.
În același timp, meditez că nu e simplu a redacta eu însumi, cîndva, niste Memorii. Căci mă aflu inconsecvent, iute abandanator de acțiuni, cît și bîntuit (barim la vîrsta actuala) de zeul inutilității.
.
Dincolo de asta, simt că nu as putea produce o carte, adică ceva destinat publicului larg. Ci ar fi un ceva vizînd restrinsa și iluzoria categorie a oamenilor gindind asemănător mie.
Asta, și pentru că nu pot emite lucruri plăcute celuilalt, ba și în cheia socială a unui asemenea fenomen (cum o face d. Gheție, alăturat). Pot informa. Iar totodată amesteca, zic eu îndrăzneț, idei.
Sună prost, a strîmba din nas la rîndurile d-lui Gheție, dar cred totuși că acea dulcegărie depărtează / ține departe de realitate. Așa postfață adună oameni, însă principiul celui mai mic numitor comun nu mă atrage. Prefer o cît mai mare întindere a plajei 'numerelor'.
Un eventual op de amintiri al subsemnatului ar aduce cu al lui Radu Țițeica, destinat de autor să nu fie publicat vreodată. Simt că i se trăgea, înaintașului meu, din timiditate, dar și din dorința de a se adresa strict celor gindind la fel...
Hmmm... Nu știu de ce, dar cu rîndurile lui RȚ am rezonat cel mai mult, din panoplia de autori care mi-a ajuns sub ochi... Mai mult și decît cu rîndurile lui Nea Baticu. Vreun psiholog s-ar putea aplecă asupra temei, la vreun 2080...
**
Prin 2000-2005, m-am apucat a sugera generației mai tinere decît a mea să stea de vorbă cu reprezentanții pleiadei noastre alpine din anii 50.
Subiectul nu pare să fi interesat însă pe cineva.
(subsemnatul își terminase benzina, cu interbelicii, iar în același timp nu aș putut cerceta relatări despre drumuri unde nu călcasem /aveam să calc vreodată)
Firește, era dreptul acelor invitați (de către mine) să își aleagă țintele în viață.
Prin 2010 s-a apucat Marian Anghel să adune ceva materiale, dar avea să o lase ulterior mai moale, poate acordînd mult din timpul său ocupației de ghid montan.
Nu am idee ca, în afara lui, să fi cercetat cineva istoria alpinismului românesc.
.
Pe cînd privesc spre volumele scoase de „România Pitorească”, realizez cu oarece surprindere că dumnealor s-au înhămat la așa acțiune.
Ce-i drept, nu în stilul iscoditor, ci preluînd de-a gata prelegerile altora, dar nici asemenea acțiune nu e de colea, asigurînd materialul pe care, poate, îl vor pureca ceva mai atent alții, în viitorime.
.
**
.
Cerînd scuze pentru săritul de la una la alta, dar voind să am în același loc toate aceste informații, revin la dl Gheție.
.
Dînsul publică în revista România Pitorească (prin 1972 și poate la invitația responsabilului rubricii alpine de acolo, Walter Kargel) o descriere a Văii Morarului.
Peste șase-șapte ani, acea prezentare ajunge și sub ochii subsemnatului (ce găsise revista într-un lot de hîrtie reciclabilă). Eram după întîiul meu sezon de mers în abrupt, unul făcut mai mult decît după ureche, și era prima descriere de profil la care am avut acces.
.
M-a fascinat în bună măsură, iar sentimentele mi-au stat asemănătoare și față de autor. Amintirea acelei trăiri nu m-a părăsit nici azi, deși inevitabil unghiul asupra lui I. Gheție (pe care nu l-am cunoscut vreodată) s-a modificat, în urma noilor informații care au survenit în timp.
La scurtă vreme aveam să răsfoiesc și acea lucrare de căpătîi care a fost „Trasee alpine în Carpați”, de Walter Kargel. Cu așa tipărituri la bază, umbletul prin abruptul Bucegilor a decurs altfel....
.
De ce am bîjbîit în primul an alpin?
Cred că s-a datorat faptului că am pătruns atipic în acel domeniu. Nu am avut amici care să practice acel sport, și care să fi trezit vreun dor, ori să nască vreo invitație. Pur și simplu m-a fascinat (nu pînă la stadiul poetic) zona abruptă a Bucegilor prahoveni. Ideea de zid înalt de piatră. Și care va fi fost nemaipomenit să-l privești de la poale.
Apoi am aflat întîmplător că există oarece drumuri pe înălțimea lui. Și în care am pătruns cu destulă iresponsabilitate, dacă tratăm lucrurile în cheia maturilor.
A existat și oarece noroc, în două ture ale anului de debut, și anume pe Valea Gălbenelelor, respectiv a Bucșoiului.
Patima intrase însă în individul respectiv.
În anul următor (1979), din aproape în aproape și în baza tipăriturilor amintite,, am pornit a-mi lăsa deoparte ignoranța, proces de care îmi este greu să afirm, că s-a încheiat vreodată...
Nu am idee ca, în afara lui, să fi cercetat cineva istoria alpinismului românesc.
.
Pe cînd privesc spre volumele scoase de „România Pitorească”, realizez cu oarece surprindere că dumnealor s-au înhămat la așa acțiune.
Ce-i drept, nu în stilul iscoditor, ci preluînd de-a gata prelegerile altora, dar nici asemenea acțiune nu e de colea, asigurînd materialul pe care, poate, îl vor pureca ceva mai atent alții, în viitorime.
.
**
.
Cerînd scuze pentru săritul de la una la alta, dar voind să am în același loc toate aceste informații, revin la dl Gheție.
.
Dînsul publică în revista România Pitorească (prin 1972 și poate la invitația responsabilului rubricii alpine de acolo, Walter Kargel) o descriere a Văii Morarului.
Peste șase-șapte ani, acea prezentare ajunge și sub ochii subsemnatului (ce găsise revista într-un lot de hîrtie reciclabilă). Eram după întîiul meu sezon de mers în abrupt, unul făcut mai mult decît după ureche, și era prima descriere de profil la care am avut acces.
.
M-a fascinat în bună măsură, iar sentimentele mi-au stat asemănătoare și față de autor. Amintirea acelei trăiri nu m-a părăsit nici azi, deși inevitabil unghiul asupra lui I. Gheție (pe care nu l-am cunoscut vreodată) s-a modificat, în urma noilor informații care au survenit în timp.
La scurtă vreme aveam să răsfoiesc și acea lucrare de căpătîi care a fost „Trasee alpine în Carpați”, de Walter Kargel. Cu așa tipărituri la bază, umbletul prin abruptul Bucegilor a decurs altfel....
.
De ce am bîjbîit în primul an alpin?
Cred că s-a datorat faptului că am pătruns atipic în acel domeniu. Nu am avut amici care să practice acel sport, și care să fi trezit vreun dor, ori să nască vreo invitație. Pur și simplu m-a fascinat (nu pînă la stadiul poetic) zona abruptă a Bucegilor prahoveni. Ideea de zid înalt de piatră. Și care va fi fost nemaipomenit să-l privești de la poale.
Apoi am aflat întîmplător că există oarece drumuri pe înălțimea lui. Și în care am pătruns cu destulă iresponsabilitate, dacă tratăm lucrurile în cheia maturilor.
A existat și oarece noroc, în două ture ale anului de debut, și anume pe Valea Gălbenelelor, respectiv a Bucșoiului.
Patima intrase însă în individul respectiv.
În anul următor (1979), din aproape în aproape și în baza tipăriturilor amintite,, am pornit a-mi lăsa deoparte ignoranța, proces de care îmi este greu să afirm, că s-a încheiat vreodată...
