MUNTE. Bucegi. Caraiman estic.

MUNTE.
Bucegi.
Caraiman estic.
(notă: Nu recomand ruta celor fără o experiență bogată în abrupt)
.
Cu ceva timp în urmă, mă aflam în apropierea Portiței Caraimanului. Aveam la dispoziție, pentru coborîrea de seară spre Bușteni, trei variante.
Cel mai comod, hățașul brîului spre sud, iar apoi Valea Jepilor
Alte două posibilități urmau inițial o față cu jnepeni aflată imediat la NE de Portiță, și pendinte de bazinul Vîlcelului de sub Portiță. Acolo, după vreun sfert de ceas de hei-hup cu tîrîtoarele vegetale, ajungi într-o șa, aflată în dreapta.
Numită de mine (apud Radu Țițeica) a Izvorului, de alții drept a Vîntului..
.
Din ea se poate porni spre sud, pe un vîlcel iar apoi un hățaș, în Poiana Tîrlelor. Mai fusesem pe aici acum vreo doi-trei ani, iar totodată încurcasem un pic drumul, în aval de Poiana Tărlelor (era și după niște furtuni ce coborîseră mulți copaci).
A doua variantă continua mersul pe Vîlcelul de sub Portiță, iar deasupra rupturii de pantă a acestuia trecea în stînga, pe ceea ce subsemnatul a numit Diagonala.
.
Emoții mai multe oferă ultima cale. Aș minți să spun că eram în căutare de ele, însă și pentru că nu mai fusesem pe acolo de niște ani buni, mi-am căutat de lucru...
.
Înițial, se merge onorabil prin vegetația vîlcelului, care lasă în urmă jnepenii, în favoarea unei ierbi înalte, propice alunecărilor. Deși aveam idee că nu-i obligatoriu să zbor peste ruptura din aval, tot am stat cu tensiune. Aceasta, și pentru că amintita trecere spre stînga are un pasaj mai complicat.
Am ajuns la el. Nu a fost foarte complicat (dar nici de jucat, pe acolo), iar cu ocazia asta am observat că există o variantă mai cuminte și un pic mai jos, dar nu departe de buza prăpastiei.
Iar din acest punct al expunerii, e de acordat două vorbe și pomenitei Diagonale.
E greu de spus ce este. Brîu, ori scoc(curi). De fapt, o succesiune de amîndouă, cu toatele desfășurîndu-se între doi pereți, pe la 150 metri înălțime, care coboară simultan spre zona de pădure a Caraimanului, cam la un unghi de 45 grade. Menționez că muchia superioară a flancului de sus este similară cu a Zangurului.
.
Nu știu ce zic oamenii cu sistemul nervos ok despre așa locuri, dar eu nu mă înnebunesc să știu ruptură bunicică pe dreapta, cum cobori.
Dar mă trage ața.
Cum fu cazul și acum zece zile...
.
Nu aș putea spune dacă-s două sau trei scocurile pe care le întîlnești, ele ținîndu-ți rezonabilă companie o vreme, apoi cotind brusc la dreapta și aruncîndu-se în hău.
Că veni vorba, similar procedează și un vîlcel aflat mai sus între Creasta Zangurului și bazinul Vîlcelului de sub Portița. Vine din stîngă, dă politicos bună ziua, apoi se zvîrle în hău.
Nu are nume, și nici nu m-am grăbit a-l boteza.
.
Îi urmează o față, apoi un nou scoc...
Inevitabil fac aici un excurs istoric. Mai exact nici azi nu știu ce-a fost în capul meu cînd am ajuns prima dată pe aici (se înțelege că dintr-o eroare, vizînd de fapt varianta prin Vîlcelul Izvorului și Poiana Tîrlelor - a pățit-o la o adică și ditai nea Baticu).
Va fi fost îndrăzneala sfertului de veac de existență... Spun asta pentru că nu scria nicăieri că locurile nu se încuie pe undeva, mai exact nu admit continuări decît prin rapeluri mult peste lungimea corzii clasice.
.
Domnul a făcut însă cuib berzei chioare - a se citi posibilitate de coborîre cu rupturi cît un rapel clasic -, nu însă pînă a nu se juca nițel pe seama zburătoarei în cauză.
Este drept că la prima trecere pe acolo lucrurile au stat mulțumitor, jurnalul de tură de atunci pomenind doar un rapel pe fețele unui vîlcel, iar apoi zonă de pădure. Repet, aveam cam 27 ani (alături mi-a fost blajinul Marius Sevac).
Ok fu și la 29 (solo).
.
Nu și la un 40 și ceva.
Parcă mai mersesem prin zonă cu Mugur Ilie, cînd am decis să venim și nevestele. Locurile nefiind foarte clare, asupra vîlcelului care e de luat din Diagonală în aval, am trecut de el și ne-am văzut barați de creasta ce separă de Valea Seacă. Așa că s-a lăsat cu un rapel pe un horn de vreo două lungimi, cu doamne cu tot. Și mult pămînt în cap, parcă.
.
Ne-am zis apoi (un an?), eu și Mugur, să găsim o variantă de urcuș. Am urcat prin pădure pe undeva, am suit ceva, dar brîul nimerit nu era cel căutat. Ci mai jos.
Ambii am trăit un sentiment ciudat, al faptului că știam locurile într-un fel, dar le descoperim altfel. Sentimentul ne era că dispăruse Diagonala / se ascunsese de noi etc.
I-am dat noi de cap, arcă într-o a doua cercetare, prilej pentru fratele Mugur de a lansa vorba „S-a făcut dreptate!”.
.
În urma tuturor acestor lucruri, rămăsesem cu sentimentul că am idee de zonă, barim în coborîre.
Se pare însă, și fără să voi a generaliza situația mea, că mintea mai uită un pic, dar mai ales, sub imperiul temerilor, singurătății pe-acolo etc. devine nesigur de ce vede și știe.
Cînd ai adunat în paralel și de-o vîrstă, fandacsia e gata!
.
La ultimul scoc, curgînd pe linia Diagonalei, am lăsat un prim vîlcel, apoi la al doilea am dat să cobor. Atîta doar că a trebuit să o fac grijuliu, căci nu e frumos a păți măcar o scrîntitură pe aici, ce să spun de lucruri mai rele...
Mărturisesc spășit că am tras vreo două rapeluri, în zone de care montaniarzi în formă pot face haz. Și am ajuns la prima săritoare, dintre cele două care îmi aminteam.
Oboseală.
Caaald.
Ace conifer în cîrcă.
.
Ziceți ce-o-ți zice, dar e amestecul perfect (barim la oameni labili ca mine) pentru a fi mai puțin prudent. Așa că am pus de rapel după o chestie care se putea și mai solidă. În jos, ochiul ghicea ceva ruptură, iar faotul că mai fusese pe acolo nu-mi domolea mărul lui Adam, cel săltînd spre gură.
Situațiunea a fost completată de niște urzici.
.
Iar apoi, după un prim prag, de faptul că fereastra știută anterior cam lipsea la apel.
Mi-am amintit aici și de tunelul vertical, al dumneaei, prin care mai coborîsem.
.
A trebuit, și din fericire s-a putut, să decolmatez fereastra.
În buza găurii, aranjează coarda (de fapt, o cordelină franțuzească zice-se mai procopsită), lasă desagul, pregătește rapelul.
.
L-am pregătit așa de bine (cu al meu sistem nervos perfect, că m-am trezit blocat la verticală.
Un prăguleț de pe acolo mi-a permis să dreg lucrurile.
.
Apoi, s-a lăsat și cu lucruri frumoase. mai exact nițel ca în povești: am descoperit în lateralul tunelului un gel de grotulice, unde numai bine ar putea sta un om în fund, eventual meditînd asupra vieții și a asupra a ce naiba caută el prin așa văgăuni.
În ciuda celor curente prin tunele și grote, lumina cădea tare plăcut, iar roca era deschisă la culoare. N-am avut timp de admirat prea tare, căci voiam să scap dracului de griji, să ies la pădurea domoală.
.
La chestiune, și deși locurile meritau așa ceva, nu mi-a ars de tras vreo poză nici să mă tai. Am meditat la eventualitate, mi-am și zis că „Uite bă, locul la care ți-au bătut toți rărunchii, nu doar inima!”, dar ceva din mine, majoritar, nu a vrut și pace. Probabil au fost tensiuni mai mari decît mi s-au părut a fi, mai exact refulate...
.
Pantă era și în continuare, nu teribelă, dar necesitînd atenție. Faptul că pe aici am dat de un pantof de damă, parcă stacojiu (nici să mă tai nu pot pricepe cum a ajuns acolo, de unde și cum a putut cădea!) nu m-a destins. M-am mai ajutat pe undeva de coardă, într-o zonă hilară poate altora, dar nu cred că am făcut rău. Cam pe aici, cîndva, și pe cînd pe Mugur îl luase subit graba, am tras o tumbă de nici azi nu-mi dau seama cum de-am scăpat întreg
(am mai executat așa ceva pe Munticel, noaptea, rămînînd în ambele situația cu sentimentul că am tras o rotație de 360 grade, prin aer).
.
Un (alt) lucru bun, pe acolo, a fost că ceasul nu zburase pe cît avusesem sentimentul... Aveam șanse să prind personalul de seară!
.
În rest, să rîd ori să plîng, de așa patimă?
Să mă supăr de riscuri (clar din categoria ulciorului la apă...), ori să mă bucur de bafta care m-a însoțit atîtea decenii...
.
Pozele (ori filmele luate cu același prilej) sînt poate fade, dar cu tensiunea parcurgerii locurilor rămîne cum am stabilit!
.
La chestiune, o felie suplimentară de emoții (să fie la ea acolo!) am gustat anul trecut.
Cînd, blocat în coborîrea Văii Seci de zăpada aflată sub confluența cu Zangur, am luat-o la urcuș pe malul răsăritean al acesteia, în ideea că, ajuns nițel mai sus în creasta Zangurului, voi avea o variantă de coborît ușurel pînă în Diagonală, cam în dreptul vîlcelului izbăvitor/de retragere.
Barim așa îmi păruse vizual cîndva, aflat în Diagonală
Am dat în acea muchie de un vîlcel un pic cotit, am luat-o pe el, inclusiv prin două rapeluri ușurele, ca să descopăr apoi că panta e cam mare, iar implicit nu-mi va ajunge cordelina, fie și de 60 metri, să răzbat pe acolo.
Și mă voi alege cu un blocat pe acolo, rezolvabil doar cu un apel la Salvamont - ceea ce, datorită vanității ori timidității, am oroare...
.
Așa că m-am întors în muchie, cu nițele emoții.
Și urcă apoi, pe caragialiană căldură mare (plus jnepeni compacți), pînă la Portiță.
.
PS
Dificultățile deplasării s-au datorat și secetei acestei veri, ierburile devenind mai fragile, în tracțiunea de ele.