 2) buclă într-o clepsidră, 3) piton muncit la serviciu la polizor 4) pitonul bătut pentru coborîrea mea, din locul unde m-am blocat.

Am luat-o apoi spre Peretele Padinei Lăncii, unde nea Baticu scrie de existența a trei drumuri. Iar unul dintre acestea, cel din partea stîngă,  părînd a fi pentru noi. Într-acolo, creasta era în nori, dar în restul muntelui bătea soarele. Săritorile din Padina Lăncii destul de tari. În Brâul de Mijloc o luăm la stânga și parcursul brâului ne este o descoperire neplăcută: sinuos, expus, bolovănos. Ieșim în creastă apoi, de unde și ne uităm ca proștii la imensul perete, stratificat în surplombe. Ne uităm, dar nu ne lămurim, și în ciuda cărții „Piatra Craiului” [foarte probabil a lui I.I. Dunăreanu] pe care o avem alături. Nici urmă de traseul 1!

Revenim pe brîu de unde venisem, iar apoi urcăm în Poiana Închisă, unde stăm la soare vreo jumătate de oră .

Pozele au ieșit o catastrofă, deși tot e mai bine decît să nu fi avut deloc. Imediat mai jos, Toni pare să fie în acel scoc din Umărul de jos, aflat la nord/stînga de intrarea clasică

La retragere.

Din Poiană, urcuș în creastă, pe două variante [cele din singura rută de ieșire pe care o cunoșteam atunci]. 

Sus, ceață. Plăcută alergare spre Funduri, dar îmi scrîntesc o gleznă, din fericire curând ameliorată. Îndrumăm un grup de trei persoane, nițel debusolat, spre Valea Urzicii, stâlpul de la bifurcație neavând vreo săgeată. Ne grăbim, foamea-foame. Drumul spre Crucea grănicerului, cu serpentine, este excelent. Revine soarele. La izvor, lângă cabana Ivan, apă – de care mai ales Toni e în mare nevoie. Cineva a pus aici o pungă cu carne, la rece. Masă os, în colonie, apoi la film. E lipsă o bobină la „Cuscrii” [posibil filmul din 1979, cu Peter Falk], plus nesincronizare sunet imagini. O ploaie torențială ne face rahat apoi, drumul văzîndu-l doar Toni [aveam ochelari de vedere fumurii]. În jur, licurici extraordinari! Dau să mă schimb la cabană, dar nu îmi mai găsesc pantalonii raiați...

Mai exact mi-i furase cineva. Este drept că și eu comisesem imprudența, ca tot... ne-pățitul, de a-i lăsa în grabă în afara rucsacului (firește,nici interiorul acestuia nu ar fi fost vreun seif). Era vorba de o pereche de pantaloni destul de la modă, și pe care mi-i adusese nevasta Mariana, de la o colegă de serviciu, ceva bordo la culoare.

Întîmplarea mi-a lăsat un gust amar (parcă au urmat și niște ceasuri de despresie). Autorii furtului par să fi fost niște tipi care au plecat de la cabană în cursul acelei zile. Am făcut rostd e adresa lor (nu erau bucureșteni), le-am trinmis o scrisoare, dacă pasămite nu au luat ceva din greșeală..., dar firește că nu am primit nici un răspuns.

Sâmbătă
Stat la odihnă, încă sub imperiul ploii de ieri. După amiază Toni se culcă, așa că plec singur la ciuperci, de unde vin însă cu zmeură și fragi. Seara mă duc în colonie, făcând o groază de cumpărături.
Foc excelent. Cunoaștem doi piteșteni, Toni revede o duduie cunoscută cîndva pe valea Gălbenelelor, care a venit acum cu nepoata ei, de vreo 16 ani și destul de nurlie. Atmosfera veselă se mută în dormitor o vreme, înainte de culcare. Anterior, discuție cu unul dintre piteșteni despre ghiduri montane. E mirat că îl am pe al lui Dunăreanu din 1936.

Duminică
Trezit 8,30. Ca de obicei, Toni se mișcă mai greu. Bălan pleacă spre Plaiul Foii, cu o gașcă. Pe Tămășel rămânem un pic la soare. Apoi ne facem de lucru într-un traseu de artificial de pe acolo. Plecat cap, Toni se retrage la jumătatea lungimii, acuzînd un piton cîș. George piteșteanul se duce până înspre grupare. Nu țin să urc și eu.. Apoi George pleacă la vale,m căci are cursă către casă. Noi, pe vîlcelul Bârsei Tămașului în sus. Ascuns pe aici corzi și compania. Ajung la traversarea de anul trecut, pe care acum o trec mai ușor. În schimb Toni acuză prizele de iarbă, că sînt șubrede. Facem poze, dar filmul e la capăt. Îl schimb la Pridvor, găsim și hiba: e blocat returul și crăcănelul a ieșit din uz punct. Roca e udă și drumul ne este din acest motiv mai dificil. O săritoare, și încă una, le urcăm atenți. Asta a fost totul. Ieșim iute în Brâul de Mijloc, unde hotărâm trecerea spre Deubel, deși e ceață iar drumul ne este totuși necunoscut.
Prima porțiune e destul de câșă, expusă și cu grohotișuri. Dar e frumos. Apoi brîul se lărgește, devine mai puțin înclinat, iar chiar ceața se mai risipește. Pierdem pe undeva hățașul și stăm ca proștii virgulă deasupra unei săritori, pe care o coborâm cu lupte grele. Nu vine sfoara, așa că urc în ciorapi să o descurc. Piatra e udă, însă din fericire Zaplazul e aproape. În apropierea Umerilor urc pe vîlcel să recuperez corzile.

Din acea campanie, fără să pot identifica locurile.

Pe coamă discutăm despre primele care se dau la [fabrica] „23 August”, de sport, dar și despre ciobani, între altele. Aflu că un cioban cu mioarele cîștigă 175 lei de oaie, el avînd 900 oi. Mi se spune că are oi pînă și ministerul Apărării Naționale, pe care le păzește un soldat-cioban.
La cabană nu mai e decât grupul lui Ionescu-Dunăreanu, respectiv niște nemți. Facem plata cazării: 64 lei. Jucăm de asemenea  șeptic și mă Toni mă bate detașat.
Masă bogată.

[Foarte probabil a doua zi] Plecăm spre casă. O parte a drumului îl facem cu doi dintre redegiștii [de la Republica Democrată Germană, statul comunist existent pînă în 1990 pe teritoriul Germaniei învinse în ultimul război mondial] de la cabană. Cu ocazia asta îmi exersez un pic dramul de engleză.

     La Colonie, așteptînd autobuzul.

 

În Cîmpulung alergăm ca naiba cei doi-trei kilometri dintre autogară și stația CFR, prinzînd la fix trenul.

Poate interesant, din zilele următoare

„Acasă, doar cu Mariana [cei doi copii erau probabil la socri]. De bucurie că am venit, mă dau la niște țuică de la noua bombă de vizavi [magazin în blocul-potcoavă din Piața Iancului]. Se urcă la bilă. Asta, miercuri parcă. Vineri, vin prost „Ulmu”, iar sîmbătă Rîpa Zăpezii. Duminică la aer (vreme frumoasă mereu), Moșilor-Modern, asta după 1/2 țuică. Ne facem de cap seara și după dă-i la boboci, eu, plus uitat Dumnezeu pe closet. Luni, la cimitir la tata cu o floare de colți, iar apoi cu Mariana în Herăstrău...”

     

Nu știu dacă cele de mai sus pot constitui o laudă (probabil nici o regulă, a vieții de atunci, dar era totuși tumultoasă, la ai mei 28 ani). 

„La Biblioteca Academiei, adeverința pe cale le-o duc se pare că e ok [cerusem să am acces la Sala III, a tipăriturilor delicate, mai exact cu idei neconvenabile regimului politic de atunci. Am zis în cerere că lucrez la o carte de istorie a alpinismului]. Văd că și ziarul „Curentul” e acolo. Vineri am mers la [Cristache] Dedula. E o figură. Baticu e plecat la schitul Peștera, unde i-a înlesnit cazare Daniel Georgescu. Îl sun pe Tulea, care e acru, acru, poate și pentru că a stat la o coadă la benzină. Telefonez și lui Dan Popescu. Mă roagă dacă îi pot găsi un film foto de 15 DIN...”

Piatra Craiului (V) septembrie 1984. A doua campanie, în abruptul sud-vestic al Pietrei Craiului

Nu-i lucru simplu să îl accepți pe cel ce ai fost, de pildă acum 40 ani. Mai exact la vremea celui de-al doilea drum în Piatra Craiului sud-vestică.
Poate e acolo disperare (deși bine refulată), că nu mai am acea vîrstă, dar mai ales paznicul interior sare azi în sus, lecturînd despre faptele acelui tînăr. De exemplu mersul cu nașul, dar mai ales încontrările cu persoane din jurul său (de pildă, nevasta amicului Virgil Ionescu).

Vinovăția... Acel matur sastisit din jurul nostru, de altădată. Și care pedepsea uneori nedrept/nemăsurat.

Cu zisele părinților psihologiei, un al doilea compartiment psihic, conștientul, ar putea socoti azi că nu mai fac trăznăi ca atunci. Este însă o iluzie... În hora contradicțiilor de azi intră și încă un component al treimii psihice umane, și anume Sinele. Nu am în vedere aici vreo felie adîncă a acestuia, și copilul drăcos, acela care iese foarte lesne la suprafața oamenilor ca subsemnatul...

Realizez că și azi am reacții precum în 1984, la cabana Garofița Pietrei Craiului. Și după patru decenii întreb pe vreunui, dacă e acru doar azi, ori așa e mereu...

 

 

Aș lăsa totuși textul de atunci. Și intervenind doar în situațiile unde e nevoie de lămuriri.

11 septembrie 1984, luni
Trezit tîrziu. Bagaj, evident, cu o groază de lipsuri. Tramvai 34 []. Telefon Virgil pîine [foarte probabil, să ia el așa ceva, căci eu nu am apucat. Urma să vină la scurtă vreme după mine].

Pe Virgil Ionescu l-am cunoscut pe munte în toamna lui 1980, la trenul ce pleca la de 4 dimineața din București, spre Bușteni. Am făcut o tură frumoasă împreună, pe Valea Adîncă (Moraru), și chit că înainte dădusem înapoi la primele săritori de pe Vîlcelul Țancurilor, respectiv Rîpa Zăpezii.

Mă așteptam să facem și alte drumuri, dar a dispărut ca măgarul în ceață. Ne-am revăzut peste un an, cînd a motivat că îi murise o bunică, iar apoi se pregătise pentru admiterea la facultate (seral). Am urcat atunci Rîpa Zăpezii. După care iar s-a lăsat liniștea. În toamna lui 1983 am reluat lucrurile, între altele suind Albișoara Turnului, respectiv coborînd Creasta Picăturii. Am avut și vederi în București, de pildă facilitînd intrarea, mie și soției Mariana, la o seară de dans la Studenți, în Calea Plevnei. Prin intermediul lui am cunoscut atunci, între alții, pe Romică, cel de care va fi vorba în tura alăturată prin Piatra Craiului. În lunile ce au urmat, am mers odată cu partenerele la un film („Actorul și sălbaticii”?), la cinematograful numit pe atunci ”Central” (ulterior revenit sub custodia Casei Centrale a Armatei / Cercului Militar). Cunoscuse de curînd o duduie Flori.

Accelerat la 11 fără 5. Stau pe hol: 15 lei (dé, accelerat...) 

E vorba de banii dați conductorului („nașului”)... Fără să fac astăzi din asta un titlu de glorie, dar voi mai cumpăra bilet de tren, de la casă, abia în prin septembrie 1990 (alături de prietena Carmen (iar asta numai la dus, spre Bușteni), în condițiile în care se mai măriseră salariile. În 1995 a apărut posibilitatea biletelor („Carta VSD”, adică cinci călătorii în week-end, cu 50% din preț, cumpărate anticipat, sistem care va dura pînă prin 2021, fiind înlocuit cu un Card Plus, reducere 25% dar operabil oricînd). În 2017 (60 ani!), refuzat de cîteva ori de nașul unor accelerate spre Bușteni, am renunțat la așa sport, fie și pentru că mergeam mai rar.

...La Golești dorm întîi la sala de așteptare, apoi se aglomerează cu ciori [e vorba de țigani] și mă duc pe iarbă, în sac, unde e mai liniștit, dar se cam udă nițel, de la condensul foliei. 

În tren mă dau fudul și nu mai stau decît la clasa întîi (modă nouă, preluînd tradiția din iulie). Mă culc un pic, căci merită locul, numai că frigul pe care îl sesizasem din sac (că ar exista afară) aici se face simțit ok și nu mai pot dormi. 

La Cîmpulung începe să se lumineze și de bucurie [e o expresie a personajului Lemmy Caution, preluată dintr-o mai veche carte de aventuri] trenul stă vreo 10-15 minute. Cobor la halta următoare [trenul circula în amonte, pînă la Argeșel] și după ce trec podul printre zeci de tipi ce merg la slujbe aflu de la autogară că spre Pecineagu a fost autobuz la 5,00 și va mai fi la 12,30. 

Cum situația asta nu îmi convenea, am ales cursa de Dîmbovicioara pînă la Podu Dîmboviței, biletul costă 15 lei. După ce m-am urcat în altă cursă, am găsit-o pe aia bună. Vremea nițel rece, cu ghețișoară. În mașină stau lîngă o fată bătrînă tare palidă. 

La Pod stau vreo 40 de minute, timp în care fac echilibristică pe bîrna drumului. Iese soarele și apare marea pleașcă: ARO-ul de la stîna Tămășel, ce mă duce, la început înghesuit, pînă la Garofița. Distracția costă 15 lei, dar face, mai ales gîndim că gașca Virgil a venit prin Plaiul Foii. Vorba mea, eu din Avrig pînă la Garofiță nu știu dacă am făcut 500 m pe jos, pe cînd ei, transformînd panta în liniar, au făcut vreo 30 de km, ca să nu mai vorbesc de Virgil ce a încurcat drumul pe Tămășel.

La 9:05 sînt la Garofița, unde dau de Romică și de Flori, singuri în toată cabana.

Ziua I, marți
Nu mi-a trebuit mult să pricep că am nimerit prost, cei doi fiind niște tipi cam opuși genului meu, mai expeditiv. În prima zi însă am fost mai sedentar. În scurt timp de la sosirea mea, vremea s a închis. Am plecat pe la 12, după o partidă de tăiat lemne. Cer acoperit, umed. Varianta propusă de mine, [un mers de-a coasta peste coame, spre dreapta/sud-est], pentru a contacta drumul de la crucea Grănicerului, Negrăbiți, căci ne programasem să mergem în colonie, iar mai devreme de patru nu avea rost, fiind închise magazinele.
Mai multe urzici decît fragi. Neașteptat, totuși sus în muchie puzderie de zmeură, dar ăilalți doi se dovedesc comozi. Încă de la început m-am simțit pe afară, madam zice-se Ionescu nefiind nici pe departe cum mă așteptam eu, că ar fi o nasoală care l-a pus în nas pe Virgil. În fine, pe urmă s-a mai încălzit un pic, dar numai atît, insuficient pentru a-l completa pe Romică. Am început să adunăm ciuperci, și mai ales iască. În general, plimbarea a fost odihnitoare, numai că, începînd la un moment dat o clipă de ploaie, am zis că cea mai bună idee ar fi să o luăm scurt la vale punct.
[De unde ne afla m] n-aveam unde ajunge decît în Valea Dîmboviței. Am mers de ni s-a acrit, noroc de ploaia ce s-a oprit. Am nimerit o vale 2-1 (ca la table) și noroc că nu pe loc, ci abia seara, am aflat că-i cam cu ursărie. Fiind îngustă și cu pereții abrupți, a fost o adevărată echilibristică, care a cam indispus-o pe Flori, damă cam pretențioasă. La un moment dat, coama din stînga apropiindu-se ca nivel, am căzut de acord să ieșim din porcăria noastră. De dincolo de vale se auzea un lătrat nu prea amical și se vedea ceva ca un foișor. Pînă la urmă cățelul nu s-a dovedit de la vreo stînă, iar acel foișor era un WC.
Dincolo de muchie altă viață, deschis, aerisit. De aici pe drum larg, pînă în vale [în colonia Cojocaru, unde existau niște magazine de tipul așa-numitelor m. sătești, din epocă]. Cumpărături de mai peste tot. Băutura am luat eu: o litră de rachiu. Apoi înapoi la cabană, cam lung pentru ei care nu mai fuseseră pe acolo. Tot pe aici, am verificat și ciupercile: numai jumătate din ele ok, au zis cei trei localnici ce lucrau pe valea Dragoslăvenilor! La cabană, facem foc și punem o masă mare. Ceva vorbe cu Nicu, ce nu are alți clienți (cu o seară înainte cabana fusese plină, așa că Romică și Flori fuseseră repartizați în pod). Tot acum o întreb pe Flori dacă e așa acră mereu.

Ziua II, miercuri
Am zis că ar fi cazul să urcăm și noi ceva. Dar mai devreme de 10 n-am întins-o.În 30 minute ajungem la poteca din pădure. Apoi mai lejer, prin dreapta grohotișului. Romică aleargă ca de obicei, ca bezmeticul. Vizităm peștera grețoasă și Cerdacul Stanciului, mai atractiv prin înfățișare, scară avem iar acolo e de văzut și hornul 2B, cît și urzici din plin.
Cam greșim intrarea în Ivan și urcăm un vîlcel banal, la care Romică n-are ce face și ne atrage într-un jnepeniș. Dama face mutre, Romică dezertează și plec singur în sus. Tură a la Valea Albă 1978, în cinci-șase minute sînt în Brîul Roșu. Masă deasupra Văii lui Ivan, 10 minute. O capră cu pui în vale. Dacă la 3 fără 10 mă despart de Romică, la 4 fără 10 sînt în creastă, cu rucsacul cu cuie cu tot. Valea n-am idee de ce e notată 1B, că e doar o potecă mai abruptă. După cîțiva pași pe talveg, în care urmăresc țancul menționat de Cristea [probabil un articol RP, căci monografia acestuia va fi reeditată abia în decembrie], valea se bifurcă, dar nu iau vreunul dintre fire, ci un brîu punctat de o cruce recentă. Brîul pare a conduce la creasta principală, apărută ca din senin în dreapta. Și într-adevăr în 10 minute sînt sus, după ce am vizionat și poteca dinspre Funduri, pe care se moșmondeau unii.

Deși aveam 27 ani, există în aceste notații oarece teribilism, cît și egocentrism, de care nu mă știu dacă m-am dezbărat pînă azi, la 66 primăveri.

...Vremea nițel închisă, iar în creastă o vuiește. Spre nord-vest parcă mai curat. O iau spre Poiana Închisă, mai ronțăi un biscuit cu rahat. Dinspre Grind urcă un cețălău neplăcut, dar chiar a ploaie nu e: abruptul, dedesubt, e perfect vizibil. Nu-mi pun (cam imprudent!) probleme la descoperirea intrării spre Poiana închisă și poate aș fi găsit-o dacă exact în zona ei nu eram pe o variantă mai jos cu 20 m. M-am reîntors după cinci minute și în coborîrea spre Poiana Închisă n-a fost cazul de cordelină. În Poiana închisă doi lăbari [nu-i expresie tare frumoasă, preluată de la un mai spurcat la gură ca mine, și anume Daniel Georgescu] siguri pe zi trec cu mîinile în buzunare și evident nu îi salut. În coborîre, întîlnesc două grupuri. Trec precum vîjul, dar nu am ce vedea în plus față de iulie. Din Grohotiș cobor direct la marcajul din pădure și la 6 fix ajung la cabană. 

În ton cu firea povestitorului, la scurtă vremne după sosirea în această parte a muntelui am explorat și alte drumuri, decît cele marcate. Cel pomenit mai sus este unul aflat imediat la sud de Marele Grohotiș, interesant acolo fiind și cum se pierde  finalmente Marele rîu, printre arborii pădurii. Inevitabil am cercetat firul hidro de acolo (l-am socotit al Piscului Rece, unindu-se mai jos cu Padina Lăncii), dar preferabil ca la viitoarele retrageri să merg o vreme la dreapta pe poteca Grănicerului, iar apoi să prind poteca marcată spre Garofița.

Trei ore pe Brîul Roșu - Ivan - Creastă - Închisă și retur la Garofița!!

La Garofița, presimțirea mi se adeverește: a apărut Virgil. E calmat după o serie de nervi... A venit boul prin Zărnești, scăpînd trenul de Golești. A primit amendă 87, plus bilet din Ploiești. În plus a încurcat drumul de la Tămășel! Acum sparge lemne. A apărut grupul lui Bîrlogeanu, intim cu Nicu Bălan. Masă. Radio, adus de Virgil: altă viață! Nu mai dormim sus, unde avusesem o senzație de sufocare. Jos e cald și sacul e de ajuns [în iulie!].

Ziua III, joi
Sculat la 8-9. Tot pe la 10 o întindem. Drum pe Valea Tămășelului, unde are loc o discuție în contradictoriu, eu cu Flori. Care Flori seara se căca pe ea cum că nu-i nici Flori cu y, nici Flori cu i simplu, așa că nu am mai trecut-o deloc în registru. Apoi la Tămășel și prin pădure, spre Cap [al Tămășelului]. Se vede os Păpușa, da’ vremea e nițeluș închisă, la masă dimineața a și plouat oleacă. 

Virgil duce desagul. Cum era de așteptat, Virgil se complace în acest dolce farniente [alcătuit cu Romică și Flori] și rămîne pentru mine o enigmă cum a reușit o damă așa posacă și urîtă să îl dea gata, fiindcă se zice (eu nu m-am convins deloc) că ar fi teribil de deșteaptă [...] Alegem Umerii. La baza lor mă răfuiesc cu placa IID și recunosc că fără tenacitatea lui Romică nu rezolvam nimic. În fine, o scoatem...

Din 1983 intrasem pe orbita înaintașului Niculae Baticu. Dînsul avea opinii nefavorabile despre Ion Ionescu-Dunăreanu, între altele că fusese dus de Titi Ionescu, prin trasee precum Umerii. Atitudinea mea era indiscutabil excesivă, însă alimentată de gesturile lui IID, ce între altele ținuse a boteza cu numele său acel drum (am detaliat în alte scrise ale mele subiectul). La vremea aceea puneam bază strict pe zisele lui NB despre Dunăreanu, care vor fi întărite peste un an doi de lecturile mele prin mari biblioteci. 

Nu mai țin minte dacă în acea tură am cărat eu placa în sus, prin Umeri, ori - mascată în vreun fel - a stat pe loc pînă am recuperat-o seara și pitit-o în preajma cabanei. Am fost în tot acest timp temător să nu descopere cineva ce făcusem, mai ales că Nicu ne mărturisea, ignorant de ce se petrecuseră, că fusese rugat de Dunăreanu să fixeze placa mai bine, drept răsplată urmîănd să fie menționat în viitoarea carte a ultimului (va apărea în 1986 un ghid mititel, fără ca rucăreanul să fie pomenit).

Placa a stat decenii bune pe balconul subsemnatului din București, luînd finalmente drumul ghenei de gunoi.

 ... și urcăm pe vîlcelul din stînga. 

Cum pasajul urcat cu asigurare, de ghidul meu din iulie același an, nu mi s-a părut simplu, vederea firului de abrupt ce suie o vreme paralel cu Umerii, la stînga/nord de acesta m-a făcut curios dacă nu reprezintă o variantă de acces mai simplă. Așa a și fost. În 1992 voi repera un ocol simetric, dar din Valea Tămășelului, deci la dreapta/sud de Umeri.

Aici Flori începe cu greața, ce se vădește a fi rea-voință. Iar o belea nu e singură. Romică, șeful molîilor, calcă de două ori pe bec: în loc să o ia de la capul vîlcelului în dreapta, continuă urcarea și ne blocăm; apoi, în vreme ce eu mă screm cu niște cuie, se ia de mine, că mă dau alpinist cu acele fiare (abia în talvegul Umerilor i-am ripostat). Ce mai, omul-care-tot-tace îmi dezvăluie brusc cam ce îi poate pielea.

Flori se screme rău, cobește, blesteamă, mai lipsea să plîngă. Mă duc undeva în sus, o asigur de deasupra, apoi cobor în horn. N-ar fi trebuit să mă zbat, căci treaba era a celorlalți doi. În fine. În talveg îl atenționez pe Romică că sînt supărat pe el. Flori își revine, eu spun că e mare lucru. Urcăm binișor. La următorul prag, un horn pe dreapta, continuu, mă atrage. Virgil avînd desagul, Romică mă urmează. E un horn clasic, 1B-2A, à la Piatra Craiului, cu prize Piatra Craiului, ce îl reduc la 1A: mai întîi un horn de 6-8 m aproape vertical, după care o peșteră scurtă ne avertizează înainte de al doilea vertij. Apoi o creastă aeriană, o trecere dulce în alt scurt horn și ieșim într un brîu „cenușiu”, cum numai în Piatra Craiului poți găsi, și poate îmi pare rău că nu e Virgil secund. Regret uneori că urc pentru un fraier.
Prima regrupare fusese mai jos, în locul La Pridvor... 

Regrupare înseamnă că acolo întinsesem coarda, pentru a depăși pragul care se face imediat mai sus. Notez și faptul că o vreme am numit locul La Amvon, preluînd greșit denumirea altui loc (pe care îl voi cunoaște abia peste opt ani, sub conducerea lui Vlad Petrușca) din abruptul Piatra Craiului.

...cu o depășire delicată pe dreapta. După locul ăsta (la care mă chinui să aranjez filmul [nu știu ce s-a ales de imaginile trase atunci]) ajung la regruparea II; e o treabă unde Romică se jură că e Brîul de Mijloc, dar nu este el: e de fapt o strungă à la Piatra Craiului, aeriană, cu un borcan uitat în strungă. Mai urcăm vreo 10 minute și dăm de adevăratul Brîu de Mijloc: larg, gigea, cu momîile clasice.

Mai urcăm un pic în zona lărgită, cu brîuri largi, ce mă fac să gîndesc la tăria Văii Tămășelului pe dreapta, de 3A. De la Brîul de Mijloc, în nici 10 minute sîntem în Brîul de sus. Apoi o creastă lejeră, un nou brîu ce luăm la stînga, două „bucle” pe niște torente punctate de momîi săgeată, și dăm în hornul final.
Pînă acum în vale se zăreau corturile albastre din Șaua Tămășelului. Acum, hornul final și în 10 minute și ieșim în vîntul crestei princiipale.
Admirăm coclaurii. Bucegii după un timp se golesc de nori și se văd toate: releul Coștila, Strunga, Omul - ce mai, o feerie! Sub noi sînt măgurile Branului.
Poiana Închisă e ca în iulie. La Brîul Roșu ne despărțim. Ne uităm, eu cu Virgil, la placa lui Anghelide: simplă, onestă. De cea nouă [accidentul din 1983] nu dau, iar seara aflu că în șaua unde eram mai aveam 15 m pînă la ea [pa fața Peretelui Piscului Rece]. La coborîre Virgil cade sănătos pe grohotiș: Apoi, pînă la cabană, omul mi-o saltă în slăvi pe Bibiloi: cum i-a pus norocul laba în cap, cu ea.

Se va căsători cu acea Flori, se va despărți, iar ulterior tatona să refacă legătura (nu știu cum s-au terminat lucrurile). E de spus aici că nu am mai mers pe munte cu V., foarte probabil pentru că el dădea rare semne de viață și care se constituiau în invitație la vederi prin București, la o băută în biroul lui de la Primăria mare, a Bucureștiului. Participau și colegi de-ai lui, după program. Pentru că ne întîlneam rar (iar eu nefăcîndu-mi vină pentru asta), i-am zis la un moment dat, răstit, că aia nu mai e amiciție, ce e între noi, iar prin urmare prefer să o știu lipsă.

Masă. Ne culcăm de la 11.

Ziua IV, vineri
Evident că numai o vineri putea aduce „bafta” pe care au adus-o relațiilor mele cu gașca Ionescu.
Ne am sculat pe la 8-8,15. Am sărit pronto în sus, fiind o vreme os. Întrucît Virgil a intrat la concertul cîcîielilor, am halit separat și am plecat singur. Ritm mediu, ba chiar încet pe Padina Lăncii, Marele Grohotiș și Brîul Roșu. Am ajuns la Brîul Roșu prin grohotișul de sub Peretele Piscului Pece, marea operă Cristea. De unul singur, m-am mișcat mai precaut. Am văzut și crucea ăluia picat din Muchia Roșie, cu o formulare numai bună să facă omului părul măciucă. Pe urmă, spre sud-vest, brîul se mai domolește, dar tot cu hopuri. În sus ceva variante de urmat în doi (Nicu Bălan zice că e mai sănătos în trei). 

Voi cerceta locurile cu pasul (vizual le explorasem anterior, de la Garofița) în 1990, invitînd cu mine pe Dan Popa, aflat și el atunci la cabana, cu un grup mai numeros al clubului bucureștean „Floarea de colț”. Minus un punct mai delicat la traversarea unui vîlcel, nu au fost probleme pînă în creastă, prin niște locuri frumoase. Ulterior  (1998-2000) voi conduce aici pe Mugur Ilie.

 A traversat Ivanul și apoi am zăcut la soare spre Urzică. După vreo jumătate de oră de însorit, am urcat la creastă pe unde era mai cîș, și bănuiesc că pe la 2,30 eram sus. De aici la vale, pe creasta spre Pietricica. Drumul a intrat curînd în pădure și, ca să nu circul fără probleme, m-a luat o bătătură la piciorul drept... Drumul spre Pietricica a fost oleacă mai lung decît îmi imaginasem, și nu fragii sînt de vină. La un moment dat am ieșit la gol, mai erau 200 m pînă la o baliză, unde părea că gata Creasta Pietrei Craiului! M-am uitat un pic înapoi, gigea! Apoi am luat-o în jos binișor [peste flancul aferent Dîmboviței!]. După o vreme terenul s-a grețoșat și chiar am întins sfoara de două ori. Apoi pădure și urzici, noroc că am avut pantaloni lungi. Fluier solitar împotriva urșilor, apoi ating poiana văzută de sus, cu fînețe lungi și pîraie poetice.

Două beri, pastă de dinți Optima și patru cutii pateu. Cînd ajung la compresoare, alde Ionescu cu un [camion] DAC, mergeau și ei către cabană.

Compresoarele cu pricina, destul de mari, erau adăpostite de o construcție de tablă. Se aflau într-o deschidere pe drumul spre Garofiță, între bifurcația de Ivan și locul unde intră pe Valea Dragoslăvenilor. Probabil furniza aerul comprimat necesar lucrului la generatoarele hidrocentralei, aflate nu departe, pe dreapta Văii Dîmboviței. Cineva spunea că Nicu lucrează acolo, la acele compresoare.

... Durere de cap. Cină solitară. Culcat primul.

Sîmbătă
Făcut bagaj pe întuneric. Plecat la 6:35. Cursă la 7:35.
Azi e 15 septembrie și [prin localitățile de pe parcurs] școleri. Mă ia nani. La Cîmpulung tren e la ora 13,00. Somn pe coclauri. Păpat conservă ulei. Tren clasa întîi, 10 lei. La Golești, o bere și nuci. Iar clasa întîi apoi, 15 lei.
Din Basarab, drumul e canicular. .
Acasă, nu [soția] Mariana, ci Mioara [cumnata, pe atunci de vreo 11 ani, stătea probabil cu cei doi copii ai surorii ei și ai mei]. Mariana e la spital.

Piatra Craiului (V) 1984. Primul mers la cabana Garofița Pietrei Craiului

Poate în seara aceea a venit la cabană un tînăr cuplu. Vor fi avut 22-24 ani (subsemnatul număra atunci 27, iar Mariana cu patru mai puțin). Auzindu-i că vor să urce a doua zi Umerii Pietrei Craiului, pe care nu îi considerau dificili (clasificarea inițială era IIB) i-am rugat să mă ia și pe mine cu ei. Nu au avut nimic împotrivă. Materiale de alpinism (era denumirea din epocă pentru escaladă/cățărătură, cum i se va spune mai tîrziu acelui sport) nu luasem cu mine, însă aveau ei.

De data asta s-a mers pe Valea Tămășelului pînă în poteca Grănicerului,iar de acolo în stînga pe muchie. Era indiscutabil un drum mai comod, decît varianta aleasă de mine a anterior,căci poteca era largă. Vremea a fost mai închisă decît cu o zi în urmă.

La baza Umerilor, tînărul (spre rușinea mea nu i-am reținut numele) a abordat inițial drumul din monografia Dunăreanu, pe un un uluc marcat chiar la intrare de un bolovan, care se ocolește.  Curînd se pătrunde într-o mică deschidere, de unde (mai)tînărul a abordat o zonă mai înclinată din stînga. 

Mi-a lăsat impresia că mai fusese pe acolo. Era mai puțin vorbăreț (partenera lui așișderea), dar nu era nici pe departe vreun taciturn. Nu s-a tensionat, pe durata turei, nu a părut niciodată dezorientat, deși bună parte din drum, s-a desfășurat 
inclusiv în condiții atmosferice nefavorabile. După accent, părea regățean, mai exact din Muntenia, foarte posibil din București.

Bolovanul de la intrarea în traseul Umerilor pomenit în gjhidurile epocii.

Colegul de tură, în dreptul unei plăci de inox cu un text pe ea: „Salvamont Cîmpulung  2-07-1939 Traseul Dunăreanu) Cu prilejul împlinirii vîrstei de 75 de ani de către cel care a redescoperit frumusețile acestui încîntător masiv) 19-08-1980 Clubul de drumeție Plaiuri Muscelene”. 
La vremea aceea, se ținea în două pitoane cu expansiune, dintre care unul șubred.

Avansînd prin deschiderea aflată nu mult deasupra bolovanului de la intrare.

Colegul, abordînd zona înclinată. 

Cînd voi reciti mai atent monografia, voi afla că traseul numit acolo (al lui) Dunăreanu urmează - din acea mică deschidere - flancul din dreapta. Lucrurile îmi vor deveni mai clare în ce-l privește, după ce voi identifica, la 1992, o variantă de acces dinspre Valea Tămășelului, aflată în dreapta/sud de Umeri.

Aici ne-am și legat pentru prima și ultima oară în coardă. Pe undeva a bătut un piton, pe care îl voi recupera eu, venit ultimul. După o lungime de coardă terenul s-a domolit ca dificultate. Am ajuns finalmente pe o creastă cu jnepeni.

După cîteva minute de mers pe acea creastă, conducătorul nostru a traversat la stînga într-un vîlcel,  a cărui existență nu aș fi bănuit-o pentru nimic în lume, privind de la baza Umerilor. A fost unul dintre amănuntele care m-au făcut să îndrăgesc mult Umerii Pietrei Craiului, și anume faptul că un fir de vale spintecă, ba și fără dificultăți de neoprit, acel piept aparent monolit al Umărului de Jos. 

Am pornit pe acel vîlcel, strîns încadrat de pereți. Cîteva praguri elementare ne-au condus în  dreptul unui brîu către stînga, și la capătul căruia am ghicit locul numit în monografia Dunăreanu drept „La Pridvor” (exista în epocă și o monografie E. Cristea, pe care o voi frunzări însă doar la apariția ediției II, în toamna aceluiași an). Bineînțeles ne-am abătut pînă acolo, dar ceața ne-a împiedicat să putem privi în depărtare.

Deasupra amintitului brîu ne-a luat în primire o săritoare, Deși înclinată, nu am întins coarda. Ulterior ei, s-a putut avansa întrucîtva lesne. Mă fascina, entuziasma acel neașteptat vîlcel. 

Ne-a așteptat la un moment un obstacol care se ocolea prin dreapta, pe niște trepte de iarbă, Dincolo de ele, firul s-a acoperit de iarbă, anunțîndu-și apropiata obîrșie, la nivelul unui brîu care se prelungea în amîndouă părțile.

În acel loc, pereții ne opreau vreun urcuș direct.  Însoțitorul meu a luat-o însă către stînga, trecînd întrucîtva la nord de linia crestei, unde a pornit să suie un scoc stîncos. Deși înclinat totodată, nu a pus probleme la înaintare. 

El ne-a scos, nu după multe minute, în ceea ce am aflat că este Brîul de Mijloc. Era primul meu contact cu acea cingătoare despre care I.I. Dunăreanu afirma că străbate aproape întreg flancul de vest al Pietrei Craiului.

Părea că lăsasem în urmă zona de mare înclinație. Am pornit apoi pe o coamă domoală, cu mulți jpeneni pe ea. Era Umărul de Mijloc, ce scoate curînd în Brîul de Sus. 

Deasupra lui, pieptul omonim oprea accesul direct, motiv pentru care colegul a  apucat la stînga, în oarece urcuș, pînă am întîlnit un (alt) vîlcel. 

Voi identifica în timp că la stînga/nord de Umeri este bazinul Bîrsei Tămașului , iar la dreapta cel al Văii Tămășelului, pendinte de Dîmbovița. Practic, am mers în preajma cumpenei de ape dintre Ardeal și Țara Românească, un motiv în plus pentru a aprecia Umerii.

Firul atins nu a pus probleme deosebite, atîta doar că ploua mocănește, iar termperatura era suficient de joasă pentru a fi vorba de fapt de ninsoare. Asta, în prima treime a lui iulie...

 Și am ieșit la creasta principală.

Însoțitorii mei au pornit apoi la dreapta, către sud. Nu se vedea mai nimic în jur, așa că voi aștepta viitoarele sejururi în Crai, pentru a mă bucura de una dintre cele mai frumoase panorame, care mi-a fost dat să văd.

Cu niște alți montaniarzi, întîlniți pe acolo.

Fără îndoială îmi vor fi spus că urmează să coborîm prin Poiana Închisă, dar bineînțeles că inițial denumirea nu mi-a spus mare lucru. Către ea, au urmat varianta numită a lui Cristea (deși voi afla că înaintea acestuia au fost și alții, între care Ion Coman) sau de la ora 3 (cf. D. Mititeanu).

Am coborît inițial pe un mic scoc, la capătul căruia ne-am angajat pe un horn vertical de cca 10 metri. Ghidul nu a folosit coarda, în schimb s-a mers cu atenție. 

De sub el, am făcut cîțiva pași, apoi am pornit într-o lungă traversare la dreapta pînă în anunțata Poiană. Și care într-adevăr e închisă pînă la creastă, de un perete. Locurile au constituit un motiv în plus de încîntare, nu atît pentru că m-aș fi bucurat de o priveliște grozavă (sabotată de neguri), ci pentru că luasem cunoștință de accesibilitatea unei așa zone.
Teoretic, poiana este închisă și în jos, atîta doar că se poate ieși fără probleme la baza abruptului, urmînd inițial o coamă cu jnepeni, apoi traversînd la capătul superior al Marelui Grohotiș. Iar acea mare de bolovănei conducîndu-ne în poteca marcată.
Tinerii nu aveau să zăbovească prea mult la cabană, pe care o vor părăsi - cu bagaj cu tot - a doua zi. Sub impactul cantității de nou pe care mi-o furnizaseră, nu aveam de unde ști ce torent porniseră în mine, acei oameni întîlniți întîmplător...

În ziua următoare, eu și Mariana ne-am căutat de lucru în jurul cabanei (firește, vom fi adunat și lemne pentru bucătărie, vremea închisă interzicînd un așa-zis foc de tabără, cum era vizibil că se practică îndeobște acolo, într-un loc din apropierea rîului.

Nicu Bălan a mai apărut la cabană, venit cu inevitabila lui Dacie. De la el am aflat mai multe informații despre locuri. Între altele, despre tragicul accident al unui tînăr, cu un an în urmă, ce pornise să urce singur Muchia Roșie, un traseu de dificultate 3A, iar totodată foarte friabil. Ne-a spus că s-a aflat între cei care i-au adus trupul de acolo. Oarecum la chestiune, în bucătăria casei, pe o masă cu geam pe ea, se găsea un registru de impresii, al celor care îi treceau pragul. Prima notație data din urmă cu patru ani și privea o tură de iarnă, pe la baza abruptului.

După patru-cinci zile, am luat-o spre casă. Nicu ne comunicase ora la care sînt autobuze, noi preferînd unul mai matinal. Eram fermecat de locurile ce descoperisem (și chit că nu apucasem să parcurg și alte locuri din abrupt).

De la autogara Cîmpulung am parcurs inevitabilul drum pe jos pînă la stația CFR. Vremea a persistat să fie închisă - asta e, n-a vrut acea bucată de Piatra Craiului să mi se dezvăluia în toată splendoarea ei (cum fusese și în cazul jumătății nordice a masivului, în urmă cu șase ani).

Nu știu cum am ajuns să facem blatul în vagonul poștal. Cine era mai mare peste el (poate chiar conductorul) ne-a închis acolo - altminteri fără să fie vreo valoare prin jur -  și a revenit în apropierea Goleștilor, pentru a-și încasa tainul..