Mie da.
**
Ce chestie...
N-am văzut pe unul să spună aici, că azi nu are chef să meargă la munte. Eventual că e saturat, de respectiva activitate, și vrea o pauză.
La capitolul ăsta, m-aș simți tare prost, de sucitul lumii, dacă nn mi-aș aminti că mentorul trata pe undeva („Amintirile unui alpinist”) problema...:
De-ale sufletului...
Tot nea Baticu are pe undeva o vorbă (reproduc din memorie: „M-am jurat să nu mai fac asemenea greșeală, și nu am mai făcut-o!” (era vorba de a intra cu mulți însoțitori la premiera unui traseu)
Întrucîtva simt nevoia să îmi iau la fel o promisiune (dar am bunul simț de-a realiza că nu e obligatoriu să o respect...). Mai exact mi-am propus una, pe cînd am vrut să scriu o descriere a turei pe Brâul caprelor. Ba am și scris o prefață care se voia în sprijinul unei relatări-din-suflet.
Atîta tot, că omul propune, iar Altcineva dispune... Atîta am pregătit acea prezentare-minune, că s-a închis - deranjată de tam-tam, calcule dar și inevitabile interferențe cu viața reală - poarta spre adîncuri, grație căruia doream să fac o prezentare mai altfel... Aceea cu poiana Mălinului precum un spațiu unde știi că au fost descoperite cîndva schelete de dinozauri (acceptați licența...).
Iar de-aici, inevitabil plecă mintea s-observ că relația-mi cu un personaj important persoanei mele (recte N. Baticu) e din alt film, comparat cu elogiile aduse de alți semeni unor oameni declarați importanți pentru existența lor.
Avînd înțelegere pentru fenomen, observ că acolo sînt vorbe mari cu carul, dar printre care, dacă scociori, nu dai de mai nimic viu. De mai nimic, de relatat domol...
PS
Răutăți.
Oare urmașii lui Mihai Ogrinji de la România Pitorească, peste niște ani, se vor da de ceasul morții să scoață volum din așa notații, cum fac cu toate fleacurile altor oameni? Mă pot aștepta la orice. Este drept că nici nu aș muri de plăcere, de prin eter, observînd asemenea acțiune.
În imagine, o parodie a ideii „Înaintași privind din cer cum scriu urmașii (vii) despre ei...”
N-am văzut pe unul să spună aici, că azi nu are chef să meargă la munte. Eventual că e saturat, de respectiva activitate, și vrea o pauză.
La capitolul ăsta, m-aș simți tare prost, de sucitul lumii, dacă nn mi-aș aminti că mentorul trata pe undeva („Amintirile unui alpinist”) problema...:
„Altădată, conduceam, împreună cu doctorul Vasile Steopoe, un grup dintr-o colectivă C.A.R. pe Colţul Mălinului, avînd ca obiectiv Hornul Central-Comănescu şi Hornul Ascuns. Am dormit la Oancea. Pe la ora patru dimineaţa ne-am trezit. După vreo jumătate de oră, doctorul a întrebat:Partea proastă aici este că prin aprilie-mai făceam niște planuri grozave, de ce urma să hălădui în miez de vară. Iar acum dau din colț în colț, legat de următorul week-end barim...
– Cum e vremea afară ? Nu plouă ?,
– Nu, i-am răspuns.
Mi-am dat seama că nu prea avea chef de mers. Ca şi mine, dealtfel. Se întîmplă, uneori, să nu ai chef de drum. E o stare psihică, căreia nu-i poţi comanda. Probabil de aceea, în întreaga lume, alpinismul (căţărătura) nu a fost acceptat ca sport de performanţă, de arenă”
De-ale sufletului...
Tot nea Baticu are pe undeva o vorbă (reproduc din memorie: „M-am jurat să nu mai fac asemenea greșeală, și nu am mai făcut-o!” (era vorba de a intra cu mulți însoțitori la premiera unui traseu)
Întrucîtva simt nevoia să îmi iau la fel o promisiune (dar am bunul simț de-a realiza că nu e obligatoriu să o respect...). Mai exact mi-am propus una, pe cînd am vrut să scriu o descriere a turei pe Brâul caprelor. Ba am și scris o prefață care se voia în sprijinul unei relatări-din-suflet.
Atîta tot, că omul propune, iar Altcineva dispune... Atîta am pregătit acea prezentare-minune, că s-a închis - deranjată de tam-tam, calcule dar și inevitabile interferențe cu viața reală - poarta spre adîncuri, grație căruia doream să fac o prezentare mai altfel... Aceea cu poiana Mălinului precum un spațiu unde știi că au fost descoperite cîndva schelete de dinozauri (acceptați licența...).
Iar de-aici, inevitabil plecă mintea s-observ că relația-mi cu un personaj important persoanei mele (recte N. Baticu) e din alt film, comparat cu elogiile aduse de alți semeni unor oameni declarați importanți pentru existența lor.
Avînd înțelegere pentru fenomen, observ că acolo sînt vorbe mari cu carul, dar printre care, dacă scociori, nu dai de mai nimic viu. De mai nimic, de relatat domol...
PS
Răutăți.
Oare urmașii lui Mihai Ogrinji de la România Pitorească, peste niște ani, se vor da de ceasul morții să scoață volum din așa notații, cum fac cu toate fleacurile altor oameni? Mă pot aștepta la orice. Este drept că nici nu aș muri de plăcere, de prin eter, observînd asemenea acțiune.
În imagine, o parodie a ideii „Înaintași privind din cer cum scriu urmașii (vii) despre ei...”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu