Intrat în rîndul lumii...

Sînt decenii bune de cînd nu am mai întâlnit urs pe munte.Nu spun că s-au rărit ei, cît nu ni s-au intersectat drumurile (fript cu ciorba cândva, nu mai umblu prin zone retrase fără să fac un pic de zgomot).
În vara asta (a lui 2023) m am dat pe brazdă, însă...

Numai bine găsisem un loc de înnoptat pe valea Morarului, pe la 2000 m. Abia lăsasem din spate rucsacul, când, privind întâmplător pe flancurile de piatră din jur, pe un brâu sub Creasta Balaurului am zărit o siluetă de animal. Nu avea culoarea caprelor negre și nici genul lor de mișcări. Am ghicit iute că este un urs. Ca un făcut, era angajat pe un brâu care cobora în vale nu departe de mine.
Fără să disper in exces, m am apucat de făcut ceva zgomot, glăsuieli. Nu știu dacă l am descurajat eu, ori avea el treabă prin alte părți, dar nu a mai apărut în raza mea vizuală.
Nu am stat alarmat prea tare peste noapte. Am prins cu acest prilej un interval mai bun de somn, de la 12 până la 3. Nu cred că m a trezit vreun zgomot, cât era o pauză în discuțiile mele cu Morfeu. În acel moment, poate normal, barajul dintre conștient și inconștient (cu ale sale frici arestate în mod curent) se afla mai slab. Și, vorba unui clasic, nimicul s-a pornit a mișca.

Mi a luat ceva timp pina am realizat că nu era vreun animal binecrescut în preajmă (zic asta, intrucît nu făcuse deja praf folia ce ne despărțea), ci ba­na­lul tremurat, în dramul de vînt montan, al acoperișului de deasupra-mi...
Când o fi mai rău, ca acum să fie...



În imagine, animalul era la marginea din dreapta a brîului din partea superioară (al doilea, în amonte de cel Mare, al Bucșoiului).