Frustrați existențial

Frustrați existențial umblăm mulți pe munți, dar, firește, în vreun clasament al unor așa inimoși nu putem pătrunde toți...
Pe cît mă pricep la trecut, în acea ierarhie vreo două trepte sînt ca și rezervate. Una îndrăznesc să cred că aparține înaintașului Ion Ionescu-Dunăreanu (1905-1991).

Oare și pe subsemnatul l-o pureca dur cineva, peste niște decenii? Aș vrea eu, dar neagra uitare îmi va cuprinde fărădelegile...)

Despre firea, pe felie, a dînsului aveam eu ceva idei, și pe care le-am adunat la un moment dat într-un op. Apar însă informații noi...

A existat cîndva o placă de inox, prinsă la baza Umerilor Pietrei Craiului...
Suna așa:

„Salvamont Cîmpulung (/) 2-07-1939 (/) Traseul Dunăreanu (/) Cu prilejul împlinirii vîrstei de 75 de ani de către cel care a redescoperit frumuseţile acestui încîntator masiv (/) 19-08-1980 (/) Clubul de drumeţie Plaiuri Muscelene.”

Bănuiam că de nebună nu a apărut ea, ci la inițiativa lui Dunăreanu (și care nu se va fi încurcat prin viață de scrupule, ce-amărăsc viața oamenilor obișnuiți). Nu știam însă următoarele, notate pe undeva de dl. Nicolae Cojocaru:

„Placa comemorativă fixată în august 1979 la intrarea în traseu. Placa s-a fixat în stâncă și în prezența lui Ion Ionescu Dunăreanu, inițiatorul traseului.” (bănui că e vorba de cel omonim).

Deci modestul inițiator s-a aflat și de față, iar treaba se petrecea în 1979 (probabil jubileul de 40 ani, de la pătrunderea în zonă a echipei formațiunii ADMIR, din care a făcut parte și IID).

Placa a stat la baza Umerilor pînă în septembrie 1984. Asta, pentru că unii și-au spus că există drept de a pune așa inscripții, dar și drept de a le îndepărta.

 

Inscripția era fixată pe peretele ceva mai alb din stînga ulucului cu bolovan.

Placa este imediat în dreapta capului celui din imagine, culoarea închisă fiind a spatelui ei, ce nu fusese galvanizat împotriva oxidării.

 
Cadru luat în 1983-84, la monumentul ridicat în memoria lui Emilian Cristea, la Oiești-Argeș (colecția clubului Floare de Colț).

 

Ion Ionescu-Dunăreanu (primul din stînga), în 1937-39.

 La situație, nu pot să nu observ că d. Dunăreanu s-a zbătut un pic, în a capta atît serviciile Salvamontului, cît și ale clubului „Plaiuri [sic] muscelene. Va fi fost ceva efort persuasiv pe lîngă aceia. Nu m-ar mira ca ultimii să fi confecționat placa, iar primii să se fi ocupat de fixarea ei în pitoane de expansiune (nu mai țin minte dacă erau două, sau patru).

Firește, hotărîtoare a fost și credulitatea celor vrăjiți de venerabilul montaniard. Fiind fără îndoială oameni normali, niciunul nu și-a pus probleme legate de acțiunea lui IID, ba au și căzut în extaz, preluîndu-i formulele. Cu un pic de răutate zicînd, prin provincie lumea e mai sensibilă la protecția unui zeu (fie și montan) din Capitală...

Întrebați cine ar mai fi pe acel podium, amintit în debutul postării? Păi, cred că e un domn pe numele mic Mihai. Născut la 1884 și dus dintre noi (barim cei care se aflau atunci respirînd) în 1940.

Nu cred că sînt excesiv de rău pomenind toate cele astea. Cînd îți șade vreun dram de corectitudine prin tine, te irită binișor gesturile celor ca respectivii.
Firește, pe aici vreun psihanalist parșiv ne poate trage de mînecă: „Ce, bă, te oftici că nu te lasă joarda educației, să te comporți ca ăia?!”