Bat pasul pe loc

BAT PASUL PE LOC cu a mea obsesie, și anume materialul despre mitul Cuxi Șerban.

La o adică, lucrurile sînt gata la forma clasică...

E pregătită și încheiere, ce repetă întrucîtva finalul capitolului privindu-l pe Ion Ionescu Dunăreanu... Aici arată, de asemenea, sub forma unui citat:
„Singura performanță la care am râvnit toata viața (așa mă învățase Bunicul și Unchiul) a fost să fiu și să rămân Om.” (Dinu Mititeanu)

..., dar, în baza perfecționism personal (expresia nefiind însă ca în dicționare), vreau să mai adaug o bucată. Ea pornește de la faptul că, în condițiile în care pînă și faimoasa scrisoare a lui Cuxi spre Bebe Pozdîrcă are caracteristici ale unui fals, ajungi să te întrebi dacă știm ceva despre Cuxi cel adevărat.

În așa cercetare, a Marelui necunoscut (ideea e posibil să-mi fi venit de la Marele anonim, cel pus de alții în contul lui L. Blaga), singurul domument de care mă pot agăța este cartea de memorii a tatălui lui Cuxi, și anume Amintiri peste generații, de Alexandru Șerban sr.

Acolo mi s-a ivit însă o mare problemă. Nu una privind veridicitatea, unde am putut depista zic eu iute intervențiile taberei Mititeanu...:

De pildă: „Cartea sa [a lui Cuxi] a fost curînd epuizată, unii admiratori și-au făcut chiar și xero­copii, iar la 20 ani după moartea sa, a fost reeditată, la un nivel calitativ su­perior, prin meritul deosebit al mamei sale, care a reușit să ridice mai ales ca­li­tatea ima­ginilor în culori”.

Mica problemă, aici, este că la 20 ani după apariția acelui op  Alex. Șerban sr. murise de un an”. Deci, inevitabil, cineva a scris în numele său extrasele de mai sus.

... ci de faptul că Șerban sr. s-a dovedit dintr-un material uman mult diferit de al taberei animate de soția sa și de Dinu Mititeanu.

Seniorul posedă alt stil. E reținut în exprimare, iar în paralel condeiul său îmi pare interesat de realitate, și nu de povești - ba și unele interesate.

Că a fost totuși un om, cu micile lui parti-pris-uri, e altă discuție. Dar care nu îi afectează postura de lord, una pe care aș prelua-o cu mare plăcere, dacă nu ar proveni de la... Șerban sr. (altminteri în mod onest, fiind la origine zisă a studenților săi, cei cărora li s-a adresat întreaga carieră universitate cu dumneavoastră).

În asemenea carte încerc a descoperi adevărate despre Cuxi. Nu spun, or exista adevăruri și în cartea pusă în contul ultimului, dar acolo e mult mai dificil de-ales grîul de neghină, mai multe putînd decripta despre fanii săi, decît despre junele Șerban.

Problema cea mare apare, dincolo de ce alte psihanalizabile or fi, cînd mă aflu tentat a idealiza seniorul Șerban. Căci mă paște așa tendință, din motive de care nu aș fugi în exces (mi-e teamă că va fugi tabăra adversă, după o primă perioadă de rictusuri: „V-am spus noi, că nu-i întreg la cap?!”).

.

Dincolo de astea, Șerban sr. e un om în afara comunului. Nu, nu a bătut vreun record de amintit în tabloide. Doar a muncit mult, iar în paralel a posedat și un dram de noroc, de a poseda acea fire muncitoare, dar și diplomată, și care l-a făcut săd evină un om util autorităților comuniste.
El a fost realmente, între altele, un om al Securității (după cum grăiește la un moment dat gura păcătosului Dinu Mititeanu), dar asta nu pentru că s-a înrolat într-un tipar despre care clamează mult anticomuniștii, ci pentru că a fost pe de o parte util județului (poate al doilea ca importanță, din țară), pe de altă parte a gestionat treburile filialei de vînători a acelorași locuri.

Așa ajunge el să re-obțină un permis de vînătoare, respectiv permisiunea de a călători în Vest, în anii 80.

Așa ajunge ca un colonel Șerbănoiu să îl trateze reverențios, fie și cînd îi reține permisul de vînătoare (fiica fugise în Germania capitalistă), poate și ghicind un reprezentant al viitoarei pleiade de conducători ai locurilor.

La întregul subiect zăbovesc un pic mai mult, în aceste luni, poate și pentru că posed cartea  amintită doar sub forma unor fotocopii executate pe șest, iar nu o dată reproducînd incomplet paginile.

**

Inevitabil a trebuit să mă întreb cum va fi arătat mariajul dintre lordul Șerban și soția acestuia, Corina, unul dintre cei doi... părinți ai mincinosului cult ridicat lui Cuxi.

Pe  de o parte am privit spre inevitabilul contrast ce stă la baza relațiilor maritale. Iar în context faptul că unul dintre acei doi soți era capabil de manipulări, respectiv despre crize de nervi, în vreme ce perechea ba.

Fără îndoială, din așa stadiu al cercetării, e bine să fiu atent la justețea deducțiilor. Dar tot nu pot scăpa din vedere că Șerban sr. s-o fi aplecat mult asupra profesiei și datorită unei neveste care pe de o parte îl împingea la așa ceva, iar pe de alta nu-i bădea inima ghes, bărbatului, a ședea prea mult pe-acasă.

Zic acestea avînd în minte zisa nevestei că junele Alexandru era bumbăcit de verii mai mari, în curtea casei comune, fără să poată fi ghicită aura unui cap de familie pe acea pajiște.

Firește, așa prezumție este restudiabilă, atari gen de sisif-isme punînd și ele umăr la perfecționismul pe care mi-l atribuiam, la începutul postării de aici.

Iar după ce se voi termina acest material, abia aștept să postez despre existența lui (alături de o Lămurire), pe fila Clubului Alpin Român - acolo unde, acum vreo doi ani, Dinu Mititeanu mă trecuse Dunărea.

Că veni vorba, mi-e imposibil să nu privesc spre sursa Mitului Cuxi.

În această postare nu stau atent la firile celor doi (Mititeanu și Corina Șerban) ci faptul că firea dumnealor a pornit la construcția ce le făcea atît de bine inimii, într-o perioadă (anii 80) în care s-a putut mistifica mai mult decît oricînd.

Situația a fost dublată, după cum se întîmplă în așa cazuri, de lipsa vreunui sentiment, că edificiul lor ar putea fi contestat de cineva.

Deși, nu pot ști dacă acel din urmă sentiment le-a lipsit, și cît de groși la obraz s-au aflat (am văzut inclusiv în acea postare pe fila CAR, cît și într-una surată), știind că ei vor sta imuni la contestări, iar suporterii dumnealor așijderi.

Din cercetări istoriografice (II)

Am găsit pe net, între alte imagini, două pe care le găsesc interesante, din punct de vedere al istoriei mersului pe munte, în România.

Prima dintre ele este surată, dacă pot spune așa, cu o alta, apărută în „Amintirile unui alpinist” de Niculae Baticu (1981). Și unde purtase explicația: „Cățărătură în munții Jepi, în jurul anului 1900”
Ea fusese preluată, dacă nu mă înșală memoria, din cartea „Sinaia și împrejurimile” (1903), de Alex. Găleșescu.





Fotografia constituia un reper, că în jurul anului 1900 suitori prin abruptul Bucegilor foloseau deja frînghia, pentru asigurarea secunzilor, la pasajele mai dificile.
.
N. Baticu și un confrate mai tînăr nu izbusiseră însă și pace, a identifica zona din „munții Jepi” în care fusese luată imaginea. E o vale nu doar cu expunere sudică, dar și ce pare înconjurată de înalți pereți stîncoși, pe stînga.
.
Legat de imaginea pe care am găsit-o recent pe DelCampe.net, este vorba de o ilustrată poștală, dintre cele care se găseau de vînzare în localitățile de pe valea superioară a Prahovei.
Implicit, se pare că Alex Găleșescu a reprodus o asemenea vedere.
Adică nu a posedat un clișeu original.
.
Chiar și așa, imaginea îmi trădează o patină a lucrului reprodus după o tipăritură. Nu e la prima mînă, cum s-ar spune.
Iar totodată, nu e acolo genul de îmbrăcăminte și atitudine de la noi. Ci mai degrabă prezintă asemănări cu gravurile care circulau în Vest, în a doua jumătate a secolului 19.

Mi-e un simplu punct de vedere, al unui ins fript cu ciorba...

A doua imagine e luată la Casa Caraiman (a Societății Carpatine „Sinaia”).
Am sentimentul că bărbatul din stînga este Mihai Gold (Haret), al cărui nume este pomenit altminteri drept autor al fotografiei pe verso. El avea să înființeze alături de alții, după războiul mondial din 1914-18, asociația „Hanul Drumeților”, transformată ulterior în Turing-Clubul României, cea mai puternică formațiune turistică românească.
.
Gold (Haret) avea să renunțe ulterior la ceea ce pare o beretă marinărească (în vogă la debutul secolului, o va aminti și Caragiale, prin al său „marinal”), nu și la genul de mustață.
El a comercializat - sub formă de ilustrate poștale - și alte cadre foto pe care le lua pe munte.

PS
Aș adăuga aici, dacă îmi permiteți, și o informație oarecum colaterală, de care am dat pe cînd căutam imaginea clasică a lui Mihai Haret, aflată mai sus.
În urma decesului lui Spiru Haret (soțul mătușii lor, Ana), Mihai și frații lui primesc (1914-15) dreptul să se numească Gold-Haret.
Ulterior, pînă în 1920., și pentru că fusese înfiat de soția lui Spiru Haret (tot Ana, dar alta), Mihai alege să se numească doar Haret.
.
Nu cunoșteam împrejurările în care și frații lui au devenit (doar) Haret.
„Pentru a evita confuziile într-o epocă de efervescenţă a românismului, urmaşii lui Iosif Gold [tatăl lui Mihai și al fraților săi] au optat pentru numele Haret”
(Emanuel Bădescu, în Ziarul Financiar, „Virginia Andreescu Haret, prima femeie arhitect din România”)

„Efervescența românismului” e un eufemism pentru acuza (din anii 30) că familia cu pricina se afla evreiască.
Chiar și așa, cel puțin Mihai Haret tot are probleme, în deceniul patru (e pomenit într-un ziar a fi evreu). În particular, el mărturisea unui colaborator că se trage din catolici.

Din cercetări istoriografice (I)

Da, șed precum buldogul pe cartea unui stimabil confrate (și pe care el o pune în contul altuia, plecat dintre noi).

Dacă observ eu bine, aici pleacă autorul (cel relatînd la persoana I) în cățărare. Îl asigură anterior de sus pe Duți, într-o regrupare precară, iar cînd acesta ajunge și el pe platformă, apoi „îmi dă materialul, continui”.
Se lasă apoi cu epopee curată, la capătul căreia Duți nu mai e dedesubt, ci deasupra. Mai exact întinde autorului o scăriță.

Situația îmi aduce de o relatare a lui Mircea Noaghiu, din cartea lui, „Pamir '77”. Unde o piatră din perete cade în capul unui doctor. Care se zvîrcolește etc.

Atîta doar că, dus la spital, în persoana lui descoperim pe altcineva. Pe Emilian Cristea, care e rezolvat astfel de lipsa traseelor alpine peste hotare (cu alt prilej, „nu ieșiseră actele”).

Înclin să cred că e vorba de un sindrom. Mai exact, cînd inventezi cu spor e posibil să îți apară asemenea acte ratate (căci altfel nu pot să mi le explic).

PS

Din „Sus la munte, la izvor”, cap. E. Cristea:

În <<seara ultimei zile de antrenament dinaintea ple­cării spre Kici Galai [...] nea Milică stătea la baza peretelui şi fă­cea ultimele ajustări tehnice:
– Ce zici doctore, mîine pe vremea asta...
În acelaşi moment se auzi o trosnitură seacă şi doctorul se prăbuşi la pămînt. De undeva de sus, din partea finală a traseului, se des­prin­se­se o pia­tră care îl lovise în creştet cu o forţă năprasnică. Omul se zvîr­colea, ge­­mînd de durere. Alături, pe ju­mătate înfiptă în pămînt, era pia­tra ace­ea înroşită de sînge...>>

La spital, nu pe doctor îl descoperim însă în rolul victimei:
<< – Te uiţi cu jind afară, nea Emiliane?
– Mă uit, că asta mi-a fost ultima şansă.
– Lasă dom'le, că la anul s-o mai organiza vreo expediţie.
– Doctore, ştii dumneata cîţi ani am eu?
– Vreo 50...
– [...] Să ştii că la anul ies la pensie [...]
– Acum cîteva luni [la peste 60 de ani] te-ai căţărat prin Fisura Ar­tei din Cheile Bicazului, pe traseul acela de gradul 6B. Crezi că noi nu ştim?>>