Toponimie. Grohotișul Înflorit (Caraiman, Bucegi)

Într-o recentă postare:

„Pârtia Kalinderu-Valea Seacă a Caraimanului-Vâlcelul Picăturii-Muchia Trandafir-Creasta Picaturii (până sub fața Hornurilor)-Brâna Portiței--Șaua Vânturilor-Grohotișul Înflorit-Poiana Târlelor-Kalinderu. ...”

Îmi permit să mai relev încă o dată (iar pentru asemenea încăpățînare urmînd să privesc, firește, blamul dumneavoastră) problema unor toponimice din abruptul prahovean al Bucegilor.
 

Cel dintîi este „Grohotișul Înflorit”, atribuit unui afluent al Văii Spumoase ce coboară la SE de Portița Caraimanului.
Întîia mențiune scrisă a unei treceri umane prin porțiunea mediană a Văii Spumoase aparține lui Nicolae Bogdan (cca 1910). Nu pomenește denumirea cu pricina, în schimb amintește problemele unui coleg, la coborîrea unei pante nesigure, și care i s-au lăsat cu tremurici în picioare.
În mod normal, așa ceva - în opinia mea - poate surveni doar pe rampa cu grohotiș aflată pe stînga/estul văii, la altitudinea cca 1800 m.

Unul dintre participanții la tură, Mihai Haret, ajunge ulterior președintele unei importante asociații de turism. În această poziție, păstorește și volumele numite Anuarele Bucegilor.
În pregătirea unuia dintre ele, tînărul Radu Țițeica trimite spre publicare o hartă a abruptului Bucegilor (mai exact prima ei parte, vizînd Caraimanul și Coștila, 1926).
Cu un tupeu nu chiar pe toate drumurile, M. Haret se erijează în cunoscător al locurilor, calitate în care propune naivului să interlocutor mai multe completări, la acea hartă (la care Haret va avea grijă să se treacă primul dintre cei... doi coautori). Între altele, așază pe hartă mențiunea „Grohotișul Înflorit”, mai exact PE O MUCHIE dintre firul principal al Spumoasei și afluentul acesteia ce coboară pe stînga.
Va explica: „fiind primăvara cu multe flori pe el” (altminteri nu am idee ca Haret să fi revenit în răstimp prin acele locuri, cu atît mai puțin primăvara).

Cu speranța că îmi aduc eu bine aminte, în 1988 Walter Kargel atribuie acea denumite, de Grohotișul Înflorit, nu unei muchii, cum apare în pomenita veche hartă, ci unul fir, și anume afluentului pe stînga al Spumoasei, din acea zonă.
Ceea ce mie unuia mi se pare greșit, și chit că destui bucegiști ai acestor ani o folosesc.
În context, am propus o toponimic derivat din numele atribuit șeii de la originea firului, de oameni care au parcurs locurile (și anume frații Țițeica).

La chestiune, a uzajului unor toponimice de dată relativ recentă, doresc să punctez că el are la bază cele afirmate pe site-ul carpati.org - care întîmplător conține și cea mai bogată colecție de descrieri alpine.
Acolo, foarte harnic în ale condeiului (iar în prealabil în ale piciorului și, ulterior, ale îndrumării unei generații mai tinere pe teren) s-a aflat Mugurel Ilie.
Pe ultimul, mi s-a întîmplat să-l îndrum cîndva pe munte, ocazie de a-i expune unghiul meu de vedere asupra unor denumiri din zonă (între ele cele lansate de Dan Oprescu). Din motive pe care nu le cunosc (foarte probabil, și din dorința de-a ieși de sub tutela celui care ne îndrumă la un moment dat), a preferat alte denumiri decît acele pe care le împărtășeam eu.

Din această categorie fac parte denumiri opresciene precum „Scocul Bun” (eu propusesem anterior „Spumoasa Mortului”). kargelianul vîlcel „Grohotișul Înflorit”, cît și una personală...
Mai exact ”Strunga Vîntului”, privitoare la șaua aflată la SE de Portița. Și legat de care îi comunicasem lui Mugur denumirea folosită de frații Țițeica.
Toponimicul era legat de faptul că, într-o tură pe acolo, amicul meu avusese parte de vînt. Și care bineînțeles că va fi lipsit alte momente (care ar fi putut duce la denumirea de Strunga Liniștii).
În paralel, o strungă a Vîntului există în Moraru.

Finalmente fac o constatare, la fel de plăcută precum caracterul subsemnatului.
Precum în întreaga societate umană, masa majoritară nu verifică ce i se pune sub nas. Execută ce îi spune mediul. A auzit de vîlcelul Grohotișul Înflorit, să zicem, dar nu își pune problema dacă acela își are rostul. Îl folosește, precum o simpatică viețuitoare, neștiind ce duce...

Firește, a sta să verifici dacă tot ce îți ajunge la ochi și urechi este cu scaun la cap nu este o treabă comodă (cum nu este nici ieșitul din potecile bătătorite, fie ele și de abrupt).
.