Vechi ciorne (istorice)

Isprăvesc în puțin timp exemplarele celui dintîi tiraj, din „Sus la munte, la izvor”

Pregătind următoarea șarjă, aș minți să spun că m-a entuziasmat destinul semiclandestin al primei ediții. Care nu poate viețui onest în magazine, întrucît subsemnatul ori nu posedă așa-numitul PFA, ori nu a trecut (din motive de bănet puțin) pe la o editură.
Așa că voi merge pe calea de pînă acum. Iar cînd o fi mai rău, ca-n prezent (și făcînd abstracție de Covid etc.) să fie!

PS
S-a nimerit să ajung minutele acestea prin vechi hîrțoage personale. Mai exact primele forme ale cărții. Pe caiete dictando A5. Iar după doi ani cu dactilografiere de începător...

Alătur și o scrisoare de la Niculae Gherasi, cel care i-a condus pe frații Țițeica prin valea numită ulterior de aceștia a Gălbenelelor...

La vremea planurilor amintite în scrisoare, N. Gherasi avea 84 ani.

Totodată, și recunoscîndu-mă neetern, parcă nu aș dori ca - după cuvenitul deces - acea arhivă să ajungă la CAR... Nu aș agrea compania de acolo.
E urît, cît și neînțelept ce spun.

Cruci și drapele pe vîrfuri montane

Mă aflu ultimul om care să am nostalgii comuniste, dar mă ia un sentiment plăcut, privind imaginea de aici.

(foto: Ioan Joldes)

Nu erau nici cruci, nici drapele acolo...
Legat de ultimele, am momente în care mi se pare că țara merge prost, dar pe urmă îmi trece. Mai exact, dau voie realității să pășească după cum îi prinde ei bine.

TOPONIMIE Valea Comorilor, Bucegi.

Mă pricep eu un pic la toponimia abruptului Bucegilor, dar nu am idee cînd s-o fi născut denumirea de Valea Comorilor, ba și în doua locuri diferite ale zonei.

Posibil sa fi existat o legendă în respectivul sens, prin Bușteniul de la 1900, în baza căruia Nestor Urechia confecționează un pasaj cu boierul ce ascunde o caseta cu bijuterii, pe coclauri (iar personajul principal este pitit exact prin preajmă), parcă în volumul "În Bucegi", 1907.

Alpinism de baltă

Pensionat alpin aflîndu-mă, îmi găsesc înlocuitor al plăcerilor de altădată inclusiv în Balta Văcărești.
Și despre care spuneam, păstrînd proporțiile, că are ceva din nesiguranța deplasărilor prin abruptul montan. Prin stuf, nu știi ce te așteaptă în față, nici cît de adîncă e apa ce se poate ivi (dacă nu a părut deja...).
Nu e neapărat ca zona alpină, însă nesiguranța generează sentimente interesante.

De parcă de asta nu aș fi fost încîntat suficient, am mai descoperit azi o fațetă, a respectivelor locuri. De fapt, poate o lume...
A fost ceva asemănător unui documentar la modă, unde pe computer se crează imaginea unei porțiuni de ocean golite de apă. Și iar prin urmare vezi ce e dedesubtul acelei cantități de apă. Pe fundul mării, mai exact.

Auzisem de incendiul ce-a afectat Balta Văcărești, însă abia azi i-am văzut urmările. Adică vezi dedesubtul locurilor de acolo, acoperite de cînd le știu eu cu stuf. Aceasta, combinată cu perioada secetoasă, mi-a permis să mă plimb pe fundul 'mărilor' existente altădată în respectivele locuri (și inerent ocolite de subsemnatul).

Aș putea spune că mi-am făcut o părere mai exactă despre relieful zonei (mai exact aceea pe unde îmi fac veacul), iar totodată am ochit 'insule', mai exact unele care vor deveni ca atare în urma inerentei reapariții a gîrlelor.

Anterior, era acolo un teren inaccesibil (celui în căutare de mici zone izolate, care să-i fie - pardon de expresie! - doar ale lui). În condițiile de azi, am putut socoti de pildă că, din locul X, am de mers n metri prin smîrc, pentru a da de-un loc fain.
Nu te poți îndrăgosti de un loc dacă nu-ți lasă măcar impresia, că e numai al tău. Sună a egoism, dar nu eu am inventat sufletul omenesc. Și nici sinceritatea abruptă.

PS
Neplăcut, dar inerent vieții, focul din lunile trecute a ars și un adăpost aparte de homeless, actualmente nelocuit (probabil i-au îndepărtat autoritățile, de cînd Balta a devenit ținta ong-urilor ecologiste).
Îmi devenise simpatic, cu ordinea acareturilor de pe acolo (între altele, o pernă).
Asta e.

Din vremea coronavirusului...

Interdicția deplasării (dar pînă în lanul cu viitor grîu al Popeștilor tot voi merge!) demarează acțiuni casnice mult amînate.
De pildă amenajarea de tiv, la pantaloni achiziționați în ultimele luni.

În cutia cu mișmașuri aferente dau de o bucățică metalică. E un rest de obuz, recuperat de pe una din văile Bucegilor.

Mă uit la el. Oare cum arăta tipul care l-a introdus în tunul nemțesc, cel expediindu-l spre înălțimile muntelui?
Musteți ca ale lui Hitler (cea din WWI, nu aceea care-l va face faimos urmașilor)? Chipiu idem?
Oare de unde venea? Din ce orășel al Bavariei (să zicem)?
Apucat-a sfîrșitul războiului?

Bineînțeles că-i loc a glosa (la fel de romantic) și despre românii care ocupau tranșeele de pe Coștila, și cărora le era destinat proiectilul de care discutăm.

Despre subiectivism, montan sau ba

În discuția cu cineva, îmi ajunge în condei termenul subiectivism.

N-am idee cum se află el explicat în dicționare (pot paria, în nesfîrșita-mi modestie, că sec/arid), însă văd acolo un produs plăcere al respectivului, pentru sufleteștile lui ori ale publicului vizat.
Produsul de plăcere nu prea le are cu realitatea - căci, dacă le avea, nu mai era nevoie de subiectivisme.

Apropo de-o paranteză de mai sus, prin computer redescopăr un clip cu un confrate montaniard, filmat pe șes acum cîteva luni, în metrou.

Grandomania e chestie utilă ori măcar de neevitat, însă de executat cu foarte multe frîne. Cu gesturi în sens opus. Vinovăție, poate și autoumilință. Altfel, „Luat gaia!!” scrie pe noi (cei grandomani, aroganți etc.)

Altminteri, nici așa nu ai garanția că nu ajungi rău - grandomania fiind totuși o chestie de acoperit insațiabile angoase...

În fața școlii din Bușteni, circa 1930

În fața școlii din Bușteni (Prahova), demult.

O lume foarte interesantă, dar tot atât de dispărută (cum fi-vom și noi, la un 2100)...

fotografie reprodusă d. Mihai Mircea Totpal

Deasupra acelora, cît și a noastră - a celor de azi -, imuabil: Caraimanul și confrații de piatră...

Valea Poienii, Moraru (Bucegi)

Opinasem cîndva că ceea ce este numită Valea Poienii este alcătuită de fapt din două fire separate.
Atunci, demult, zisesem uneia V. Poienii-inferioară, iar celeilalte V. Poienii-superioară.

Acum realizez (pe cănd privesc niște imagini frumoase)...

... că VPs de fapt nu are treabă cu Poiana Morarului, căreia îi poartă numele.
Intră un pic și ea în categoria Valea Scorușilor (dar care nu are pui de scoruș pe ea).

Admit însă că denumirea VP a fost dată totuși cu bună credință.

Munte. Băgări în seamă. Ale mele.

Scrii, indiscutabil, frumos.

Altminteri aș avea niște observații, dar nu cred că îți vor pica bine. Căci așa e realitatea., Se încăpățînează să nu fie cum ne cade nouă bine.

Dincolo de plăcerile mersului pe munte, avem nevoie ca de apă de considerația celorlalți.
Situația cu pricina e tributară clișeelor cu trecere în viața socială, dar și stăpînului invizibil pe care l avem în interior. E vorba de inconștient.


Pe vremea când nu eram ghid montan și mergeam la munte strict în timpul liber, mult mai rar decât acum, trebuia să am o strategie ca să suport viața-dintre-ture.
În timp ce mă prefăceam că învăț integralele și Șirul Fourier la facultate, citeam în fiecare clipă liberă orice carte despre munte pe care o găseam în bibliotecă.
Tatăl meu, pasionat de natură, avea câteva sute de cărți (cam tot ce apăruse în România până la data respectivă, plus ceva volume în franceză și germană cumpărate de pe la anticariate). Fie că era monografie, fie că era ficțiune sau pur și simplu Ghidul Cabanelor, o devoram.
Aveam apoi pozele și diapozitivele părinților mei din anii 1960-1970. Ei le aruncaseră prin sertare, dar eu le-am scos la lumină și mi-am lăsat imaginația să zburde peste micile dreptunghiuri de hârtie din alte vremuri. Iar diapozitivele păreau atunci adevărate documentare pentru mine.
Apoi a urmat etapa mea superioară. A alpinismului, a skiului de tură, a expedițiilor. Dar eu am rămas pe loc, nu mi-am schimbat ’’strategia’’ mea deja consacrată.
Tot ca înainte, la birou în timp ce desenam în Autocad tot felul de case pentru alții, rememoram detalii din ture.
Nu rememoram, ci retrăiam. Mă hrăneam, mai exact.
În funcție de locul unde fusesem, hrana asta îmi ajungea mai mult mai mai puțin.
Era o senzație fizică, nu știu dacă pot explica mai bine. În orice caz, se epuiza la un moment dat și atunci trebuia să îmi iau doza de munte cât mai curând.
În vremurile din urmă, când petrec pe munte 4-5 zile pe săptămână, a intervenit rutina, ca în orice activitate repetitivă. Dar blazarea, plictiseala care însoțesc deseori rutina au rămas departe. Sau poate s-au rătăcit pe drum.
Am făcut acest (prea lung) preambul pentru a vă sugera un exercițiu mintal util, poate, în perioada asta de inactivitate.
Cu siguranță fiecare are o tură, o excursie, o expediție care a fost un punct de cotitură sau măcar un reper solid.
După ce am făcut toate cumpărăturile, după ce am dus cățelul afară și am terminat cartea pe care o citeam, hai să nu deschidem ușa unui început de depresie, hai să retrăim un pic o ieșire în natură deja trăită.
Pas cu pas, storcând fiecare detaliu, reiterând orice emoție, practic transpunându-ne încă o dată atunci, acolo. Ne pot ajuta fotografiile și însemnările de atunci.
Nu vom simți, poate, mirosul ierbii, asprimea stâncii pe mâini sau foșnetul zăpezii sub schiuri, dar cu siguranță vom zâmbi la amintirea unui loc în care am fost fericiți.
Locul acela, Muntele, e tot acolo. O fi clișeu sau nu, dar el ne așteaptă să revenim vindecați. Vindecați de tot ce acum pare nevindecabil.


De ce oare părinții nu mai privesc acele imagini de prin sertare, care te entuziasmează pe tine (sau barim așa afirmi)?
Asta apropo de I don't need therapy.

Felii de viață [scrise din 5 octombrie 2019]

Minerva Vincze, soția răposatului Zsolt Torok, își manifestă (într-un mesaj) nemulțumirea față de niște recente zise ale subsemnatului.
Întrucît inclusiv ]n mine sălășuiește un copil mic, m-am tulburat inițial, îndeosebi de vorbele din final, cele cu ocolitul...

”Bună ziua! Nu știu de unde atâta ură și reproș pt mine/noi. Nu ne cunoaștem și cred că e bine să rămână așa. Vă rog să ne ocoliți mai bine”

Apoi am privit cu atenție, pe acolo. Pe pildă acuza de ură.
Dincolo de faptul că acuzatorii de ură nu mi s-au părut nicicînd dați afară din casă de opusul acesteia.
Al urii.

Vînturarea unei ala vorbe pornește din ce a învățat acela în mediul lui de formare. Iar de aici e de stabilit ce a deprins primordial acolo, legat de ea. 

Că nu e bună, ori că vreun adversar poate fi tulburat (în interesul nostru, firește...) prin vînturarea ei.

Un subiect paralel voi aborda într-o viitoare postare, mai exact legat de un panou publicitar Mihai Șora.

Dincolo de sistemul tras-săgeata dar ne-meditat ce se va întîmpla pe urmă (aflîndu-ne în iluzia că l-am dat gata pe acela, respectiv că el nu va replica ), nu îmi pare că aceia sînt atenția la ce vîntură. Esențial este să se manifeste, la presiunea inconștientului, iar totodată cu mijloace sugerate cam tot (exclusiv) de pe acolo.
Zic asta observînd ce lucruri neplăcute pasc asemenea acuzatori (să zicem) de ură.

Una la mînă, acolo poți spune că „Daaa, eu urăsc / Mă înnebunesc mamițo, c]nd urăsc pe careva!”.
Apoi, apoi poți da detalii, Despre ură. Ori cum urăști matale (în cazul posesorilor de minte plus condei, spectacolul e garantat).
Totodată poți anunța pe acela că, fie și punînd la zid ura, nu scrie nicăieri că el însușți nu-i poate fi (sau este deja) supus statornic.

DINCOLO DE TOATE ASTEA, e de văzut de unde pleacă iritarea cuiva ca dna Vincze, a unui om normal în general.
Lucrurile-mi îmi par simple. Și-mi cer scuze dacă folosesc explorator două idei la care am mai făcut trimitere în ulimul an.

Pentru a supraviețui sub soare, avem nevoie de satisfăcut două nevoi interioare. Eliberarea agresivității, respectiv a nutri sentimentul că ne aflăm superiori semenilor. Și care-s legate.
Mai exact, dacă nu ajungi Lider maximo (și de unde te poate păli ideea a lua gîturi din senin), stai mai cumințel cu parul, cînd te știi pe-o treaptă socială/valorică superioară.

Este drept că așa poziție nu se poate atinge lesne. Or chiar șia tunci, oi fir ealmente ceva mai sus, însă destui din jur nu ne recunosc de șefi (întrucît ei au treabă, respectiv alimentează același tip de preocupări, în ei).
Prin urmare, ne confecționăm un cocoon. O zonă safe. Unde nu ne agresează/tulbură nimeni, iar în acelai timp putem modela plastilina iluziilor după cum ne vin mai bine.

În cazul tipilor singuratici, ca subsemnatul, acțiunea are loc pe măsură. Adică acel cocoon te cuprinde doar pe tine. La inșii sociali, e nevoie de un grup, ai cărui membri să spună: „Sîntem nemaipomeniți!”.

Pentru că-s oameni, aceia se află pe trepte valorice: mai șefi ori mai de rînd, în funcție de contribuție la grup, respectiv de vechimea pe-acolo).

Ce face doamna Vincze, cred eu, intră în așa categorie. A cocoon-ului convenabil.

Partea proastă cu așa organizări este că se află tare vulnerabile, la idei contrarii ce sosesc din exterior. 

Îndeobște nu se bagă însă nimeni, a spune în acel colțișor că unu și cu unu nu fac trei. E o trăsătură a umanității (barim a celei așezate), de a nu-ți băga nasul în iuiile altuia, mai ales cînd celălalt stă și el în banca lui (necontraciz]ndu-ne că doi ori doi fac nouă - după cum dorește cu ardoare sufletul.

Pe așa fond, doamna cu pricina îți poate ține netulburată discursurile.
Apar însă și semeni-accident, care își bagă nasul în religia acelui loc.

Teoretic, este un lucru mai mult decît urît din partea intrusului, dar îndeobște o dată acela nu bate cîmpii. Altfel, nici nu ar irita (dac-ar spune că trei ori trei fac paișpe, s-ar alege doar cu rîs din partea inoportunaților).

Legat de acele lucruri juste susținute spre cocoon de către străin, virulența lor este direct proporțională cu nerealismul lucrurilor roze vehiculate de respectivul grup. Bineînțeles că acela poate fi tras de urechi, cum că e animat de frustrări. oftici și alte alea... Dar acolo există riscul - pomenit mai sus legat de ură - ca acela să zică „Daa, așa e...!”, ba și să se-apuce a da detalii, cum i-s.

Însă cele pomenite în postare se află valabile. Mai exact despre firea umană.

Tați și mentori

Pe cînd gîndurile mi-o luaseră azi spre fostul meu mentor Niculae Baticu, am descoperit (după decenii!) America. Și anume că seamănă cu tatăl meu.
A urmat bănuiala că, precum tot omul, căutasem o variantă îmbuntățită a tătînelui meu.
(ceea ce nu-i neapărat o rușine pentru ultimul, mai ales că și vreun fiu de-al meu poate căuta o ediție mai de calitate a subsemnatului)

De aici, discuția pleacă în două direcții...

I
Una privește a simți nevoia să cauți așa părinți optimizați (se înțelege că e vorba de tendințe de durară limitată).
În așa demers, ți se pune pata pe vreunul. Te simți tu bine, admirînd pe-acela.
Este drept că nu-l întrebi, dacă lui i-ar pica bine acea postură (chestie agravată de faptul că îl vrem tată nu neapărat pentru noi maturul, ci pentru copilul din noi, cel cu dorințe nemăsurate...).

Așa situație mă făcea azi, trecînd prin fața Palatului Băncii Naționale din București, să-i privesc treptele principal, gîndind că p-acolo va fi pășit cîndva Nae Dimitriu (1899-1966). Alt ins subțirel, asemenea tatălui meu...

În cazul acestuia, m-a luat jenă de-a dreptul:„Uite, domne, cum mă bag eu - ca ticălosul - în sufletul omului, fie el și demult răposat!!...”

Este drept că acea pornire interioară nu te întreabă... Nu-ți cere acord nici vreun amorezat, de careva. În acest ultim jenant caz, rezolvi oarecum ușor, privind mai atent acea persoană. Și care, dincolo de șarmul erotic de nerisipit, se vădește a nu avea vreo treabă cu firea ori stilul tău.
Atîta doar că Specia te voiește împrueunat cu acela, pentru binele plozilor care - socotește Ea - vor ieși de acolo...

Uneori se petrec lucruri asemănătoare în cazul unei persoane de același sex.
Aici nu mai e caz de copii comuni, ci doar de părerea inconștientului, cum că în preajma aceluia îți va fi mai/mult bine.

II

A doua direcție, de care pomeneam hăt departe, în această (plicticoasă) expunere.
Am impresia că viața socială/Societate trage această pornire - socotită inaceptabilă, spre ceea ce se numește a-ți lua modele. Îmi pare acolo un mic hocus-pocus, dacă nu chiar radio Erevan (adică nu s-a dat, ci s-a luat...). Un ceva natural este pervertit, pentru a fi transformat din ceva ce-ncurcă Societatea în lucru util Ei.

Prin ce îi este folositor? Păi, tărășenia cu pricina, deși cam golită de conținut, devine un mortar al coeziunii sociale. Al traiului cuminte în tiparele amintitei Doamne...
Poate-i de studiat, ce alte naturale urmează o așa metamorfoză...

PS

Andrei Pleșu reia de ceva timp din articolele sale de acum 5-10 ani (și spunînd că ideile de acolo i se par la fel de actuale).
Îl invidiez... Îmi privesc rîndurile din aminte și deja aș face completări în cutare sau cutare loc al lui! Căci o idee trage pe alta...

Imaginație, întru Brîul Aerian (Coștila, Bucegi)

O recentă [septembrie 2019] rătăcire în zona Brîului Aerian din Coștila (făcînd necesară intervenția Salvamontului) mi-a trimis imaginația spre vremuri cu mai puțină circulație umană, pe acolo...
Mai exact la atmosfera din timpul primei pătrunderi a omului (care-i foarte posibil să fi aparținut echipei Nicu Comănescu - Leova Stolear, august 1935).

Cum le vor fi fost emoțiille.
Grijile.
(de bagaje știu, că erau grele - o spun ei în descrierea turei).

Întrucît au pornit de la Verdeață,e greu de sus pe unde au mers inițial, cert este că prin zona Pîndei de mai tîrziu au trecut în bazinul [Vîlcelului Stîncos]. Cum acesta se închide la obîrșie, au cputat putință de continuare a drumului pe vecinul din dreapta/nord, care i-a dus în locul unde și acesta de 'închide'.
Iar acolo au descoperit providențialul /și spectaculosul/ brîu (nu îi vor da nume, o va face N. Baticu ulterior), care i-a scos spre dreapta, pe fața mai domoală a Văii Coștilei, în imediata apropiere a muchiei ce separă de abisul aferent Văii Albe.

Imaginile cu N. Comănescu și L. Stolear sînt din alte ture ale acestora.

Reproduceri ale Buletinului Alpin din colecția Cristi Cuțurescu.
Foto: Nini Parhon, respectiv Sorin Tulea.

A învinge muntele.

Nu mi-am pus niciodată problema învingerii muntelui.  Ori a mea, pe cînd îl parcurg.
Ci doar a atingerii unor locuri plăcute mie.

În rest, nu am tratat niciodată muntele drept un ceva cu suflet.
Este, cum este, și atît.

Mă poate fascina și fără sa fie viu, în sensul uman termenului.

Unul mumă. [scrisă în octombrie 2019]

Cînd vreun (răposat) Emilian Cristea, Dinu Mititeanu ori echipa lui Mihai Ogrinji de la "România Pitorească" minte de îngheață apele, nu-i zice nimeni nici 'Dă-te mai încolo'. Pentru a cita din clasici, nu e solicitat nimeni a le scrie o prefață temporizatoare, la vreo carte...

E mare lucru, a trăi în gașcă. Iar de-acolo a poseda alte găști prietene...

PS
Din puțul modestiei.
Nu văd cine ar putea scrie vreo prefață, a oropsitului titlu "Sus la munte la izvor".
Spun asta nevăzînd pe cineva în teme (teme înseamnă temă la plural)
Ca urmare o voi face eu, însoțind-o de o încheiere a volumului.

Că veni vorba, voi încerca eu-și-atît să trec prin tipar acel manuscris.
De data asta, responsabilitatea va fi doar la mine, nu și pe la investitori/binevoitori.

Oare de ce nu ne infuriem si pe drumul deschis prin 1960, si care ducea/duce la releul Coștila? Ori pe cabanele apărute in deceniul patru, pe Platou?
Sau pe cele de la Omul, plus stația meteo?
Bașca hotelul cu n etaje de la Peșteră.

Totodată.
Urmașii noștri de ce nu se vor inflama la ideea complexului Lăptici?

„Lăsați copiii să vină la mine”.

Mare chestiune, sufletul omenesc...
Grupul Fb „Prahova secretă” reproduce pios o veche imagine, cu Biserica domnească din Bușteni. Pentru că dumnealor au totuși limite în ale minții, preiau o descriere a acelui lăcaș de pe alt site...

PS1
În acel text, e reprodusă zisa lui Iisus, „Lăsați copiii să vină la mine”.
E interesant că, în așa situație, blamabil nu este să contrazici spusele lui Iisus, ci deja să le privești cu atenție. În urma acelei atenții, te întrebi automat căt de mult se înghesuie copiii la Mîntuitor. Cam deloc, în opinia mea...
Și iar mă sperii, legat de particularitățile ființei omenești normale... Care nu se uită la așa banale dedesubturi, dar se înfurie... al dracului, dacă privește vreunul.

PS2
La acea imagine, reproșasem cîndva că a fost desființat prin retuș vîrful Picătura din Caraiman (Bucegi), pentru a scoate mai bine în relief crucea de pe turlă.

Sorin Tulea [scris în octombrie 2019]

Permiteți-mi a zăbovi nițel întru personalitatea lui Sorin Tulea (1915-2010). Mai exact să produc o paralelă a acesteia cu alui Niculae Baticu (1909-1998).

Aș minți să ascund că mi-i greu a uita, fie și peste decenii, modul în care mi-a tăiat Tulea macaroana la telefon, aceia care voia să discut cu dumnealui despre alpinismul românesc interbelic.

Similar a procedat și Elena Haberman, este drept că aceasta nu direct, ci printr-un intermediar care îi transmisese invitația mea. Ea era pe atunci la un cămîn evreiesc pentru vîrstnici)

Cert este că am observat la Baticu o înclinație ce lipsește amintitului cogener. Și anume interesul pentru a învăța.

În paralel, el aprecia așa trăsătură la alții, de pildă la Emilian Cristea, cînd acesta i-a solicitat în 1946 să se cațere împreună).

Asta îmi pare a-i fi permis, la senectute, a produce două cărți pe treaptă valoric superioară, celei a lui S. Tulea.

    (alături de Barbu Nestorescu)

Cele ce spun mai sus țin - admit primul! - de niscaiva batere de cîmpi. Dar așa înclinație face diferența față de contemporanii mei care, atunci cînd simt nevoia a expune vreun profil de alpinist, să reproducă (de cele mai multe ori integral) din alții.
Acei 'alții' fiind de fapt, în cele mai multe cazuri, ...altul. Adică unul. Mai exact N. Baticu. 

Eventual și un confrate căruia nu se află modest, a-i pomeni numele...

PS
Era să fac o mare eroare! Uitasem, în ceea ce-l privește pe S. Tulea, să afirm că se află detașat locul 1, în privința imaginilor pe care i le-a lăsat...

La o adică, fu ceva noroc pe parcurs, ca să le cumpere un tînăr confrate generos în a le împărtăși, și nu vreun predispus la atac de cord căruia să i le dea a doua zi la gunoi moștenirii.

Iar noi să nu mai putem vorbi de acel loc întîi detașat...)

Aniversare [scris în octombrie 2019]

La această oră 19, tot într-o zi de 20 octombrie, Niculae Baticu stătea în întuneric printre jnepenii din punctul numit la Pietriș (unde Brîul Mare al Coștilei întîlnește muchia dintre văile Coștila și Gălbenele).
Cei doi tovarăși din acea zi coborîseră să recupereze rucsacii lăsați dimineață în grota numită încă de pe atunci Hotel Gălbenele.

Fusese o zi caldă, foarte probabil precum cea din acest 2019. Răcoarea se coborîse totuși, dar Baticu uita de ea rulînd mintal filmul ascensiunii. E vorba de prima ascensiune a unui perete, din Carpații României. Și anume pe ceea ce a fost numit traseul Furcile, din peretele Gălbenelelor.

**

Văd că postarea Fb cu rîndurile de mai sus mi-a adus multe likeuri... (la mine 18, adunate pînă în acest moment, asta înseamnă: mult).

Îmi duc gîndul spre dumnealui și nu aș ascunde că m-am purtat ca un fiu (mi-am permis așa postură...) normal. Cu (destulă) simpatie, poate chiar dragoste, dar și destule iritări. În ograda ultimelor trec și furii. Pare să nu existe însă ură, deși cine știe cîtă ar putea fi descoperită la vreun psihanalist (căci mă aflu om!).

Nu m-aș jena prea tare pentru așa afirmații. Asta, și pentru că îmi aduc aminte de un banc cu Maria și soțul ei: „Da' bine mă, Ioane, crezi că priceperea asta în pat am dobîndit-o la fără frecvență?!” Adică putința de-a privi ori scrie o am în urma ne-ferelii de subiecte (altminteri pendinte de viață) precum cel de sus.

Foto:Sorin Tulea, în album Cristi Cuțurescu

PS1
Simt că propriul meu tată ar putea fi un pic gelos pentru atenția pe care i-o acord lui N.B.
Pe de altă parte, eu însumi poate avea parte de așa trădări din partea fiilor mei. E natural să-ți confecționezi în minte idol / tată mai bun, din vreun domn pe care-l întîlnești în mersul vieții tale. Prinde bine la suflet, sub cerul ăsta frumos (ghilimelele, aici, puneți-le dumneavoastră).

PS2
Astea-s rînduri numai bune să-l înfurie iar pe Mihai Ogrinji de la România Pitorească. Și să mă cadorisească cu acuze dintre cele primite la afirmațiile-mi despre Radu Țițeica.

Că veni vorba, cu nea Radu am pățit altceva. Decenii la rînd l-am tratat cu maximă pozitivitate. Pe cînd pregăteam însă o recentă expunere la clubul Floarea de Colți, m-au lucrat subit mulțime de proiecții dinspre propriul meu tată. Adică vedeam în nea Radu o mulțime de trăsături, gesturi și intenții ce indiscutabil îl priveau pe tatăl meu (și în mintea mea...), nu pe dînsul.
June cu educațiune, nu voi pomeni astea nici în volumul pe care îl toot pregătesc, și unde o Addenda 2 se află mai poamă decît capitolul principal, care a indispus pe-atîția...

O idee trage pe alta

Mersul pe munte (mai exact în zonele în care m-a tras ața) a compensat nereușitele din viața curentă.
Acestea (adică nereușitele) grupînd multe inconștiente, pe care le pune în brațe viață / specia. Și la care nu poți accede oricit ai vrea. Așa ne dorește dumneaei, zbătîndu-ne sa atingem ținte imposibile.

PS
Revin la o recentă idee. Zise precum cele de mai sus se află doar punct de plecare, pentru a explora și altele, dintr-o lume ca a atomilor.

Adică nevăzută, însă punindu-și din plin amprenta asupra gesturilor noastre curente.

Tu t'en vas... Doina Dragomir.

Doina Dragomir...

Ce chestie... La vîrsta noastră nu știi cînd vine un pac, și gata ferparul de la cunoscuți.
Gîndesc uneori spre corpul personal, care zonă mi-o juca fatala festă.

Meditații precum cea de aici par sa fie legate de tipi care nu spun Dumnezeu să ierte. Ci, eventual, "Ce tură faină am avut cu Doina, în 97, pe Seacă din Caraiman, cu ieșire la Creasta Picăturii!".

Bănui că vom mai sta de vorbă pe îndelete, asta dacă m-or primi cîndva în rai, firește.

Foto: Clubul Alpin Floarea de Colț București

Prudență, în popularizarea de drumuri alpine

Firea insului, fie el și temerar cățărător, îl face sa iasă rar din drumurile cunoscute. De pildă Creasta Mălinului din Coștila.
Prin urmare se face oarecare (metaforic spunînd) potecă/șanț pe acele rute cunoscute.

Mi-a stat pe limba a indica și alte itinerarii către acel țanc, dar mi-e să nu paț ca în cazul buzei de sus a Blidului Uriașilor, pomenită prin iulie a. c.

Da, mă aflu caracter sucit/dificil. Iar prin urmare am pretenția ca, dacă vreunul se ia după indicații ale altuia (care ii ușurează ori înfrumusețează viata), sa pomenească acel minor amănunt.
Totodată, am văzut aterizat lîngă Blid și pe cineva din categoria Nu sînt singur pe munte (grup Facebook). Adică total străin de poezia abruptului. Iar așa sîngerare nu-mi permit.

Vedeți de ce spuneam că posed caracter nașpa? (felicitări, că posedați dvs. unul mai de Doamne-ajută! )

La o adică, nu inșii la locul lor duc lumea înainte.

PS
Poate-i de cercetat ce-i vine unuia a tăcea chitic, despre cei care îl îndrumă la un moment dat...
("Nici o faptă bună nu rămîne nepedepsită... Căci ea ne reamintește, totuși, micimea...")

2019. În pregătirea materialului „Mitul Cuxi Șerban”, din „Sus la munte,la izvor”

I

Mă strădui să scriu un material despre ceea ce am numit Mitul Cuxi Șerban (cel întreținut de Dinu Mititeanu în zona Clujului/Ardealului).
Cu așa prilej am avut două surprize. După ceva eforturi scriitoricești în van, mi-a slăbit vreun prag în psihic și m-am trezit proiectat în locul celorlalți. Al admiratorilor acelei 'statui'.
Dinspre aceia, lucrurile mi s-au părut cît se poate de normale. „Nu facem rău nimănui. Și ne simțim atît de bine...”.

Pe așa fond, iute a zburat mintea pe cum oi sta eu cu invidia. Cu oftica de a nu fi acceptat într-un grup fericit. Mărturisesc a nu-mi fi dat notă mare...
Dincolo de asta, poate chiar e de dat un ochi mai rațional asupra fenomenului Cuxi. Mai inteligent.
Ăsta fiind de dat. Adică nu se poate, pe moment, căci mă duc umori măricele spre artizanii lucrurilor de acolo. Recte familia acelui Șerban, apoi un Dinu Mititeanu.

La o adică, mă aflu un pic în postura celui care nu mai are ce pierde. Mai exact, a spus că-i animat de invidie și toate relele, iar din acel punct nu mai are frînghiile jenei la picioare... Mai ales că nici ceilalți nu-s uși de biserică.

Mă uit de pildă la Dinu Mititeanu, care nu poate scrie decît de pe fila Fb a nevestei.  Care nevastă, mai jună cu niște decenii, își acoperă mai tot corpul în imaginea de profil. Se înțelege că și ochii - de unde bănuiala că are o părere aparte despre naturalul dînsei.

Toate mi se trag de la strîmbăturile nas ale fraților care voiau a-mi pune prefață de tip apă-în-vin, pentru „Sus la munte...”.
La chestiune, a iritării și a ce a pus ea în lucru, meșteresc la alte două minimateriale. Unul despre mînăstirea Caraiman din Bușteni, mai exact despre pastilele care-i stau la bază, altul despre numărul legionar din Buletinul Clubului Alpin Român.

Dincolo de astea, și chit că pe fondul unei autocenzuri care nu m-a părăsit de tot, priveam deunăzi în metrou la un cetățean aflat pe aproapele persoanei mele. Adică fost montaniard îmbătrînit. Și devenit acru-agresiv (ceva asemănător am observat și la doi-trei alții, în decursul timpului. I-aș spune sindromul Paul Goma). Și care inclusiv în acel metrou poseda vizibile priviri de sus (altminteri, nu pariez că m-a recunoscut).
Să vedem ce se poate face în ale temperațiunii, noi fiind, totuși, bărcuțe pe mare agitată (și măcar dacă ne-am fi proiectat noi bărcuța!).

PS1
Poza e ceva mai veche...


PS2
Cînd mărturisesc infamante, ca mai sus, puteți bănui că deja am dat, în acea săpătură prin sufletul omenesc, de unghiuri noi asupra realității.
De pildă: „Da, diomne, mă aflu tip iritat că nu am fost privit la viața mea între ăia puternici și fericiți. Dumnealor uitîndu-se atunci strîmb la mine, Iar de atunci eu-s pus pe a le încurca viața. Și finalmente a le scuipa în cap. Asta, chiar dacă eu însumi îs trecătoriu, sub soare...”

Treabă nasoală, să ai în fața un om care nu se jenează de acelea (almtinteri plasate cu dărnicie de Ea, viața. Fără să întrebe.).

II

Îndrăznesc să o țin gaia-mațul cu mitul lui Dinu Mititeanu despre Cuxi Șerban.
La chestiune, privesc aparte la demersul inițiat de mine ieri. Acela de a-ți recunoaște, în vreun așa demers critic, diverse filoane interioare. Să zicem invidia. Și alte alea.

Îndeobște, așa zise sînt luate static. Or, acela în stare a-și lua în calcul așa ceva inevitabil își va continua cercetarea interioară. Și găsind lucruri care lui nu i se vor părea cap de lume (totul, pe un drum interior aproape însorit fizic, pentru că se eliberează multe din suflet, ăn sensul că nu mai stau încrînenate, respectiv cu consum psihic, de lanțuri...).
În același timp, devii mai senin în cercetarea domeniului unde ai avut nevoie de acea recunoaștere. Senin, în sensul că vezi mai bine.

Pomeneam că m-am pus în locul celorlalți. Al celor cărora le pică minunat acele 'fabricate'.
Însă, tot cu mintea între ei, poți vedea și nederanjul lor, că vreun Mititeanu îți (re)scrie cap-coadă vreun material, solicitat ție în calitate de însoțitor în ture al lui Cuxi.

Încerc totodată, cu ochii minții, să realizez ce amestec de ființe umane a generat acel cult.
Care era relația între Mititeanu cu familia Șerban. Încerc să-mi imaginez temperamentul celor doi părinți. Eventual și trecerea lor sub vremile politice.
Încerc să-i văd în contextul ardelean, al fluturătorilor de vorbe despre Blaga de pildă.
.
Toată treaba îmi ține un pic în loc tipărirea cărții, dar (și poate în ton cu necheful-mi de a termina lucrurile, sub soare) simt că e a zăbovi, pe cele trei materiale de care spuneam ieri (mai exact și cele despre mînăstirea Caraiman și numărul legionar de Buletin a Clubului Alpin Român) .

În cazul materialului despre mînăstire, îmi asum un risc mare, dar tot l-aș publica. Rîndurile acelea (altminteri de pe răposatu-mi blog, de acum cîțiva ani) sînt hiper atee.
Ultima expresie nu înseamnă ateism vehement și negru la față, ci explorare a lucrurilor la care (iertată fie-mi nemodestia...) nu prea ai ce să replici...
Singura problemă este că nu am mai regăsit materialul de revistă din care am extras zise ale fondatorului mînăstirii, avînd doar dovezi indirecte, în sensnul că o altă publicație a preluat și ea (chit că nu a dat sursa0 pasaje de acolo.
.
Ca să vedeți cu ce-și bat capul unii... Asta în condițiile în care, acum, dar mai ales mai tîrziu, mă vor trage de mînecă spusele despre deșertăciune ale unui capitol de vechi Testament...
Spuneți că nu e frumos, să mă dau ateu și să apelez la argumente ale religioșilor?



III

Se naște (mai exact coace) greu materialul despre ce am numit Fenomenul Cuxi (și implicit despre Dinu Mititeanu). E de adunat material, iar apoi de lasat la distilat în cap. După asta, e de acordat. De echilibrat într-o expunere (barim una după standardele mele).
Foarte probabil va fi una preponderent critică. În genul celei de altădată, despre Emilian Cristea (dar și alții ca el). Căci exista o situație la care nu e de umblat cu mănuși, mai ales pentru ca tabăra cu pricina nu retractează o iotă (vezi recentele zise ale lui Mititeanu).
Poate mai încolo voi apela spre nuanțe și a fi intelegător.
Situația în sine e una, i-aș spune, de mare efect. Mititeanu nu glorifică nici a zecea parte propria progenitură, pe cît o face cu Șerban jr. Inevitabil îți pui problema ce i-a venit și ii vine.

În rest, probabil ca voi fi pus și eu cîndva sub o lupă asemănătoare dar, trecut nițel prin psihanaliză, nu-mi bat capul prea tare. Dacă va fi adevăr, îmi va prinde bine întru autocunoastere. Dacă-s răutăți goale, sînt antrenat totuși cu ele, gratie fraților de la trustul România Pitorească...

PS
Poate la un moment dat, eu aflindu-mă un tip revanșard, cît și gelos pe fericirea altora, e de privit și spre cei de la Carpați org.
Hm... Ce titlu de carte: "Gelos pe fericirea altora"... Aici mă și joc un pic... Adică las inițial după animalul din mine, apoi am a tempera cu motoarele interioare opuse... De fapt, nu doar mă joc... E și un pic de sadism. Insul comun care vede vorba cu gelos etc nu mai are elasticitate pentru a trata schimbarea de registru ce urmează.

Ziceți că damblagiră mulți, ori măcar imbatrinira prost destui, pe un drum precum cel ales de mine?
Aveți dreptate.

"Iar ești sadic."

IV 

Mitul lui Cuxi Șerban

http://www.dinumititeanu.ro/Alexandru-Bradut-Serban--CUXI

Dincolo de strălucirea acelei reprezentații, acolo este o construcție/o construire. Mai exact una cultivată de către un om sau oameni care au interes ca ea să existe.
Pe acel fond cît se poate de terestru demarează construcția acelui edificiu. Asta după ce, conștent sau ba, a fost executat un 'studiu de fezablitate'. Mai exact dacă tărășenia este viabilă.
Iar apoi intervenind doza de noroc, întrucît pot bănui că multora le dorește inima așa ceva (mai exact a construi pentru sine ori alții mit), însă nu îl și văd devenit realitate.

Arhitectul cu pricina își privește statuia dorită, apoi își alege mediul în care ea să crească (și finalmente străluci).

 La așa stadiu al discuției, pot fi explorate și nevoile sufletești ale respectivului inițiator, care îl imping irepresibil spre acel demers.

În paralel, existînd deseori acolo exemple reușite, din jur. De pildă al înaintașului Emilian Cristea.

E foarte interesant că 'arhitectul' Dinu Mititeanu remarcă, printre faldurile mitului său ajuns de succes, un om foarte asemănător fizic, dar și în atitudine cu E.C., și anume - răposatul azi - Zsolt Torok) /

Ca material al viitoarei statui și-l alege pe Alexandru Brăduț Șerban.

La prima vedere este bizară alegerea, în condițiile în care Dinu Mititeanu nu își tratează elogios propriul fiu. (pe Radu M.) Ci îl preferă pe cel alintat Cuxi. Intuiesc aici o mare poftă de a croi în plastilina imaginației după pofta sufletului. Și poate chiar un fiu (inevitabil... virtual). Sau măcar ceva apropiat, căci căile Domnului se află complexe.

Alesul are caracteristici, întru proveniență, asupra cărora e indicat a nu trece cu lejeritate. Este vlăstarul unei familii clujene cu oarecare tradiție.

Ceea ce nu este însă de ajuns pentru a și ființa/căpăta viață acea încercare de mit. Bănui la acest stadiu o afecțiune aparte a dlui Mititeanu pentru acea familie, ori măcar o parte a ei.
Și anume doamna acelui loc

Cum va fi fost relația cu propria mamă, e de luat în seamă - eu unul simt că nu una strălucită.

Foarte posibil să intervină acolo fascinația socială a celui plecat din sat de la poala Făgărașilor, pentru aura unei izbutite (socialmente) familii din inima provinciei.

Nu aș pleca pe căi false, întru intuiție, pornind de la citate din Lucian Blaga, fie acesta și înaintaș al amintitei doamne. Acolo mi se pare benignă înfrumusețare via citate, în care d. Mititeanu este mai mult decît meșter.

Cercetînd în continuare scena, și înainte de a trece la genul de public pe care d. Mititeanu și l-a ales drept drept țintă 'lucrării' sale, aș remarca încrederea de excepție a principalului nostru personaj, că nesățioasa-i nevoie (căci asta e, dincolo de toate) se află viabilă. Că poate avea succes. Fără așa ceva, subsemnatul cîrcotaș nu ar avea ce bîrfi acum.

Publicul în cauză este, previzibil / ca în orice întreprindere serioasă, este ales cu grijă. Este unul educat, însă posedînd ceea ce aș numi caracter de turmă poate în grad mai înalt decît alte segmente sociale (și care n-ar ședea multă vreme în acel templu)

Din start aș remarca o vorbă a dlui M. „Măria Sa Muntele”.
Dincolo de șarmul expresiei, e deductibil acolo raportul foarte mare cu (inerentul) foarte-mic. M. nefiind neapărat cel foarte mare, ci doar păpușarul a ceea ce-i indicat drept foarte-mare (în paralel cu încîntarea imensă că lucrarea i se află viabilă).

Legat tot de caracteristicile 'ciobanului', e interesantă situația pe care o redă el însuși:

„Prin '83 sau '84, un infarct l-a obligat (pe N. Baticu, n. MO) sa nu mai urce o vreme "acasa", la Refugiul Costila. Dar era de gasit aproape in fiecare sambata-duminica pe o buturuga din padurea Munticelului (nu era atunci banca de la crucea pentru George Nechita). I-am oprit acolo din avantul lor, pe tinerii alpinisti clujeni, de a trece grabiti prin fata acelui "mosulica" pentru ei devenit apoi Titan, dupa ce le-am spus: <o plecaciune in fata D-lui Baticu!>.”

Faptul că grăiește în citat așa frumos despre Baticu nu-l împiedică pe autor a-l lovi binișor în alte locuri, în condițiile în care pe inimicul aceluia, și anume pe E. Cristea, nu-l atinge decît cu flori)

După cîte se poate observa, acei emuli nu reacționează la milităria exercitată pe pielea lor, și anume plecăciunea impusă, dar ajung - fără minim răgaz de-a judeca pe cont propriu - să-l considere titan pe cel indicat de către șef.

Dincolo de asta, și intuind că acea categorie de ucenici ai dlui M. va fi fost și este fluctuantă (unul pleacă, altul vine), însușire importantă a ei îmi pare supușenia, mai exact activtatea în baza unui contract de tipul „Eu mă supun ție, în vreme ce matale - în calitate de șef acceptat - îmi satisfaci unele nevoi...”
Nevoile sînt de a ne găsi altul drumuri prin viață - unele sigure, firește! - , în paralel cu asigurarea că în țarcul acelui lider atmosfera e roză. Cît și împănată de zei (favorabili nouă, firește) - motiv pentru care citatele din inși mari se află mai mult decît frecvente la Dinu Mititeanu.

În așa caz, se înțelege că ultima pornire a acelor supuși este să privească rațional acele vorbe, cît și oameni care le emit. Așa ceva nu se face, căci prin definiție s-ar duce undeva giudețul...

Interesant este a nu scăpa din vedere cît din acea supunere, la mai mari, se află izvorîtă din nevoie de protecție, și cît din teamă, că ne va lua bau-bau, dacă nu facem pe placul educatorilor de altădată).

Acestea fiind spuse, este de mers la anul 1983, cînd - sub imperiul dispariției lui Cuxi (e de verificat aici cît de emul i-a fost realmente acela), Mititeanu pune calculată piatră de temelie a viitorului mit, într-un almanah turistic.

PS
Între bucățile literare de căpătîi mi se află și bancul cu romul sosit la concursul de înjurături. Care se împiedică de pragul încăperii unde avea loc competiția. Și dăi!... După ce se oprește, juriul entuziasmat îl vede cîștigător. Or omul nostru abia acum întreabă: „Pot să încep?”.
Dinu M. mă acuza de exces al imaginației pentru banala îndoială, asupra autorului cărții ce-i este foarte dragă dumnealui. Or, abia de acum va vedea imaginație (să-i spunem și așa...)!

PS2
Ca să n-apucați s-o spuneți dumneavoastră, o zic eu. Mă aflu invidios pe reușita, bunăstarea ori succesul social al altora. Iar chestia asta mi-o înfăș în pretinsă oroare de minciună.

Îmi pică prost și cînd aceia trași de mînecă, întru gogoși, reacționează precum Dinu Mititeanu.

Haioasă zisa dumnealui: „pentru ca nu cumva cineva să creadă că există vreun sâmbure de adevăr în ”îndoielile ce-l chinuie pe dl. MO de peste 25 de ani”, vă dau niște detalii....”

Mama măsii! Dă-o naibii, Dinule! Nici un sîmbure?!

Dincolo de asta, pot pentru ca să citesc dincolo de vorbele-ți respective? Mai exact de unde oroarea, de-a crede supușii-ți că îndoiala mea posedă un sîmbure de adevăr?

Ordeanisme. 3 noiembrie 2019

[...]

Nu am vreun un deranj că pe vremuri vreo adorabilă doamnă mă băga în seamă. Iar azi ba.
(eventual o fac o fostă doamnă minunată fizicește, dar ajunsă și ea la vîrsta-mi de acum).

Ceva similar pățesc în ale mersului pe munte... Am oleacă de supărare, că nu mai pot merge pe unde am mers (altminteri diminuată de încîntarea că nu mai risc să-mi rup gîtul),dar chiar cap de țară nu văd în asta...

Parcă Teodor Mazilu avea un capitol („Ipocrizia disperării”), despre amintiri. Iar în el spunea:

„Despre cultul amintirilor
În călătorii anumiţi oameni sînt mai atenţi cu strîngerea de amintiri decît cu realitatea care le apare în viaţă.
Poetizarea amintirilor vine din nevoia omului de a-şi justifica existenţa; el nu vrea să admită să s-a plictisit, de pildă, la umbra palmierilor...
A trăi din amintiri înseamnă a te închide în tine şi a rupe relaţiile cu ceilalţi oameni.
Desigur, amintirile sînt inevitabile... Nu sîntem atît de vii şi de inteligenţi încît amintirile să nu ne dea tîrcoale. Dar a transforma amintirile într-o hrană interioară, într-un loc de refugiu în faţa contradicţiilor vieţii, este, pînă la urmă, un act de laşitate.”

Dacă pomenesc mazilismele de mai sus, asta nu înseamnă că sînt de acord cu toate de acolo, iar totodată că eu nu calc uneori pe bec, c[utînd să fotografiez la greu un ceva care nu îmi aduce suficientă minunată-hrană-sufletească...

Scindare toponimică. Valea Jepilor, versus Valea Caraimanului (Bucegi)

Oare de unde a intervenit această scindare, în care localnicii vorbesc de 'Valea Caraimanului', iar ne-localnicii de 'Valea Jepilor'?
Foarte probabil, la 1890-1900 turiștii vremii au preluat denumirea folosita de sinăienii ajunși pe Platou.

Salvamont Busteni   4 noiembrie 2019 
„In aceste momente se intervine pentru scoaterea a doi turisti de pe Valea Caraimanului, in conditii de ploaie torentiala. Cei doi se aflau la coborare pe Jepii Mici, dar au plecat tarziu pe traseu si nu au lanterne la ei. Salvamontistii din Busteni si Prahova îi cauta acum.”

Recomand spre explorare versantul dintre văile Caprelor și Pietrelor (Bucșoiul, Bucegi)

Recomand spre explorare (subsemnatul nu s-a învrednicit, căci locul e departe de Bușteniul bucureștenilor) versantul dintre văile Caprelor și Pietrelor.
La o adică, întreg acel flanc nordic al Bucșoiului (masivul Bucegi).

Simt totodată că așa ceva ar naște apoi o invazie de oameni, pe traseele identificate acolo.
Asta lezînd una ori alta, prin sufletul montaniarzilor considerându-se mai breji (mă trec și eu printre ei, căci sînt om).

Foto: Bogdan Duna.

Legat de cartea care mi-a ieșit din tipografie, ma simt dator cu o precizare.

Legat de cartea care mi-a ieșit din tipografie, ma simt dator cu o precizare.
Și fac asta ca unul fript cu ciorba.
Mai exact, acum cîteva luni un tînăr domn mi-a tipărit entuziasmat trei exemplare ale manuscrisului de atunci. Dar nu prea o citise... Cînd a lecturat-o (și în calitate de corector amator) a fost neplăcut surprins de caracterul hipercritic al unor capitole.
Similar au procedat și confrații de la clubul Floarea de colț care se oferisera inițial a finanța și distribui cartea (cu agravanta că smotocit în volum e și mitul lor fondator, Emilian Cristea)

Prin urmare, recomand prudență, la achiziționarea cărții. Căci ea nu excelează citusi de puțin în prezentarea roză a lucrurilor (stil adoptat de majoritatea cărților cu relatări montane - vezi colecția România Pitorească).
Acel caracter intrucîtva dur decurge în bună parte (și dincolo de vreun fundament sădit în propria mea familie) în condițiile perioadei în care a pornit sa se nască opul în cauză. E vorba de perioada comunistă. Unde se mințea deja din greu, la nivel general. Dar și în particularul literelor de munte.

Cu acelea am pornit un adevărat război. Și vizibil în calupurile ce au indispus pasagerul meu corector.

Este drept că nu se află doar așa bucăți în paginile mele. Mult respect și simpatie am avut de pildă pentru un Radu Țițeica. Ori chiar pentru un Sorin Tulea, chit ca mi-a fost imposibil să nu-i punctez derapajele.

Parc Natural, versus Parc Național

Mi-ar fi fost tare neplăcut, ca munții dragi mie, Bucegii, să capete titulatura „Parc Național” (precum Piatra Craiului ori Ceahlăul).
Mulțumesc celor care le-au zis ”Parc natural”.

Întrebați ce am cu naționaliștii? Păi am repulsie. Îi simt primitivi, și implicit agresivi.

„Fii înțelegător. Dumnealor nu au nici iscuțime a minții, nici putere de a evolua solitari, printre semeni...”

PS
Oare dacă nu ne luau austriecii Bucovina, la 1775, moldovenii ar fi lăudat azi un Pietros (care-i mai înalt)?

Munte, uman. Un pahar pe jumătate plin cu apă.

Nu știu dacă să rîd ori să plîng / mă jenez că am pus capăt ascensiunilor alpine (cele pe tipicul subsemnatului) la 59 ani.
Ceva regret am că nu sînt dezinvolt precum destui cogeneri (dacă nu mai copți în vîrstă, cei drept pe rute mai puțin sucite). Însă revedeam ieri o poză din anii nebuni și abia acum realizez măsura riscului.
Un fleac și Edenul frumos, cu ture faine și familie idem ar fi dispărut.

Puteți spune liniștiți că-s sperat de bombe (în acest 2020), că cine știe ce frici ale vîrstei ies cotit, pe așa cale.

Toate la timpul lor.
Sau după o zisă rousseau-iană, „Alergînd după plăcerile care fug, pe pierzi și pe acelea care rămîn”...

PS
Ultima tură a fost o trecere din Albișoara Hornurilor în vecina Gemenelor (care de fapt continua o tentativă din anul precedent, întreruptă de o compostare într-un ciot de cracă).



Am mai avut de atunci drumuri, ba chiar notabile (de pildă coborîtul pe Spălătură, în două rînduri, sau pe Urzica superioară), dar e deja altceva.

PS
O idee trage pe alta...
Căutînd o poză de ilustrat postarea de mai sus, mă năpădește inițial admirație pentru o femeie din viața mea (sau barim cum arăta ea în deceniul trei de viață)...

...apoi nimeresc o alta, tot sub semnul admirației...

... dar și al celor ce răscolește în mine.

Mai exact dureroase, în sensul refulatelor - la vederea pozelor acelei femei, dar apoi  a altora, cu scene din decenii trecute.

Refulate nu neapărat atunci, ci acum, cînd probabil mă transpun cu firea actuală în acea trecută situație.

Munte. Bușteni, acum 100 ani

Cînd te gîndești ca în 1910 unii regretau fînețele care fuseseră pe locul fabricii Schiel, și unde se iubisera în tinerețe...

MUNTE. Uman. Nu pot să înțeleg ce e în mintea cuiva cînd tipărește asemenea vorbe...

"Personaj zdruncinat, cu privirea rătăcită și apetit nețărmurit pentru dejecții... "
.
I se pare ca nu ii vor ajunge aceluia la urechi?

Ori că, dacă află, nu va răspunde? Sau o va face, dar zisele lui vor fi lipsite de sonoritate (a tiparului, de pildă)?
.

Pentru acele zise, consacru d-lui Ogrinji și comilitonilor de la [trustul] România Pitorească" un material, în "Sus la munte...".
.
Și legat de care caut sa simt, care le va fi reacția.

Inclusiv vreuna juridică, pentru a fi preluat mai mult decît se cuvine (adică o filă) din o prefață a d-lui Ogrinji, la cartea lui Sorin Tulea.
.

PS

Am apucat să aflu pînă la vîrsta asta că acuzele cuiva, la adresa altuia, îi trădează propriul interior.

Sau măcar un mediu care îi este familiar...
.

Munte. Omenesc. Platon mi-e prieten...

Nimeresc peste un material al lui Mihai Cernat, dedicat lui Niculae Baticu. Și unde întemnițarea acestuia, vreme de 16 ani, e pusă în seama „delictului de opinie”.

Pe de o parte, e de spus aici că legionarii (dintre care a făcut parte nea Nae) nu prea agreau opiniile, altele decît ale lor - iar acelea emanînd de la vreun Căpitan.
Apoi, nu pot să nu observ că îndulcirea culpei înaintașului nostru (în vremuri altminteri triste) provine de la o tabără - aceea a trustului România Pitorească - dată și ea afară din casă, de respectul pentru diversitatea opiniilor...

**

„Niculae Baticu - un alpinist de marca, un OM incercat ce si-a pastrat demnitatea, un simbol al alpinismului din Romania”

1.

Dacă vrei să înfurii la culme oameni precum Mihai Cernat și compania, întreabă-i - mai mult ori mai puțin serafic - despre acea demnitate.
Cum fu cu ea.

2..

Vorbele citate sună al naibii de frumos, dar tot văd acolo comoditate, cît și mult interes personal (ale autorului).La chestiune, ideea păstrării demnității (trec aici peste dedesubturile noțiunii în sine...) e lesne contestabilă. Căci nu ne aflăm perfecți, iar în același timp aparatul de măsurat demnitatea se află diferit, de la ins la ins (iar tuturora fiindu-ne deasupra enteresul-și-iar-enteresul).
Demnitatea, pe cît îi putem acorda credit, e noțiune rudă cu strugurii acri. Dacă am ajunge la ei, am lăsa baltă demnitatea, în favoarea gurii pline cu boabe dulci. În același timp, cînd cineva se declară demn, vezi cum șade cu îndrăzneala, respectiv cu dorul de efort.

[9 februarie] Munte. Istorie. Uman. . Îmi lecturez propriul op.

Munte.
Istorie.
Uman.

Îmi lecturez propriul op.
Cum era de așteptat (și îmi producea deja temeri) există ceva erori dactilo - pentru care îmi cer scuze la finalul volumului. Și care decurg din inevitabila neatenție, a cuiva nevoit și să centreze, și să dea cu capul.
O să mă întrebați de ce nu am angajat un corector profesionist (pe la unii amatori a ajuns, în decursul timpului). Păi nu am avut bani. Abia am avut cît să plătesc tipărirea a o sută de exemplare. Nu s-a oferit nimeni să mă ajute cu bănet, iar aici poate că e normal, la ce gură a dracului posed.

Inevitabil am depistat și unele erori de argumentație (eu fiind foarte critic inclusiv cu mine însumi...). Dar coeficientul lor este extrem de redus.
La chestiune există oarecare problemă. Materialul intra în asemenea finețuri / nișă încît și să vrei nu găseai vreun altul, cu care să discuți despre falsa ascensiune lui X, de la anul lui dracu-n praznic. Bafta-mi este că volumul e caracterizat atît de finețuri, cît și de volum - în fața cărora o minte normală nu se va prinde de eventualele scăpări.

A EXISTAT ȘI O PARTE FRUMOASĂ A LUCRURILOR.
În acea independență, am putut galopa precum mustangul prin preerie. Drăcos, însă atent a nu da cu copitele-i în vreo piatră a minciunii (personale).

Tot timpul am avut în minte paralelă cu persoana și cărțile lui Niculae Baticu. Cu ochii la stilul dumnealui m-am format, în melanjul final intrînd (firește) și particolerul meu. Spre deosebire de dînsul însă, eu nu am avut opreliști. De cenzură, de amiciții, de bun-simț al octogenarului cuminte care era dînsul în deceniul nouă. Și care, foarte probabil, nu și-ar fi permis nici azi, să zicem, materialul meu despre simpaticul Alexandru Beldie. Ori cel despre mînăstirea așa-zis Caraiman).

Mai am o problemă.
Prietenul Dan Burlac vrea să lanseze cartea la o manifestare a lui.
De chiu de vai, pe cînd am mai vorbit în public, aveam în față un mediu familiar (să zicem la Floarea de Colț). Acolo, la „Brașov sau Bușteni”, respectivii îmi vor fi natură străină (iar la sensibilități precum a mea, asta contează - căci risc să devin cel puțin arogant).
Mai mult de atît, se poate ivi vreun fan ofensat, al celor pe care nu-i vorbesc de bine, în finalul lui „Sus la munte...”.

Aici mă alint un pic, întrucît, după un moment al descumpănirii, mă aflu precum peștele în apă, la așa situații.

Totodată, ce să le spun drept speech? Dacă mă sondez, îmi vine să tratez lucrurile în cheia persoanei paria care mă aflu. Aceea care nu se află într-un grup. Iar pe deasupra i se pare că aceia din grupuri îl privesc nașpa (pentru amănunte ale ultimei noțiuni, a se consulta psihanaliza).

Le-aș spune, cu riscul ca aceia să mă ia finalmente cu pietre, că una din caracteristicile traiului în grup este toleranța la unele incorectitudini. De pildă acelea care fac bine la sufletul colectiv, respectiv crează ascendent față de alte grupuri.

Trecînd încă o dată în extrema opusă a lucrurilor, oare un ins social, la locul lui, ar fi făcut pasul (unii spun că mare) executat de cartea domnului Paria de care pomenesc mai sus?

Închei optimist.
„A-ți gestiona contradicțiile e un lucru obositor, dar și extrem de util”
.
PS
Dan Burlac m-a scăpat de grijile de mai sus, renunțînd să mă mai invite la manifestarea lui.

Metaforă fiind aici funcționarea becului.