Am repornit lucrul la capitolul ”Mitul Cuxi”

 Am repornit lucrul - după două luni și jumătate de pauză - la capitolul ”Mitul Cuxi”.

Două extrase din cartea Singurătatea verticalelor, despre drumuri pe care le-ar fi parcurs A.B. Șerban în Bucegi, urmate de o concluzie locală:

„I

[De la Padina] „..se pleacă în grup, deocamdată pe un drum fo­res­tier […] Curînd cotim la dreapta, de aici nu mai e potecă, cei din față de chinuie din greu să deschidă pîrtia […] La scurt timp începe goa­na, goana nebună în sus. S-a depășit zona de pădure, zăpada e acum tare și echipele se îndreaptă spre primul vîrf […[1]] Lungă e creasta asta, mult mai este pînă la Omu, nu se mai termină […] Ajun­­gem aproape de Omu […] Urcăm pe vîrf, admirăm, ne bu­cu­răm […] Continuăm […] Coborîm în următoarea șa […] Tre­cem ast­fel și pe la punctul de control de pe ultimul vîrf. De acum nu mai avem decît de coborît pînă la locul de bivuac, se vede deja.”

[…]

A doua zi „sîntem și noi aproape gata, cînd ai noștri pleacă deja în jos […] Înghețați, ajungem și noi la Padina…” (p. 22 și urm., ed. I, 1990)

 

II

 „Coborîrea, m-am gîndit să o facem pe poteca e trece prin Brîna Aeriană și coboară în zona de graniță, între Peretele Vulturilor și Peretele Văii Albe […] Coborînd de la Brîna Aeriană în jos, tot sper să se vadă măcar puțindin Peretele Văii Albe […] Sîntem aproape de el, sîntem pe muchia abruptă dintre doi pereți, pe linia despăr­ți­toa­re a lor. Deodată apare un promontoriu ca un turn, desprins din muchie mai în dreapta. Dacă am merge la el și ne-am întorce pri­virea spre dreapta, poate că am vedea peretele, peretele nostru de mîine. E bine să-ți cunoști din timp adversarul. Merg decis spre promontoriu, mă urc pe acesta, întorc capul și… și… rămîn uluit. Spec­tacolul ce îl am în față nu l-am mai văzut niciodată, în aseme­nea proporții! E înfiorător, e groaznic, e gigantic, e grandios! […] Pe­­re­tele sfîrșește brusc într-o creastă dreaptă […]

Pornim în jos descumpăniți. Acum se vede și Peretele Vulturilor, pe stînga, cu marea surplombă care ne pare banală, după peretele ce abia l-am privit…” (pag. 70-71)[2]

---

[1] Lungi detalii aici despre efort și interacțiunea cu colegii, într-o narațiune de elev al școlii generale, departe de condeiul eseistului pe care un Mihaiu i-l atribuie lui Cuxi

[2] Inevitabil, stilul din citate (și nu numai) trimite cu gîndul la al lui Mihai Haret, care își baza rîndurile de pretins cunoscător doar pe consultul hărților altora, împănîndu-l totodată cu epitete de mișcat cititorul. Dacă ai în vedere o prezentare a coborîșului pe Aerian(ă), vei pomeni - fie și într-o paralelă cuprinzîndu-le pe amîndouă, întîi Peretele Văii Albe, apoi al Vulturilor. Procedezi invers cînd privești din Bușteni ori ai o hartă sub ochi.

 

Mă bucur că există.

 A treia (sau a patra?) încercare a fost cu succes.

16 ani împreună.

Prezentul nu ni-i perfect, iar viitorul  (de vîrstă a treia) inevitabil nu ține de roz.

Însă rămîne cum zis-am mai sus.

Uman. Sadism

 Nițel sadică, viața/Specia...

Te programează cît să crezi că gesturile, ideile tale - să zicem vreo carte ori chiar articol - sint foarte importante, sub cerul ăsta (plus în față semenilor). Deși, sa am pardon, se afla în realitate mult mai puțin importante.

Este drept că, în lipsa acei iluzii de importanță galactică, nu ne-am da (vorba unui clasic) jos din pat. Nu ne-am apropia de tastatură.

Firește, dezamăgirea, sentimentul de nimicnicie (dacă nu cumva vezi planeta purtîndu-ți pică, pentru ce ai îndrăznit sa afirmi) sînt inevitabile, la o inerentă depresie sau pe buza unui alt tărîm. Dar Specia și-o avea socoteala ei, din categoria milioanelor de spermatozoizi dintre care doar unul îi folosește finalmente. 

Uman. Hiperciticism

 Mi se întîmplă să fiu președintele asociației de proprietari, al unui bloc cu circa 40 locuințe.

Avem o doamnă (altminteri spre 80 ani) care caută de zor nod în papură administratorului (pe care îl simte mai slab de țîțînă, subsemnatul luînd-o cu fulgi cu tot de cîte ori o prinde, inclusiv cu apelative din categoria "Fă...! ).

Meditam cu noaptea în cap, azi, dacă realizează că drumul ales de dumneaei nu-i cel mai fericit, pentru a dobîndi aprecierea  celor din jur. Dar mi-a stat ideea în gît, realizînd că procedez asemănător eu însumi, de pildă cînd combat asemănător prin literele montane.

Și mai rău în gît cînd am realizat că doamna, poate și subsemnatul nu caută afecțiune. Ci mai rău/mult. Adică dominație. 

Zicînd astea, mă alint un pic. Subsemnatul realizează totuși acea fațetă de realitate. Bașca faptul ca are forța de a o pomeni în (totuși) public. Ceea ce înseamnă că dînsul nu-i alcătuit DOAR din acea pornire, altminteri pur umană (e vorba de dor dominație).

Prin lumi. Acea inconștient, respectiv conștientă (firește, pe rînd, nu ambele odată...).

 Spuneam de curînd, într-o postare inevitabil viforoasă, că nu voi mai scrie altora.

Ci doar către mine.

Iar, pe viitor, șansa de-a da careva peste așa sticlă aruncată în ocean, fiind pe cît se cuvine.

Acum, rîndurile de aici aflîndu-se totuși pe un blog (adică ceva public), mă contrazic nițel.

Se mai întîmplă.

Mai exact că, umblînd la un inconștient cu semnul cutare, și după acea inevitabilă curățenie/explozie, să te trezești sub rigorile realității.

Și anume că, umblînd în adînc (ori explodînd de pe acolo, căci altfel nu poci pentru ca să deretici, speriat), comportamentul tău redevenit destins conștient să acționeze exact pe dos.

Adicătele - în cazul nostru - să producă lucruri pe dos, al celor declarate pe cînd fusesei tras de furtună pe celălalt tărîm.

(al inconștientului - ori măcar dominat de acela)

Mai pe românește, și total ne-elegant, ajung a mai produce vreo zisă ori alta, în fața semenilor din prezent... 

PS
Apropo de diferența între tărîmuri (fie și teoretic numite sufletești).... Nimeresc videoclipul unei piese care m-a dat gata în prima adolescență.
Atmosfera, oamenii sînt altfel decît mi-am închipuit atunci.

Pe deasupra, la un 2021 e și o diferență de etate - dar tot apuc a realiza delicioasele (sic) diferențe, între vîrste și legate de acea piesă...

PS2
Hotlegs, cu acel Neanderthal Man, mi-a pregătit în minte/sufletul locul pentru o plantare ce nici azi nu s-a ofilit.
Gary Glitter.

Alții (mai ales ardeleni cu SEgo solid) s-or jena de așa afirmație.

Eu izbutesc să nu.

Totodată, nu știu care a fost primul, în calitate de ou, respectiv găină.

Ea m-a format pe mine, ori eu am ales-o pe ea, ca (indiscutabil) schelă.

Indiscutabil, sensibilitatea la (ceea ce ni se pare nouă, a fi) nedreptate...

 Indiscutabil, sensibilitatea la (ceea ce ni se pare nouă, a fi) nedreptate nu e o treabă cu carele să defilezi prin urbe.

Dar priveam la o vorbă inventată de Dinu Mititeanu, ce ajunse a umbla cu prapuri prin urbe...

„Tomi, hai și tu cu noi în Retezat!”

Pe cît de lesne provoacă extaz așa minciună frumoasă între fanii lui Cuxi/Mititeanu, pe atît irită pe subsemnatul.

Firește, am fost printre primii (inamici ori autocercetător psiho), care să privească pe unde-mi stă invidia pe bunăstările altora.

Cred că, totuși, e o banală contuzie între inși gîndind / văzînd diferit lumea...

S-a întîmplat ca subsemnatul să aibă mare orare de minciună.

Aici e fire, picată din cer, cît și educație primită de la alții, și dumneaei sosită tot de pe undeva...

Fără să realizez dacă atitudinea mi-i veche de cînd lumea, ori a sosit odată cu particularitățile senectuții, am probleme și la jobul actual, în fața manifestărilor pur umane. Și în care inșii nu verifică adevarul, celor care le pică sub nas.

Mai exact, dacă acele lucruri le cad bine la inimă (iar aici se poate explora măcar în parte, ce și cum), nu-și pun vreo milisecundă problema dacă acele lucruri nu-s inventate. Și, în general, dacă sînt reale.

Acea vorbă de altădată, cu Tomi cel invitat să vie în Retezat, de felu-i o invenție, are succes (și după decenii) la oameni....

Ciudat, aici, este neverificarea lor de către aceia, dar și săritul meu excesiv/vehement în sus, la așa minciună.

Multă vreme mi-am bătut capul, că mi-i invidie pe bunăstările altora, acea iritare de vreo vorbă neadevărată a lor...

La o adică, poate fi o iritare de trezit fiori neplăcut, și atit. 

Asta, izvorind din neplăcută constatare că nu are explicație. Tulbură nașpa, și atit. 

Oarecum asemănător,. mai exact al lucrurilor ce-ți sar în sus, prin brațe, fără să-ți dea explicații ori soluții, este amestecul dintre iritarea-ți pe cuxisme, în faptul cu faptul că lucrrile emrg de capul lor.

Adică iritarea ta nu va avea mare efecte - în prezent, dar mai ales în viitor...

Iar de aici, rămîne teribila satisfacție din a nu face cap de țară, din așa aiureală.

Mai exact, din faptul că, pornit de-ale sufletului și infinitului (sic) spre așa considerați și atitudini, ele nu vor avea mare efect, în prezent.

Ori a la longue.

Cum naiba să nu te ia rîs nebun, de la ultima constatare?

.

Mă uit la lista de cuvinte-cheie ce alcătuiesc în dreapta postării... Unde trec, aparent din senin, revista RP.

Da, vindicativitatea nu-i o treabă cu care să defilezi prin urbe.

Dar mă traversează.

Iar totodată las altora sportul de a-și masca așa pornire.

De care ursitoarele nu mă întrebară, cîndva, dacă am chef a defila cu așa trăsătură prin viață...

Nu e o treabă simplă

Nu e o treabă simplă

Relația dintre suflete.

Asta, ca să nu spun imposibilă...

Orice s-ar spune

 Orice s-ar spune, vinovăția ascunde o excesiv (de bună) opinie de sine.

Este drept că, fără acel fals, ne-ar fi aproape imposibil să trăim.

E o chestie.

E o chestie.

Și anume despre inutilitate a existenței, dar să nu cazi lat din asta.

Nu spun că eu am reușit, treaba asta...

Ce-o fi aia, judecată a istoriei?

Oare ce-o însemna, noțiunea de Judecată a istoriei?

Pînă una-alta, ar fi de notat că noțiunea comportă nuanțe.

Cea dintîi privește faptul că, atunci cănd cineva aduce în discuție ideea, cam totdeauna dorește ca judecata cu pricina să fie, măcar cîndva, în ton cu interesele (sau măcar durerile) lui.

Apoi, iar acea judecată fiind totuși o felie de realitate viitoare, inevitabil va fi precum orice altă surată din viitor, adică greu de anticipat.

Aduc în atenție idee legat de modul cum viitorul (de fapt, oamenii de atunci, recte confrații montaniarzi) vor privi mistificările vreunora, din trecut.

Iar aici, e de constatat din start că puțină lume își bate capul cu istoria. Iar aceștia se împart în două categorii.

Oamenii normal, doritori de trimiteri superficiale spre trecut, și care să le facă bine lor la inimă, iar totodată publicului spre care execută acele relaționări. Sînt oameni la locul lor, ferindu-se de zguduiri, de afirmații inflamate.

O pătură mititică ia ceva mai în serios lucrurile. Vreun realist, respectiv nedormiții bine (din n motive).

Este drept că ultimele două tipuri umane aerisesc domeniul, cu cercetări.

Nu-mi dau seama, dincolo de divagații  fugare în Sus la munte..., cum ar fi stat istoria montană fără asemenea aerisitori - poate pretențios zis ducători de lucruri înainte.

Diurne. Enya, și vocea ei

 Ce frumos sună în dimineața asta de primăvară însorită, vocea Enyei!

Nu, subsemnatul nu-i făcut doar din agresivități către vreun cofrate montaniard ori altul... ER un om scindat, în sensul - zic eu - fericit al cuvîntului.

Stil. Altminteri perfect omenesc (II)

Îmi fac un pic de ordine între vechi scrise. Inclusiv unele despre subsemnatul.

De pildă, timișoreanul Adi Glăvan spune undeva (2011):

"Ce mi se pare interesant e ca, colegul nostru Mircea se ia de toti....la rind....ex. e membru sau vizitator permanent la Floarea de Colț, club creat de E. Cristea...pe care il "critica" tot timpul.... ”

Dincolo de pusul ideii de critică între ghilimele, și la care ești tentat să verifici dacă oratorul nu se referă la opusul ideii în chestiune (adică laudă)...

În mediul agreat de A. Glăvan și cei ca el, noțiunea de critică are automat un caracter negativ. Prin urmare, nici nu se mai uită cineva dacă afirmația respectivă e justă ori ba.

Îndeobște este. Dar nu există putință de a fi contracarată (de cercetat fiind acolo care dedesubturi mai supără pe acel adversar al criticii, de pildă îndrăzneala de-a lua atitudine în public și/sau vreo ușurință complexantă a condeiului).

Formula cu pricina - a (nu) se lua de toți - este una primită odată cu educația. Știi că e ceva negativ, și gata. De fapt, nu e gata, căci la vreun moment dat acuzi pe altul, cu acea formulă.

Asemănător, pe o scenă unde Dinu Mititeanu - prins cu ușa - răspunde și el după cum îl duc mintea și obrazul...

Mărturisesc a-l paște pe d. Dinu un material despre lauda de sine. Mai exact asupra pretenției sale (expusă pe blogu-i) că posedă bun simț. Nu spun aici că i-ar lipsi completamente acel lucru, ci că doar formula comportă multe nuanțe (este drept că dacă i-am accepta așa ceva, adică nuanțe, i s-ar duce naiba tot chichirezul astral.

... Mircea Barbelian mă declară negativist plus Gică (Contra), firește fără aduce minim contraargument la ce spusesem eu.

Dacă co-autorul unei apreciate cărți despre Cheile Turzii (1987) pare a se afla pe panta descendentă a existenței (uitînd că eram buni amici prin 1993), Alexandra Păvăloiu stă bine pe picioarele cerebralității. Mai exact, se produce ferm pe linia ce guvernează zona dumneaei umană:

Nici dînsa nu are treabă cu afirmațiile subsemnatului. Dar acționează potrivit mijloacelor pe care le cunoaște.

Și care vizează două direcții. Pe de o parte să descurajeze adversarul, pe de alta să cucerească publicul locului - în sine aliat dumneaei, însă dispus (datorită configurației interioare, de oaie într-o turmă) să-și schimbe iute opinia - poate convins de argumentele amintitului adversar, dar mai ales programat să plece după acela pe care îl simte mai puternic.

La chestiune, niciodată inșii din vreun cocoon nu vor lua poziție în afara acelei zone, comodă lor (cu atît mai puțin nu se vor duce să agrăiască contrar în vreun cuib străin).
Iritarea lor, față de un intrus precum subsemnatul, e legată de faptul că le este tulburată atmosfera roză, iar uneori că acel intrus indispune vreunul din părinții / liderii acelui loc.

Revenind la zisele Alexandrei, intervenția mea fusese cît se poate de în context, cîtă vreme fusese pomenit în postare Cuxi Șerban, ce devenise cunoscut între oamenii muntelui prin intermediul cărții legat de care eu mi-am manifestat dubiile întru paternitate.

În același timp, dna Păvăloiu a învățat în mediul dumneaei că cineva, chiar și tratat pe nedrept ca fiind lipsit de bun simț plus paranoic, să se facă mic, dacă nu să dispară de-a dreptul. Cum nu a părăsit acea zonă umană, nu a putut afla că există inși care nu cad lați, la așa tratament (cazul subsemnatului, pe acea listă de comentarii).

Că veni vorba de acea postare, d. Mititeanu pare să fi desființat între timp acel cont Facebook, deschis pe numele soției, și unde s-a produs (din motive ce pot fi cercetatate) o lungă perioadă. S-a întîmplat să execut însă niște facsimiluri ale postării, din care am reprodus mai sus.
La chestiune, a postării, intervenția mea fusese cît se poate de urbană după standardele mele:

Se putea răspunde liniștit acolo, că nu cade cerul dacă am altă opinie, decît (a) dumnealor.

A făcut-o altminteri subsemnatul, cînd suflete caritabile au afirmat că Susla munte... e alcătuită cu materiale de la nea Baticu.

Mica problema este însă că zisa-mi sosea pe un teren de două ori minat. Pe de o parte, în așa zone (și chit că evoluînd sub ghirlande roze), nu sînt agreate puncte de vedere contrare.  În același timp, d. Mititeanu e un pic cu musca pe căciulă, legat de paternitatea acelei cărți. Și riscă să se facă de baftă, ca autor ori măcar păstor al unei cărți pe care n-a scris-o cel devenit ulterior (semi)zeu.

Firește, oamenii acelui loc roz se vor proteja cum vor putea în fața noutății, dar tot nu ar fi o poziție comodă pentru Dinu Mititeanu.

Prin urmare, și după cum spusesem mai sus, răspunde și dumnealui cum poate:

 

De fapt, răspunde fără să-l marcheze vreun scrupul, ci doar atent la interesul său.

La chestiune, și anticipînd un posibil material, privesc spre eternele (pomenite și în cazul Alexandrei P.) formule pentru descurajat intrușii, respectiv pentru menținut în ascultare publicul nostru. Pe acea felie, trimiterile - la vremea cînd Mititeanu se afla înghesuit de subsemnatul - la momentele despărțirii lumești de Cuxi s-au aflat esențiale. 

Sînt vorbe irezistibile acolo. Catafalc. Priveghi. Condus de mulți. Iubit de toți colegii. Etc.
Nu ai cum să nu te înmoi, om normal aflîndu-te.

Pe acea urzeală, e introdus obiectul util. Și anume consultul jurnalului atribuit lui Cuxi, și care-ar fi fost consultat la priveghi de mai mulți apropiați ai dispărutului.

Dincolo de așa pregătire oratorică, acel caiet cu însemnări are o problemă. Nu l-a putut vedea nimeni, exceptînd personajele invocate mai sus. Iar Mititeanu nu se poate spune că nu a fost conștient de importanța persuasivă a scriselor olografice - din care motiv reproduce în volumul II al Singurătății verticalelor o scrisoare a lui Cuxi, spre un amic din Tîrgu Mureș.

Nu și vreo filă a jurnalului.

Pe felie, și dincolo de marile-mi îndoieli pînă și asupra vreunui manuscris ce ar fi circulat la priveghi, asemenea înscrisuri ar avea mari probleme și pentru că, înghesuit la un moment dat după cum ziceam mai sus - Mititeanu declară că el a fost reprodus cu minime modificări în carte. Or inevitabil s-a umblat din greu, pentru a fi trecut din postura de scrise strict personale, în aceea de manuscris aranjat pentru a da gata publicul-țintă.

Acel autorat are mari probleme și raportat la ușurința cu care un condei, care nu a binevoit să-și dea numele, naște o relatare la persoana a treia, despre tura hivernală lui Cuxi în Fisura Albastră. Deci s-a putut practica așa ceva, mai exact încropitul despre altul...

E interesantă formularea (ce sosește după tirada către publicul propriu, cu priveghi, catafalc etc.) prin care Mititeanu retează posibilitatea să dea și subsemnatul ochi pe manuscris. Și care ține de aceleași noțiuni de bază: convingerea suporterilor proprii, în paralel cu încercarea de-a descuraja adversarul...:

„În mîinile dumitale nu va fi niciodată asemenea dovadă, căci ar fi tot degeaba!”

Indiscutabil practic un obositor/asasin tăiat de fir în patru, dar e de spus că acel mesaj ascunde de fapt temerea lui Mititeanu, că aș mai putea mirosi pe acolo și alte argumente împotriva lui.

Am bunul simț de a-mi privi nesfîrșitele (la număr) materiale antiMititeanu și a medita dacă nu-s cumva leit nea Baticu, din materialele nepublicate în care avea pata pusă pe careva.

Sînt cam leite, deși eu mă strădui a-mi tempera subiectivismul. Cantitatea de nerezolvate sufletești îmi pare a fi însă ca aceeași, la ambii. Adică eu și nea Nae.

Dincolo de caracteristicile mititeanistice decurgînd din traiul în zonă unde toți gîndesc asemănător (și unde Dinu a ajuns să ocupe o poziție înaltă), e de spus că - în ciuda inclusiv a impresiei mele că mă ocup de un eveniment din antichitatea montană - cele petrecute la vremea publicării cărții lui Cuxi se află un cap de cometă, cu coada astăzi (la 2021) și chiar în viitor. În lumina acestui fapt, aș preciza că nașterea acelei cărți/acelui mit are loc în vremea cînd îți puteai permite cam orice, dacă te aveai bine cu Stăpînirea comunistă. Astăzi, de chiu de vai, poți replica pe vreo filă de net ori într-o carte. Pe atunci, așa ceva nu era posibil. 

Fiecare scria ce-i dădea bine sufletului, după ce plătea în prealabil preț către amintita stăpînire și spre comilitoni. Nu puteai replica, vreunor invenții/exgerări. Ba chiar, în publicațiile amice acelor mistificatori, erai făcut și de baftă (de asemenea fără putința de a răspunde), cum a pățit-o nea Nae cu un material emanat de suporterii lui Emilian Cristea, în revista România Pitorească.

Acel Fac ce vreau! din vremuri totalitare ajunge înnobilat azi, prin luatul în serios al mitului propagat de Dinu Mititeanu - asta, bineînțeles, prin mecanisme socio-umane care se pot desluși.

PS
Apropo de (zice-se) manuscrisul trecut din mînă, la priveghi Cuxi.

Dacă îl întreb pe Mititeanu cam care oameni fură aceia, eventual cum aș putea da de vreunul azi, de ce pot paria că tata Dinu sare trei metri în sus?

În același timp, și luînd de bună o secundă pretenția de mai sus, oare acei oameni mai au azi chef a-și aminti momentul în discuție?

Nu toată lumea are vitalitatea creatorilor de mituri, ori a celor porniți să le demoleze...

Stil. Altminteri perfect omenesc (I)

Pe undeva:

„De-ați ști voi ce frumoasă este țara mea!” Sunt cuvintele pline de mândrie și bucurie cu care Nicolae Grigorescu, aflat la Paris, încerca să-și determine colegii și prietenii săi să călătorească în România. Desigur, marele nostru pictor formula o subtilă invitație, provocarea lui înglobând, poate, și o undă de înduioșător patetism.”

Nu neapărat patriotismul, cît omenescul impun în cazul afirmațiilor citate să nu (te) întrebi dacă acel auditoriu a fost convins de frumoasele vorbe ale pictorului.

Eu unul nu cred.
Iar asta nu neapărat datorită faptului că autorul acelui articol nu pomenește nimic de vreun entuziasm, ce ar fi urmat pateticelor vorbe (și de care simt că-s inventate ulterior, de dragul publicului mioritic), ci pentru că fiecare dintre acei ne-romîni era convins a fi fost mai frumos ceea ce îi era deja familiar lui.

Asta, ca explicație benignă... Vreo alta ar pomeni despre dorința de a domina, ori măcar de-a acapara simpatia celorlalți. Am în vedere publicul din citat, dar mai ales acela din țară care a lecturat rîndurile cu pricina ale lui Grigorescu.

Tot acolo:

„Mi-am amintit de aceste memorabile cuvinte răsfoind, deunăzi, colecția revistei noastre, din... cele mai vechi timpuri (colecția pe jumătate de an din 1933) și până ieri. Și pe măsură ce  frunzăream anii îmi tot venea să exclam în gura mare: De-ați ști voi ce frumoasă este revista România Pitorească! ”

Firește, mi-i idee mică, ticăloasă cît și fixă.

Dar tot nu pricep în baza a ce actuala revistă a preluat vechimea publicației interbelice.

Nu de alta, dar nu știu ca vreunul dintre animatorii ei de atunci (mai exact liderii ATRP - Asociația Turistică România Pitorească) să fi avut vreo treabă cu revista pe care același regim care a desființat vechea publicație, a scos-o în 1972 (iar după 1989 a fost preluată de echipa Ogrinji). Nu îmi aduc aminte de vreun component ale ATRP care să fi scris la RP postbelică, după cum bănui că nu a existat - din motive de etate /extincție - acordul vreunuia pentru preluarea acelei vechimi, din 1933.

După cum am precizat mai sus, e o chestie un pic aiurea acest gaia-mațul (al meu) cu onor revista. Dar poate că că cineva trebuie să spună așa lucruri...

În paralel, poate merită alcătuit un mic portofoliu, al genului de afirmații care fac bine la un numit public (fie el și mult majoritar). Acela care nu se întreabă, la frumoasele vorbe ale lui N. Grigorescu, dacă l-a luat cineva în seamă, pe cînd le adresa la Paris, cîndva...

(va urma, mai exact pe linia afirmațiilor mai puțin raționale)

O idee trage pe alta. 24 aprilie 2021.

 O idee trage pe alta.

Mai exact, aceea de azi dis de dimineață (despre domnii de la revista România Pitorească) a dus mintea la postarea cea telurică / anterioară, iar aceea a deschis zăgazul celei de față.

După clinciul (februarie a.c.?) de care am avut parte cu instituția Facebook, nu am mai izbutit să progresez și pace cu revederea mnaterialului, necesară ediției secunde a cărții subsemnatului (Sus la munte, la izvor).

Carele revedere vizează împănări benigne, a la idei și unghiuri noi, respectiv adăugiri precum una privind pe Cristache Dedula (în minutele de discuții rămînînd lucruri interesante) ori alții, dar mai ales două materiale din zona Addenda. Mai exact cele privind în parte România Pitorească, dar mai ales cultul Cuxi Șerban.

La ultimul n-am mai prins și pace starea de grație care, în pregătirea hei-rup a Addendei (de la finele lui 2019) a acordat cel puțin mulțumitor materialul în cauză, de acolo. Am refăcut în draci, nemulțumit de cum ieșeau / se acordau (ideatic și stilistic) lucrurile, iar după clinciul Facebook nu am izbutit să mai mișc nimic.

Mi-e greu să-mi dau seama de unde s-a tras poticnirea. Poate frică. Și încă asta e minoră, față de ceea ce nu izbutesc a conștientiza, ca motive ale blocajului.

Dincolo de toate, și nutrind speranță că voi urni lucrurile, rîd-plîng de o chestie. Plînsul/durerea ar veni...

Introduc tipul de noțiuni separate de un slash (a la plînsul-durerea, de mai sus) întrucît reprezintă mai bine, decît un singur termen de acolo, situația/starea pe care o expun.

... de la faptul că-mi recunosc o mică invidie, de mai mic valoric plus exclus, pe inșii din categoria supușilor lui Mititeanu (eventual a familiei lui Cuxi și apropiaților ei), dar - după ce îți recunoști așa hibă - nu se înghesuie nimeni a te trage de urechi (în cel mai rău caz, te citează trunchiat, cum că ești invidios). În general, ție îți trece acel sentiment, căci una e  ca el să(-ți) zacă nerecunoscut în inconștient, și alta e să jonglezi cu el, la soare...

Firește, nu e cazul să abuzezi de acele conștientizări de prăpăstii sociale, căci una-două se poate transforma în bumerang. Ai de stat cu demersul rău istoric-uman în zona ochelarilor, și nu a joardei pedepsitoare, după cum glăsuiește un îndemn al unora mai deștepți ca mine...

Mi-e un fel de lăcomie, doritoare să adune în textul final cît mai multe din ideile ce-mi traversează mintea legat de subiectul Cuxi, dar și perfecționism, în a suna bine, vioara ce urmează a fi oferită celor doi-trei rătăciți cititori, ai viitorului op.

**

Oarecum pe aproape, și apropo de cum se uită strîmb multă lume la subsemnatul, zîmbesc un pic, privind cum stă pe soclu acum cartea Baticu-Țițeica din 1984, după ce se aflase adevărată paria. la vremea-i, datorită faptului că tulbura apele (inclusiv acelea calitative, ale unor condeieri ce nu puteau mai mult).

De aici, reîntorcînd-mă cu gîndul la „prietenii” de la România Pitorească, nu pot decît să admir omenescul lor.
Mai exact, acumulatul a tot ce se poate. Pedalează dumnealor pe naționalism și anticomunism azi, dar nu se leapădă - Doamne-feri! - de anii comuniști ai publicației lor (la care au pus totuși umăr mai-marele Mihai Ogrinji, cît și muza sa Anda Raicu). Idem în ce-l privește pe nea Baticu. De unde era luat cu huo! la revistă înainte de 1989, aceeași l-a pus urgent după Revoluție în categoria eroilor sfințind locul.

Deseori m-am întrebat dacă, la un ce-profit, nu aș linge și eu unde am scuipat (mai exact spre RP. E posibil să nu o fac însă. Asta, întrucît firea-mi cea proastă nu va ajunge niciodată parte a unui grup. Și unde ei să-mi ude vreo ardentă nevoie a sufletului, iar eu să le răspund de asemenea amabil).

Pe felie, am ceva coșmaruri, speriat de modul cum mă vor glorifica doritori  de mituri la vremea cînd nu voi mai putea replica. Asta, la modul general al acțiunii lor. cel particular privind faptul că, în inerentă cheie a superficialității, nu vor avea vreo treabă cu spiritul a ceea ce am scris eu, al subsemnatului în general.

Continuare la articolul despre oamenii României Pitorești, de azi dimineață

 Continuare la articolul despre oamenii României Pitorești, de azi dimineață

I

Cînd pui problemele unghiurile propuse de mine acolo (și nițel rude cu Freud), onest este să nu te dai ins perfect ori supraom, ci să te recunoști - de asemenea - supus al umanului.

Al firii omenești.

De pildă în ale dorinței de dominare (altminteri, la un nivel pe care nu-ți vine a recunoaște, cu ușurință). Asta, pentru că îndeobște acea tendință ți se află refulată. Iar cînd vreun ne-amic Dorin Gherman îți umblă peste scutul inconștientului (relevînd că vezi abruptul Bucegilor drept feuda-ți proprie), mai poți recunoaște una ori alta, dar și atunci te paște pericolul citării trunchiate din ceea ce spus, dinspre niște buni prieteni (și urmînd să plasați dumneavoastră ghilimele calificativului bun...).

II

Oarecum pe felie, al greu-picătoarelor la suflet, s-ar afla și o întîmplare de acum cîteva luni, în urma căreia nu mi-a mai ars a scrie nimic pe-aici, bașca retragerea din platforma Facebook.

Ca prim eveniment, m-am trezit sancționat acolo drept propagator al urii, în relația cu cîțiva alți confrați de acolo. Asta, în condițiile în care acei facebuciști emiteau infinit mai mult pomenita ură decît subsemnatul.

M-a mirat grozav, că tot veni vorba, despre ideea de a propaga ura. pînă la urmă, e problema celui a cărui deja-existentă ură este zgîndărită. Mai exact există deja în el.

Într-o primă fază, și dincolo de bucuria-mi că pot scăpa de-o așa-numită compulsie, am realizat iritarea copilului interor de a-i fi fost puse limite, peste atotputernicia pe care și-o bănuise. Apoi, în lipsa acelei compulsii, ce nutrise o oarece superioritate/invinciblitate, m-am trezit în față cu vulnerabilitățile/cartofii fierbinți din adîncul personal, pe care le dregeam prin acele postări deștepte (ori măcar slujind zice-se adevărul).
Iar acolo, ca în filmele cu proști, s-au amestecat nu doar sentimentul de mic-sus-soare (care se dregea prin a te simți deosebit/mare-sub-soare), dar și acela al inutilității gesturilor omului, pe care-l simt că apare la trecerea în vîrsta a treia. Asta în condițiile în care - anterior și cu programare de la Specie - depășisei angoasele inerente vieții prin sumedenie de iluzii.

Firește că, dacă nu te omoară pogorîre, vei ieși dup-o vreme din impas... Schimbat nițel, firește.

Știusem întrucîtva că sosește inerent un așa moment de cînd observasem la un Gabriel T. o perioadă de gură-mare pe net, după care a dispărut în ceață, pare-se de tot, și asta nu neapărat pentru a răposat între timp. Nu, pur și simplu se termină un fel de benzină interioară. Deci știam, dar nu aveam cum poseda și amănunte, ce apar doar în urma experiențelor nemijlocite.

Se înțelege că există și inși care o țin tare / pe-ale lor inclusiv la senectute, dar acolo pare să existe un baraj mai gros între nevoile sufletești amintite de mine ceva mai sus, și diverse dezarmări ce pot apărea în urma inevitabilelor eșecuri (în urmărirea țintelor care ne scapă de angoase.

Eu unul am ales să încerc a schimba ceva. De pildă nu am mai intervenit pe scena montană (pendinte de Facebook sau ba). Într-adevăr, am a încheia ediția secundă a cărții Sus la munte..., dar îmi doresc a fi un contact pasager. Eventual, și pentru că nu știi ce ajunge ziua de mîine, vreo dorință de a mai cerceta în subiectul muntelui fiind efectuată pe cont propriu și în vreun fișier urmînd a viețui doar pe computerul propriu. Că pe acolo îl paște riscul vreunui șters (în gen de situații care m-au mai bîntuit) face parte din regulile jocului.

Cel sufletesc și propriu lui em ordean.

Una din problemele/temerile/convingerile care m-au încercat în ultimele luni a ținut de ideea Pe cine ar putea interesa ce scriu eu?. Și zău că nu răspunsul nu a fost entuziasmant. Mai exact, ar interesa 2, 3, 10, 20, însă oricum nu la nivelul pe care - în același pîrdalnic inconștient - se dorește (și pentru a scăpa de aceleași doamne numite angoase existențiale, cu care vă tooot bat capul, cum că-s la baza lumii, chit că nu se văd în carne și oase).

Pe acolo, dorințele de aplauze și co. sînt imense, iar la o adică nesosind noi cu ele de acasă, ci plantate de dumneaei Specia/Viața, pentru a face să trecem mai comod/suportabil prin existență. Or, dacă tot ți s-a deschis un pic fereastra de dincolo de Matrix-ul conștient, poți socoti ce ziceam eu mai sus, și anume Pe cîți interesează...

Aici, rămîne loc de iluzii. Ori măcar de știința faptului că adîncul, luminat neplăcut cu (con)știința ori măcar cu priceperea că veniră deziluziile frumoasei vîrste a treia, poate coborî ștacheta. De pildă, visînd că poate, vreodată, vreun urmaș iubitor de abrupt și de istorie, va trata cu gingășie ideile tale.

Oricum ar fi, peste tot acest zbucium interior din ultimele luni, a existat o idee mică și fixă a lui Jean-Jacques Rousseau: „Alergînd după cele ce fug, le pierzi pe cele care rămîn”.

Altminteri, planuri măricele pentru vara montană.

Pe felie, acum vreo 15 ani mă apucasem a zice că îmi doresc / mă simt în stare a urca prin abrupt pînă la 70 ani, iar pe munte în general pînă la 75. Eu avînd acum 64. Diverse scîrțîieli trupești m0au făcut să mă întreb apoi dacă nu am exagerat cu acele cifre, mai exact eu rablagindu-mă mai iute. Or, acea retragere pomenită mai sus pare să fi dat bine putirințelor abruptistice, fie și într-un mod pe care îl mirosisem altminteri anterior: nu scrie nicăieri că umbletul prin abrupt trebuie să se facă în urcuș și cu desag mare în cîrcă. Nu-i pomenit de asemenea nicăieri, că au fost desființate prin lege zacerile pe cîte o brîniță, admiratul răsăritului ori apusului de pe acolo...

Reflecții din iarnă, despre anul ce tocmai plecase...

 Cu destul noroc, 2020 nu mi-a fost un an rău. Ba chiar am ieșit foarte bine la capitolul călătoriilor, pe munte ori, în general, prin țară.

În ale minții, m-a obsedat binișor teoria (personală, a) cocoonului, mai exact a zonei de confort pe care ne-o confecționăm, pentru a rezista mai bine avatarurilor trecerii prin viață.

Respectivul spațiu călduț, fiind plin cu iluzii, este util, însă foarte fragil influențelor exterioare ce i-ar putea strica rozul (cum arată negrul existențial ce împinge la confecționarea lui e altă discuție, și la care nici dracul nu ar sta să asiste).

Sînt un pic îngrijorat că acea obsesie, a mea și despre Cocoon, nu a lăsat încă locul alteia (căci așa este sănătos, funcționării noastre)...

Pînă una-alta tărășenia cu pricina îmi domină meditațiile, despre cele din jur...

De pildă, citesc o lucrare de istorie (Stalin, Hitler, Antonescu), a unui d. Buzatu, și la butoane îi identific același zeu al cocoonurilor, de sub soare.

Ultimul chef al acelui autor i-ar fi să-i sosească vreun ins, care să se mire/ să contrazică vreo afirmație ori alta, de pe acolo.

Firește, acel condei (și suporterii lui, în ale simțitului bine) vor avea grijă să nu-i pătrundă vreun inamic, în acel spațiu plăcut. Ori dacă se va înființa, acel cîrcotaș, vor uza de mai multe, pentru a nu le fi distrus locul-cel-frumos...

.

Asemănător (era și normal, cîtă vreme se află oameni...) stau lucrurile în tabăra care se dorește fruncea spiritualității contemporane, și anume aceea avînd între portavoci editura Humanitas.

Acolo, d. autor Paraschivescu își poleiește natura umană prin relevatul de inferiorități ale altora. Bineînțeles, dumnealui și comilitonilor le-ar sta mai mult decît în gît curiozitatea vreunuia, că cum de s-au oploșit taman la dumnealor adevărul, credibilitatea plus discernămîntul...

Interesantă condiție, a intelectualului...

Interesantă condiție, a intelectualului...

Trebuie sa observe acea hartă, cu statul român dus pînă la Tisa, și sa nu spună nimic. Pîs trebuie sa se afle și în privința faptului ca suveranii din imagini nu au ajuns pînă la Crucea cu pricina (din ce scrise montane am mai lecturat eu, nu mi-i amintesc pe cei doi, suiți pe platoul Bucegilor)

Șamd.

 

"Taci, bre! Fii român!!"

 

Firi și firi. Articol despre Sorin Tulea, în numărul 1/2021 al revistei România Pitorească.

 Pe cînd amabila vînzătoare de la un magazin de materiale sportive îmi pregătește comanda, îmi ocup timpul frunzărind ultimul număr al revistei România Pitorească, afișat acolo pe un suport.

Descopăr că publicația a trecut la format A5. În același timp, costă 6,5 lei. Nu e mult, aș achiziționa-o (deși buzunarul meu nu a fost niciodată forte, în această existență), dar găsesc interesant acolo doar materialul ce reproduce însemnări din carnetul de ascensiuni ale lui Sorin Tulea (1915-2005), acela achiziționat dintr-un tîrg acum vreo zece ani de confratele montaniard Andrei Done.

Mă surprinde un pic, legat de acel articol, faptul că el apare după ce asupra acelui subiect a tratat subsemnatul - mai exact în ediția tipărită a Sus la munte, la izvor. Deși reproducerile acelui caiet existau pe net de mai mulți ani, Mircea Săndulescu, Mihai Ogrinji și ceilalți nu au încropit anterior ieșirii cărții mele vreun așa material. Deduc de aici a fi fost incitați de rîndurile mele, cît să pomenească și dumnealor acele însemnări ale înaintașului nostru.

De ce nu au făcut-o mai devreme?

În opinia mea, au intervenit două corzi interioare. Pe de o parte, nu au îndrăznit a cerceta, respectiv a lua poziție (vezi aici precizările dinspre finalul postării!) legat de acele însemnări, peste care nu mă îndoiesc a le fi ajuns anterior ochii. În același timp, tratînd subsemnatul despre acel subiect, au afectați de un sindrom pe care îndrăznesc să-l numesc Mihai Haret - după numele celui care l-a vădit poate cel dintîi, pe terenul scriselor montane.
Mai exact, și pe fondul unei trăsături în sine perfect umane, vădea disconfort cînd vreun seamăn ieșea în relief cu vreo acțiune, în zona unde Haret (din motive nu tocmai greu de identificat) voia să fie cel dintîi. În așa situație, de pildă ieșind un articol al lui Radu Țițeica despre Valea Horoabei (mai exact care nu-i pomenea așa-zisul primat al turelor pe acolo), Haret a produs o scrisă replică, voind astfel a se repoziționa cel dîntîi în domeniu. Similar se vor petrece lucrurile, în același deceniu patru al veacului trecut, și în privința unui articol despre Bucșoiul Bucegilor, respectiv a unei expuneri istorice la un curs de alpinism ținut în epocă de Clubul Alpin Român.

În opinia mea, cei de la RP procedează similar, prin materialul despre Sorin Tulea. 

Este drept că, la prima vedere, e greu a dobîndi vreun ascendent asupra scriselor care-i iritaseră, din Sus la munte, la izvor. Asta, întrucît creativ zicînd, nu aduc nimic nou asupra subiectului, ba chiar se mențin inevitabil (cred eu) la un nivel calitativ inferior. mai exact reproduc dar notațiile lui Tulea, că la data cutare a fost pe ruta X, fără detalieri, cu atît mai puțin reliefînd vreo diferențe de opinie cu Tulea. 

Subsemnatul, de pildă, bănuia că acel caiet - reprodus de Andrei D. - a fost alcătuit după o formă anterioară, dar mult ulterior turelor pomenite, întrucît, de pildă, pomenește ca existînd în anul X un toponimic ce avea să apară ulterior.

Situația poate contrazice pretenția-mi despre acel sindrom Haret, atîta doar că ea se petrece pe un teren pe care l-aș numi împrejmuit, și unde pătrunde greu sau deloc exteriorul.

De pe o parte, auditoriul României Pitorești nu este unul care să cerceteze rîndurile puse sub ochii-i de echipa Ogrinji. Le ia de bune, încîntat că a găsit/are un loc unde să se simtă roz. Pe de altă parte, editorii cu pricina vădesc niște mici contorsionări sufletești, altminteri perfect necesare bunei dumnealor dispoziții sufletești. Ignoră pe de o parte calitatea materialelor care îi îndeamnă la pomenitele replici, iar pe de alta plasează autorului lor caracterizări care îl scot din categoria inșilor demni de luat în seamă.

Vezi aprecierile născute de o altă plantă, ivită pe teritoriul unde dumnealor își doresc primatul, și anume informațiile despre Alexandru Beldie (1912-2003), respectiv Radu Țițeica (1905-1987). De pildă: „un personaj zdruncinat (e vorba de subsemnatul, n. MO), cu privirea ră­tăcită și apetit nețărmurit pentru dejecții”

 Cîtă vreme producțiile acelui concurent emană de la un ins zdruncinat (altminteri generînd materiale infinit mai valoroase decît ale tale), pe scena minții tale - Eminescu ar putea vorbi aici de cercul strîmt, unde norocul petrece... - ești singur. Și primul.

În paralel, se poate investiga motivul pentru care oamenii României Pitorești nu se încumetă a produce lucruri mai valoroase. Motivul îmi pare să fie conformismul / conservatorismul dumnealor. Pe acel teren, lipsește interesul pentru nou, pentru inedit - amănunt valabil atît acelor condeieri, cît și publicului dumnealor. În schimb viețuiește din plin acolo producerea de roz, de curgeri ale textului care se vor adevărat leagăn pentru copii mici. Și care, previzibil, evită să iasă din acel cocoon de simțit bine, cu atît mai puțin nu periclitează fundamentul locului, prin cercetări în realitate, ce să mai spun de aducerea în atenție a unor fapte/idei ce deranjează spiritul locului.