Munte. UMAN...

Nu întîmplător, mai sus, unele sînt (toate) cu majuscule, iar altele nu...

Tatăl meu îmi vorbise cîndva de două personaje publice (interbelice), care intersectaseră cu viața lui. Nici nu mai contează cum. Și fiind vorba de Gala Galaction, ori de Miron Cristea (parcă și alții, de pildă social-democratul Lothar Rădăceanu).
De cîte ori regăseam numele acelora, în vreo tipăritură, automat relaționam cu zisele tatălui. Cu părerea lui. Cu gestul acelora, care îi căzuse prost. „Ștampila” lui era primordială, în judecata despre acei oameni. Nu e un lucru frumos, așa atitudine, însă probabil așa e cu informațiile, ba și venite de la părinți/tutori, pe care le depunem la baza personalității noastre.

În așa lumină, am întîlnit în cartea lui Viorel Nicolaescu („Între două lumi”) trimiteri la persoane precum lt col Boteanu ori Petre Bogoiu.
Autorul în cauză îi pomenește benign, dacă nu chiar favorabil. La mine însă, la baza privitului spre aceia se află însă „ștampila” pusă de nea Baticu, mai exact aceea din niște scrieri ale lui (nefavorabile acelora). Niculae Baticu fiind, și dincolo de încontrări (decurgînd din prea multă asemănare de caracter, ce am avut cu dînsul), un al doilea tată.

E greu să treci, peste ce am reținut de la părinți. Peste cei... șapte ani de acasă (unii mai lacși, decît cifra aritmetică).
Asta e. O să-mi duc, și fie ateu aflîndu-mă, crucea...